Timidul

— Gata, băieţi, cine începe?
Glasul instructorului de la poligonul chimic răsună ca întotdeauna rece şi impersonal. Tresar şi simt cum inima începe să-mi bată mai repede în piept, iar gândul îmi fuge la Matei. La faţa lui descompusă de flăcări şi de vizitele noastre la spital, la garoafele roşii pe care i le duceam şi la zâmbetul lui tot mai chinuit. O dată venise împreună cu noi o fată înaltă, slăbuţă, care a tresărit înspăimântată când a dat cu ochii de el.
— Fii mândră de prietenul dumitale, i-a spus comandantul nostru, a salvat viaţa a doi copii…
Stătuse nemişcată tot timpul vizitei, încercând să pară nepăsătoare, dar ochii îi alunecau mereu la cicatricele de pe obrazul lui.
Apoi, după un timp nu am mai văzut-o. Niciodată! Ca şi cum nu ar fi fost. Nici până acum nu ştiu dacă pe Matei l-a durut mai tare arsura flăcărilor sau plecarea ei…
Oare, dacă mi s-ar întâmpla şi mie ceva asemănător, Florina ce ar face?
Gândul la ea mă străbate dureros, aducându-mi aminte de Continuă lectura

Anunțuri

Apă vie, apă moartă

Înainte de a se lansa cu viteză în defileul ce cobora spre Fundăţica, nea Gică, şoferul ziarului, se întoarse zâmbind spre mine:
— Cine ştie ce mai găsim acum în Fundăţica?! Nu de alta, dar locul ăsta pare plin de minuni…
Am dat să-i răspund, dar hârtoapele din drum m-au făcut să-mi înghit vorbele. Şi apoi nu prea am mai avut vreme de vorbit, pentru că drumul, care mi se păruse interminabil astă-iarnă, l-am făcut acum în numai câteva minute. Totul era înverzit în jurul nostru şi, o dată ajunşi lângă bar, abia l-am recunoscut, acoperit cum era peste tot de iedera voinicului.
Solovăstru, cu aceleaşi haine ponosite pe care le ştiam de astă-iarnă, deşi acum eram în plină vară, ne aştepta pe treptele din faţa barului. Privi pe furiş în jur, apoi se apropie cu paşi repezi de maşină. Se urcă grăbit în spate, apoi îi spuse şoferului:
— Ia-o repede înainte! Nu vreau să fim văzuţi unde mergem. Îţi spun eu, pe drum, ce şi cum.
După ce îi explică pe unde să o ia, mă înghionti discret în coaste:
— Şeful ăla al vostru nu ţi-a dat nimic pentru mine?
I-am întins în silă 50 de euro, avertizându-l:
— A zis că, dacă nu mă întorc cu un reportaj pe cinste, să ţi-i iau înapoi.
A zâmbit strâmb, apoi, după ce Continuă lectura

Oviraptorul

— Poate îmi spui şi mie ce se întâmplă, Tom. Îmi eşti dator o explicaţie.
Larren privi lung la mine, aşteptând un răspuns. Pe care, din câte îl ştiam eu, avea să îl obţină mai devreme sau mai târziu. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Că acest răspuns nu avea să îi convină absolut deloc, asta nu mă mai privea pe mine. Mă rog, nu mă privea în mod direct, sau cel puţin nu mă privea atâta vreme cât nu mă punea pe mine să repar lucrurile.
Am tuşit ca să-mi dreg vocea, am mai luat o gură de gin, apoi m-am aşezat mai confortabil în fotoliu.
Am subestimat cât de bine mă cunoştea, pentru că a îndreptat ameninţător arătătorul spre mine şi a spus categoric:
— Vreau fapte Tom, nu basme. Am să înfrumuseţez eu lucrurile dacă va fi cazul. Tu spune-mi numai ce naiba se întâmplă! Pentru că acolo jos se întâmplă ceva…
Acolo jos se întâmpla să fie Silurianul timpuriu, adică Continuă lectura

The Arena

Apud Fredric Brown

The sleep had glued my mouth, making me feel a bitter taste and I swore for the umpteenth time that I’d never put any booze in my mouth again. Like usual, I’ll forget these oaths the moment I get to the club with the boys.

I tried to lie better and then, all of a sudden, I realized I was not in my bed. I held out my hand and I met some rough hair. Before opening my eyes completely I asked myself how drunk I could have been the night before to get in bed with such a woman. I stretched myself and I tried to turn over: maybe I should better pretend I am still sleeping and she will have the decency to leave unnoticed. Not a chance: women, the rougher their hair, the more churl they are, I found myself formulating one of the laws I was to forget the moment I got rid of my hangover.

A kick in my ribs made me open my eyes over an incredible scene: I was lying with half of my body over the thick mane of a lion that was snoring gently and farther on I could see a lioness too. My hand was resting on the lion’s mane and, Continuă lectura

Sa n-o saruti pe Isabel

Se pare ca petrecerea a fost o adevarata reusita; cel putin asa m-au asigurat toti cei care la sfârsitul ei mai puteau sa-si exprime cât de cât coerent opiniile. Tocmai conduceam spre iesire un grup galagios si vesel când am vazut-o pe Isabel ca îmi face un semn discret.
– Maestrul vrea sa-ti vorbeasca înainte de a pleca, îmi zâmbi ea fermecator atunci când am putut ajunge în preajma ei.
– Crezi cumva ca…? întreb eu nedumerit si privesc spre fotoliul din colt unde batrânul Norris, un fel de invitat de onoare al serii, ma astepta privind posomorât într-un pahar pe care îl banuiam a fi gol.
– Dragule, se alinta Isabel, eu nu cred nimic! Dar daca ma rogi pot sa-ti calculez probabilitatea ca el sa fie cel pe care îl cautam…
La gestul meu de nerabdare continua: Continuă lectura

Bla-bla-bla, domnule general

Betty, nevastă-mea, tocmai îl culcase pe micul Bill, băieţelul nostru de aproape un an, rugându-mă să fac linişte până adoarme, când am auzit soneria de la intrare. Intrigat – era aproape zece seara şi nu prea eram obişnuiţi cu vizite la ora asta -, m-am dus să deschid. În faţa uşii aştepta un colonel, care, din câte mă pricep eu la uniforme, părea a fi din armata aerului. În spatele lui aşteptau o mulţime de soldaţi, care mă priveau impasibili. În întunericul străzii mi s-a părut că zăresc şi umbrele unor blindate uşoare, dar nu am putut să mă uit prea bine pentru că ofiţerul mi se aşeză în faţă.

– Bună seara, spuse el, şi în glas i se simţea o uşoară încordare. Nu vă supăraţi, îl căutăm pe domnul William Clemens.

Am zâmbit vinovat.

– Cred că este o greşeală la mijloc, domnule colonel, am spus eu, cu ochii la armele soldaţilor. Mă numesc Continuă lectura

Cele nouă miliarde de idei SF

Ascultam cu difuzorul dat la maximum „Rondoul veneţian“ al lui Mozart. Flautul avea două efecte oarecum contrare asupra celor din jur: pe mine mă inspira, iar pe vecinul meu de palier îl enerva. Nu aveam nici un chef să-i ascult iar tiradele despre modul în care înţelegea el să-şi petreacă duminicile, dar eram în criză de timp. Şi, ca să nu mai pierd vremea, am abandonat poziţia clasică de tolănit în fotoliu, mi-am pus căştile şi am reînceput să citesc îngrijorat, pentru a zecea oară, clasica povestire „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu“ de Arthur C. Clarke. Subiectul este simplu şi, cred eu, orice iubitor de literatură SF care se respectă îl cunoaşte. Doi ingineri de la o firmă de calculatoare sunt angajaţi de un lama să instaleze un calculator performant la o mănăstire tibetană, în vârful unui munte. Din spusele celui care comandase calculatorul, după imprimarea în limba wolapuk a tuturor numelor lui Dumnezeu, şi erau vreo nouă miliarde, se presupunea că rasa omenească îşi va fi sfârşit menirea. Admiram economia povestirii, îi admiram finalul, stelele care se sting definitiv o dată cu Continuă lectura

Şansa noastră s-a numit Adam

Adam B. era într-una dintre cele mai nefericite zile pe care şi le putea aminti de câţiva ani buni încoace. Adevărul este că toate întâmplările care concurau acum la nefericirea lui i se mai perindaseră aşa, din când în când, prin viaţă, dar întotdeauna separat şi mai ales lăsând câte o săptămână, două între ele, suficient ca el să-şi revină şi să înceapă să-şi facă iar iluzii, pe care destinul urma să i le spulbere de altfel foarte repede.

Şirul ghinioanelor a început încă de dimineaţă, când a descoperit în cutia poştală o scrisoare de la Camelia; bineînţeles că fusese adusă de poştaş încă din după-amiaza zilei precedente, dar a trebuit ca el să caute în cutie tocmai dimineaţă şi să-şi strice astfel toată ziua. Mai primise el şi altădată scrisori incendiare, dar de data asta dulcea copilă de pe malurile Dâmboviţei era categorică în exprimarea sentimentelor ei.

Îi scria, printre altele, că nu înţelege de ce pentru. Continuă lectura

Intalnire cu Isabel

Am fost intrebat de multe ori despre prima mea intalnire cu Isabel. Ei bine, trebuie sa marturisesc ca nu imi face nici o placere sa-mi amintesc despre asta. Aparitia ei in viata mea a insemnat mai intai de toate renuntarea la un intreg sir de tabieturi de burlac, adanc inradacinate in existenta mea cotidiana, comoda si in general lipsita de griji. Spun in general, pentru ca mai aveam si eu micile mele probleme pe care nu reuseam intotdeauna sa le rezolv chiar asa cum as fi dorit.
    Cu una dintre aceste probleme ma confruntam de altfel si in ziua in care am intalnit-o. In dimineata zilei cu pricina, cum am ajuns la serviciu, mi-am amintit ca am uitat robinetul de la baie deschis, astfel ca toata ziua mi-am petrecut-o incercand sa rezolv o problema de clasa a patra: daca un robinet care are un debit D, curge intr-o vana care are o capacitate C si din care se pot scurge atatia litri pe minut, in cate ore se va produce o inundatie de toata frumusetea? Spre deosebire de elevul de-a patra, care opera cu date concrete, eu calculam numai pe baza de supozitii. Nu stiam nici ce debit ar putea avea robinetul, nu stiam nici macar capacitatea vanei, stiam doar ca vecinul care locuia in apartamentul de sub garsoniera mea, Guguta, cum il alinta nevasta-sa, avea sa-mi faca iar un scandal monstru. Asa ca este explicabila, cred eu, graba cu care, la terminarea programului, ma indreptam spre locul dezastrului. Prin minte imi fluturau numai imagini in care Guguta se ratoia la mine si tocmai ma intrebam, cu legitima ingrijorare, daca scumpul de Guguta nu va trece de la amenintari la fapte, cum imi tot promitea de vreo trei inundatii incoace, cand Isabel, pe langa care tocmai treceam, ma intreba:
   – Te grabesti asa tare, sefule?
   M-am oprit si am privit-o surprins: nu o cunosteam si in mod sigur nu o mai vazusem niciodata. Parea o tanara de curand iesita din criza de timiditate a adolescentei si care Continuă lectura

O casca alba si un copil in ploaie

Stăm de câteva zile în tranşee şi-i aşteptăm pe ceilalţi; ploaia cade peste noi nemiloasă şi preface câmpia din faţa noastră într-o adevărată mlaştină. Tocmai mă hotărăsc să comand plecarea unei patrule când unul din soldaţii mei tresare şi-mi face semn: în sectorul lui de tragere a apărut o siluetă. Este abia vizibilă prin rafalele dese ale ploii. Îi fac semn să mai aştepte şi el dă din cap că a înţeles şi se sprijină mai bine de patul armei, luând în vizor conturul nesigur al celui din faţă. S-a mai apropiat între timp şi acum se vede clar: are o cască albă pe cap, deci este inamic.

      – Foc! şoptesc eu când a ajuns destul de aproape de noi şi, în aceeaşi clipă, soldatul inamic se prăbuşeşte cu faţa în noroi.

      Fac semn la doi soldaţi şi ei se reped afară din tranşee, îl apucă pe cel căzut de braţe şi îl târăsc până la picioarele mele. Da, a ochit bine soldatul meu: inamicul nu are nici o rană vizibilă. Mă aplec, îi ridic vestonul şi cu cheia de control îi deschid pieptul. Scot cartela cu programul, o rup bucăţele şi o arunc în timp ce soldaţii mei rânjesc satisfăcuţi, apoi îi pun în loc o cartelă de-a noastră. Unul din soldaţi aduce o cască neagră şi i-o pune pe cap şi tot el îi şterge noroiul de pe faţă. Apoi îl activez. Se ridică nesigur şi, când dă cu ochii de mine, mă salută. Îmi place să Continuă lectura