Născocirea

Tatăl meu se numea Adamescu. Matematician Adamescu. Marele matematician Adamescu, ca să spun totul. Din fericire pentru el, a murit înainte de a afla ce mister cumplit reprezenta pentru mine matematica: eram convins, şi încă mai sunt, că această ştiinţă este o superbă şi inutilă înşiruire de simboluri legate între ele printr-o lipsă totală de logică. Sau -oricum- printr-o logică care mie îmi scăpa. Poate nu aveam destui neuroni, cum încercam să mă scuz uneori. Sau poate că mie îmi funcţiona numai emisfera stângă, cea pentru poezii şi sentimente – iar cea dreaptă îmi era blocată din motive necunoscute. Sau poate semănam mamei mele, apariţie eterică printre amintirile mele, prea timpuriu dispărută ca să mi-o amintesc bine, dar oricum suficient de desprinsă de realitate ca îmi furnizeze o scuză valabilă…
     Ultimii ani nu au fost altceva decât un imens complot prin care eu şi profesorii mei încercam să îl înşelăm pe tatăl meu cum că eu aş fi, dacă nu strălucit la matematică, cel puţin un „ tânăr şi promiţător talent”, după cum mă lăuda conducătorul meu de lucrări. Şi tatăl meu, prins cum era cu o nouă lucrare despre teoria haosului sau alte chestii la fel de obscure, înghiţea totul ca atare mulţumit că nu îi dau prea multă bătaie de cap. Uneori, în neghiobia mea, îmi imaginam că toată munca tatălui meu nu era decât

Intalnire cu Isabel

Am fost intrebat de multe ori despre prima mea intalnire cu Isabel. Ei bine, trebuie sa marturisesc ca nu imi face nici o placere sa-mi amintesc despre asta. Aparitia ei in viata mea a insemnat mai intai de toate renuntarea la un intreg sir de tabieturi de burlac, adanc inradacinate in existenta mea cotidiana, comoda si in general lipsita de griji. Spun in general, pentru ca mai aveam si eu micile mele probleme pe care nu reuseam intotdeauna sa le rezolv chiar asa cum as fi dorit.
    Cu una dintre aceste probleme ma confruntam de altfel si in ziua in care am intalnit-o. In dimineata zilei cu pricina, cum am ajuns la serviciu, mi-am amintit ca am uitat robinetul de la baie deschis, astfel ca toata ziua mi-am petrecut-o incercand sa rezolv o problema de clasa a patra: daca un robinet care are un debit D, curge intr-o vana care are o capacitate C si din care se pot scurge atatia litri pe minut, in cate ore se va produce o inundatie de toata frumusetea? Spre deosebire de elevul de-a patra, care opera cu date concrete, eu calculam numai pe baza de supozitii. Nu stiam nici ce debit ar putea avea robinetul, nu stiam nici macar capacitatea vanei, stiam doar ca vecinul care locuia in apartamentul de sub garsoniera mea, Guguta, cum il alinta nevasta-sa, avea sa-mi faca iar un scandal monstru. Asa ca este explicabila, cred eu, graba cu care, la terminarea programului, ma indreptam spre locul dezastrului. Prin minte imi fluturau numai imagini in care Guguta se ratoia la mine si tocmai ma intrebam, cu legitima ingrijorare, daca scumpul de Guguta nu va trece de la amenintari la fapte, cum imi tot promitea de vreo trei inundatii incoace, cand Isabel, pe langa care tocmai treceam, ma intreba:
   – Te grabesti asa tare, sefule?
   M-am oprit si am privit-o surprins: nu o cunosteam si in mod sigur nu o mai vazusem niciodata. Parea o tanara de curand iesita din criza de timiditate a adolescentei si care

Tramvaiul

Era o dimineata frumoasa de mai, asa ca era explicabil de ce eram asa de distrat si mai ales de ce ma simteam atat de bine. Am cumparat ziarele ca de obicei, le-am frunzarit cateva clipe cu un ochi distrat – gest devenit de multa vreme automatism – apoi, tot ca de obicei, am asteptat ca semaforul, aflat undeva, la cateva strazi departare, sa intrerupa fluxul aproape continuu de masini si sa-mi permita sa trec pana la insula de beton din mijlocul pietei. Pe vremuri, cand toate mergeau mai bine si fabricile orasului duduiau din plin, municipalitatea hotarase sa faca o linie de tramvai intre cele doua mari cartiere muncitoresti. Insula mea de beton urma sa devina una dintre principalele statii. Cum intre timp fabricile dadusera faliment una dupa alta, tramvaiul, (ca si multe alte proiecte) a fost abandonat. A ramas ca amintire mica insula de beton, loc de popas pentru cei care, ca si mine, erau prea comozi ca sa mai faca un kilometru pana la prima trecere de pietoni. Normal ca nu este indicat sa citesti ziarul pe strada, cel putin nu pe o strada atat de aglomerata. Dar de-a lungul anilor se formeaza mici obisnuinte, automatisme pe care apoi cu greu le poti controla. De pilda, eram obisnuit ca, dupa ce cumparam ziarele, sa il frunzaresc pe primul, sa arunc apoi o privire spre strada, sa apreciez subconstient cat mai este pana ce

Astept pareri…

Referitor la critici si observatii le primesc pe toate cu placere. Cu unele voi fi de acord cu altele nu dar in mod sigur le voi citi pe toate cu egala atentie. Pentru ca de multe ori, la o prima lectura se releva aspecte ( defecte ) ale textului pe care autorul nu le mai observa. In mintea oricarui autor, cred eu, exista la inceput in stare latenta, textul intr-o forma ideala. Apoi in functie de talent, timp, dispozitie el incearca sa-l adunca in lumea reala intr-o forma mai mult sau mai putin reusita. In momentul in care revezi un asemenea text, imaginea ideala din subconstinet are neplacutul obicei sa se suprapuna peste cea reala pe care incerci sa o corectezi.

Ghidul scriitorului de SF

Am un leu si vreu să-l beu! as putea invoca refrenul vechiului cântec pentru a începe în fortă acest subiect. De fapt am mai multi lei si as dori să presupunem de dragul demonstratiei că nu vreau să îi beau, ci vreau să îi cheltui pe toti pe cărti SF.

Dar mai întâi, pentru clarificarea pozitiilor, să aflăm cine sunt eu.Să mă prezint asadar: sunt Ion Ionescu, cititorul român de literatură SF. În cea mai mare parte a timpului sunt bărbat si am între 15 si 45 de ani. (Cu exceptiile de rigoare, bineînteles). Din motive neimputabile mie în totalitate (ereditate încărcată, vecini, părinti, bunici sau alte rude colaterale suferind de aceeasi boală), iubesc în mod neconditionat literatura SF bună. Prin literatura SF bună înteleg literatura SF care îmi place mie, deci te rog să nu te contrazici cu mine la acest capitol. Banii sunt la mine, dacă îi vrei trebuie să îmi suporti mofturile. Uneori s-ar putea să fii dezamăgit de mine pentru că mai evadez prin domenii colaterale literaturii SF, dar si eu sunt dezamăgit de tine pentru că îmi permiti să fac asta. Ar trebui să scrii în asa fel încât să nu

O casca alba si un copil in ploaie

Stăm de câteva zile în tranşee şi-i aşteptăm pe ceilalţi; ploaia cade peste noi nemiloasă şi preface câmpia din faţa noastră într-o adevărată mlaştină. Tocmai mă hotărăsc să comand plecarea unei patrule când unul din soldaţii mei tresare şi-mi face semn: în sectorul lui de tragere a apărut o siluetă. Este abia vizibilă prin rafalele dese ale ploii. Îi fac semn să mai aştepte şi el dă din cap că a înţeles şi se sprijină mai bine de patul armei, luând în vizor conturul nesigur al celui din faţă. S-a mai apropiat între timp şi acum se vede clar: are o cască albă pe cap, deci este inamic.

      – Foc! şoptesc eu când a ajuns destul de aproape de noi şi, în aceeaşi clipă, soldatul inamic se prăbuşeşte cu faţa în noroi.

      Fac semn la doi soldaţi şi ei se reped afară din tranşee, îl apucă pe cel căzut de braţe şi îl târăsc până la picioarele mele. Da, a ochit bine soldatul meu: inamicul nu are nici o rană vizibilă. Mă aplec, îi ridic vestonul şi cu cheia de control îi deschid pieptul. Scot cartela cu programul, o rup bucăţele şi o arunc în timp ce soldaţii mei rânjesc satisfăcuţi, apoi îi pun în loc o cartelă de-a noastră. Unul din soldaţi aduce o cască neagră şi i-o pune pe cap şi tot el îi şterge noroiul de pe faţă. Apoi îl activez. Se ridică nesigur şi, când dă cu ochii de mine, mă salută. Îmi place să

Taietorul de lemne

Cobora odată cu ceţurile toamnei dinspre munţi şi, la o privire fugară, ai fi zis că este adus chiar de ele.  Era înalt şi părea bătrân, nu atât din cauza înfăţişării, cât mai ales pentru că întreba pe toţi copiii întâlniţi în cale:

      – Ce mai faceţi, voi, dragii moşului? la care întrebare, copiii, priveau fâstâciţi în pământ şi nu găseau niciodată răspuns. Ridicau numai într-un târziu ochii şi se uitau la el cu o fericire mută. Copiii şi animalele se simţeau bine în preajma lui… Şi femeile…

      După câţiva ani, unii au aflat că îl cheamă  Anatol. Cum nu a spus niciodată nici da, nici ba, oamenii s-au obişnuit să-i spună aşa, deşi mulţi se îndoiau că ăsta ar fi numele lui adevărat. Oricum, de felul lui, era tăcut şi rar schimba câte o vorbă cu gospodarul la care tăia lemne.

      Ca într-un ritual ciudat, fiecare gospodărie din mica aşezare de munte pregătea o grămadă de lemne cât să poată tăia el într-o zi. Nu lua niciodată plată, dar mânca alături de familie, iar noaptea nu dormea în casă ci, învelindu-se cu sumanul gros, se culcuşea în grajd lângă animale, care îl primeau fornăind bucuroase în mijlocul lor.

      Uneori, în câte un an, când întârzia să coboare spre micul cătun de la poalele munţilor, o nelinişte ciudată cuprindea aşezarea. Părea că

Ultimul visator

Bărbatul culcat pe pat avea părul lung şi murdar şi, acolo unde atinsese perna, pânza albă şi scrobită căpătase o culoare incertă, cenuşie. Avea un somn agitat, se răsucea mereu şi îsi strângea crispat mâinile de parca ar fi încercat să prindă ceva. Uneori i se părea că a găsit ce căuta şi atunci un zâmbet fugar îi apărea pe buzele cenuşii. Era bătrân şi barba neîngrijită îl făcea să pară şi mai bătrân.

      – Ar fi trebuit să îl spălăm, spuse doctorul în chip de scuză, dar a fost adus aseară după ce personalul …

      – Nu ! ţipă cel de lângă el îmbrăcat într-un elegant costum de seară. Văzând că bătrânul din pat  se foieşte neliniştit, adăugă în şoaptă dar cu o voce încărcată de tensiune:   

      – În nici un caz nu trebuie să îl spălaţi sau să îi modificaţi în vreun fel înfăţişarea sau … felul de a fi.

      – Dar, domnule ministru, nu putem să

Vizita de lucru

Bătrânul profesor scria. De mulţi, de foarte mulţi ani scria. Din când în când îşi arunca ochii pe geam, fără să vadă nimic dincolo de transparenţa sticlei, de parcă şi-ar  fi căutat în oglinda imperfectă a geamului inspiraţia. O pală de vânt mai puternică aduse o hârtie prin faţa ferestrei distrăgându-i pentru o clipă atenţia şi făcând geamurile să zăngănească. Cu un gest reflex se ridică, verifică dacă sunt bine închise, apoi se aplecă iar asupra mesei de scris:

      „ Hunii au inventat – sau poate numai au perfecţionat – arcul cu dublă extensie. La prima vedere nu pare un lucru foarte important, dar dacă ne gândim că vorbim despre arma care le-a adus, pentru o bună bucată de timp, supremaţia pe două continente, merită să ne oprim ceva mai îndelung asupra acesteia. Arcul, inventat şi utilizat de milenii, nu suferise de la descoperirea sa modificări şi perfecţionări majore. E adevărat, s-au

Pescarusul

Bărbatul înalt, grizonat, cobora cu grijă strada în pantă uşoară care ducea spre port. Plouase de curând şi pavajul umed îl făcea să-şi aleagă atent drumul. Ochii cenuşii se opreau în răstimpuri cu o privire cercetătoare pe clădirile din jur. Nemulţumit, le privea o clipă apoi trecea mai departe. Ajunse aproape de port când, într-o fundătură, descoperi ceea ce căuta: o tavernă pe jumătate pustie, prin a cărei uşă deschisă mirosurile amestecate de mâncare şi băutură se revărsau în stradă. Intră înăuntru şi se aşeză la o masă. Hainele elegante contrastau cu interiorul tavernei aşezată strategic în calea marinarilor care voiau să mai tragă o duşcă înainte de îmbarcare. Bănuind un chilipir neaşteptat, patronul, un grec ce  părea a fi uns cu toate alifiile, se înfiinţă de-ndată la masa străinului.

      – Cu ce să îl servim pe domnul? făcu acesta o semiplecăciune.

      Străinul zâmbi misterios şi privi în jur ca şi cum ar fi căutat un meniu. Dându-şi seama de inutilitatea gestului privi spre patron.

      – Mai întâi aş dori o mastică… Apoi aş dori ceva de mâncare mai special… Dar mă-ndoiesc că voi putea găsi aici aşa ceva…