Iubitul meu din altă lume

Eram foarte obosită. Nu vreau să-mi caut scuze pentru grăbitul meu mariaj, dar adevărul este că în seara aceea eram extrem de obosită. Pregăteam un spectacol, şi maestrul Visu nu era mulţumit cum ieşea rolul meu. Nici eu nu eram! Trebuia să interpretez rolul unei fete, Violeta, dintr-o piesă suficient de anostă ca să n-o mai amintesc. O fată cam frivolă şi fluşturatică, care nu-mi ieşea. Pur şi simplu nu puteam intra în rol.
— La naiba, Nicoleta! se înfuria maestrul. Parcă ai fi o pudică fecioară din secolul trecut. Tu nu ştii ce-i ăla un zâmbet frivol?! Orice fată de azi ar trebui să ştie…
Epuizată, l-am rugat de câteva ori să mă schimbe. În fond, nu era un spectacol care să conteze pentru vreun examen. Era ceva făcut aşa, pentru amorul artei. Dar nu aveam cu cine vorbi. Mă privea transfigurat când îi ceream să dea rolul altcuiva:
— Nici să nu te gândeşti… Eu pe TINE te văd în rolul ăsta…
Discuţiile noastre degenerau de multe ori în ceea ce s-ar putea numi ceartă, dar nu am reuşit să-l conving să-şi schimbe părerea. În seara cu pricina, l-am rugat pe colegul care interpreta principalul personaj masculin să rămână puţin după plecarea celorlalţi să mai repetăm. A oftat din greu şi a Continuă lectura

Anunțuri

Ceara pierdută

Plecaseră de dimineaţă spre târg, şi până departe l-au urmărit privirile fraţilor şi surorilor lui. Încerca înspăimântat să le descifreze, să afle cu o clipă mai devreme ce îl putea aştepta acolo unde pleca, în necunoscut. În ochii lor nu se putea citi decât frică şi, poate, uşurarea că nu au fost ei cei aleşi. De ani de zile părinţii lui strângeau ban după ban ca să poată să plătească taxa cerută de breaslă.
— O să ajungi meşter, fiul meu! îi spusese preotul când părinţii lui merseseră cu el să-i ceară sprijinul şi sfatul.
Îl privise apoi lung şi parcă neîncrezător:
— Ai grijă cum te porţi pe acolo, să nu ne faci de râs! mai adăugase preotul privindu-l încruntat, şi el se simţise mândru şi înfricoşat în acelaşi timp, fiind singurul băiat de vârsta lui căruia preotul îi vorbise atât de mult.
Drumul spre oraş i se păru fără sfârşit, deşi a durat vreme de numai câteva ceasuri. Tăcerea posacă a bătrânului lui tată, care călca apăsat alături de el, nu îi prevestea nimic bun. Aproape de amiază, în faţa lor au început să strălucească turnuri şi turle de biserici şi, dintr-odată, zarea s-a umplut de Continuă lectura

O clipă de nemurire

Soarele se pregătea să răsară cu străluciri solemne deasupra munţilor. Totul părea plin de măreţie aici, aproape de acoperişul lumii, şi John Smith era cuprins până în adâncul fiinţei lui de această măreţie. Aici nu mai aveau nici o importanţă miliardele lui de dolari, şi până şi dorinţa lui începea să i se pară oarecum lipsită de importanţă. Se înspăimântă dintr-o dată de prostia ce-i trecuse prin cap. Cum adică să fie lipsită de importanţă? Bătuse atâta drum până aici, în creierul munţilor, luptându-se cu formalităţi umilitoare pentru el, cu oficialităţile care pe de o parte considerau drumurile spre Tibet un fel de zăcământ naţional, care trebuia concesionat numai pe bani grei, iar pe de altă parte nu ar fi vrut cu nici un preţ să admită că ar fi ceva de văzut sau de aflat acolo. Iar după ce a dat grămezi de bani ca să ajungă aici, lama ăsta, sau ce rang o fi având el, îi cere douăzeci de mii de dolari pe un flacon cu Elixirul Nemuririi. Mai întâi, a vrut să se tocmească, dar, văzând Continuă lectura

Ritual de trecere

Deasupra mării, cerul avea o nuanţă cenuşie şi vântul care bătea dinspre larg făcea ca plaja să aibă un aspect dezolant. Din cauza norilor, soarele căpătase o ciudată culoare galben-verzui, dându-le celor câţiva turişti răzleţiţi pe plajă un aspect fantomatic. Când am zărit-o, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Deşi era răcoare şi oamenii care treceau pe lângă mine în căutare de scoici şi cochilii erau îmbrăcaţi destul de gros, ea făcea plajă. Privind-o numai pe ea, nici n-ai fi crezut că e sfârşitul lui septembrie, ci, după dezinvoltura cu care, în costum de baie, încerca să capteze razele soarelui, te-ai fi putut imagina în plină vară. Dar, dacă ridicai ochii de pe apariţia ei solară şi priveai cum vântul spulbera hârtiile murdare de pe plajă, reveneai înfiorat la realitate: era un rece sfârşit de septembrie. Şi, cu toate că se afla destul de departe de drumul meu, m-am simţit irezistibil atras de Continuă lectura

Aproape îngeri

Când am citit anunţul din ziar, l-am înconjurat cu pixul, apoi, privind cu grijă în jur, am întors ziarul cu faţa în jos de parcă mi-ar fi fost frică să nu-l vadă altcineva şi să mi-o ia înainte. Anunţul era sec:

„Angajez paznic pentru crescătorie de animale exotice. Se cere disponibilitate pentru muncă în locuri izolate. Salariu atractiv şi durata angajării minimum un an”.

Alături de rubrica cu anunţuri era şi un reportaj despre jaful de la bancă:

„Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca din localitate. Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul dintre ghişeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele şi au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenţia celor doi, a scos un pistol şi i-a împuşcat mortal. Mai multe amănunte şi un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediţia de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite.”

Lângă articol erau fotografiile celor doi tâlhari şi puţin mai jos poza mea. În ea arătam palid ca şi cum aş fi fost grav rănit şi cine ar fi văzut numai poza din ziar mi-ar fi dat puţine şanse să scap cu viaţă. Am băut cu înghiţituri mari cola care se încălzise şi m-am grăbit spre Continuă lectura

Închide bine uşa

Când l-am cunoscut pe Ralph nu mi-am închipuit că îmi va schimba atât de mult viaţa. Părea extrem de timid şi a trecut multă vreme până să-mi dau seama că toată această timiditate a lui era de fapt un discret mimetism pentru a putea obţine ajutorul celor de care are nevoie. De pildă, deşi nu i-am spus-o niciodată, eu sunt convins că povestea cu scăpatul cărţilor pe jos la bibliotecă, în faţa mea, nu a fost decât o abilă modalitate ca să mă facă să-l ajut. Părea atât de neajutorat, încât mi s-a părut firesc să mă ofer să i le duc până acasă. La fel de firesc mi s-a părut apoi, să-l scutesc pe el de drumurile lungi prin anticariate şi biblioteci în căutarea unor titluri rare. Prietena mea, Julieta, îmi tolera cu o răbdare de înger evadările mele prin universul lui Ralph, deşi nu se putea abţine să nu-mi şoptească la despărţire, răutăcioasă:

            – Dacă nu aş ştii cât de mult îţi place de mine, aproape că te-aş suspecta că îţi place de el.

            Dădeam din umeri, insensibil la glumele ei, grăbit să ajung mai repede în lumea captivantă a lui Ralph. Casa în care locuia era destul de dărăpănată şi Ralph nu era nici pe departe omul care Continuă lectura

Carte de magie

„…Cetitorule, ia aminte la vorbele mele!
Pătrunde cu sfiiciune în lumea acestei cărţi… Iar de simţi că nu eşti cel chemat să-i dezlegi taina, mai bine ascunde-o, să fie găsită de cei cu har. Şi dacă îţi pare scrisă în grai străin ori rândurile ei se aşează în faţa ta ca nepătrunse drumuri prin pustie, arunc-o pe ape sau arde-o în flăcări şi îndepărteaz-o de la sufletul tău, cel nepriceput să-i primească învăţătura.
Iar de eşti dintre cei aleşi, nu uita să-i păzeşti neabătut înţelesul. Preţuieşte-o aşa cum se cuvine, şi faptele tale să stea negreşit sub semnul, învăţăturile şi pildele pe care le vei desprinde din ea…
Şi, mai ales, nu uita! Trăitor în ţara surzilor de eşti, să nu te sui la munte şi să suni din trâmbiţe şi din surle de alamă, că nimeni nu te va auzi. Mai degrabă se va preface piatra stearpă a muntelui în câmpie roditoare şi alama trâmbiţelor în cocleală amară decât să audă cineva glasul tău… Şi în deşert se va pierde adevărul spuselor tale…“

Citisem uşor exasperat ameninţările naive din cartea pe care o ţineam în mână şi, brusc, m-am hotărât să o cumpăr. Obişnuiam destul de des să bântui anticariatele în căutare de cărţi vechi şi rare, fără să fiu un colecţionar în adevăratul sens al cuvântului. Îmi plăcea pur şi simplu să le Continuă lectura

Poiana îngerilor

Din Bucureşti au plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă, amestecându-se cu valul de turişti de duminică ce năzuiau să evadeze măcar pentru o zi din canicula capitalei. Aproape tot timpul drumului Tom a stat pe bancheta din spate, mare, masiv, bolovănos şi, cu o figură crispată, urmărind încruntat fiecare poliţist de ţară pe lângă care treceau. Oricât a încercat să îl convingă să pună sacoşa cu prada în portbagaj, a fost în zadar. Uneori se comporta mai rău ca un copil, aşa că în cele din urmă a trebuit să cedeze, dar l-a aşezat în spate. Ca un făcut, pe toată Valea Prahovei, până dincolo de Braşov, în fiecare comună cât de cât răsărită, poliţistul era la datorie, patrulând mândru pe mijlocul şoselei. Nu păreau să caute ceva anume, mergeau doar cu paşi ţanţoşi pe mijlocul şoselei să vadă şi, mai ales, să fie văzuţi.
— Uite şi la ăsta! izbucni el într-o comună, în apropierea Sibiului. E duminică dimineaţa, şi el, în loc să se ducă la biserică, să îi mai ierte Dumnezeu din păcate, stă şi se plimbă pe mijlocul şoselei…
— În locul tău nu aş vorbi aşa mult de iertarea păcatelor, îi răspunse Tudor, conducând degajat maşina.
Nici măcar faptul că Tom strângea cu îngrijorare sacoşa în care aveau prada, cele peste zece kilograme de aur şi câteva mii de euro, nu îl făcea să îşi piardă calmul. Ştia de la început cu cine are de-a face. Avea două posibilităţi: să scape de el înainte de a trece graniţa, sau, Continuă lectura

Fata de pe malul mării

Am auzit un zgomot uşor la uşă şi m-am ridicat în capul oaselor în pat. Nu prea dormisem bine, un local aflat în apropiere avusese clienţi până târziu în noapte şi se simţise obligat să-i întreţină cu melodii de petrecere cântate tare şi cu voie bună. Am privit la ceas: era numai opt şi nu prea ştiam cine ar putea să mă deranjeze atât de dimineaţă. M-am tolănit înapoi cu speranţa că fusese numai o părere, când am auzit din nou ciocănitul. Era abia perceptibil , ca o şoaptă, şi, dintr-o dată, mi-am dat seama cine ar putea fi. Îmi venea să-mi trag pătura peste cap, dar ştiu că ar fi bătut în continuare din ce în ce mai tare până aş fi deschis. Ciocănitul din uşă era efectul combinat al unei seri ploioase stropite cu multă votcă, în amestec cu foarte mult ghinion. Acum trei sau poate patru seri, după ce tipa cu care bântuisem toate plajele din jur îmi dăduse spre seară papucii, văzând că începe să plouă, m-am refugiat în barul hotelului, înecându-mi deziluzia cu câteva pahare de votcă bună. Târziu, spre sfârşitul serii, am văzut-o coborând pe Continuă lectura