Mircea Cărtărescu spune undeva:
„Scriitori de azi îşi blestemă zilele şi se dau peste cap să mai smulgă fie şi palide aplauze, exagerează cu violenţa, cu obscenitatea, cu subiectele contorsionate şi imposibile, doar-doar or pune capăt căscatului imens al unui public sastisit. Nu-şi dau seama că nu ei sunt de vină, că degeaba scriu pagini care ar muia şi pietrele, degeaba dezlănţuie o imaginaţie demiurgică, degeaba descriu crime şi incesturi care ar cutremura zeii, căci au de-a face cu cititori care aud placizi la ştirile din fiecare seară grozăvii cu mult mai mari şi citesc în cotidiane fapte cu mult mai improbabile. Cu cititori care umblă după ei cu liste nesfârşite ale problemelor ce trebuie rezolvate, care au capul plin de alergătura zilnică, absurdă, dar absolut necesară. Cine să-ţi citească ţie romanul cu care ai vrut să zgudui universul sau doar să storci lacrimile unei vânzătoare? Citeşte-ţi-l singur căci până şi intelectualii au câte trei patru slujbe din care abia-şi ţin zilele şi care nu le lasă nici timp de somn, darămite de citit”.
Aşa este! Din nefericire are perfectă dreptate şi pentru a ajunge sub ochiul cititorului romanul trebuie să se constituie mai întâi într-o ÎNTÂMPLARE care să ajungă la cititor.
Cred că am găsit cum aşa că ţine-ţi aproape. În curând am să vă dezvălui secretul 🙂
Sergiu Somesan 