Pentru cine stă prin preajma Brașovului știe că aseară a fost o ceață densă. Asta nu m-a împiedicat să ies ca de obicei la plimbare cu gândul la personajele mele și la ce păcate lumești le mai pot pune în cârcă. Voiam să termin un roman erotic început ceva mai demult, așa că eram mai gânditor decât de obicei. Cum orbecăiam eu așa prin ceață, deodată văd că în fața mea se proțăpește o doamnă bine. Bine din toate punctele de vedere, dar mai ales al kilogramelor. Părea să aibă în jur de 40 de ani și în mod sigur avea și ochelarii aburiți, pentru că m-a luat cu dezinvoltură de braț și m-a întrebat:
—Bună seara! Ce mai faceți? Când mai veniți pe la noi?
Cum aveam și eu ochelarii parțial aburiți, cei care umblă noaptea prin ceață știu despre ce este vorba, am încercat să mă întorc să o privesc mai bine, dar mă ținea strâns și mi-a spus:
—Nu vă întoarceți, că am o lucrare la un dinte și nu arăt bine până este gata, și mi-e rușine să mă vedeți așa. Și vorbesc și sâsâit din cauza asta.
Nu era vorba atât de sâsâit, fiindcă părea mai degrabă un șuierat care pe mine mă înspăimânta, pentru că semăna cu șuieratul unei cobre, dar pe doamnă se pare că o amuza, deoarece m-a strâns mai tare de braț și mi-a spus:
—Suntem tare nerăbdătoare să veniți iar, fiindcă de când ați plecat, amândouă vă ducem dorul. Și eu, și pusy a mea.
Chiar atunci a trecut pe lângă noi o mașină și nu eram foarte sigur, dar după zâmbetul larg al doamnei chiar despre așa ceva a fost vorba. Am privit-o din lateral, atât cât îmi permitea strânsoarea fermă a doamnei, dar nu o recunoșteam absolut deloc.
—Pusy a dumneavoastră? am întrebat eu ca să fiu sigur, dar chiar atunci a mai trecut o mașină, așa că doamna a mai șuierat ca să fie sigură că o aud.
—Păi da, pusy a mea, de când ați fost ultima dată, stă mai mult sub pat, ca și cum v-ar aștepta. Stă întinsă pe spate și se alintă.
Nu știu dacă v-am mai spus, dar sunt scriitor cu o mulțime de volume publicate și o imaginație debordantă. Dar la o doamnă rubensiană care să își țină pusy sub pat încă nu m-am gândit.
Hotărât să rezolv o dată pentru totdeauna această dilemă, m-am smucit din strânsoarea doamnei, am scos un șervețel pentru ochelari și am început să șterg ceața de pe lentile.
Doamnei i s-a părut o idee bună, fiindcă și ea a făcut la fel. Cum am pornit în acțiune cu câteva secunde mai devreme, mi-am așezat ochelarii și am privit prin pâcla serii la doamna din fața mea. Îmi era complet necunoscută.
Între timp a terminat și ea operațiunea și după ce a privit o clipă la mine, s-a tras un pas înapoi:
—Vaaai, dar nu sunteți dumneavoastră!
—Vă asigur, doamnă, că eu sunt! am spus cât am putut de serios.
A început să chicotească isteric ca o puștoaică și m-a luat iar de braț, zguduindu-mă spasmodic de atâta râs. O pereche de tineri care mergeau ținându-se de mână a preferat să coboare de pe trotuar și să ne ocolească, iar eu încercam să îmi explic situația.
Era simplă și din trei vorbe m-a lămurit:
— Din cauza ochelarilor v-am confundat cu doctorul care venea la Pisy.
De data asta nu trecea nicio mașină și am auzit clar: Pisy, nu pusy.
—Pisy? am întrebat eu ca nărodul.
—Da, da! Pisy a mea, pisica bengaleză pe care numai doctorul Stamate, cel care seamănă cu dumneavoastră, știe să o trateze.
Mi-a dat drumul la braț și m-a tras lângă un bec, ca să mă poată studia mai bine:
—Vai, dar ce bine semănați cu doctorul! Sigur nu vă pricepeți la pisici?
Am scuturat din cap că nu și m-am depărtat cu pași grăbiți fără să mă mai pot gândi la niciun personaj aseară, ci numai la doamne rubensiene care își țin pusy sub pat.
Sergiu Somesan 