Zaiafet îmi caută cărţile…

Posted: 20 septembrie 2016 in si altele...

Zaiafet îmi caută cărţile… la un oficiu poştal.

Despre cărţile mele s-a vorbit de mai multe ori pe youtube dar cele mai multe vizualizări le are Zaiafet în timp ce îşi filmează aventura recuperării unui coet de la mine.

La un momet dat ai impresia că este Iason, conducătorul argonauţilor, în căutarea lânii de aur. Păstrând proporţiile totuşi🙂

Chiar şi aşa 28.000 de vizualizări mi se pare o performanţă în sine

 

Dacă vă era dor de Delia

Posted: 15 septembrie 2016 in si altele...

Dacă vă era dor de Delia o putţi citi pe Catchy.ro

bulbo-dalia-pompon-franz-kafka

Delia

dalie

O nouă recenzie pentru „Justiţiarul” şi o critică îndreptăţită se găseşte aici:

IMG_0070

O justiţie prea blândă (Sergiu Someşan – „Justiţiarul”)

Din păcate Dragoş are dreptate. Romanele mele sunt prea scurte şi nu am timp pe parcursul a mai puţin de 200 de pagini să dezvolt aşa cum aş fi dorit caractere puternice care să rămână în memoria cititorului. Dacă pentru romanele poliţiste cele 200 de pagini nu constituie un impediment – majoritatea cărţilor poliţiste bune au sub 200 de pagini – în cazul unui thriller asta devine o piedică şi îndepărtează un eventual cititor.

thriler

Tot Dragoş găseşte şi explicaţia: dacă cărţile scrise de mine, chiar dacă plac tuturor, nu se cumpără nici la un preţ de sub 20 de lei, cum să scriu doi ani la o „cărămidă” de 600 de pagini, neştiind nici dacă găsesc editori pentru ea şi cu atât mai puţin cititori.

Orice carte trebuie, pentru a se vinde, să se transforme într-un eveniment. Iar asta nu o poate face scriitorul singur oricâte conturi de facebook dedicate acestui scop şi-ar face.

O întâmplare de pomină – întâmplări din Romania

 

Nevoit fiind să ajung până la Lidl, după ce am trecut de hoarda de roame cu romulani în braţe de la poartă am căzut pe gânduri: oare să sun la 112 sau să îmi văd de treburi?

Cea mai aproape de mine avea un puradel de câteva luni în braţe şi stătea cu el în plin soare cerând celor care intrau sau ieşeau un leu sau ceva de mâncare. Puţin mai încolo mai aşteptau câţiva de vârste ceva mai mici.

cersetoare

Am intrat cu sufletul îndoit în magazin gândindu-mă că dacă vine Protecţia Copilului sau Poliţia locală precis nu rezolvă situaţia ci în cel mai rău caz o trimite acasă. Ori aici, în faţa magazinului tot îi mai dă cineva câte ceva de mâncare pe când în bordeiul ei mâncau cel mult bătaie de la prezumtivul tată.

Printre rafturi un ţigănuş a căutat din ochi camerele de luat vederi şi s-a ascuns acolo unde credea el că nu îl vede nimeni şi şi-a umplut buzunarele cu bomboane.

Ceva mai încolo o blondă planturoasă şi autentică mânca cu poftă o plăcintă cu mere. Văzându-mi privirea mea uimită a dat din umeri:

— Pe vremuri am lucrat şi eu la Lidl şi ştiu că ce lipseşte se trece la pierderi.

Îndesându-şi ultima bucată în gură a comentat cu reproş:

— Şi oricum nu sunt prea bune… sunt mai bune cele de la Penny.

— Păi este peste drum, am spus eu sarcastic dar ea m-a luat în serios:

— Ştiu, ştiu, acum mă duc şi acolo, mi-a răspuns ea şi am ghicit o vagă invitaţie să merg cu ea peste drum şi să-i ţin de şase până mai înfulecă câteva plăcinte.

Am rămas siderat de această întâmplare. Dacă de la ţigani te aştepţi la un asemenea comportament la blonda planturoasă zău că nu m-aş fi aşteptat.

Am preferat să nu adâncesc problema pentru că probabil că mi-ar fi spus că e şi acesta un mod de a te răzbuna pe preţurile indecente ale magazinelor străine…

 

La umbra fetelor în floare sau cum am fost deocheat

 

Pentru că în primăvară am avut treabă prin Reghin, oraşul meu natal după cum v-am mai spus şi cu alte prilejuri, m-am gândit să trec şi pe la primărie să-mi iau un duplicat după certificatul de naştere. Originalul arăta de parcă ar fi trecut prin cele două războaie mondiale deşi nu avusese parte decât de vreo două inundaţii, un cutremur şi o revoluţie sau ce o fi fost în 1989.

De la gară am trecut Mureşul peste podul de lângă Parcul Tineretului şi am zâmbit în barbă aducându-mi aminte că acolo era locul unde pe când eram în armată am furat o fată. Am să vă povestesc altă dată despre romantica mea hoţie acum mă grăbeam să ajung la primărie.

În sacoşă aveam pe lângă altele, un exemplar din volumul „Şapte flori erotice” pentru că am observat că mai există oameni care sunt impresionaţi de aşa ceva. Încă nu sunt foarte sigur că sunt uimiţi de faptul că am scris o carte, de fapt mai multe, sau de faptul că abordez asemenea subiect.

Oricum, nu a fost nevoie să îl dau pentru că la Starea Civilă am întâlnit două doamne absolut încântătoare, care în mai puţin timp decât am avut nevoie să scriu aceste rânduri mi-au completat duplicatul, l-au semnat şi l-au ştampilat apoi mi l-au înmânat făcându-mă să cred că totuşi mi-ai citit cărţile.

Sau poate aşa erau ele politicoase şi eficiente de felul lor.

Pentru că am rezolvat mai repede decât am sperat problema cu duplicatul şi dispuneam astfel de o mulţime de timp liber mi-am adus aminte că tot în primărie am şi un verişor care trăgea cu sapa tot pe acolo. Valentin îl chema dar toţii îi spuneam Tinu. Cum nu ştiam prea bine la ce serviciu lucrează am întrebat în stânga şi în dreapta şi în cele din urmă am fost îndreptat spre un birou spaţios încărcat de ficuşi şi trandafiri japonezi. Probabil că vărul meu era vre-un fel de şef pe acolo pentru că avea un fotoliu spaţios şi un birou la fel, încărcat cu hârtii şi dosare.

După pupăturile de rigoare mi-a prezentat-o pe colega lui de birou, Ana, o femeie micuţă cu ochii negri ca tăciunele şi pe care nici nu o observasem ascunsă cum era ascunsă între ficuşi şi trandafiri japonezi. Părea cam de vârsta mea dar se păstrase destul de bine. Oricum mult mai bine ca mine care ba de la bere, ba de la grătare în exces am căpătat dimensiuni impresionante. Ea în schimb era slabă şi iute ca o zvârlugă.

trandafir-japonez

De la geamul de lângă ea se vedea Parcul Central şi sincer să fiu am fost mai atras de priveliştea de dincolo de fereastră decât de figura ei ştearsă. Aveam să regret în curând această greşeală.

Pentru că vărul meu a fost solicita prin telefon să se ducă până la unul din viceprimari am rămas singur cu Ana care în numai câteva minute mi-a povestit la foc automat toată viaţa ei. Copilărise pe undeva printr-o comună de pe lângă Buzău şi fusese pusă încă de mică la muncă de către părinţii ei. O puneau să vândă la marginea şoselei roşiile şi castraveţii din grădina părintească ca să facă rost de bani de caiete şi ghiozdan. Toată lumea care cumpăra de la ea se minuna de frumuseţea ei. Privindu-i figura ştearsă probabil că am avut o grimasă de neîncredere pentru că a deschis un sertar de unde a scos un album şi a început să îmi arate fotografiile ei din tinereţe. Spre surprinderea mea avea dreptate: fotografiile de pe la optsprezece ani şi mai târziu arătau o adevărată frumuseţe care, dacă ar fi avut şi şansa de partea ei în mod sigur ar fi avut altă soartă.

Mi-a explicat că tot acolo la margine şoselei şi-a întâlnit soţul, care a fost atât de impresionat de frumuseţea ei, încât s-a dus în aceeaşi zi acasă la părinţii ei să o ceară de nevastă. Era în vacanţa dintre clasa a unsprezecea şi a douăsprezecea aşa că Vasilică al ei a fost nevoit să mai aştepte un an până să o ia de soţie şi să o aducă la Reghin.

Între timp a apărut şi vărul meu care m-a scăpat de turuiala Anei şi m-a instalat pe fotoliul lui încăpător şi mi-a spus:

— Dacă tot eşti interesat de albume de familie stai să ţi-l arăt pe al meu că tot nu-mi cunoşti familia. Vii atât de rar pe la noi…

În vocea lui am simţit un reproş ascuns dar perfect întemeiat pentru că fără să vreau ajung extrem de rar prin locurile copilăriei mele timpurii. Eliminată atât de intempestiv din dialog Ana părea şi ea bosumflată astfel că atmosfera din birou se răcise considerabil. Tocmai mă pregăteam să îmi caut o scuză plauzibilă să pot pleca când am uitat cu totul de gândul plecării. După o uşoară bătaie în uşă şi după ce vărul meu a răspuns în birou a intrat cea mai frumoasă fată care mi-a fost dat să văd şi zău că nu am văzut puţine la viaţa mea.

Era frumoasă şi părea să aibă în jur de 25 de ani. Îmbrăcată cu un taior dintr-o stofă uşoară şi o fustă cu două-trei pliuri părea desprinsă din revistele de modă. Părul auriu îl avea prins cu o bentiţă de un roşu ca de coral vorba cântecului. Nu mi-a plăcut niciodată să folosesc sintagma „ tăcere asurzitoare” dar prin asociere prin minte nu mi-a trecut altceva decât „o simplitate ţipătoare” Pe ea se putea pune oricând eticheta de prinţesă a bunului gust. Părea conştientă de farmecul pe care îl răspândea pentru că avea un zâmbet abia perceptibil atunci când a intrat. S-a lămurit repede că are treabă cu vărul meu aşa că i-a explicat în câteva cuvinte despre ce este vorba. O să mă scuzaţi dacă nu ştiu despre ce au vorbit. Vorbeau ceva acolo dar eu nu mă puteam concentra deloc din cauza vocii ei melodioase care susura ceva dar nu ştiu ce. La un moment dat s-a aplecat peste birou să semneze ceva pe actele din faţa ei şi prin decolteul cuminte privirea mea lacomă s-a putut strecura hoţeşte. A observat, zâmbetul i s-a accentuat în mod imperceptibil, o uşoară roşeaţă i-a cuprins pomeţii dar ea a semnat mai departe hârtiile acolo unde îi arăta verişorul meu.

Clipa cât o eternitate a luat sfârşit şi ea s-a ridicat aşezând hârtiile gata de plecare. Dacă nu îmi venea ceva în minte avea să plece, să fie pierdută pentru totdeauna. Şi atunci, cu neuronii încordaţi la maximum mi-am adus aminte de volumul din sacoşă şi l-am scos cât am putut de repede şi l-am întors cu coperta din spate, acolo unde aveam o fotografie, spre ea. Aşa cum m-am aşteptat chiar dacă nu a izbucnit în râs pe buzele ei s-a ivit un zâmbet larg.

— Da, ştiu, am spus eu repede. De Barbă Albastră s-a mai auzit dar de Barbă Verde încă nu.

sapte-flori-erotice-sergiu-somesan2

Din cauza unor setări greşite din tipografie în fotografia, altfel destul de reuşită, barba mi-a ieşit verde cu totul. Nu eram sigur că a priceput aluzia aşa că am continuat:

— Dacă vrei să îţi dau cartea cu autograf va trebui să îmi spui cum te cheamă.

Vărul meu a dat să intre în vorbă şi să-mi citească numele de pe actele pe care le avea în faţă dar i-am făcut semn să tacă.

— Imelda, a spus ea şi zâmbetul i s-a accentuat.

M-am aplecat peste carte să scriu autograful şi în timp ce îl completam am continuat:

— Dragă Imelda, chiar dacă atunci când am scris cartea asta nu te cunoşteam am avut o bănuială că odată şi odată ne vom întâlni aşa că în una din povestiri este vorba chiar de tine, aşa cum îmi imaginam acum câţiva ani că o să arăţi.

Mai folosisem fraza asta de câteva ori şi de fiecare dată a avut acelaşi succes indiferent de vârsta şi înfăţişarea celei căreia îi era adresată.

I-am întins cartea şi am ocolit biroul apoi am spus:

— Dacă ţi-aş fi dat cartea la lansare în mod sigur te-aş fi sărutat uşor şi cast pe ambii obraji.

Am aşteptat să văd cum reacţionează şi cum nu părea cine ştie ce bulversată am continuat:

— Chiar dacă îţi dau cartea într-un anost birou de primărie nu văd de ce m-aş lipsi de această plăcere.

înainte de a-i da timp să se dezmeticească, am mai făcut un pas şi am prins-o uşor de umăr şi am tras-o spre mine: buzele mele s-au lipit de obrajii ei catifelaţi ca piersica iar mâna mea a strâns lacomă umărul simţindu-i pulsaţia sângelui în palmă.

Am oftat adânc, m-am depărtat puţin şi i-am spus încet:

— Este pentru prima dată când îmi regret vârsta, greutatea şi starea civilă…

M-a privit în ochi şi a avut o replică care m-a făcut să cred că este şi deşteaptă nu numai frumoasă:

— Vârsta este cea pe care o simţim, pentru greutate s-au inventat cure de slăbire iar dacă nu sunteţi cumva de religie catolică s-au inventat şi pentru starea civilă remedii.

Zâmbetul ei s-a accentuat şi deşi am fost tentat să o sărut pe buze am mai sărutat-o odată pe obraji şi i-am zis:

— Du-te acum că e mai bine… Ţi-am lăsat sub autograf emailul meu, după ce citeşti cartea poţi să îmi scrii.

A ieşit şi s-a pierdut de-a lungul molaticei poteci a coridoarelor primăriei. „De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?” am întrebat eu coridorul pe care ea s-a pierdut în depărtare, spre scările care duceau la ieşire.

Când m-am întors în birou, vărul meu clătina dojenitor din cap iar dintre frunzele dese de trandafir japonez am văzut unul din ochii Anei săgetându-mă. Acum nu mai părea negru ci aproape vineţiu.

S-a ridicat brusc în picioare iar albumul cu pozele ei din tinereţe a căzut cu zgomot jos.

— Văd că aici nu mai este nevoie de mine, a spus ea şi înainte de a ieşi m-am mai fulgerat odată cu ochii de tăciune.

Cred că au trecut două, poate trei minute de la plecarea ei când am simţit o durere cumplită în tâmplă. În stomac am simţit un ghiont de parcă plăcinta cu mere mâncată de mine mai devreme în gară ar fi căpătat o voinţă proprie să vadă lumea cu proprii ei ochi. Vărul meu a văzut ceva pentru că m-a luat de mână şi m-a condus repede la o toaletă din apropiere. Am avut noroc că am găsit o cabină liberă şi m-am aşezat în genunchi săgetat de durere. După câteva minute când mi-am revenit cât de cât m-am întors în birou şi l-am rugat pe vărul meu să-mi dea o pastilă să-mi treacă durere de cap.

— Tu n-ai nevoie de pastile, mi-a spus el cu un zâmbet uşor. Tu eşti deocheat.

M-a împins până în faţa unei oglinzi şi mi-am văzut faţa cadaverică de o culoare alb-cenuşie iar ochii înfundaţi în orbite încât abia mi se mai vedeau.

M-am sprijinit de biroul lui şi am spus cu glas pierit:

— Eu nu cred în prostii şi apoi cine naiba să mă deoache pe mine?

Vărul meu nu mi-a răspuns ci a arătat numai din ochi spre biroul Anei.

Am ridicat doar din umeri şi am spus cu aceeaşi voce slabă:

— Nu cred şi gata. Tu stai toată ziua cu ea în birou. Pe tine de ce nu te deoache?

Nu a răspuns nimic ci a prins numai cu două degete cravata de un roşu strălucitor şi mi-a scuturat-o în faţa ochilor. A ieşit apoi pe coridor şi strigat:

— Maria, vino te rog până la mine în birou!

În numai două minute o femeie de serviciu, îmbrăcată într-un halat alb şi-a făcut apariţia.

— Da domnu şef, m-aţi chemat? a întrebat ea dar nu a mai aşteptat răspunsul fiindcă a dat cu ochii de mine.

Şi-a pus mâna la gură şi a spus dintr-o suflare:

— Tulai Doamne dragă domnule aţi fost deocheat.

Între timp vărul meu, păţit se vede de mai multe ori a căutat într-un sertar şi a scos o cutie de chibrituri şi o cană de cafea pe care a umplut-o cu apă.

Femeia de serviciu a luat câteva beţe, le-a dat foc apoi le-a dat drumul în apă.

— Ca plumbul s-au dus la fund, a exclamat ea uimită. Aşa ceva nu am mai văzut…

M-a pus să zic Tatăl nostru, l-a zis şi ea apoi m-a pus să beau din apa cu tăciunii de la beţele de chibrituri.

M-a luat o slăbiciune groaznică şi m-am aşezat pe fotoliul ce mai apropiat unde am început să casc aproape să-mi rup fălcile.

— Ei te mai doare capul? m-a întrebat Tinu. Mai vrei să-ţi aduc vreo pastilă?

Luat cu insolitul situaţi am şi uitat de simptomele mele. Era mai uşor să le bagi în seamă când există decât atunci când dispar dar fără îndoială că nu mai aveam nimic iar durerea cumplită de cap dispăruse ca luată de vânt.

— Ei asta să vă fie învăţătură de minte, mi-a spus protectoare Maria. Să nu mai veniţi niciodată la domnul Valentin fără să aveţi ceva roşu pe dumneavoastră.

A coborât puţin glasul şi a continuat:

— Nu ştiu ce-i cu Ana asta dar a deocheat pe toată lumea din primărie aşa că mai bine să vă păziţi.

A plecat iar eu am luat-o pe urma ei, nu înainte de a-mi prinde la rever una din florile stacojii ruptă din trandafirul japonez al Anei, numai aşa pentru orice eventualitate, în caz că o întâlnesc până la ieşire.

sergiu-la-antares

Nu am întâlnit-o dar de atunci port preventiv mereu ceva roşu la mine pentru că nu se şti când voi supăra o altă Ană. Vă rog să nu râdeţi şi nici să nu mă întrebaţi nimic.

PS – De la Imelda nu am primit nici un email deşi a trecut o jumătate de an. Mă gândesc că poate nu a terminat încă de citit cartea.

 

florina-si-sergiu

Cum era să fiu mort

Posted: 11 septembrie 2016 in si altele...

Cum era să fiu mort

 

Despre şcoala românească de azi au vorbit alţii mai bine şi mai la obiect decât aş putea să o fac eu. Am să vă povestesc o întâmplare reală ca să vedeţi cât de ciudat pate fi interpretat uneori ceea ce li se predă copiilor la şcoală.

Lucrul acesta m-a făcut să îmi dau seama despre modul mecanic în care sunt îndoctrinaţii copii de azi. Poate părea umoristic la prima vedere, chiar am râs cu toţii când am fost confruntaţi cu el, dar o privire mai atentă vedem că este ceva trist. Foarte trist. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că o fetiţă din clasa a şasea m-a crezut mort.

Unor prieteni de familie l-am dat, cu autograf, aproape toate cărţile pe care le-am publicat de-a lungul timpului. La un moment dat a sosit la ea în vizită o nepoată, să-şi petreacă vacanţa de vară, şi am rămas încântat când mi s-a spus că în ciuda vârstei fragede le citeşte cu interes.

Încântarea mea s-a transformat în cu totul altceva în momentul în care am făcut prima vizită la ei pentru că fetiţa când a dat cu ochii de mine s-a albit la faţă, a scos un ţipăt şi a zbughit-o din cameră.

După câtva timp a revenit la îndemnurile mătuşii ei, am făcut cunoştinţă dar mai apoi tot nu îşi lua ochii de la mine. „Somată” în cele din urmă să ofere o explicaţie ciudatei ei comportări a spus aproape în şoaptă cu ochii la mine: „dar el este viu!”

 

scriitor-mort

A durat câteva minute până să ne dăm seama despre ce anume este vorba: la şcoală se preda într-un mod atât de mecanic despre scriitori aşa că biata fetiţă a reţinut că scriitori s-au născut la data cutare şi au murit după o lungă suferinţă la data cutare. Faptul că a întâlnit un scriitor care nu se supunea acestei reguli a făcut-o să creadă că a întâlnit o fantomă.

A trebuit să îmi petrec următoarea jumătate de oră lăsându-mp ciupit de toţi cei prezenţi şi să mă prefac încântat atunci când exclamau: „da măi e viu!”.

Norocul lor este că s-au oprit înainte de a găsi alte metode mai dinamice să le arăt că sunt viu.

Cum am fost deocheat.

Posted: 10 septembrie 2016 in si altele...

Cum am fost deocheat.

Pentru că în noaptea asta nu am chef de scris la roman am de gând să stau şi să vă povestesc cum am fost deocheat în Reghin.deochi-5

 

Dacă totul merge bine mâine după ce beau cafeaua am să vă povestesc aventurile mele din primăvară în oraşul meu natal.