Din romanul „Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu

 

Din romanul „Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu m-a impresionat în mod deosebit un pasaj de la începutul cărții, din primul capitol intitulat Navamalika.

Am folosit câteva  pasaje și în romanul meu – dar numai pentru inițiați pentru că deși a fost cel mai iubit dintre toate romanele pe care le-a scris nu a fost apreciat cum se cuvine de contemporanii lui. De cei contemporani mie nici nu mai vorbesc 🙂

„ Acuma insa, cu copilul in brate, ii aparea asemenea copacului sfant mango, alcatuind o singura fiinta cu nevinovata floare alba navamalika.”

Iar mai jos floarea albă și sfântă navamalika

Un lant de fecioare zglobii, in valuri subtiri ce le inmuiau trupurile gingase, se fugareau imprejurul lacului, razand, chemandu-se… Lui Mahavira i se parea ca vede aievea o ceata de fecioare ceresti, cum le visase el altadata in poiana sfanta. Inima ii batea de o bucurie nemarginita. intre ele zari una cu trupul plapand ca trestia incovoiata de mangaierea zeului Vayu. Tocmai se desprinsese din cerc, acoperindu-si cu mainile albe sanii ce tremurau de oboseala ca doua porumbite infricosate. Auzi pe celelalte strigand-o cu drag:
– Navamalika!… Navamalika!
Fecioara se intoarse si Mahavira ii intalni ochii mai verzi ca pajistea ce imprejmuia locul. in blandetea lor tainica Mahavira isi citi intr-o singura clipire tot trecutul si viitorul.
Privirea lor ii deschidea parca portile cerului si-i arata calea unirii eterne in Brahma.
Vazandu-l, rasul fecioarei incremeni pe buzele umede.
Tovarasele ei o chemau, zicandu-i in gluma:
– Ce e cu tine, Navamalika! Nu cumva te-a lovit vreo sageata de sirisa din arcul inflorit al sagalnicului Kama? Ea nu auzea glasurile lor. il vedea numai pe el si el era acuma toata lumea ei.
Mahavira si Navamalika simteau, in aceeasi clipa, ca s-au mai vazut, ca se cunosc din vecii vecilor si ca soarta lor e implinita pentru totdeauna.

Problema este unde pot găsi eu o tânără fecioară albă la față, cu sânii zglobii și cu ochii verzi mai verzi ca pajiștea. A și un element foarte important buzele umede 🙂

Tare mi-e frică că voi rămâne cu romanul ăsta nefinalizat din lipsă de fecioară adecvată  🙂

Finalul romanului ” Gheață la malul sufletului meu”

Acesta este ultimul capitol din roman și desfid pe oricine citește acest capitol și nu picură o lacrimă. Pe cei care sunt atât de insensibil și au ochii uscați la finalul lecturii îi rog să se taie singuri în bucăți mici și să se arunce singur la câini la fel precum arabul din poezia El Zorab.

 

 

Ultima din multele zile care au urmat – Sidonia

 

 

Azi am văzut pentru prima dată cum arată bebelușul din mine: era atât de mic și de neajutorat încât fără să vreau am simțit nevoia să pun mâna peste el și să-l protejez. Mi-am murdărit palma cu gelul care mi-l pusese doctorița pe abdomen.

M-am simțit puțin rușinată dar doctorița de la ecograf probabil că era obișnuită cu astfel de gesturi așa că doar a zâmbit îngăduitoare și m-a ajutat să mă ridic.

— S-ar putea ca zilele viitoare să îl simțiți deja cum mișcă și tot cam atunci o să aflăm dacă aveți fetiță sau băiat. De fapt el mișcă și acum dar fiindcă își mișcă toate membrele odată, pentru că nu are încă nervi foarte bine dezvoltați, mișcările nu sunt sesizabile.

Orice ar fi fost să fie avem să îl iubesc cum nici o altă mamă nu și-a iubit copilul. Am oftat și am trecut alături pentru un alt set de analize pentru că cei de la clinică nu voiau să își asume nici un risc și monitorizau extrem de atent evoluția sarcinii.

 

 

După amiază am primit un email cu rezultatele analizelor și așa cum mă așteptam totul decurgea perfect și am zâmbit încântată iar în sinea mea mi-am spus: „Na Victore că oricât ai încercat tot nu ai putut cu totul să fugi de mine. O bucățică din tine va alerga în curând veselă în jurul meu iar tu poți să te duci dracului cu femeile tale cu tot.”

Dar cum în viața mea orice veste bună trebuie să fie însoțită de o veste rea imediat cum am închis emailul am primit un mesaj pe Facebook de la medicul Cezar Baiulescu și dacă în prima clipă m-am bucurat când am văzut de la cine este atunci când l-am citit mai bine am crezut că o să cad de pe scaun. Era un simplu anunț prin care eram anunțată că astăzi la ora 14 la cimitirul Buna Vestire urma să aibă loc slujba de înhumare a scriitorului Victor Zamfirescu.

Nu-mi venea să îmi cred ochilor ce citeam dar în mod sigur doctorul Baiulescu nu se putea ține de asemenea glume așa că am încropit repede o toaletă în negru din ce am găsit prin casă și m-am grăbit spre cimitir.

Cimitirul Buna Vestire era aproape gol. Sub ploaia măruntă de toamnă groapa săpată să-l primească pe Scriitor  aștepta răbdătoare cu sicriul așezat alături. Câțiva bărbați, probabil confrați de-ai lui, priveau solemni spre sicriu iar preotul la capul lui mormăia ceva din slujba de înmormântare. Datorită ploii care cădea cu zgomot peste umbrela ținută deasupra lui de un țârcovnic,  mare lucru nu se putea înțelege din ce spunea. Țârcovnicul din spatele preotului a făcut ochii mari când a dat cu ochii de mine și tot timpul slujbei nu i-a mai dezlipit de pe sânii mei care datorită sarcinii se măriseră destul de mult în ultimele zile.

Trist dar din zecile sau poate sutele de femei care trecuseră la un moment dat prin viața Scriitorului nici una dintre ele nu se învrednicise să vină să-l conducă pe acest ultim drum. Era singur chiar și în fața morții așa cum fusese și în timpul vieții dar nu l-am crezut.

M-am apropiat de sicriu și l-am privit: din bărbatul bătrân dar totuși impunător de altădată mai rămăsese un trup slăbit și împuținat. Fața îi era cenușie sub barba rărită de boală și din ochii închiși mi se părea că se scurg lacrimi dar nu erau decât picăturile de ploaie care îi spălau obrazul.

Cezar Baiulescu, medicul lui de familie pe care l-am cunoscut întâmplător  la clinica unde se operase de colecist s-a apropiat de mine și m-a protejat de rafalele ploii cu o umbrelă imensă. Cum vocea preotului se auzea monotonă venind parcă din depărtări lacustre am îndrăznit să îl întreb:

— Ce s-a întâmplat?

A ridicat din umeri de parcă s-ar fi codit să îmi dea răspunsul dar în cele din urmă sub privirea mea insistentă a spus:

— Cancer, cancer de ficat.

Cancer? Și eu de ce nu știusem despre asta nimic?

— Mie de ce nu mi-a spus nimic?

Doctorul Baiulescu avea fața împietrită dar în cel din urmă privind spre preot un zâmbet trist i-a luminat fața și mi-a răspuns:

— Ca să îl citez pe bunul nostru prieten când l-am rugat să îți spună și ție mi-a zis: „Mai bine să sufere o oră cât ține înmormântarea decât șase luni cât îmi aștept moartea”

M-am întors spre sicriu și m-am aplecat peste Victor și am izbucnit în hohote sfâșietoare de plâns:

— Ticălosule, am țipat fără să mai țin seama că întrerup slujba de înmormântare. Ticălosule m-ai făcut să te urăsc ca pe ultimul om și tu… tu ai vrut doar să mă protejezi.

Ieșisem de sub cercul protector al umbrelei și ploaia cădea acum nemiloasă peste mine și șiroaiele de ploaie alunecau de pe mine peste Victor unindu-ne într-o împreunare de care nu am avut parte niciodată în viață.

Doctorul s-a apropiat iar de mine cu umbrela ca să mă protejeze de ploaie și mi-a întins un bilețel și un bold:

— M-a rugat să îți dau bilețelul ăsta pe care să i-l prinzi de rever înainte de a închide sicriul. Voia să fie înmormântat cu el.

Am luat biletul și l-am privit cu ochii împăinjeniți de lacrimi: era biletul pe care exersasem câteva stiluri de caligrafie într-una din vizitele lui ca să îl întreb care i se pare mai frumos.

„Fată dragă nu stiloul vreau să îți alunece frumos pe hârtie ci cuvântul în frază”

Pe bilețel subconștientul meu m-a făcut să scriu „Victor te iubesc” iar el mi-l ceruse imediat să i-l găsesc și să i-l dau  înainte de operație ca să se încurajeze. Se vede că avea planuri mai mari cu el și doctorul Baiulescu mi-a confirmat:

— A murit chinuit de dureri fiindcă  cancerul e dureros dar a murit cu zâmbetul pe buze și strângând bilețelul tău în mână. Și nu mai plânge fiindcă dăunează la sarcină.

M-am încruntat ușor:

— Știți si asta?

— Știu și eu dar mai ales a știut și el și poate ăsta este motivul pentru care a murit atât de împăcat cu lumea.

Cu mâna tremurând i-am prins bilețelul pe rever și îl priveam cu speranța că va deschide dintr-o dată ochii și o să spună chicotind: „așa-i că v-am păcălit?”

Nu a fost nici o păcăleală și fiindcă preotul începuse iar litania lui nesfârșită m-am îndepărtat puțin de sicriu încercând să-mi revin dar plânsul mi-a revenit când preotul a spus:

— Și acum să ne luăm rămas bun de la răposatul Victor Zamfirescu.

A arătat cu un gest discret spre sicriu unde trupul împuținat al Scriitorului ne aștepta. Ceilalți din jur de parcă ar fi fost înțeleși au privit spre sicriu apoi spre mine și au așteptat.

M-am apropiat de Victor și m-am aplecat peste sicriu potopită de lacrimi. I-am mângâiat cu o mână udă de ploaie fața rece apoi ne mai putându-mă stăpâni l-am luat în brațe așa cum nu am făcut-o niciodată cât a fost viu.

Mi-am adus aminte de spusele lui: „fiecare bărbat din milioanele de bărbați ai lumii dorește lângă el doar o femeie din milioanele de femei ale lumii”. De nenumărate ori mi-a adus aminte de fragmentul din roman ”Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu pe care mereu mi-l repeta convins fiind că noi doi eram făcuți unul pentru altul.

„Pe atunci or fi fost milioane de bărbați și femei, acum sunt miliarde dar noi tot ne suntem destinați unul altuia!” îmi spunea el cu un zâmbet trist. ”Atât că ne-am născut în timpuri și vremuri nepotrivite”.

Sub ploaia monotonă, privind sfâșiată de durere la fața lui atât de slabă în sfârșit mi-am dat seama că fusesem destinată să fiu femeia lui dar că un destin nemilos a uitat să facă și sincronizarea între vârstele noastre.

Am privit iar un jur unde confrații lui scriitorii parcă mai așteptau ceva. I-am numărat și am văzut că erau șapte și mi-am adus aminte de dragostea lui pentru cifre și simbolismul lor. Oare despre ce anume era vorba. În Biblie, cifra șapte apare de mai multe ori: Dumnezeu s-a odihnit a șaptea zi după ce a făcut lumea, în Apocalipsă sunt șapte peceți, șapte trompete, șapte ceruri, șapte cupe, șapte regi. Dar mă îndoiam că voia să mă trimită atât de departe: în ciuda complexității pe care o afișa Victor avea un suflet simplu mai degrabă înclinat spre farse și spre povești decât spre misticism.

Am tresărit ușor: „Albă ca zăpada și cei șapte pitici!” Nu prea erau pitici scriitorii din jurul sicriului dar sigur eu eram tot atât de albă la față ca zăpada. Iar el era prințul meu adormit pentru vecie. Nici sicriul nu prea părea a fi o raclă de cleștar în acest basm inversat dar m-am apropiat de el și am făcut un gest pe care i l-am refuzat tot timpul cât a fost în viață: l-am sărutat pe buze așa cum nu am făcut-o niciodată până atunci.

Nici o bucată de măr otrăvit nu a sărit dintre buzele lui și nici o vrajă nu l-a readus la viață. Am început iar să plâng așa cum nu mai plânsesem niciodată în viață și într-un târziu am ridicat ochii spre cerul care plângea împreună cu mine. Undeva sus, dincolo de norii cenușii un Dumnezeu rece și crud, sau poate numai nepăsător, a pus sufletele noastre pereche în două trupuri atât de deosebite prin timpul în care s-au născut și prin sincronizarea dintre ele. În timp ce îmi ștergeam ochii de lacrimi mă gândeam: oare nu cumva zecile sau sutele de femei din viața lui erau doar rodul imaginației lui. Fiindcă dacă Victor era deosebit cu ceva de restul lumii prin asta era deosebit: imaginația lui debordantă.

Înainte ca groparii să închidă sicriul m-am apropiat iar de Victor și aplecându-mă peste sicriu am simțit cum în mine mișcă pentru prima dată copilul. Poate i-a venit vremea să miște sau pur și simplu mișcările au fost pornite de toate întâmplările din ultimele ore.  Am zâmbit îndurerată și i-am luat lui Victor mâna dreaptă cu care îi plăcea atât de mult să mă mângâie pe sâni. „ cast și inocent, cum spunea el”  și i-am pus-o pe pântecele meu abia bombat:

— Îl simți Victore? Copilul tău este aici în mine și eu te iubesc cum n-am iubit pe nimeni în viața mea. Numai pe tine și pe nimeni altul. Copilul nostru Victore…

Doi dintre confrații lui s-au apropiat de mine și m-au tras cu delicatețe înapoi iar groparii au pus capacul sicriului. Cerneala de pe biletul unde scrisesem din toată inima „Victore te iubesc” începuse să se șteargă și dacă nu aș fi avut copilul lui în mine sunt sigură că m-aș fi aruncat și eu alături de el într-o tardivă penitență și dovadă de iubire.

Doctorul Baiulescu m-a condus până la mașină și înainte de a urca mi-a cerut cheile:

— Nu poți să conduci în starea de stres în cate ești. Mai bine te duc eu iar un prieten ne va urma cu mașina mea ca să mă recupereze.

După ce am ieșit la șosea a mai spus arătând spre mine:

— De azi trebuie să ai foarte mare grijă de tine fiindcă de acum sunteți doi. Ai aici o carte de vizită și te rog nu ezita să mă suni pentru orice problemă.

Și după ce am coborât și în toate zilele care au urmat asta este tot ce m-a ținut în viață: faptul că suntem doi.

După încă trei luni am născut un băiețel perfect sănătos pe care l-am botezat cum altfel decât Victor. Are ochii albaștrii cu puncte aurii exact ca Victor.