Cum a fost scris romanul „Gheață la malul sufletului meu”

Cum a fost scris romanul

„Gheață la malul sufletului meu”

 

 

Câteva precizări necesare

 

 

 

Pentru cei care încă se mai îndoiesc trebuie să precizez: eu sunt eroina lui, așa cum îi plăcea autorului să îmi spună dar de fapt sunt Sidonia Popescu, personajul principal din romanul „ Gheață la malul sufletului meu”. Iar titlul romanului, chiar dacă a rezultat în urma unor lungi discuții tot eu l-am ales.

Ce am mai făcut pentru acest roman înafara faptului că exist și că l-am întâlnit la momentul potrivit? Din când în când l-am tras pe autor de mânecă atunci când mi se părea că sare puțin calul. Dacă nu eram eu cred că ieșea un fel de „Povestea Poveștilor” de Ion Creangă, cu mine în rolul principal lucru cu care nu am fost de acord de la bun început. Chiar și așa a fost o permanentă luptă între mine care voiam decență cu orice preț și autor care mi-a demonstrat negru pe alb că sexul vinde, sexul atrage și mai ales povestirile despre sex se citesc de către mii de oameni.

Mi-a arătat într-o revistă virtuală care afișa în timp real numărul de cititori că povestirile lui cu tentă sexuală se citeau de către zeci de mii de vizitatori în câteva zile pe când o povestire psihologică care se putea citi în multiple chei de lectură abia a avut vreo cinci sute de cititori.

Pentru că avea în minte de la bun început planul romanului la care nu voia să renunțe cu niciun preț mi-a dat ideea să explic lumii modul cum a fost scris acest roman. După câteva zile de ezitare pe motivul că „cine se scuză se acuză”  ideea m-a prins pentru că după cum veți vedea între realitate și ceea ce și-a imaginat autorul este o diferență ca de la cer la pământ.

Scrierea acestui roman a început el însuși ca un adevărat roman așa că vă voi spune că la început mi s-a părut că asist la scrierea unui reportaj despre mine însumi. Un roman care se scria pe măsură ce zilele treceau. Iar pentru pudibonzi și pudibonde trebuie să precizez că tot romanul s-a scris la mine în sufragerie ( în roman el îi spune bucătărie dar bucătăria, chiar dacă este foarte mică există separat, dar nu prea a avut ochi pentru ea fiindcă nu l-am lăsat în ea). Iar tot pentru pudibonzi precizez că nu m-a atins niciodată decât la început când am făcut cunoștință și mi-a sărutat mâna.

În rest a păstrat o distanță decentă și a avut o comportare de care nu știu cine ar putea să se plângă.  Posibil să fi avut în sinea lui oarece frustrări atent refulate sau poate niște dorințe pe care și le-a exprimat în roman sub o formă mai mult sau mai puțin sublimată. Dar pentru că abia mi-am început studiile la Facultatea de Psihologie sunt sigură că după ce voi participa la mai multe cursuri mă voi lămuri mai bine despre ce anume a fost vorba.

Încă de la prima întâlnire a ținut să precizeze:

— Pentru că am observat că femeile se simt bine în preajma bărbaților gay sau a celor care sunt impotenți ar fi bine să precizez: nu sunt gay dar am acest certificat, și mi-a întins o hârtie ușor îngălbenită.

M-am încruntat și am început să citesc: pe scurt era vorba de un certificat eliberat de un medic de medicină legală care atesta faptul că domnul Someșan Sergiu suferă de impotență psihogenă. Era ștampilat și semnat de medicul legist Horia Rizescu și după puținele mele cunoștințe totul părea în regulă totuși am întrebat:

— Și de ce îmi arătați mie așa ceva?

A ridicat din umeri și a spus:

— Pentru că pentru a putea scrie romanul care te va avea drept eroină va trebui să îmi povestești o mulțime de lucruri despre tine și despre viața ta. Mă gândeam că o asemenea hârtie te va face să te simți ceva mai relaxată. Dacă vrei ți-o pot lăsa s-o înrămezi și să o pui pe perete, undeva la vedere.

Țin minte ca acum că am întrebat curioasă, ținând încă hârtia în mână și neștiind încă ce să fac cu ea?

— De ce aș face așa ceva?

— Pentru că vom lucra vreo trei luni la acest roman, apoi încă vreo lună ca să îl modificăm și să-l corectăm vizitele mele s-ar putea să atragă atenția. Celor prea curioși le poți arăta fără nici o problemă certificatul.

Am ridicat din umeri nepăsătoare dar am păstrat totuși hârtie. La urma urmei eram tânără, independentă și nu-mi păsa de nimeni iar pentru cei care își băgau prea mult nasul în viața mea aveam câteva cuvinte destul de vulgare dar am considerat că nu este cazul să îi arăt singurului scriitor pe care îl cunoșteam ce vocabular dețin. O dată sau de două ori când l-am dus cu mașina unde avea treabă- pentru că exact ca în roman nu avea mașină – a întors spre mine niște ochi albaștri și uimiți când m-a auzit înjurând în trafic:

— Înjuri ca un birjar! a comentat el sec și era cât pe ce să-l înjur și pe el la fel ca și pe cel care îmi tăiase fața.

Am preferat să îmi înghit în sec înjurătura și să-i răspuns cu cel mai fermecător zâmbet din dotare:

— Păi dacă în jurul meu sunt numai birjari cum altfel să mă fac înțeleasă de ei?

A acceptat cu o ușoară aplecare a capului explicația mea dar tot nu părea convins. Oricum nu a mai comentat nimic dar vreau să mai fac o precizare: cu acordul lui cele mai multe discuții despre roman și modul cum a fost scris au fost înregistrare așa că dialogurile dintre noi sunt cele reale iar cele puține pe care nu le-am înregistrat sunt reproduse din memorie.

Nu vreau să spun că mi-am șlefuit foarte mult limbajul în cele aproape trei luni cât acest roman s-a scris dar în mod sigur o mulțime de cuvinte noi s-au adăugat în acest timp vocabularului meu și am învățat de la un om care într-adevăr își cunoaște meseria cum să concept un text. Cum să îl corectez și cum să îl modific ca să aibă cel mai puternic impact asupra cititorului.  Dar cartea asta am scris-o singură așa că îmi cer scuze pentru eventualele greșeli și poticniri inerente pentru cineva care abia este la început.

După acest lung preambul – un alt cuvânt pe care l-am auzit prima dată la el – să trec la descrierea dacă nu oră cu oră, atunci măcar zi cu zi a modului în care s-a scris acest roman.

Reclame

Din romanul „Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu

 

Din romanul „Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu m-a impresionat în mod deosebit un pasaj de la începutul cărții, din primul capitol intitulat Navamalika.

Am folosit câteva  pasaje și în romanul meu – dar numai pentru inițiați pentru că deși a fost cel mai iubit dintre toate romanele pe care le-a scris nu a fost apreciat cum se cuvine de contemporanii lui. De cei contemporani mie nici nu mai vorbesc 🙂

„ Acuma insa, cu copilul in brate, ii aparea asemenea copacului sfant mango, alcatuind o singura fiinta cu nevinovata floare alba navamalika.”

Iar mai jos floarea albă și sfântă navamalika

Un lant de fecioare zglobii, in valuri subtiri ce le inmuiau trupurile gingase, se fugareau imprejurul lacului, razand, chemandu-se… Lui Mahavira i se parea ca vede aievea o ceata de fecioare ceresti, cum le visase el altadata in poiana sfanta. Inima ii batea de o bucurie nemarginita. intre ele zari una cu trupul plapand ca trestia incovoiata de mangaierea zeului Vayu. Tocmai se desprinsese din cerc, acoperindu-si cu mainile albe sanii ce tremurau de oboseala ca doua porumbite infricosate. Auzi pe celelalte strigand-o cu drag:
– Navamalika!… Navamalika!
Fecioara se intoarse si Mahavira ii intalni ochii mai verzi ca pajistea ce imprejmuia locul. in blandetea lor tainica Mahavira isi citi intr-o singura clipire tot trecutul si viitorul.
Privirea lor ii deschidea parca portile cerului si-i arata calea unirii eterne in Brahma.
Vazandu-l, rasul fecioarei incremeni pe buzele umede.
Tovarasele ei o chemau, zicandu-i in gluma:
– Ce e cu tine, Navamalika! Nu cumva te-a lovit vreo sageata de sirisa din arcul inflorit al sagalnicului Kama? Ea nu auzea glasurile lor. il vedea numai pe el si el era acuma toata lumea ei.
Mahavira si Navamalika simteau, in aceeasi clipa, ca s-au mai vazut, ca se cunosc din vecii vecilor si ca soarta lor e implinita pentru totdeauna.

Problema este unde pot găsi eu o tânără fecioară albă la față, cu sânii zglobii și cu ochii verzi mai verzi ca pajiștea. A și un element foarte important buzele umede 🙂

Tare mi-e frică că voi rămâne cu romanul ăsta nefinalizat din lipsă de fecioară adecvată  🙂

Finalul romanului ” Gheață la malul sufletului meu”

Acesta este ultimul capitol din roman și desfid pe oricine citește acest capitol și nu picură o lacrimă. Pe cei care sunt atât de insensibil și au ochii uscați la finalul lecturii îi rog să se taie singuri în bucăți mici și să se arunce singur la câini la fel precum arabul din poezia El Zorab.

 

tristețe

 

Ultima din multele zile care au urmat – Sidonia

 

 

Azi am văzut pentru prima dată cum arată bebelușul din mine: era atât de mic și de neajutorat încât fără să vreau am simțit nevoia să pun mâna peste el și să-l protejez. Mi-am murdărit palma cu gelul care mi-l pusese doctorița pe abdomen.

M-am simțit puțin rușinată dar doctorița de la ecograf probabil că era obișnuită cu astfel de gesturi așa că doar a zâmbit îngăduitoare și m-a ajutat să mă ridic.

— S-ar putea ca zilele viitoare să îl simțiți deja cum mișcă și tot cam atunci o să aflăm dacă aveți fetiță sau băiat. De fapt el mișcă și acum dar fiindcă își mișcă toate membrele odată, pentru că nu are încă nervi foarte bine dezvoltați, mișcările nu sunt sesizabile.

Orice ar fi fost să fie avem să îl iubesc cum nici o altă mamă nu și-a iubit copilul. Am oftat și am trecut alături pentru un alt set de analize pentru că cei de la clinică nu voiau să își asume nici un risc și monitorizau extrem de atent evoluția sarcinii.

 

 

După amiază am primit un email cu rezultatele analizelor și așa cum mă așteptam totul decurgea perfect și am zâmbit încântată iar în sinea mea mi-am spus: „Na Victore că oricât ai încercat tot nu ai putut cu totul să fugi de mine. O bucățică din tine va alerga în curând veselă în jurul meu iar tu poți să te duci dracului cu femeile tale cu tot.”

Dar cum în viața mea orice veste bună trebuie să fie însoțită de o veste rea imediat cum am închis emailul am primit un mesaj pe Facebook de la medicul Cezar Baiulescu și dacă în prima clipă m-am bucurat când am văzut de la cine este atunci când l-am citit mai bine am crezut că o să cad de pe scaun. Era un simplu anunț prin care eram anunțată că astăzi la ora 14 la cimitirul Buna Vestire urma să aibă loc slujba de înhumare a scriitorului Victor Zamfirescu.

Nu-mi venea să îmi cred ochilor ce citeam dar în mod sigur doctorul Baiulescu nu se putea ține de asemenea glume așa că am încropit repede o toaletă în negru din ce am găsit prin casă și m-am grăbit spre cimitir.

Cimitirul Buna Vestire era aproape gol. Sub ploaia măruntă de toamnă groapa săpată să-l primească pe Scriitor  aștepta răbdătoare cu sicriul așezat alături. Câțiva bărbați, probabil confrați de-ai lui, priveau solemni spre sicriu iar preotul la capul lui mormăia ceva din slujba de înmormântare. Datorită ploii care cădea cu zgomot peste umbrela ținută deasupra lui de un țârcovnic,  mare lucru nu se putea înțelege din ce spunea. Țârcovnicul din spatele preotului a făcut ochii mari când a dat cu ochii de mine și tot timpul slujbei nu i-a mai dezlipit de pe sânii mei care datorită sarcinii se măriseră destul de mult în ultimele zile.

Trist dar din zecile sau poate sutele de femei care trecuseră la un moment dat prin viața Scriitorului nici una dintre ele nu se învrednicise să vină să-l conducă pe acest ultim drum. Era singur chiar și în fața morții așa cum fusese și în timpul vieții dar nu l-am crezut.

M-am apropiat de sicriu și l-am privit: din bărbatul bătrân dar totuși impunător de altădată mai rămăsese un trup slăbit și împuținat. Fața îi era cenușie sub barba rărită de boală și din ochii închiși mi se părea că se scurg lacrimi dar nu erau decât picăturile de ploaie care îi spălau obrazul.

Cezar Baiulescu, medicul lui de familie pe care l-am cunoscut întâmplător  la clinica unde se operase de colecist s-a apropiat de mine și m-a protejat de rafalele ploii cu o umbrelă imensă. Cum vocea preotului se auzea monotonă venind parcă din depărtări lacustre am îndrăznit să îl întreb:

— Ce s-a întâmplat?

A ridicat din umeri de parcă s-ar fi codit să îmi dea răspunsul dar în cele din urmă sub privirea mea insistentă a spus:

— Cancer, cancer de ficat.

Cancer? Și eu de ce nu știusem despre asta nimic?

— Mie de ce nu mi-a spus nimic?

Doctorul Baiulescu avea fața împietrită dar în cel din urmă privind spre preot un zâmbet trist i-a luminat fața și mi-a răspuns:

— Ca să îl citez pe bunul nostru prieten când l-am rugat să îți spună și ție mi-a zis: „Mai bine să sufere o oră cât ține înmormântarea decât șase luni cât îmi aștept moartea”

M-am întors spre sicriu și m-am aplecat peste Victor și am izbucnit în hohote sfâșietoare de plâns:

— Ticălosule, am țipat fără să mai țin seama că întrerup slujba de înmormântare. Ticălosule m-ai făcut să te urăsc ca pe ultimul om și tu… tu ai vrut doar să mă protejezi.

Ieșisem de sub cercul protector al umbrelei și ploaia cădea acum nemiloasă peste mine și șiroaiele de ploaie alunecau de pe mine peste Victor unindu-ne într-o împreunare de care nu am avut parte niciodată în viață.

Doctorul s-a apropiat iar de mine cu umbrela ca să mă protejeze de ploaie și mi-a întins un bilețel și un bold:

— M-a rugat să îți dau bilețelul ăsta pe care să i-l prinzi de rever înainte de a închide sicriul. Voia să fie înmormântat cu el.

Am luat biletul și l-am privit cu ochii împăinjeniți de lacrimi: era biletul pe care exersasem câteva stiluri de caligrafie într-una din vizitele lui ca să îl întreb care i se pare mai frumos.

„Fată dragă nu stiloul vreau să îți alunece frumos pe hârtie ci cuvântul în frază”

Pe bilețel subconștientul meu m-a făcut să scriu „Victor te iubesc” iar el mi-l ceruse imediat să i-l găsesc și să i-l dau  înainte de operație ca să se încurajeze. Se vede că avea planuri mai mari cu el și doctorul Baiulescu mi-a confirmat:

— A murit chinuit de dureri fiindcă  cancerul e dureros dar a murit cu zâmbetul pe buze și strângând bilețelul tău în mână. Și nu mai plânge fiindcă dăunează la sarcină.

M-am încruntat ușor:

— Știți si asta?

— Știu și eu dar mai ales a știut și el și poate ăsta este motivul pentru care a murit atât de împăcat cu lumea.

Cu mâna tremurând i-am prins bilețelul pe rever și îl priveam cu speranța că va deschide dintr-o dată ochii și o să spună chicotind: „așa-i că v-am păcălit?”

Nu a fost nici o păcăleală și fiindcă preotul începuse iar litania lui nesfârșită m-am îndepărtat puțin de sicriu încercând să-mi revin dar plânsul mi-a revenit când preotul a spus:

— Și acum să ne luăm rămas bun de la răposatul Victor Zamfirescu.

A arătat cu un gest discret spre sicriu unde trupul împuținat al Scriitorului ne aștepta. Ceilalți din jur de parcă ar fi fost înțeleși au privit spre sicriu apoi spre mine și au așteptat.

M-am apropiat de Victor și m-am aplecat peste sicriu potopită de lacrimi. I-am mângâiat cu o mână udă de ploaie fața rece apoi ne mai putându-mă stăpâni l-am luat în brațe așa cum nu am făcut-o niciodată cât a fost viu.

Mi-am adus aminte de spusele lui: „fiecare bărbat din milioanele de bărbați ai lumii dorește lângă el doar o femeie din milioanele de femei ale lumii”. De nenumărate ori mi-a adus aminte de fragmentul din roman ”Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu pe care mereu mi-l repeta convins fiind că noi doi eram făcuți unul pentru altul.

„Pe atunci or fi fost milioane de bărbați și femei, acum sunt miliarde dar noi tot ne suntem destinați unul altuia!” îmi spunea el cu un zâmbet trist. ”Atât că ne-am născut în timpuri și vremuri nepotrivite”.

Sub ploaia monotonă, privind sfâșiată de durere la fața lui atât de slabă în sfârșit mi-am dat seama că fusesem destinată să fiu femeia lui dar că un destin nemilos a uitat să facă și sincronizarea între vârstele noastre.

Am privit iar un jur unde confrații lui scriitorii parcă mai așteptau ceva. I-am numărat și am văzut că erau șapte și mi-am adus aminte de dragostea lui pentru cifre și simbolismul lor. Oare despre ce anume era vorba. În Biblie, cifra șapte apare de mai multe ori: Dumnezeu s-a odihnit a șaptea zi după ce a făcut lumea, în Apocalipsă sunt șapte peceți, șapte trompete, șapte ceruri, șapte cupe, șapte regi. Dar mă îndoiam că voia să mă trimită atât de departe: în ciuda complexității pe care o afișa Victor avea un suflet simplu mai degrabă înclinat spre farse și spre povești decât spre misticism.

Am tresărit ușor: „Albă ca zăpada și cei șapte pitici!” Nu prea erau pitici scriitorii din jurul sicriului dar sigur eu eram tot atât de albă la față ca zăpada. Iar el era prințul meu adormit pentru vecie. Nici sicriul nu prea părea a fi o raclă de cleștar în acest basm inversat dar m-am apropiat de el și am făcut un gest pe care i l-am refuzat tot timpul cât a fost în viață: l-am sărutat pe buze așa cum nu am făcut-o niciodată până atunci.

Nici o bucată de măr otrăvit nu a sărit dintre buzele lui și nici o vrajă nu l-a readus la viață. Am început iar să plâng așa cum nu mai plânsesem niciodată în viață și într-un târziu am ridicat ochii spre cerul care plângea împreună cu mine. Undeva sus, dincolo de norii cenușii un Dumnezeu rece și crud, sau poate numai nepăsător, a pus sufletele noastre pereche în două trupuri atât de deosebite prin timpul în care s-au născut și prin sincronizarea dintre ele. În timp ce îmi ștergeam ochii de lacrimi mă gândeam: oare nu cumva zecile sau sutele de femei din viața lui erau doar rodul imaginației lui. Fiindcă dacă Victor era deosebit cu ceva de restul lumii prin asta era deosebit: imaginația lui debordantă.

Înainte ca groparii să închidă sicriul m-am apropiat iar de Victor și aplecându-mă peste sicriu am simțit cum în mine mișcă pentru prima dată copilul. Poate i-a venit vremea să miște sau pur și simplu mișcările au fost pornite de toate întâmplările din ultimele ore.  Am zâmbit îndurerată și i-am luat lui Victor mâna dreaptă cu care îi plăcea atât de mult să mă mângâie pe sâni. „ cast și inocent, cum spunea el”  și i-am pus-o pe pântecele meu abia bombat:

— Îl simți Victore? Copilul tău este aici în mine și eu te iubesc cum n-am iubit pe nimeni în viața mea. Numai pe tine și pe nimeni altul. Copilul nostru Victore…

Doi dintre confrații lui s-au apropiat de mine și m-au tras cu delicatețe înapoi iar groparii au pus capacul sicriului. Cerneala de pe biletul unde scrisesem din toată inima „Victore te iubesc” începuse să se șteargă și dacă nu aș fi avut copilul lui în mine sunt sigură că m-aș fi aruncat și eu alături de el într-o tardivă penitență și dovadă de iubire.

Doctorul Baiulescu m-a condus până la mașină și înainte de a urca mi-a cerut cheile:

— Nu poți să conduci în starea de stres în cate ești. Mai bine te duc eu iar un prieten ne va urma cu mașina mea ca să mă recupereze.

După ce am ieșit la șosea a mai spus arătând spre mine:

— De azi trebuie să ai foarte mare grijă de tine fiindcă de acum sunteți doi. Ai aici o carte de vizită și te rog nu ezita să mă suni pentru orice problemă.

Și după ce am coborât și în toate zilele care au urmat asta este tot ce m-a ținut în viață: faptul că suntem doi.

După încă trei luni am născut un băiețel perfect sănătos pe care l-am botezat cum altfel decât Victor. Are ochii albaștrii cu puncte aurii exact ca Victor.

 

 

Am semnat azi contractul pentru o nouă carte SF: de data asta în engleză – A ROCKET WITH MY NAME

Am semnat azi contractul pentru o nouă carte SF: de data asta în engleză –

A ROCKET WITH MY NAME

Coperta pentru racheta cu numele meu

Și tot ca de obicei prietenul meu John Dobro a apărut, folosindu-se de un soi de hocus pocus de origine necunoscută, cu propunerea pentru copertă 🙂

Ne revedem în curând pe Amazon 🙂

Catifeaua și Fantoma

Pentru că fotografia este destul de neclară va trebui să explic despre ce este vorba în ea:

Catifeaua si fantoma

Catifeaua este pisica neagră și lucioasă ca o bucată de catifea neagră. Are aproape un an și se ține numai după mine. Cred că vrea să mă ajute la scris dar mai mult mă încurcă fiindcă tastează aiurea  și face mult mai multe greșeli de ortografie decât mine.

Fantoma este eroul principal al romanului la care lucrez: „Fantoma din Ierusalim” 🙂

 

Gata!

Uraaaa! Am ajuns pe locul 18 la vânzări pe Amazon

Uraaaa! Am ajuns pe locul 18 la vânzări pe Amazon cu o carte ceva mai veche 🙂

Do not kiss Isabel cover

Din păcate sunt o mulțime de scriitori buni care își vând singuri, sau în cel mai bun caz le vând editurile cărțile pe Amazon.

Cum poți spera că în asemenea junglă cititorul de rând, care poate ar   fi interesat de ceea ce scrii tu, să ajungă la cartea ta? Marketing? Cât și până unde poți merge în a-ți vârî pe gâtul posibililor cititori linkul spre cartea ta?

Dureros dar cu atât mai frumos 🙂

A, și un mic adagio: dacă priviți linkul următor o să vedeți că de fapt este vorba de locul 18,521,323 la top vânzări cărți. Dar când mă simt deprimat mai tai din zerouri că așa fac și guvernanții cu salariul meu chiar dacă nu atât de vizibil 🙂

https://www.amazon.com/Not-Kiss-Isabel-Sergiu-Somesan/dp/9738855098/ref=sr_1_2?s=books&ie=UTF8&qid=1529858749&sr=1-2

 

 

Am semnat azi un contract cu editura Vremea

 

 

Am semnat azi un contract cu editura Vremea pentru publicarea romanului SF  „Laika, dragostea mea”.

Chiar dacă acţiunea romanului se petrece aproape în toată lumea, din Statele Unite şi până în îndepărtata Siberie totul porneşte de la dragostea unei căţeluşe pe nume Laika pentru instructorul ei.

poza pentru Laika

Dragostea adevărată poate să oprească timpul? În romanul acesta se pare că da. Oricum romanul poate fi citit exact ca un roman de aventuri, cu momente umoristice, dar poate fi citit si ca un omagiu adus iubirii pure şi necondiţionate pe care un animal poate să o aibă pentru un om. Sau de modificările pe care un animal le poate aduce lumii înconjurătoare pentru a o păstra.

 

Am fost vineri, mai bine nu mergeam

Am fost vineri, mai bine nu mergeam, să-mi calculeze pensia: 1.540 lei pentru 44 de ani vechime. Cei drept nefiind pensionar de lux mă cam așteptam la așa ceva mai ales că niciodată nu am umblat după salarii mari. Atât am cotizat atât primesc și după cum merg lucrurile ar trebui să fiu bucuros dacă o să-i primesc și pe ăștia.

no-money-down_01-219x300

Va trebui vrând, nevrând sî încep să public în revistele care plătesc cât de cât textele. Nu că ar fi prea multe și nici că ar plăti prea mult.

Dacă public un text lunar  pentru care aș lua 150 de lei pe lună mă gândesc că uite așa îmi sporesc curat și cinstit veniturile cu zece la sută 🙂

M-a amuzat reacția unui vecin care atunci când i-am spus despre intenția mea de a mă pensiona mi-a spus mai în glumă, mai în serios:  uite încă unul pe care va trebui să îl întreținem din banii noștri.

Ce să-i explici unui asemenea om? Că 44 de ani vrând, nevrând statul mi-a oprit o cotă parte din salariu pe care s-a obligat să mi-i plătească în rate lunar atunci când voi ieși la pensie.

Oricum voi avea timp mai mult de scris așa că țineți aproape 🙂

Sex, sex și iar sex

Sex, sex și iar sex … pentru că sexul vinde, sexul atrage și aduce vizitatori.

Am publicat acum trei ani aici:

https://fanzin.clubsf.ro/pisica-si-capcaunul-i/

un roman interesant care a fost citit în trei ani de șase mii și ceva de cititori.

sex

Pe de altă parte în urmă cu un an publicam aici o povestioară sexy care într-un an a făcut de trei ori mai mulți cititori adică peste 18.000 cititori.

http://www.catchy.ro/sex-in-trei-pe-malul-muresului/109457

Concluzia ar fi ca dacă găsesc o editură destul de curajoasă să strâng povestirile de pe Catchy într-un volum. La care ar trebui să mai adaug și altele bineînțeles.  Material ar fi că aminitiri am destule slavă Domnului 🙂