POVESTIRI NOI SCRISE ANUL ACESTA

Aelita-Andre-String-City 

 

Tocăniţă de înger cu smântână

 

Pe la noi, când vine seara, din cer încep să cadă îngeri. Mai întâi unul se desprinde pe nevăzute dintre stele şi pluteşte uşor spre crângul de aluni unde îi aşteptăm noi, copiii. Apoi al doilea, pe urmă al treilea, până când nu poţi să-i mai numeri şi se preschimbă pe nesimţite în vârtejuri multicolore de aripi. Cei mai mulţi se topesc în aer la fel ca fulgii uşori ai primelor zăpezi, dar unii dintre ei au noroc şi ajung până pe covorul verde al ierbii, privind spre noi cu ochi mari şi nevinovaţi. De cele mai multe ori întind mâinile rugător în dorinţa de a ne atinge, dar nouă ne este frică. „Dacă te atinge un înger, ai să mori!“ sunt cuvintele celor mari şi nu avem nici un motiv să nu le credem.

Chiar dacă cad de multă vreme, încă nu a reuşit nimeni să-şi facă curaj să prindă vreunul. La începuturi veneau oameni din satele din jur să-i vadă, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic, sau poate pentru că au început să cadă şi prin alte părţi, nu au mai venit şi fiecare sat a rămas cu îngerii lui. Cu toate că eram copii şi toată ziua eram prinşi cu joaca, vedeam că viaţa devenea tot mai grea pe zi ce trecea. Îi auzeam de multe ori pe cei mari cum vorbesc despre recoltele tot mai slabe şi despre animalele care erau tăiate ca să nu moară de foame. O vreme nu am băgat de seamă toate schimbările, prinşi cum eram cu ale noastre, dar între o joacă şi alta nu puteam uita de privirile tot mai preocupate ale celor mari. Noi ne bucuram că nu mai mergem la şcoală, dar într-una dintre zile, când mă pregăteam să fug la crângul cu aluni şi am cerut de la buna mea o bucată de pâine pe care să o mănânc pe drum, l-am auzit pe Moşu cum îi spune:

—    Tai-o mai videroasă!

—    Cum adică mai videroasă, mă bărbate? a întrebat Buna.

Moşu a privit posomorât la mine, apoi a lămurit-o:

—    Mai videroasă, adică aşa, mai subţire, să se vadă prin ea. Nu mai avem nici

grâu şi nici făină…

            La numai o săptămână după asta am mâncat ultima bucată de pâine, apoi am trecut la mămăligă, pentru că porumbul era singurul care crescuse cât de cât pe câmpul de lângă casă. Unii din sat au mai avut un timp făină pentru pâine, apoi li s-a terminat şi lor şi toată lumea din sat a trecut la mămăligă. Oricum, după Zguduitură animalele nu se mai prăseau. Chiar dacă mai făceau pui, arătau ciudat şi nu trăiau mai mult de câteva zile. Nici copii nu s-au mai născut după ziua aia.

— De la radiaţii se întâmplă asta, spunea preotul. Şi de la multele păcate ale oamenilor, nu uita el să adauge în surdină. Lumea nu îl mai asculta nici pe el şi nici pe la biserică nu se mai ducea. Grija zilei de mâine îi împiedica pe oameni să se mai ocupe de cele sfinte.

Asta şi poate faptul că un Dumnezeu nepăsător a asistat la Zguduitură fără să pară că a făcut vreun efort să-i pună capăt. Acum doi ani, când s-a pornit totul, eram prea copil ca să le înţeleg pe toate, dar tot mai ţin minte cum se înroşea din când în când cerul spre răsărit. Venisem în vacanţă, ca de obicei în fiecare vară, la bunicii mei dinspre mamă, care locuiau într-un sătuc uitat de lume, într-o vale dintre munţi. Tocmai veniseră părinţii mei după mine să mă ducă înapoi în oraş că începea şcoala, când, cu o seară înainte de a pleca, s-a pornit totul şi nimeni nu s-a mai dus nicăieri. Lumea se urca seara în Poiana lu’ Stelică şi privea ca la spectacol reprezentaţia de sunete şi lumini care se vedea în zare şi fiecare încerca să asocieze luminile unui oraş cunoscut, până într-o seară când o lumină puternică, de un purpuriu murdar a luminat cerul şi la numai câteva minute muntele din spatele satului s-a zguduit cu un huruit surd şi părea că pământul în întregul lui a pârâit îndurerat.

— Asta da zguduitură, a spus speriată baba Safta şi de atunci zilei aceleia toată lumea îi spunea doar Zguduitura.

— Asta a fost Capitala, a adăugat cineva. Cred că au prăjit-o!

Şi eu nu m-am putut gândi în clipa aceea decât la hamsterul meu rămas singur în apartament, care era probabil prăjit şi el.

Radiourile şi televizoarele nu mai funcţionau de vreo două zile, curent electric nu mai era cam tot de atunci, aşa că preotul îşi făcu o cruce mare, apoi îşi luă inima în dinţi şi spuse oamenilor:

— Dragii mei, luaţi cu voi apă şi de-ale gurii şi staţi câteva zile în pivniţe, că de-acu’ nu-i a bună.

— Nu ar fi mai bine, părinte, să ne adunăm în biserică şi să ne rugăm? întrebase baba Safta.

Preotul a privit lung la ea şi le-a spus oamenilor care ascultau:

— Dacă Dumnezeu trimitea pe arhanghelii săi să ne pedepsească, atunci era bine să ne adunăm în biserică şi să ne rugăm de iertarea păcatelor. Dar astea, arătase preotul spre cerul purpuriu, sunt bombe şi radiaţii şi nu sunt trimise de Dumnezeu, aşa că staţi câteva zile în pivniţe şi închideţi bine uşile.

Cei mai mulţi l-au ascultat, dar de a doua zi tot au mai ieşit, că lumea la munte are animale şi nu s-au născocit încă radiaţiile care să ţină un muntean în beci când animalele îi zbiară de foame în grajd. Au ieşit şi le-au adăpat şi le-au dat de mâncare şi părea că nimic rău nu părea că s-a întâmplat cu ei.

După numai câteva zile au început să urce spre satul nostru orăşeni şi mintea mea de copil nu putea pricepe de ce li se cojea pielea de pe faţă şi nici de ce cărau în cărucioarele trase după ei televizoare, maşini de spălat şi aparate pentru cafea, care nu aveau prea mare căutare în satul nostru nici înainte, când încă mai era curent electric. După un timp au înţeles şi ei asta şi au început să vină cu bani de aur sau de argint şi un timp au mai făcut rost de mâncare. Le povesteau celor care voiau să asculte că în oraşe morţii erau în grămezi aşa de mari, că nici câinii şi animalele sălbatice care umblau pe străzi şi mâncau din ei nu reuşeau să facă faţă iar mirosul era îngrozitor. Îndemnurile preotului la milostenie creştină erau ignorate şi cine nu avea aur nu primea nimic. După o vreme, nu ştiu dacă s-a terminat aurul, sau oamenii nu mai aveau ce să dea în schimb, destul că la drumul spre oraş s-a pus o poartă şi orăşenii nu mai erau lăsaţi să urce. Câţiva au încercat să urce cu forţa, dar erau slabi ca nişte stafii şi nu se puteau pune cu muntenii hrăniţi şi bine făcuţi.

După numai un an s-a văzut că animalele nu mai fătau şi nici copii nu se mai năşteau, aşa că nu ar mai fi dat cineva o bucată de carne nici pe kilograme de aur. Toată lumea credea că toate astea se întâmplă mai ales din cauza lipsei de carne. Nici eu nu îmi mai aduc aminte de gustul cărnii, cu toate că mama îmi spune că noi am fost îndestulaţi şi am avut aproape la fiecare masă ba un pui tăiat, ba un ciolan de porc. De peste un an nu am mai văzut nici un orăşean, numai munteni din satele din jur, dar nici ei nu prea aveau ce sa aducă la schimb. Pâinea şi rezervele de carne afumată sau uscată se terminaseră după o vreme şi ele, aşa că oamenii au început să culeagă şi să usuce pentru iarnă din fructele pădurii şi ciuperci. Noi, copiii, mâncam toată vara zmeură şi mure, spre toamnă treceam la alune şi nuci. Culegeam ciuperci în neştire, pe care cei de acasă le puneau la uscat în şiruri lungi deasupra sobei. Aveam noroc cu Joiana că încă mai dădea lapte din belşug, mălai mai aveam, aşa că am mâncat toată toamna mămăligă cu brânză şi smântână.

După ce a dat zăpada, din sat mai ieşea numai bunicul să mai caute câte ceva prin pădure. Dacă pe vremuri mai împuşcase câte o sălbăticiune, două, în ultimul timp nici măcar veveriţe nu mai reuşea să împuşte. Capcanele le găsea neatinse şi nimic viu nu îi mai ieşise în cale de săptămâni întregi. Mama şi  tata o ajutau pe Buna la treburile de pe lângă casă, dar mai mult îşi făceau de lucru, pentru că, după ce au pregătit grămezile de lemne pentru iarnă, altceva nu prea mai aveau de făcut. Toată bogăţia noastră era Joiana, dar alţii nu aveau noroc nici de atât.

Ne adunam cu toţii acasă abia în timpul cinei. Bunicul venea de obicei ultimul, tropăia îndelung în tindă să se scuture de zăpadă, apoi se spăla şi se aşeza lângă noi, în capul mesei. Când credea că nu îl vede nimeni căuta din priviri ochii bunicii şi clătina numai din cap. După cină i-am auzit odată stând de vorbă cu voce şoptită.

—    Nu ştiu cum o vom scoate din iarnă numai cu mămăligă cu lapte şi cu hribi, îi

spunea Moşul cu voce sugrumată de furie neputincioasă.

—    Mai avem mălai destul, spunea cu voce domoală Buna. Şi când nu vom mai

face faţă sunt sigură că va trimite bunul Dumnezeu ceva să ne scoată din necazul ăsta.

În ziua când am adus îngerul acasă, ieşisem la săniuş cu vărul meu Săndel. Ne umpluserăm buzunarele cu nuci şi după ce coboram dealul în viteză, chiuind cât ne ţinea gura, spărgeam câteva nuci, beam de la fântâna din capul satului câte o cană de apă rece ca gheaţa şi porneam iar voiniceşte pe deal.

Dar pe înserate atât eu, cât şi Săndel ne-am dus, ca în fiecare seară, în crângul cu aluni să vedem îngerii. Soarele abia scăpătase, aşa că încă nu căzuse niciunul. La fel ca noi, în aluniş mai erau vreo câţiva băieţi şi fete de vârsta noastră.

Am privit spre primele stele care începeau să sclipească deasupra noastră şi mi-am tras sania mai aproape de Săndel.

—    În seara asta vreau să prind un înger! i-am spus şi l-am văzut cum face

ochii mari.

—    O să mori, spuse el înfricoşat.

            — Prostii de-ale oamenilor mari, i-am răspuns eu. Spun asta ca să ne sperie.

Şi în acelaşi timp i-am aruncat sfoara de la sanie ca să mi-o ţină şi eu am fugit acolo unde credeam că va cădea primul înger.

            Am ajuns aproape în acelaşi timp cu el şi l-am prins de mâini, rostogolindu-ne în zăpadă. Avea mâinile calde şi zâmbea, privind tot timpul în ochii mei. Nu s-a mai topit în aer şi nici nu s-a mai scurs în pământ ca altă dată, aşa că l-am luat în braţe. Nu era mai greu decât un câine şi după ce l-am luat în braţe s-a prins cu braţele de gâtul meu şi mi se părea că scoate un fel de sunete ca şi cum ar fi uguit un porumbel.

            După primele momente de buimăceală, văzând că nu am păţit nimic, fiecare băiat şi fată a  prins câte un înger şi ne-am întors chiuind în sat.

Când am dus îngerul acasă Buna şi-a făcut cruce, iar Moşul meu s-a încruntat:

—    Ce-i cu arătarea asta aici?

—    E îngerul meu. Vreau să îl cresc şi când s-o face mai mare să îl iau de nevastă,

că, uite, e fată, am spus eu arătând spre sânii mici, abia îmbobociţi ai îngerului. 

            Maică-mea a continuat să îşi facă cruci mărunte, în timp ce tatăl meu a început să râdă. Tot râzând, m-a luat în braţe şi mi-a arătat spre înger.

            — Mă copile, îngerii nu au nici de unele ca noi, oamenii. Uite aici.

Şi i-a desfăcut cu degetele gura zâmbitoare. Sub buzele palide nu se vedeau nici dinţi, nici limbă, ci doar gingiile lipite. Cred că de asta se dizolvau în aer aşa de repede, pentru că altfel ar muri de foame şi de sete după numai o zi de viaţă.

— Sunt ca emferidele, făcuţi să trăiască numai o zi, spuse tatăl meu, iar eu mi-am amintit că el fusese pe vremuri profesor de biologie.

            Bunicul meu îl luă de la taică-meu şi îl prinse de picioare, parcă cântărindu-l.

            — Mai târziu o să mă duc să caut capcanele de iepuri, aşa că mai bine îl iau eu să îl duc în pădure, la ai lui.

            Dezamăgit de cele văzute, nu m-am mai împotrivit, aşa că bunicul a plecat cu el, şi totuşi se pare că îngerul ne-a purtat noroc, pentru că Moşul a găsit în seara aia un iepure mare de tot în capcane, lucru care nu se mai întâmplase tare de mult. Buna a făcut din toată sărăcia o mămăliguţă şi în timp ce mâncam tocană de iepure cu smântână şi cu mămăligă caldă se părea că viaţa era din nou frumoasă.

            — Să aduci şi mâine unul, mi-a spus Moşul la terminarea cinei, că văd că ne-a adus noroc.

            Am fost şi a doua seara şi am adus un înger, şi am fost mirat când am văzut că şi oameni în toată firea se reped ca nişte copii încercând să îi prindă. Nu reuşeau de prima dată, dar nu s-au dat bătuţi şi până la urmă fiecare s-a întors acasă cu îngerul lui.

            Ce înseamnă să fii copil şi să crezi tot ce spun cei mari. Aproape trecuse iarna şi noi mâncam seară de seară carne dulce de iepure, şi nici o bănuială nu trecea prin capul meu de copil ascultător, până într-o zi când am văzut că mâţa noastră roade o aripă care mi s-a părut a fi de găină, dar de unde găină, când ultima o mâncaserăm cu peste un an în urmă. M-am apropiat mai mult şi am văzut că era o aripă de înger. Chiar şi atunci i-am crezut pe ai mei când mi-au spus că probabil mâţa a prins ea singură un înger. La numai câteva săptămâni după asta mâţa noastră a fătat patru pui dolofani şi toţi cei din sat au venit să-i privească cu ochii mari şi plini de speranţă.

            — Minune dumnezeiască, spuse preotul. Dumnezeu în marea lui milă şi-a sacrificat fiul pentru a ne salva sufletele, iar acum şi-a sacrificat îngerii pentru a ne salva trupurile nevolnice.

            – Nu ştiu ce vorbeşti, părinte, spuse morocănos Moşul, cu ochii la mine. Noi doar avem noroc că prindem mulţi iepuri.

            Dar din vorbă în vorbă, până la urmă mă lămurisem şi eu cum stă treaba, aşa că nu am zis nimic când bunicul l-a invitat pe preot la cină. Noi eram obişnuiţi cu tocăniţa de iepure cu smântână, dar preotul, când a dat de gustul ei, părea că nu se mai satură şi a cerut a doua porţie şi a mâncat-o cu ochii în lacrimi.

— Iartă-ne, Doamne, spuse el şi stropi din tocană i-au sărit pe barbă din cauza poftei cu care mânca. Iartă-ne, Doamne, că nu ştim ce facem. Nu credeam vreodată că voi ajunge să mănânc tocană de îngeri cu smântână, izbucni el în lacrimi, dar fără să se oprească din mâncat.

Mi-a adus aminte de copilul din poezia „Moartea căprioarei” şi m-am ridicat brusc de la masă şi am ieşit afară. Cei din încăpere au privit după mine vinovaţi fiindcă au crezut că plâng după îngerii sacrificaţi, dar pe mine mă bufnea râsul: numai de tocană de îngeri cu smântână nu mai auzisem vorbindu-se până atunci, aşa că mi-am înăbuşit râsul când a ieşit după mine mama. Ca să mă îmbuneze, mi-a spus cu o voce şoptită să mă bucur pentru că în curând o să am un frăţior. Eu nu m-am mai mirat absolut deloc şi am privit în sus spre stele, de unde se părea că vin în ultima vreme toate bucuriile noastre.

 

Aelita-Andre-Butterfly-Nebula-4 fragment

 

 

 

 

GINA

Angel-be-mine-angel-fantasy-girl-gothic-sexy

 

Eram student în anul doi la Institutul de Mine Petroşani când am observat că în tot oraşul nu era nici o fată de vârsta mea disponibilă şi care să fie cât ce cât acceptabilă. De fapt părea să nu fie niciuna, dacă facem excepţie de Amalia, singura fată din an, mare cât o balenă şi disponibilă tot timpul şi pentru toată lumea, şi care din cauza asta nu-i mai trebuia nimănui. Părea că în oraşul acela muncitoresc toate fetele erau ţinute de localnici în carantină, sub trei rânduri de lacăte, în locuri nu doar greu accesibile, dar şi necunoscute. Uneori când ieşeam la plimbare pe strada Republicii – aţi observat că aproape fiecare mare oraş are câte o stradă numită a Republicii, pe care nu circulă maşinile şi pe care se pot agăţa fete? – mă uitam de-a lungul ei şi nu vedeam decât o mare de bărbaţi. Ei bine, în cazul Petroşaniului lucrurile erau adevărate numai pe jumătate: adică strada, da, se numea Republicii şi pe ea nu circulau maşini, dar niciodată nu am agăţat vreo fată pe ea. Rar, rar de tot când apărea câte una era înconjurată de o ceată aşa de mare de băieţi care se înghionteau să ajungă cât mai aproape de ea, cu speranţa să-i smulgă măcar un surâs sau să-i spună doar o vorbă, încât nici un tânăr cu mintea întreagă nu s-ar fi înscris într-o cursă dinainte pierdută. Când, sătui de coeficienţi stadimetrici, teodolite Zaiss, alidade şi planşetele topografice, coboram de pe Colina Institutului în oraş, băteam îndelung împreună cu colegii strada Republicii dintr-un capăt în altul, fără să zărim nici o fată mai de doamne-ajută. Nu trecea multă vreme până să ne dăm seama că pierdeam timpul de pomană, şi intram pleoştiţi la câte un film. În ciuda faptului că era municipiu, Petroşaniul avea un singur cinematograf; minerii apreciau, se pare, cu totul alte distracţii. Nu a trecut mult până să bag de seamă că de fapt posibilităţile de distracţie erau nule. Un cinematograf, un teatru – care avea spectacole din ani în paşti –, o imensă casă de cultură mai mult goală – încă nu începuse Zdrăngăneala României –, şi cam atât. Discotecă numai sâmbăta şi numai până la ora zece seara. Ah, da, şi mai era o imensă bibliotecă municipală în care mi-am petrecut cea mai mare parte a anului întâi şi în care mă afundam uneori cu zilele, uitând să mai ies la lumină. Cum nimic din ceea ce scriam nu îmi ieşea aşa cum aş fi vrut, îmi propusesem să copiez în fiecare zi câte zece pagini din clasici. După Doamna Bovary a urmat Iarna vrajbei noastre, a lui Steinbeck, care m-a impresionat aşa de mult, încât am copiat-o chiar de două ori. Dar parcă am mai spus: voiam să devin scriitor. Dorinţa asta a mea a crescut în mine de-a lungul timpului şi o mulţime de întâmplări şi de coincidenţe din viaţă m-au făcut să cred că da, sunt predestinat să ajung scriitor. Mai întâi maică-mea, care a manevrat destinul făcând în aşa fel, încât să aleg din farfuria cu daruri de la tăierea moţului tocmai un stilou. Apoi ruşii, muscalii – cum îi numea bunicul meu – care ne-au ocupat ţara şi le-au dat puterea comuniştilor, apoi comuniştii înşişi, care i-au colectivizat pe ţărani, printre care şi pe Moşul meu, făcându-mă să scriu primul meu roman la nici doisprezece ani, o pastişă grosolană după Alexandria ca să uite Moşu’ că i-au luat comuniştii pământurile. Ar fi trebuit o fire mai tare decât a mea ca să nu creadă că toate astea au fost potrivite în aşa fel de mâna nevăzută a destinului. Mult mai târziu, mătuşa mea preferată, Silvia, sătulă să-mi tot subvenţioneze cărţile care zăceau nevândute prin librării, mi-a spus:

– Bă puţă – ea îmi spunea „bă puţă“ de când o ştiu şi probabil că şi pe patul de moarte dacă voi fi lângă ea o să-mi spună la fel –, e aberant să crezi că mă-ta, ursitoarele, ruşii, comuniştii şi de fapt întreg universul au conspirat numai pentru ca tu să ajungi scriitor. Era bine dacă conspirau ceva mai puţin şi-ţi dădeau în schimb şi ţie o fărmă de talent.

M-am supărat grozav pe ea, un timp nu ne-am mai vorbit, mai ales de când am aflat că printre cunoştinţe mă poreclise, cu o uşoară nuanţă peiorativă: „Nepotul ăla al meu… Cum nu îl ştii? Scriitoraşul“. După ce plecase în Australia şi văzuse cum arată un ornitorinc, îmi spunea „scriitorinc“, sau poate era mai puţin incultă decât credeam eu şi îl citise totuşi pe Dan C. Mihăilescu. Oricum, nu a îndrăznit să îmi zică în faţă nici scriitoraş, nici scriitorinc, dar asta m-a făcut, după ce am aflat de la alţii cum îmi zicea, să nu mai am încredere în ea şi nici să nu-i mai cer bani de cărţi. Sau poate că a făcut-o intenţionat ca să scape de cererile mele? 

 În clasa a şasea, citindu-mi o compunere, profesorul meu de atunci, Vasiliu îl chema, mi-a spus ceva despre cât de frumos ştiu să povestesc. Şi că ar merita să mă fac scriitor. Îşi pierdea uneori şi câte o jumătate din oră vorbind numai cu mine şi explicându-mi ce frumos este să fii scriitor – îl cunoscuse personal pe Sadoveanu, avea şi o carte cu autograf de la el – şi cum scriitorii pentru a putea scrie mai bine despre subiectele lor se duceau asemenea vechilor regi şi se amestecau printre muncitori şi munceau incognito alături de ei ca să poată scrie cât mai fidel despre ei. Era un adept al literaturii proletcultiste, dar de unde să ştiu eu pe atunci aşa ceva? Datorită lui am schimbat zeci de meserii, dintre care nici una nu mi-a plăcut cu adevărat, şi în anul ăla am început să mă întreb serios dacă este de ajuns numai dorinţa pentru a putea deveni scriitor. Aveam 20 de ani şi mii de pagini copiate din marii autori, dar nici măcar o singură pagină scrisă de mine care să mă mulţumească într-adevăr. Ceea ce scriam eu părea copii fidele ale compunerii din clasa a şasea. Da, cuvintele se înşiruiau frumos, se chemau unul pe altul şi de atâtea ori le tot schimbam şi le şlefuiam, că greu ai mai fi putut schimba un singur cuvânt ca întregul să arate mai bine. Dar atâta tot: o poveste spusă frumos, însă nici un fel de conţinut. Ridicai poleiala şi vedeai că sub ea nu e nimic. Totul era în zadar: niciodată nu aveam să ajung, precum Cărtărescu, să am sentimentul că textul se scrie singur, fără înţelegerea mea.

*

Ajunsesem în anul trei, tot nu aveam nici o prietenă şi nici multe şanse să fac rost de vreuna. Câteva aventuri cu o bucătăreasă de la cantina căminului mi-au lăsat un gust amar în gură şi un puternic miros de rântaş pe haine. Păream condamnat pe vecie la vizitele furişate în magazia cu alimente, la dezbrăcatul pe apucate în semiîntunericul tăiat oblic de trei raze de soare, care mă făcea să mă cred Giovani din Ciociara în timp ce o viola pe Sofia Loren. Dacă deschideam ochii nu vedeam însă decât faţa lătăreaţă a bucătăresei şi nările îmi erau invadate de mirosul de rântaş al şorţului ei aruncat neglijent lângă noi. Îi închideam repede la loc şi încercam să îmi imaginez cum cea care gemea „ioi, ioi“ nu era Edith de la cantină, ci Sofia Loren, care spunea „si, si“. Biata Sofia Loren, nici nu ştie prin câte a trecut în mica magazie a cantinei din Petroşani!

Edith ieşea prima din magazie, cu un coş cu ceapă sau de cartofi în mână, şi, după ce se asigura că drumul era liber, îmi bătea şi mie în uşă, semn că puteam să plec. În minutele acelea nesfârşite în care aşteptam semnalul culcat pe sacii cu fasole, eram mai hotărât ca oricând să devin scriitor. Măcar pentru a putea înfrumuseţa momentele astea folosindu-mi talentul atunci când va veni vremea să-mi scriu memoriile. Aveam vreo 20 de ani şi singurele mele aventuri erau cu o bucătăreasă care abia vorbea româneşte şi care era cu aproape zece ani mai mare ca mine. Singura mulţumire era că primeam o porţie dublă de gulaş, spre invidia colegilor, care nu bănuiau nimic. Era ceva, dar nu îndeajuns, şi nu vedeam niciun mijloc de a ieşi din impas şi nici de a scăpa de Edith, care devenea pe zi ce trecea tot mai posesivă. Asta până mi-am adus aminte de Nelu, mai vechiul meu prieten şi consătean. Era veteran din anul cinci şi singurul care ştia de legătura mea cu Edith, aşa că l-am căutat.

– Auzi, Nelule, am o problemă. Nu ştiu cum să scap de Edith… În ultimul timp a devenit foarte posesivă şi mă bate la cap să o scot la film şi…

– Nici vorbă, făcu Nelu. Lasă, că te scap eu de ea, că asta vrea altfel, mâine-poimâine, să o iei şi de nevastă. După-amiază la patru să vii în biroul UTC.

Uitasem că el era şi secretar UTC pe institut. De fapt nu-şi lua – nici el şi nici alţii – rolul prea în serios şi cât am fost la facultate am participat la doar două şedinţe. Cea mai mare grijă a lui era să scrie procesele-verbale privitoare la şedinţe şi nu cumva vreunul prea zelos să-l dea de gol şi să-l facă să-şi piardă biroul unde mai aducea câte o tânără utecistă din oraş să o instruiască.

Pe la patru urc în clădirea administrativă, ajung în faţa biroului pe uşa căruia cu litere aurite scria mare: Secretar UTC. Dinăuntru se auzea zvon de glasuri şi am ezitat înainte să bat în uşă. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi am ciocănit uşor. După ce mi s-a răspuns am deschis uşa încet şi am intrat.

La un birou impozant, plin cu hârtii, Nelu, sobru şi serios cum nu îl văzusem niciodată, îmbrăcat cu un costum închis la culoare cu dunguliţe albe, care îl făcea să semene mai degrabă a şef de clan mafiot decât a secretar UTC, îmi făcu semn să mă aşez pe unul dintre fotoliile din faţa lui. Unde pe celălalt fotoliu, stând uşor numai pe margine, roşie toată la faţă, aştepta Edith.

După ce m-am aşezat şi eu, Nelu a tuşit şi şi-a dres glasul, apoi a început:

– Reiau deci discuţia de până acum şi pentru dumneata. Există în institut zvonul că dumneavoastră, infirmând încrederea pe care partidul, conducerea institutului şi eu personal am investit-o în dumneavoastră, dumneavoastră, zic, trădaţi toată această încredere şi vă futeţi ca nesimţiţi pe sacii de cartofi şi de ceapă din care dumneata – se întoarse el spre Edith – ai tupeul să prepari apoi mâncare pentru toţi studenţii…  

– Şi pentru profesori, am adăugat eu ca să-i mai temperez avântul – prea se credea la o şedinţă adevărată.

– Da, ştiu, şi profesori, şi secretarul de partid, ba chiar şi eu, fir-ar a dracului de treabă. Dacă o singură dată vă mai prind că vă futeţi chiar şi numai din ochi, pe dumneata – se întoarse spre mine furios – te exclud din institut şi o să am grijă să nu mai fii primit în nici o altă instituţie de învăţământ superior din ţară.

Se întoarse spre Edith, care se făcu mică sub degetul lui acuzator.

– Iar pe dumneata am să am grijă să pun să te încadreze în subteran. Ai să fii prima femeie vagonetar din ţară şi am să am grijă să împingi la vagoane până ieşi la pensie. Şi acum plecaţi din faţa mea până nu mă răzgândesc.

Biata Edith a luat-o înaintea mea şi a ieşit ca dusă de vânt. Eu am rămas mai în urmă, văzând semnul pe care mi-l făcuse Nelu, şi până am deschis uşa grea şi capitonată din Edith nu mai era nici urmă pe coridor, aşa că m-am întors înapoi.

Nelu îşi dăduse jos haina şi numai în cămaşă zâmbea cu gura până la urechi.

– Sunt mare, mă, nu? Trebuie să serbăm cumva eliberarea ta din robie! a spus el, iar eu ştiam la ce se gândea.

Cu vreo lună în urmă primisem un pachet de la bunicii mei. La loc de cinste se găsea o sticlă cu palincă fiartă de două ori, căreia toţi i-au apreciat aroma. Din nefericire, printr-un fel de telegraf care funcţiona fără greş în tot căminul, în camera noastră s-au mai înfiinţat câţiva, şi pe când a ajuns Nelu abia mai erau două degete pe fundul sticlei. A fost şi singurul care a văzut că primisem două sticle şi că pe una o dosisem şi o pusesem bine sub cheie.

– Du-te după ea! De data asta o bem numai noi doi, îmi spuse el, şi nu aveam niciun motiv să-l refuz. 

Până am ajuns în cameră şi înapoi cu sticla bine pitulată sub haină, mă gândeam numai la cum vom arăta noi doi după ce vom bea sticla de palincă. Speram să găsesc vreun motiv şi după câteva păhărele să mă fac nevăzut şi să-i las restul lui. În fond merita, nu?

N-am scăpat aşa uşor. Pahar după pahar, sticla se golea şi noi ne simţeam din ce în ce mai bine şi mai aerieni amintindu-ne de vechi întâmplări. Am găsit şi nişte coji de pâine vechi într-un sertar şi am început să le ronţăim cuprinşi de o foame grozavă. Mi se păreau puţin mucegăite, dar el susţinea că erau doar pătate cu tuş verde, aşa că am ronţăit şi am băut mai departe. Toaleta era undeva afară, pe coridor, şi când m-am dus să mă uşurez Giuşca, femeia de serviciu care făcea curat după-amiaza prin birouri, o ţigancă între două vârste, mică, neagră-vineţie şi noduroasă, se uită lung după mine, aşa că am încercat să merg cât mai drept. Auzise ea voci la Nelu în birou, poate simţise că era rost de băutură, că spăla pe jos pentru a treia oară în faţa biroului. Vorbea stricat româneşte şi uneori ne mai distram întrebând-o ba una, ba alta doar de dragul de a auzi cum poceşte cuvintele.

Când m-am întors, cuprins de cine ştie ce vagi pofte, i-am spus lui Nelu:

– Ei bine, de băut am băut, de mâncat am mâncat, ce bună ar fi fost acum o femeie!

Nelu a râs gros, cu gura încleiată, a luat o cană şi a plecat la baie să aducă apă cu gândul să facă o cafea ca să ne trezim şi să ne dispersăm. S-a întors după numai un minut ţinând-o de după cap pe Giuşca şi aruncându-mi-o în poală.

– Ai vrut o femeie? Ţi-am îndeplinit dorinţa: uite o femeie!

Ce-o fi fost în capul meu? Ce-o fi pus bunică-meu în palinca aia, nu ştiu, destul că am prins-o pe Giuşca, am pus-o pe fotoliu şi am început să o călăresc mimând un act sexual, în timp ce ea chirăia sub mine, iar Nelu se strica de râs. „N-ai să vezi niciun şoarece mort sub sac“, spune o vorbă veche, şi nici Giuşca nu a păţit nimic sub greutatea mea, căci numai greutate mai aveam să o impresionez. Care se pare că nu a impresionat-o cine ştie ce, pentru că după ce s-a convins de inutilitatea demersului meu şi-a eliberat o mână şi m-a apucat de fudulii frământându-mi-le de parcă ar fi căzut în malaxorul de cărbune al minei. Nu puteam spune nimic, am tras doar aer în piept să scot un răcnet, şi atunci în liniştea totală s-a auzit vocea dezamăgită a femeii:

– Apoi, tu ce vrei să faci la mine? Nu vezi că-i mole?

Între timp Nelu şi-a revenit şi s-a apropiat de fotoliu încercând să ne despartă, după cum mi-a zis el mai târziu. Eu îl suspectez că îi era teamă ca eu, băut fiind, să n-o violez de-adevăratelea pe smochina aia la el în birou, şi uite-aşa să se ducă dracului o carieră de tânăr secretar UTC atât de promiţător începută. Oricum, în timp ce el se apropia de noi din grămada alb-vineţie (alb eu, vineţie ţiganca) o pereche de ochii vii îi urmărea cu atenţie mişcările, iar când a ajuns destul de aproape o mână noduroasă s-a întins spre el pipăindu-l şi Giuşca a spus dezamăgită:

– Apoi, tu la ce venit? Că şi a ta e mole…

S-a scuturat de mine aşa cum se scutură un câine de purici, şi-a recuperat mătura şi a plecat bombănind supărată pe coridor:

– Domni cu pule blege şi vrea fute la mine…  

Am dormit acolo la Nelu în birou, eu pe o canapea şi el pe două mese. A doua zi de dimineaţă, ne-am spălat şi aranjat cât de cât şi chiar dacă ne simţeam mahmuri capul nu ne durea deloc.

– Bună palincă are bunicul tău, a spus Nelu scuturând din cap, parcă nevenindu-i să creadă că nu-l durea. În orice caz, drept să-ţi spun, atâta ţuică dintr-o dată n-am băut în viaţa mea.

Nu am fost la primul curs nici eu, nici el şi am rămas încuiaţi în birou să punem ţara la cale. El a fost mai concis şi a pus punctul pe i, dovadă că nu l-au ales ăştia chiar degeaba secretar UTC:

– Deci tu ai scăpat de unguroaică, numai că acum ne-am procopsit amândoi cu o ţigancă pe cap, care e convinsă că suntem morţi după ea.

A stat un pic pe gânduri, apoi a făcut câte o cafea. A băut-o cu înghiţituri mici, apoi a mai luat un gât de ţuică şi restul a pus-o bine, făcându-se că nu observă cum priveam spre sticlă.

– Uite cum facem! La trei, când vine ţiganca, trebuie să avem o discuţie serioasă cu ea. Trebuie să fim perfect treji şi să-i explicăm că ziua de ieri a fost aşa, o excepţie, şi că de acum fiecare trebuie să ne cunoaştem locul. Trebuie să o punem la punct, altfel asta o să ne apuce de scule când şi pe unde ne vede. Ne facem dracului de râs…

Zis şi făcut. După-amiază, când am văzut-o pe Giuşca intrând în clădire, noi, care o aşteptam după uşă, am flancat-o imediat, iar Nelu, foarte serios, a început să-i explice.

Asta nu ştiu dacă a ascultat ceva din ce-i spunea; oricum se pare că a prins esenţialul, pentru s-a întors spre el, a zâmbit până la urechi cu gura ştirbă şi, fără să se uite nici în stânga nici în dreapta dacă o vede sau nu cineva, l-a bătut amical peste prohab în timp ce mergea alături de el:

– No, taci şi nu te mai da mare acu’, că io ştiu că ţi-o plăcut…

Am cotit-o în prima încăpere care mi s-a ivit în cale, pentru că simţeam că urma să am parte în curând de acelaşi tratament, şi de atunci luni de zile am evitat să o mai întâlnesc; de câte ori vedeam o găleată sau o mătură fugeam cât vedeam cu ochii înainte de a vedea cine-i stăpâna uneltelor.

 

*

 

 

– Poate că fostul tău profesor avea dreptate, îmi spunea uneori Mircea Andraş, trebuie să mai creşti, să te mai maturizezi, să mai practici vreo meserie, două…

– Sau să dau cu capul de vreo ţeavă de aeraj, adăugam eu morocănos în timp ce mergeam alături de el de-a lungul galeriei prost luminate.

Mircea era un băiat cu vreo trei ani mai mare decât mine, era topograf la mină şi îl întâlnisem pe când făceam practica în subteran. Nu ştiu cum ne-am găsit aşa unul pe altul, dar după numai câteva vorbe schimbate am aflat că şi el scria la un roman de ani buni de zile. Nici lui nu-i mergea treaba prea bine, deşi avea o tehnică oarecum diferită: îşi propusese să scrie în fiecare zi, mărunt, cel puţin o pagină, indiferent dacă avea sau nu chef de asta. Scria aşa de mărunt şi de frumos, încât pagina lui caligrafiată făcea aproape cât o pagină dactilografiată la două rânduri.

– Îţi dai seama, îmi spusese el entuziast în prima zi când l-am cunoscut, într-un an de zile o să am un roman de 365 de file, pentru că lucrez şi duminica.

– Şi de ce nu îl ai încă? l-am întrebat eu cu inocenţa neofitului. Doar scrii de atâţia ani la el…

A evitat să-mi răspundă, dar mi-a promis că a doua zi o să-mi aducă un capitol, aşa că mi-am petrecut orele de practică ascuns într-un vagonet dintr-o galerie părăsită şi citindu-i foile una câte una la lumina palidă a lămpii de miner şi încercând să nu i le murdăresc. O poveste de dragoste frumoasă, dar pierdută cu totul sub preţiozităţile stilistice. Nu mi-a cerut niciodată părerea despre ceea ce am citit şi nici eu nu i-am spus, şi poate de asta mai suntem încă şi astăzi, după atâţia ani, prieteni. Oricum, în curând am uitat şi de el, şi de romanul lui, pentru că între timp am găsit nu mai ştiu la cine o listă cu două sute de cărţi pe care ar trebui să le citească orice om cult, cu atât mai mult unul care vrea să ajungă scriitor. Şi anul trei se părea că o să treacă la fel de repede ca şi primii doi, cu mine umblând năuc după cărţi de care nu auzise nimeni: Istoriile lui Polibiu, Anabasis a lui Xenofon, Zidul de bronz al lui Lu-Sin. Disperarea mea era atât de mare, încât, cum în Petroşani nu se găsea nici un anticariat, în câte o sâmbătă dădeam o fugă până la Deva, unde mai completam cât de cât lista. Era o vreme în care umblam năuc pe străzi scoţând din când în când lista din buzunar, la cantină stăteam cu ochii pe ea uitând să mănânc, iar la cursuri o ţineam deasupra, pe pupitru, bifând, apoi ştergând câte un titlu pe care mi-l promisese cineva, fără să mai ascult nimic din ce se preda. Tot Mircea m-a scos din marasmul în care mă afundam tot mai mult pe zi ce trecea. Eram pe strada Republicii, ne plimbam în spatele uneia cu picioare intelectuale, după spusele lui, când eu i-am băgat iar sub ochi lista infamă.

– Ei, fiţi-ar lista a dracului să-ţi fie! După ce că e o singură fata mai de doamne-ajută pe toată strada, şi pe aia o pierd din cauza listei tale tâmpite.

Cu o mişcare bruscă a rupt-o în bucăţele, apoi, de frică să nu i-o iau şi să o refac, i-a dat drumul în prima gaură de canal.

– Gata cu lista! Pune mâna şi citeşte ce-ţi place că nu cititor vrei să ajungi, ci scriitor. Apucă-te şi scrie, că ai citit destul.

Am dat să-i răspund ceva, dar nu am mai apucat. Tocmai atunci au prins a răsuna fluierături din toate părţile şi miliţieni au blocat capetele străzii şi ieşirile laterale cum numai în filmele cu nazişti mi-a fost dat să mai văd. „Razie, razie“, am auzit şoptindu-se şi vreo câţiva mai pletoşi s-au făcut nevăzuţi prin curţi şi ganguri. M-am uitat spre Mircea, dar şi el era la fel de nedumerit ca şi mine. La ieşirea de pe stradă am fost legitimaţi şi lăsaţi să trecem fără nici o vorbă, dar, curioşi, am rămas la oarecare distanţă să privim: se primiseră ordine stricte de sus, iar pletoşii şi cei fără legitimaţii de serviciu erau îmbarcaţi în dubele care aşteptau în apropiere. Începuse, se pare, revoluţia culturală, dar în Petroşani ajunsese numai braţul ei înarmat cu foarfece, iar în lunile care au urmat, pe galeriile minei Dâlja, unde făceam practică, au început din ce în ce mai des să apară tineri tunşi chilug. Erau dintre cei prinşi în raziile care acum se succedau aproape săptămânal, şi unul dintre ei mi-a spus că la miliţie a fost întrebat franc: „Vrei un an de puşcărie, pe care o să-l petreci în mină fără salariu, sau te angajezi de bunăvoie vagonetar şi iei patru mii pe lună salariu?“.”

Tinerele care îndrăzneau să se plimbe pe stradă seara erau suspectate că ar practica prostituţia şi săltate la fel de repede dacă nu îşi puteau motiva prezenţa acolo; şi la staţiile de selecţie a cărbunelui era criză de mână de lucru, iar acolo puteau munci şi femeile, dar nu voia nimeni să se angajeze, pentru că era chiar mai rău decât în mină. Fără o legitimaţie, degeaba încercai să-ţi motivezi prezenţa pe strada Republicii – numai acolo aveau loc raziile şi numai seara; dar de unde legitimaţie de angajată la o femeie din Petroşani, pentru că nu exista nimic de lucru pentru ele şi majoritatea care găseau ceva de lucru erau bucătărese, vânzătoare, chelneriţe sau taxatoare, şi uite-aşa s-au trezit o mulţime de casnice la staţia de selecţie.

La a patra sau a cincea razie de acest fel, totul devenise oarecum rutină, pentru că golurile din abataje se mai completaseră cât de cât. De asta am rămas uimit când am văzut în faţa noastră o fată de o frumuseţe rară. Nu-i vedeam decât părul lung, negru ca pana corbului, şi forma perfectă a corpului. Era singură şi de câteva ori când s-a întors să privească în vreo vitrină, deşi nu am zărit prea multe amănunte, mi-am dat seama că era frumoasă. Frumoasă cu adevărat, şi aerul părea că nu se îndură să se dea la o parte din calea ei, din dorinţa de a mai întârzia o clipă în preajma ei. De asta mă miram că era singură, şi i-am arătat-o lui Mircea:

– Uite la ea! Nici nu ştie ce o aşteaptă…

– Nu o aşteaptă nimic, ai să vezi, făcu el liniştit.

– De unde ştii? am întrebat eu curios, cu ochii la ea.

Mircea a dat din umeri.

– Am mai văzut-o într-o seară. Miliţienii i-au dat drumul fără să se uite măcar la ea.

A ezitat o clipă înainte de a continua:

– Îl ştii pe Petrescu de la Personal?

Petrescu de la Personal era un tânăr cam de vârsta noastră, cu care aranjam uneori pontajele noastre de practică în subteran. La semnul meu afirmativ, Mircea continuă:

– El mi-a spus că e fata securistului ăl mare de pe Valea Jiului.

Fiind o zonă cu peste o sută de mii de mineri, era clar că era înţesată de securişti – după un pic de antrenament îi recunoşteai imediat –, cum la fel de clar era că trebuia să aibă un şef, pe care în schimb nu îl cunoştea nimeni. Abia la revolta din 1977 legenda lui a mai pierdut din aură după ce a luat şi el bătaie de la minerii înfuriaţi, la fel ca ceilalţi activişti de partid care s-au băgat în seamă pe acolo.

Mircea privi cu băgare de seamă în urma ei.

– Unii spun că de fapt ar fi Vâlva Băilor…

Am dat din umeri fără să îl bag în seamă. La 20 de ani şi zece-douăzeci de zile de minerit, era greu să crezi în Vâlva Băilor, cum era greu să crezi şi în Iele. După cum nu puteam crede nici în legendele care spuneau că în anumite locuri din oraş, din anumite beciuri sau din unele clădiri părăsite, se putea ajunge direct în abataje. Dar se pare că în Ursitoare credeam, după câte strădanii depuneam ca să ajung scriitor. Era o contradicţie, dar ce-mi păsa mie pe atunci de aşa ceva? Şi abia mult mai târziu am citit în Micile poeme în proză ale lui Baudelaire fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există“.

Ne-am apropiat de capătul străzii aproape o dată cu fata, pentru că mergea mai încet decât noi. Unul dintre miliţienii tineri care barau strada a oprit-o şi a vrut să-i ceară actele, când locotenentul care stătea puţin mai la o parte a strigat la el:

– E în regulă, poate să treacă!

Miliţianul s-a dat la o parte, iar ea, cu un aer nepăsător, a trecu ca o regină printre ei. M-am strecurat şi eu după ea: fiind în uniformă – da, studenţii şi studentele de la Institutul de Mine erau obligaţi până în anul cinci să poarte uniforme şi chipiu , – nu mi se mai cerea în ultimul timp nici un fel de legitimaţie, convinşi că până la urmă tot în mină voi ajunge. L-am auzit pe Mircea cum mă striga, dar nu l-am băgat în seamă şi m-am ţinut aţă după ea. Am ajuns-o cam în dreptul parcului, pe sub castani, nu pentru că aş fi mers mai repede ca ea, ci pentru că s-a oprit, s-a întors spre mine şi m-a aşteptat:

– Vrei să mă întrebi ceva?

Avea ochii negri şi migdalaţi, tenul măsliniu şi un trup superb. Buzele îi erau roşii fără nici un pic de ruj pe ele, ca şi cum tocmai le-ar fi muşcat înainte de a-mi vorbi. Am rămas cu ochii la ele şi, în loc să se supere pe tăcerea mea prelungită, a zâmbit dezvelind un şir alb de dinţi ascuţiţi.

– Ei? m-a întrebat ea într-un târziu. Ştii să vorbeşti?

Am tresărit şi am răspuns:

– Da, voiam să ştiu, pe tine de ce nu te-au oprit miliţienii?

A zâmbit şi mai larg şi m-a luat de braţ.

– Tu ai văzut cum arăt? Cum crezi că ar putea să oprească o fată ca mine?

– Glumeşti… Nu-i prea interesează pe ei cum arată cineva.

S-a posomorât puţin.

– Aşa este, dar cine ştie de ce?

Apoi privindu-mă mai bine mă întrebă:

– Ai bani să mergem la un film?

Mi-am pipăit grăbit mărunţişul din buzunar.

– Am, am spus triumfător.

Mai rula un singur film, cel de la ora nouă, când de obicei în sală erau numai câteva cupluri de îndrăgostiţi care se pipăiau la adăpostul întunericului.

Înainte de a intra în sala întunecoasă şi igrasioasă a cinematografului, am aflat că o chema Gina. Şi înainte de a merge mai departe trebuie să mai povestesc ceva. O întâmplare pe care, cel puţin cât am stat în Petroşani, m-am ferit să o povestesc cuiva. Asta pentru că, dacă se făceau tot felul de excepţii în ceea ce priveşte calitatea forţei de muncă angajate în subteran, la un singur capitol nu se făcea nici un rabat: integritatea psihică. Cam o dată pe an se făcea un control foarte serios, pentru că, spre deosebire de alte locuri de muncă, în mină există o interdependenţă maximă între lucrători. Un om distrat care aprinde o ţigară în subteran, dacă provoacă o explozie, nu se duce dracului numai el, ci toţi cei aflaţi în jurul lui şi, poate cel mai important lucru, investiţiile de miliarde de lei făcute în infrastructura minei. Oameni la o adică mai găsea partidul să bage în subteran, tocmai am văzut cum brevetase o metodă, dar materialele distruse în explozie distruse rămâneau, aşa că securiştii erau îndemnaţi să raporteze nu doar manifestările contra regimului, ci mai ales maniile şi ciudăţeniile, pentru că nu chiar toate se puteau descoperi la o vizită medicală. Interesant mi se părea că pe cei care erau prinşi cârtind împotriva regimului îi băgau în mină. Dar nu am aflat niciodată ce se întâmpla cu minerii care cârteau împotriva regimului. Unde îi mai băgau? Îi lăsau mai departe să cârtească în voia lor? Le schimbau locul de muncă? Habar nu am, pentru că „sejurul“meu prin mină a fost prea scurt ca să-i pot afla toate dedesubturile. Eram obligaţi de programa facultăţii să facem anual un anumit număr de ore de practică în subteran. Şi nu prea era loc de întors aici, pentru că în subteran nu se putea intra decât dacă aveai asupra ta mască de gaze şi lampă electrică. Aşa că fiecare persoană care intra în mină lăsa la lămpărie marca – o bucăţică mică de tablă pe care scria numărul de marcă şi numele tău – şi lua lampa şi masca de gaze. Datele erau notate foarte exact, aşa că se ştia în fiecare moment al zilei cine este în mină şi mai ales cât a stat. Petrescu de la Personal ne mai ajuta cât de cât, dar numai pe noi, studenţii. Paranoia asta a partidului – în cazul unui accident sau sabotaj, putea în orice moment să ştie cine a fost în tot acel timp în subteran şi cine nu – prindea bine uneori. Acumulatorii lămpii ţineau numai 12 ore, apoi trebuia pusă la încărcat. Dacă cineva lipsea mai mult de atât era clar că se întâmplase ceva cu omul respectiv şi erau anunţate echipele de salvatori, care plecau în căutarea lui. Erau găsiţi astfel oameni leşinaţi, intoxicaţi de gaze sau pur şi simplu loviţi de căderea unei pietre, sau mineri care fuseseră blocaţi şi în imposibilitate să iasă afară. Din acest motiv, cea mai mică formaţie de lucru avea în componenţă cel puţin doi mineri, pe considerentul că dacă unul păţeşte ceva celălalt anunţă salvatorii. Exista o singură excepţie de la această regulă: gazatorii. Erau oameni bătrâni, în general mineri ieşiţi la pensie sau dintre cei accidentaţi uşor care încă se mai puteau deplasa, şi care cu un detector portabil de gaze treceau la nişte ore bine fixate prin anumite galerii, în general cele părăsite, şi notau într-un carnet concentraţia de gaz metan. Tot pentru siguranţa faptului că au fost într-adevăr acolo, pe o tablă aflată în capătul galeriei trebuiau să-şi scrie numele şi ora când măsuraseră metanul. Ei, o asemenea meserie mi-ar fi plăcut şi mie chiar dacă era plătită numai pe jumătate din cât lua un miner adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut singurătatea, iar plimbatul de unul singur prin galeriile umede şi slab luminate îmi dădeau în mod curios un fel de senzaţie de libertate şi în ritmul monoton al paşilor mei mă puteam gândi în linişte la toate. Nu simţeam nici apăsarea galeriilor al căror tavan era la numai o jumătate de metru deasupra capului meu şi nu auzeam nici scrâşnetele muntelui care, sfâşiat de oameni, încerca să îşi astupe rănile interioare apăsând asupra lor şi făcând să înflorească stâlpii de susţinere din lemn.

De câteva ori l-am însoţit în astfel de lungi escapade pe nea Gigi, un miner bătrân care îşi pierduse în tinereţe aproape toată palma dreaptă într-o explozie şi de atunci făcea pe gazatorul. Se lăuda că ştie mina mai bine ca oricare altul şi nu aveam nici un motiv să nu-l cred: după 20 de ani de străbătut în bună voie galeriile, era şi cazul. După ce l-am însoţit de câteva ori ascultându-i poveştile, l-am rugat să mă lase să mă duc singur la capătul îndepărtat al unei galerii, pentru că el mereu se văita de dureri de picioare. A fost greu să mă lase prima dată, pentru că apoi chiar el mă îndemna mereu să plec, în timp ce mă aştepta lângă puţ, descălţându-se de cizme şi masându-şi, cu gemete de durere, picioarele umflate.

Când s-a întâmplat ceea ce vă povestesc era cam a şasea sau poate a şaptea oară când mergeam singur. Am plecat chiar după intrarea în şut, pe la vreo şapte, să aibă timp nea Gică să-şi facă şi el restul rondului, pentru că drumul dus-întors îmi lua aproape două ore. Cum să-i descriu o galerie cuiva care nu a fost niciodată într-o mină? E ca un tunel circular care în unele locuri are aproape doi metri diametru, dar în alte locuri apăsarea teribilă a muntelui asupra lui a lucrat în timp astfel că ici-colo s-a mai prăbuşit din tavan câte un bloc de piatră, grinzile de lemn cu care este armat au crăpat, iar presiunea le-a făcut să „înflorească“, cum spun minerii, adică miezul grinzii de lemn s-a transformat în aşchii subţiri care strălucesc asemenea unei flori în lumina palidă a lămpii. Trebuia să notez şi asemenea lucruri, pentru că prea multe grinzi înflorite pe o galerie semnalau o posibilă prăbuşire, semn că vremelnica lucrare a omului ceda în cele din urmă în faţa muntelui. Pe mijlocul galeriei era o cale ferată cu ecartament îngust, iar pe părţile laterale mergeau conducte groase de aer comprimat, curent electric, apă şi uneori un fir subţire de telefon. În galeriile vechi mai ales, de grinzile tavanului se agăţau pânze subţiri ca de păianjen, dar nu erau de păianjen, pentru că niciunul nu ar fi găsit cu ce să se hrănească acolo. Erau pânze, şi gata. Bănuiesc că nu vreo insectă era ceea ce le producea, ci era ca şi cum timpul însuşi şi-ar fi ţesut pânzele pe acolo, prin surpăturile pe unde mă plimbam eu alene gândindu-mă la de toate şi la nimic. Atunci, în ziua de care vă povestesc, mergeam ca şi altădată fără nici o grijă: mereu mi s-a atras atenţia că mina nu este un loc unde să visezi, dar galeriile aste unde mă trimitea nea Gică singur chiar erau sigure.

Când să ajung aproape de capătul galeriei, am văzut în depărtare o lampă desenându-şi în întuneric sinusoida. Când merge, un miner îşi ţine cordonul electric al lămpii petrecut pe după gât, iar când este departe nu se vede decât ca un punct palid de lumină care se mişcă aproximativ în forma unei sinusoide văzute din faţă: sus, jos, în funcţie de cât de tare merge omul respectiv. Mi se mai întâmplase şi altădată să întâlnesc oameni în drumurile mele. Ori erau tot gazatori, ori erau topografi sau artificieri, ori mineri care se grăbeau spre ort după ce întârziaseră afară să ascută burghiele pentru perforat. De obicei spuneam un scurt „Noroc bun!“; mi se răspundea la fel şi ne vedeam, fiecare, de treaba noastră. Nu mi s-a părut nici acum nimic ciudat până când lumina s-a mai apropiat: acum venea drept spre mine fără să se mişte nici un pic, nici în sus, nici în jos. „Ce naiba poate fi asta?” m-am întrebat eu şi fără să vreau am încetinit pasul. Am mai făcut vreo zece, cel mult douăzeci de paşi, deja mă aşteptam în orice moment să văd faţa ciudatului miner, când dintr-o dată lumina s-a stins. Am mai făcut vreo câţiva paşi – deja ar fi trebuit să ajung acolo unde văzusem luminiţa stingându-se, dar acolo nu era nimeni. M-am dus mai departe, cu salopeta dintr-o dată rece pe spatele meu, am ajuns în capătul galeriei tot fără să întâlnesc pe nimeni, am semnat pe tablă mai repede ca oricând şi am tulit-o înapoi. Am ajuns la puţ, printre lumini şi oameni, tot fără să întâlnesc pe nimeni. Poate lui nea Gică i s-o fi părut ceva ciudat în purtarea mea, dar nu m-am întrebat nimic şi nici eu nu l-am mai rugat de atunci să mă lase să străbat singur galeriile vechi şi părăsite. Poate că ar trebui să explic puţin: o galerie înfundată cum era cea de la orizontul 425, unde am fost eu, e o galerie înfundată şi nimic mai mult. Nu dă în ea nici un suitor, nici un puţ de aeraj. La capătul galeriei era doar un zid de piatră unde se opriseră minerii din săpat, şi nimic mai mult. Cum să îmi explic, aşadar, ce se întâmplase acolo? Luminescenţă naturală? Nu ţine. Vâlva Băilor? Spiritul meu cartezian refuză şi mai abitir o asemenea explicaţie. Am împins şi amintirea asta alături de multe altele undeva în adâncurile insondabile ale subconştientului, urmând să o scot numai atunci când voi avea nevoie de ea.

Se pare că aş fi avut nevoie de ea atunci, în seara când am intrat cu Gina la film. După cum am mai spus, era ora nouă seara şi prea puţine dintre perechile aflate în sală erau interesate de film. Sala era îngustă şi lungă, iar ieşirea în stradă se făcea pe lângă ecranul care lumina mat. Cele mai multe perechi abia au aşteptat să se stingă lumina şi au început o acţiune din care la mine nu ajungeau decât rezultatele sonore. Şoapte repede înăbuşite, chicote jenate atunci când plăcerea era învinsă de pudoare sau, mai spre sfârşitul filmului, chiar gemete gâtuite şi repede reprimate. Eu, lângă Gina, ascultam toate aceste zgomote şi după un timp mi-am făcut curaj şi am prins-o de mână:

– Am auzit că e un film de groază, i-am spus. Mai bine să te ţin de mână, în caz că ţi se face frică.

– Bine, mi-a spus ea, abandonându-şi fără nici un reproş mâna într-a mea, ca pe un obiect de care nu mai avea nevoie.

Au mai trecut câteva minute, şi eu, folosind mâna ei ca pe un cap de pod cucerit cu greu, am început să cuceresc tranşee după tranşee şi centimetru după centimetru din pielea ei mătăsoasă şi răcoroasă. Am ajuns într-un târziu, spre jumătatea filmului, să-i ţin braţul aproape de subsuoară, simţind cu degetele întinse spre ea asemenea unor pseudopode atente forma rotundă a sânului. A tresărit după un timp ca trezită din somn, a privit spre mine uimită, apoi cu un gest de supremă naturaleţe s-a descheiat la bluză, mi-a luat mâna şi mi-a aşezat-o calm peste unul dintre sânii ei. Până aproape de sfârşitul filmului am mai cucerit câteva mici tranşee pe care Gina părea că mi le abandonează neatentă, prinsă fiind de acţiunea filmului, pe care eu nici atunci nu l-am urmărit, şi nici acum nu mi-l amintesc. Aproape de final am simţit că mă prinde de mână şi că mă ridică de pe locul meu, mă scoate printre rândurile de scaune, apoi mă trage spre ecran. M-am lăsat condus de ea în faţă – şi faptul că din sală nu s-a auzit nici o voce revoltată dovedea cât de urmărit era filmul. Am ajuns chiar lângă ecran; în faţa lui era o estradă măruntă, de unde se făceau uneori anunţuri; am urcat scările care duceau spre ea şi m-am oprit acolo în lumina pâlpâitoare a aparatului de proiecţie. Pe ecran apăruse o vale înverzită şi un drumeag se pierdea în depărtări.

– Hai! mi-a spus Gina şi a mai făcut un pas spre ecran, în ecran; şi, deşi toate celulele corpului meu voiau să o urmeze, m-am tras înapoi cu atâta putere, încât am căzut dincolo de balustradă, în sală.

Când m-am ridicat din praful şi cojile de seminţe adunate acolo de generaţii de femei de serviciu, pe ecran se vedea genericul, iar în sală se aprindea treptat lumina. Gina nu se vedea nicăieri, iar cele vreo zece perechi cu priviri vinovate şi surâsuri palide s-au scurs încet pe lângă mine afară în aerul răcoros al nopţii, de parcă nimic mai firesc decât să vadă la sfârşitul filmului un băiat îngenunchiat în faţa ecranului.

vintage-movie-on-cinema-screen

 ***

Puteţi să îmi spuneţi Dumnezeu

Maciej_Rebisz_(puteti sa-mi spuneti D) 

  

Nava-mamă Speranţa se îndepărta de planetă, mărindu-şi treptat viteza. Chiar privită de la o asemenea distanţă părea imensă, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna speranţa. Am aşteptat cu răbdare să se îndepărteze, nu atât pentru a fi în litera regulamentului cât pentru a mă simţi cu inima împăcată. Nu am început coborârea decât după ce Speranţa a dispărut în scânteierea albastră a saltului în hiperspaţiu.

Lângă mine, Pauline mă privea zâmbind încurajator. Mă plăcea aşa cum de altfel o plăceam şi eu pe ea. De fapt atracţia reciprocă era una dintre condiţiile ca să poţi forma o pereche pentru terraformare. Dacă totul mergea bine şi terraformarea se desfăşura într-un mod acceptabil puteam să trimitem un semnal spre nava-mamă ca la următoarea trecere să oprească la planeta noastră şi să-şi reverse pe ea mulţimile de oameni care căutau o nouă casă în locul Terrei distruse. Din miile de navete lansate înainte ca noi să părăsim nava-mamă, niciuna nu trimisese un astfel de semnal. De sute de ani ea rătăcea prin spaţiu, iar când ajungea lângă o planetă cu caracteristici cât de cât apropiate de cele ale Terrei mai trezea o pereche de terraformatori şi o lansa spre noua lor posibilă patrie. Dacă terraformarea dădea greş sau nu se încadra în parametri prestabiliţi aveam să ne petrecem zilele unul alături de altul până când vom hotărî altfel.

I-am răspuns la zâmbet, am îmbrăcat şi eu costumul, apoi mi-am prins centura de siguranţă tot conform regulamentului şi am introdus datele de coborâre, după care am apăsat maneta şi m-am rezemat de spătar: de aici încolo totul avea să se desfăşoare automatizat. Am ajuns cam la doi kilometri de suprafaţa planetei când mi-am dat seama că exista ceva care nu mergea cum trebuie. Deşi nu era nicio turbulenţă, naveta se zguduia părând că dintr-o clipă în alta avea să se desfacă în bucăţele. Doar o clipă mai târziu centura de siguranţă s–a rupt şi m-am lovit cu capul de tabloul de bord, apoi mi-am pierdut cunoştinţa.

*

Nu ştiu cât am zăcut inconştient, dar după toate semnele se pare că a durat destul de multă vreme. Când mi-am revenit eram întins pe spate pe o suprafaţă dură, iar în jurul meu se zăreau la limita câmpului vizual câteva stânci roşcate. Am respirat adânc, mi-am adunat puterile şi am ridicat puţin capul. Naveta, care ar fi trebuit să fie de-a dreptul indestructibilă, îşi etala rămăşiţele întinse pe o lungime de aproape o sută de metri. Modulul de teraformare care avea şi el propria lui capsulă de rezistenţă era zdrobit, iar seminţele şi embrionii pe care urma să-i punem în incubatoare erau şi ei împrăştiaţi prin praful roşcat dintre stânci. Dar cel mai rău era că la numai câţiva paşi de mine zăcea Pauline. Avea casca spartă şi picioarele răsucite într-un unghi imposibil. Am lăsat capul pe spate şi am început să mă gândesc, dar nu prea aveam multe opţiuni. Mai aveam oxigen pentru încă vreo cinci ore, dar chiar dacă aş fi avut pentru cinci zile ar fi fost acelaşi lucru. Mâna mi s-a îndreptat spre clapa de deschidere a căştii, apoi m-am oprit: în afară de o durere surdă în umărul drept nu simţeam altceva, aşa că mai puteam aştepta. Am ridicat iar capul şi am încercat să mă uit la Pauline care privea cu ochii goi spre cerul înstelat. Dincolo de modulul de terraformare se zăreau rezervoarele cu alimente, iar puţin mai departe, din rezervorul de apă, se scurgea un şuvoi subţire şi cristalin. În câteva ore avea să se termine şi apa dacă nu reuşeam să fac ceva între timp. Planeta avea în mod sigur atât apă cât şi oxigen, echipele de teraformare nu erau lansate chiar la întâmplare, dar în ce măsură puteam să folosim şi una şi alta era greu de spus fără ca laboratorul portabil să fie funcţional. M-am lăsat iar pe spate, am răsuflat adânc şi am deschis casca: dacă nu puteam respira aerul planetei nu avea rost să mai lungesc agonia. M-am sufocat în încercarea de a respira amestecul urât mirositor de gaze care mi-a asaltat nările. Spre surpriza mea în curând calitatea aerului din jur păru să se îmbunătăţească brusc şi, în afara unui uşor miros de praf, în scurtă vreme nu am simţit nimic altceva. Aerul mi se părea mai dens decât eram eu obişnuit, aşa că tras de câteva ori adânc în piept ca să mă conving că totul era în regulă şi că puteam respira normal, apoi, ajutându-mă numai de mâna stângă, mi-am dat jos costumul. Nu am leşinat, dar efortul m-a epuizat, aşa că m-am întins iar pe spate pe solul pietros acoperit de praf. Mă simţeam transpirat de efort şi când am întins mâinile în praful roşcat primul gând a fost şi cel mai irealizabil: „aş face o baie” am şoptit şi vocea mi-a răsunat ciudat de tare în aerul dens.

            – Bae, bae, mi s-a părut că îmi răspunde cineva la şoapta mea şi am început să râd încetişor la propriile mele iluzii auditive.

            Mi s-a părut că aud un fel de ecou al râsului meu, aşa că m-am oprit şi am ascultat atent. Nu se auzea nimic decât un fel de fâşâit, ca şi cum undeva în depărtare ar trece vântul prin sălcii.

            De unde naiba sălcii? M-am gândit eu şi atunci am auzit iar şoapta, ca şi cum ar fi fost adusă de vânt:

            – Bae, bae.

            – Da vreau o baie, am spus înainte de a-mi da seama ce fac. O baie caldă, într-o cadă imensă şi multă spumă şi un burete aspru.

            Un timp s-a aşternut tăcerea, apoi s-a auzit un bufnet la câţiva metri de mine şi chiar lângă modulul de teraformare a apărut o cadă de baie. Am ridicat capul şi am văzut că era plină cu apă caldă acoperită de spumă, iar un burete în formă de inimă era pe marginea căzii şi l-am recunoscut imediat: un burete exact ca ăsta avea şi bunica mea. Ba chiar şi cada de baie era asemănătoare cu a bunicii: avea mânerele aurite şi picioarele erau în formă de gheare de leu. Am oftat adânc şi m-am ridicat în picioare, clătinându-mă dar în umăr nu mai simţeam nicio durere. Oare eram mort şi mă aflam în Rai? În Rai trebuia să fiu fără îndoială pentru că dacă m-aş fi aflat în iad în locul căzii de baie ar fi fost probabil un cazan cu smoală clocotită.

            – Rai, Rai, şopti vocea depărtată, iar eu m-am dezbrăcat pe îndelete, cufundându-mă apoi în îmbrăţişarea înspumată şi caldă a apei. M-am frecat îndelung cu buretele aspru şi am încercat să gândesc raţional. Dar cum să gândesc raţional când mă lăfăiam într-o cadă de baie care în mod logic nu avea ce căuta acolo? Am deschis ochii şi am privit la peisajul suprareal din jurul meu. Mă aflam într-o cadă cu spumă roz şi mânere aurite în mijlocul unui peisaj apocaliptic: bucăţi din navetă împrăştiate peste tot printre stâncile roşcate, Pauline moartă, iar eu prizonierul unor halucinaţii absurde.

            – Rai, Rai, şopti iar vocea depărtată şi eu am scuturat din cap.

            – Ăsta nu-i raiul, am spus eu şi fără să vreau mi-am adus aminte de Biblia pentru copii din care îmi citea bunica mea şi de pozele colorate ale cărţii. Raiul are iarbă verde şi flori frumos mirositoare, iar păsări de toate soiurile ne încântă urechile cu trilurile lor minunate sub soarele strălucitor şi cerul fără niciun nor… Şi prin Rai curg râuri cu lapte şi miere şi…

            M-am oprit abia în clipa în care mi-am dat seama că citeam parcă din vechea Biblie pentru copii. Şi am avut o senzaţie neplăcută că mai citea cineva alături de mine din memoria mea care devenise oarecum un fel de bibliotecă publică. Am încercat să trântesc uşa bibliotecii, dar se pare că era deja prea târziu: foşnind uşor dinspre dealurile roşcate din jur, cobora spre mine un covor mătăsos de iarbă de un verde incredibil. Din loc în loc, flori multicolore spărgeau monotonia verde a ierbii şi câţiva pomi au apărut de nicăieri. Unii păreau a fi smochini, dar mai erau şi alţii pe care nu îi puteam recunoaşte, deşi toţi păreau încărcaţi de roade. Un stol de păsări de toate mărimile a apărut de după dealuri şi s-a instalat jumătate în pomi, jumătate pe resturile sfărâmate ale navetei, iar stelele dispărură şi pe un cer incredibil de albastru un soare de un galben pal prinse a străluci vesel. Am încercat să-mi închid mintea ca să nu mi se poată citi şi restul pentru că acum îmi era clar că halucinaţiile mele luaseră forma imaginii pe care mi-o formasem eu în copilărie despre Rai.

            – Fără harfe te rog, am şoptit dar se pare că era deja prea târziu.

            Am simţit o atingere uşoară undeva în eul meu interior şi după numai o clipă m-am dat bătut: la poalele fiecărui pom apăru o harpă care părea a fi din aur şi ale căror strune se mişcau uşor, aparent mişcate doar de boarea abia perceptibilă care adia în jurul lor. Am închis ochii strângându-i cât am putut, dar totul a fost în zadar pentru că numai după câteva clipe am auzit un clipocit uşor şi când i-am deschis am văzut un râuşor de lapte cum curgea vesel prin dreapta mea făcând spume de parcă abia atunci ar fi fost muls. Unduindu-se încet, un râu de miere aurie apăru din senin şi prinse să curgă în stânga. M-am apropiat neîncrezător şi am cufundat degetul în râu: după gust, părea să fie miere de tei aşa că, deşi puţin probabil să răcesc în Rai, în caz de ceva aveam la îndemână un remediu naturist.

            Aducându-mi aminte de rezervoarele de apă sparte, am spus:

            – În rai curgea şi un râu cu apă curată şi cristalină. La urma urmei dacă tot era visul meu, măcar să îl fac ca lumea.

            Iar atingerea uşoară prin mintea mea şi aceeaşi voce şoptită spuse cu tristeţe:

            – Nu apă. Numai lapte şi miere. Nu apă…

            Am ezitat puţin, dar mi-am înghiţit vorbele pentru că nu prea credeam că o înjurătură ar fi fost bine primită, mai ales în Rai. Poate că trebuia să procedez altfel. Am închis ochii şi mi-am imaginat că imediat dincolo de râul de miere curge un izvoraş zglobiu de apă limpede. Apoi am spus:

            – Sunt sigur că dincolo de râul de miere era şi un râu cu apă limpede. Era aşezat acolo pentru că de câte ori mănânc miere mi se face sete şi trebuie să am apă la îndemână.

            Câteva minute de linişte apoi un pârâiaş limpede îşi făcu apariţie dincolo de râul cu miere. Clipoci câteva minute, apoi dispăru. Tocmai eram gata să protestez când se auzi un oftat exasperat şi pârâiaşul apăru din nou, de data asta definitiv. Am rotit ochii prin Raiul meu personal să văd ce îmbunătăţiri i-aş mai putea aduce pentru că eram sigur că urma să mă trezesc din moment în moment trântit pe spate printre stâncile roşcate.

            Pe nava-mamă aveam la dispoziţie săli de gimnastică şi o sală de jocuri; am încercat să suprapun peste imaginea raiului din copilărie, undeva, dincolo de copacii din zare, cele două săli şi am simţit că ceva nu este în regulă. Atingerea minţii mele fusese de data asta mai puţin uşoară ca până acum. Ba a fost chiar insistentă, undeva la limita durerii, dar când a încetat am auzit un oftat dezolat.

            – Fără sală, fără jocuri, a susurat vocea şi eu am ridicat resemnat din umeri: măcar am încercat.

            Urmă un moment lung de pauză, dar simţeam aerul vibrând uşor în jurul meu ca şi cum s-ar fi chinuit să formeze cuvintele. În cele din urmă se formară şi dacă până atunci păreau neutre de data asta întrebarea părea de-a dreptul acuzatoare:

            – Tu eşti Adam? Sau Pierre?

            Am început să gândesc cu cea mai mare viteză de care mă credeam capabil: Pierre

era pilotul navetei cu umărul dislocat, închis într-un costum de supravieţuire cu o rezervă de numai cinci ore de oxigen, rătăcit iremediabil într-un peisaj apocaliptic presărat cu stânci tăioase şi inospitaliere. Pe de altă parte, Adam era răsfăţat cu aer din belşug, baie înspumată şi râuri cu lapte şi miere. Dar cum avea să reacţioneze creatorul micului meu Eden dacă avea să-şi dea seama că îl mint? Mi-am mişcat umărul şi am fost încântat de mobilitatea lui aşa că am spus hotărât:

             – Adam sunt acum. Când eram acolo în navetă eram Pierre dar aici în Eden sunt Adam. Aşa trebuie să fie!

            Am auzit ceva ca un mormăit neîncrezător apoi vocea ceva mai puţin tăioasă de data asta m-a întrebat:

            – Atunci unde este Eva?

            Am privit plin de speranţă spre costumul sfâşiat al Paulinei şi am arătat cu mâna:

            – Acolo este Eva. Când eram în navetă era Pauline, dar aici este Eva.

            O gheară curioasă şi iscoditoare îmi scotoci iar prin memorie şi după câteva

minute care mi s-au părut interminabile am văzut că Pauline începe să mişte uşor, iar picioarele îndoite în unghiul acela imposibil se îndreptară ca de la sine.

            M-am repezit spre ea şi am luat-o în braţe privind uimit cum pleoapele i se zbat uşor apoi ochii ei verzi ca iarba de sub ea m-au privit întrebători:

            – Ce se întâmplă, Pierre? Şi eu i-am pus repede mâna pe gură apoi, am ajutat-o să îşi dezbrace costumul greoi: pe corpul superb nu avea nici măcar o singură vânătaie.  În timp ce o ajutam privirea i s-a oprit pe zgârieturile şi rupturile costumului de supravieţuire. Nu era deloc fata prostuţă pe care o crezusem eu atunci când am întâlnit-o prima dată, pentru că, după ce privi scurt costumul sfâşiat, aruncă o privire şi spre resturile navetei acoperite de iarbă şi de flori. Puţin probabil ca vreo persoană să scape fără nici măcar o vânătaie dintr-un asemenea impact. Ochii începură să i se lumineze de un început de înţelegere, dar eu am lămurit-o rapid de frică să nu înceapă iar să întrebe:

            – Eu sunt Adam şi tu eşti Eva şi suntem în Grădina Edenului. Nu mă întreba mai multe pentru că nu ştiu. Dar dacă vrei să rămâi în viaţă aşa trebuie să fie, am spus eu cât de serios şi apăsat am putut.

            Fără să mă înţeleagă pe deplin, am văzut-o cum dă afirmativ din cap. Ne cunoşteam de prea multă vreme ca să nu ştie când vorbeam serios. O clipă mai târziu am văzut-o cum se strâmbă uşor şi am bănuit că era scanată şi memoria ei. Se pare că imaginea ei despre Eden era uşor diferită faţă de a mea pentru că mici schimbări aproape imperceptibile au început să se producă în jurul nostru: numărul de flori a crescut spectaculos, o pasăre albastră a paradisului a apărut de după stânci şi s-a aşezat pe cel mai apropiat copac din preajma noastră, s-a agăţat de o creangă şi cu capul în jos a început să cânte atât de tare şi de ritmat încât am crezut că are ascunsă pe undeva vreo staţie de amplificare. Spre bucuria mea au dispărut ca duse de vânt şi harfele, dar odată cu ele şi micul râuleţ cu apă cristalină.

            Am prins-o pe Pauline, mă rog, pe Eva, uşor de cot şi i-am explicat:

            – Dacă ce bănuiesc eu este adevărat vom trăi nouă sute de ani exact cât au trăit şi Adam şi Eva. În tot acest timp vom mânca numai lapte şi miere aşa că în mod sigur ni se va face sete după o vreme. Pune râul înapoi!

            – Cum? m-a întrebat Eva perplexă.

            – Tot aşa cum l-ai şi eliminat!

            A închis ochii şi după numai câteva clipe râul a reapărut şi era acum mult mai lat

şi mai bogat în ape. Pe maluri se vedea un pietriş fin, iar din loc în loc un nisip auriu se întindea pe maluri formând o mică plajă.

            – Bine că nu ţi-ai făcut o piscină, am mormăit eu, dar Eva nu mă băgă în seama. Se apropie de unul din copaci şi rupse o ramură mică. O curăţă de frunze, apoi bătători cu piciorul o porţiune de plajă cu nisip mai fin şi scrise cu capătul crenguţei cu litere de tipar ca să pot citi şi eu:

            „Ce se întâmplă?” apoi mi-a întins crenguţa ca să-i răspund.

            Ca să poţi scrie câteva cuvinte trebuie mai întâi să te gândeşti la ele, aşa că mi se părea inutil să folosesc creionul improvizat: oricum mi s-ar fi citit gândurile. Mi-am cântărit aşadar cât am putu de atent cuvintele apoi i-am spus:

            – Naveta s-a deteriorat la impactul cu solul, iar noi, împreună cu componentele ei, am fost aruncaţi afară. Un peisaj dezolant ne înconjura peste tot: stânci aride, praf roşcat şi nicio speranţă. Tu aveai casca de la costum spartă, picioarele rupte, ce mai, păreai moartă de-a binelea, iar eu aveam un umăr dislocat şi o rezervă de numai câteva ore de oxigen. Din navetă nu mai puteam recupera nimic, nava-mamă efectuase deja saltul şi era în hiperspaţiu la zeci de ani lumină depărtare, aşa că am hotărât să-mi scot casca ca să termin mai repede. M-am asfixiat câteva secunde, apoi aerul a început să devină respirabil. Am crezut că sunt pe moarte şi am un vis final, aşa că am hotărât să mi-l îmbunătăţesc şi mi-am dorit o cadă cu apă caldă şi înspumată. A apărut, m-am dezbrăcat şi am intrat în apă şi m-am simţit aşa de bine încât am hotărât că în mod sigur sunt în Rai. Aşa că praful şi bolovanii roşcaţi din jurul meu au început să se transforme în ce vezi tu… Am continuat să cred că este un vis până când… tu ai înviat. Concluzia trage-o singură dacă poţi.

            Un hohot uşurel de râs răsună peste ritmurile păsării paradisului şi am văzut-o pe Eva cum se încruntă gânditoare, privind în gol:

            – Asta înseamnă că mintea noastră a fost scanată, iar acest Rai este un amestec din ceea ce a fost găsit în mintea noastră cu ceea ce ne-am dorit noi.

            – Scanată de cine, Eva? am întrebat eu şi am privit în jur căutând un răspuns.

            – Nu ştiu, ridică Eva din umeri. O entitate atotputernică şi capabilă de toate aceste modificări. O entitate care locuia aici pe planetă şi care probabil că se plictisea aşa că noi i-am apărut ca o interesantă divagaţie a monotoniei zilnice.

            – Interesantă ipoteză, am spus. Şi cum ar trebui să numim această entitate?

            O clipă mi s-a părut că râurile s-au oprit din curgerea lor, pasărea paradis şi-a

strâns aripile şi a tăcut, apoi şoapta s-a auzit iar, de data asta clar şi parcă puţin timidă:

            – Puteţi să îmi spuneţi Dumnezeu.

garden-of-eden(puteti sa-mi spuneti D)

Anunțuri

Un comentariu

  1. Am hotărât să deschid un capitol nou pentru povestirile scrise anul acesta. Poate voi pune cu timpul şi unele mai vechi dacă vor fi modificări majore în cuprinsul lor. Fotografiile anexate acestei povestiri mi-au fost furnizate de prietenul meu John care şi-a făcut timp şi a transpus în cărţi electronice– majoritatea cu coperte originale – cam tot ce am scris eu până acum.
    Cărţile pot fi găsite şi descărcate aici:
    http://romania-inedit.3xforum.ro/post/474985/1/SERGIU_SOMESAN_-_Apocalipsa_dupa_Ceausescu_si_alte_povestiri/

    Am peste cincizeci de vizitatori în fiecare zi iar în zilele bune trec lejer de o sută de vizitatori. Majoritatea sunt din România şi din Moldova dar îmi apar şi locaţii exotice ca Brazilia, Japonia, Indonezia unde probabil că sunt români duşi de soartă la lucru, studii sau pur şi simplu în excursii. În bârlogul meu, înconjurat de singurătate şi de nămeţi – încă – îi invidiez în sinea mea. Din acest motiv în măsura în care este posibil îi rog să îmi trimită veşti despre ei sau măcar o simplă fotografie ca să îmi clătesc şi eu ochii şi să-mi pun imaginaţia la treabă.
    Cum accesul meu la internet este destul de limitat îi rog pe toţi cei care citesc povestirile şi le plac să îmi trimită un link spre o poză care cred ei că se potriveşte povestirii în cauză.

    Mulţumesc !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s