Despre Moș Costache ăsta despre care o să vă tot povestesc câteva seri la rând am auzit cu totul întâmplător de la un Gilu, un coleg de la aprovizionare care a rămas de-a dreptul uimit când a auzit că eu nu știu nimic de el deși aveam o vechime destul de mare.
— Păi cum mă Sorine să nu auzi tu de cel mai bun povestitor pe care îl are institutul nostru.
Sorin eram eu și Institutul nostru era locul unde dădeam cu sapa vreo sută de bărbați și femei de toate vârstele și calificările. N-o să vă spun acum despre care institut anume este vorba pentru că nu contează chiar așa de mult dar n-aș vrea să fiu dat afară dacă unii șefi se vor recunoaște în povestirile lui Costache.
Nu auzisem de el și pace așa că imediat după încheierea programului Gilu m-a târât până la berăria de lângă institut dar după ce a făcut ochii roată prin încăperea aproape plină de amatori de bere a făcut stânga înapoi și a spus:
— Nu-i aici așa că hai mai departe. Precis e la Mădălina.
— Unde naiba e crâșma asta că nu am auzit de ea? am întrebat eu derutat pentru că poate nu cunoșteam eu bibliotecile din cartier dar precis știam crâșmele. De, ca omul tânăr și fără obligații.
— Nu știu cum îi zice la local dar pentru că acolo servește o fată drăguță care se numește Mădălina toți îi zic așa.
— Aha, am făcut eu lămurit. E vorba de barul ăla micuț din spatele blocurilor. Îl știu… dar nu-i cam scump acolo?
— Scump, ne-scump hai să mergem. Când merge acolo Moș Costache are câte una gogonată rău așa că merită să dăm un ban în plus.
La ușa barului după ce a privit o clipă înăuntru s-a oprit și m-a avertizat:
— Să nu cumva să te pună dracul să faci vreun pariu cu Moș Costache fiindcă o să pierzi. Eu am pierdut vreo trei pariuri până acum și m-am lecuit.
S-a încruntat și a spus:
— Și ai grijă că îi place numai băutura scumpă așa că nu te arunca la pariat.
Astfel avertizat am intrat amândoi în bar și am luat loc la masa lui Moș Costache unde mai erau încă doi clienți tot angajați ai institutului pe care îi cunoșteam din vedere.
Înainte să comandăm ceva Gilu l-a întrebat pe Moș Costache pe care acum îmi dădeam seama că îl văzusem de câteva ori în spatele geamului de la ghereta de la poartă dar nu-i dădusem importantă:
— Păi cum Moș Costache încă nu ai început să povestești nimic?
Moș Costache nu a spus nimic ci doar a arătat spre raftul cel mai de sus din spatele tejghelei.
Acolo scânteiau ca niște imense rubine trei sticle de vin Porto Ruby.
— Vinul ăsta este unul dintre cele mai bune vinuri pe care le-am întâlnit: se lasă la maturat șase ani numai în butoaie făcute din stejar franțuzesc iar rezultatul îl puteți vedea acolo. Numai vinul Porto Tawny îl mai întrece dar ăla are de obicei zece ani de maturare și este scump ca naiba. Dar face toți banii și unul și altul credeți-mă!
— Mda, am spus eu sceptic după ce am privit spre raftul cu pricina, dar și prețul este pe măsură: o sută de lei o sticlă de trei sferturi.
— Te asigur că merită prețul până la ultimul leuț dar pentru că este totuși cam piperat pentru o simplă zi de luni când nu avem cine știe de ce sărbătorit hai să luăm un alt vin rubiniu și o să-l bem cu ochii la sticlele de Porto.
Propunerea era rezonabilă așa că am comandat două sticle mai accesibile ca preț am văzut că toți priveau țintă la Moș Costache așa că în cele din urmă după ce a dat pe gât primul pahar a spus:
— Bag seamă că voi așteptați ceva de la mine?
— Eu nu știu de ce o tot lungești atât când știi foarte bine ce așteptăm, a spus Gilu cu nerăbdare.
— Păi să încep atunci și să nu vă mai fierb că văd că în seara asta sunteți tare nerăbdători.
Și-a mai pus un pahar apoi a început să povestească cu o voce adâncă și ușor persuasivă atunci când ajunge al face mai interesante:
— În urmă cu foarte mulți ani când eram eu foarte tânăr și nebun, mă rog nebun am rămas și acum numai tinerețea s-a cam dus am cunoscut o femeie grozavă Mandarina îi ziceau toți.
— Ce fel de nume este ăsta Mandarina? am întrebat eu curios.
Moș Costache m-a privit înțelept și răbdător peste rama ochelarilor și după ce a mustăcit un zâmbet ușor mi-a răspuns:
— De fapt se numea Alexandrina dar toată lumea îi zice Mandarina datorită unei întâmplări de la o petrecere care a avut loc chiar la Institut. Dar o să ajung și acolo dacă mă lăsați să vă spun totul de la început.
După ce, în chip de scuză i-am umplut iar paharul gol am făcut semn să continue:
— Eram şofer de vreo doi ani la Institutul de selecţie când s-a angajat Mandarina, aşa că îi cunosc povestea mai bine decât oricine altcineva. Trăgând de volan toată ziua când cu unul, când cu altul alături, afli o mulţime de lucruri. Mai ales că atunci când se întinde în faţă un drum lung oricine simte nevoia să-şi descarce sufletul, să bârfească puţin – şi uite o temă gratis pentru cei interesaţi de un doctorat în psihologie: dacă bărbaţi vorbesc despre realizările sau neîmplinirile lor, femeile vorbesc mai mult despre realizările şi neîmplinirile altora.
A gustat puțin din paharul de vin din fața lui, a privit cu jind spre celei trei sticle de vin Porto Ruby, a oftat ușor și a continuat:
— Şi ca să terminăm odată şi cu discuţiile pe marginea Institutului mai bine vă spun eu de la bun început ca să nu aveţi o surpriză mai târziu. Se numea destul de anodin: Institutul de selecţie şi ameliorare. Ei, şi acum, ce credeţi că selectăm şi ameliorăm noi aici? Cartofi? Aşi. Sfeclă? Nici atât. Colectăm, selectăm şi ameliorăm spermă de taur. Cineva acolo sus pe la Ministerul Agriculturii are o bună doză de umor, nu-i aşa? Dar, cum la numai un kilometru de noi era Institutul cartofului, iar la numai două sole mai departe tronează Institutul Sfeclei de Zahăr, de ce ar mira pe cineva că există şi un institut de selecţie al spermei de taur? Că tot de Ministerul Agriculturii ţine. Eufemismul folosit îl înţeleg destul de bine, că nu era să-i zică pe tabla de la poartă Institutul de selecţie a spermei de taur, să râdă toţi cei care ne trec pe la poartă, deşi pe acte chiar aşa scrie, titulatura completă. E adevărat că până să vin eu se colecta, selecta şi ameliora şi spermă de suine – porci adică –, cabaline şi ovine. Între timp, se pare că specializarea a făcut ravagii, aşa că am rămas numai cu taurii. E distractiv când mă duc cu câte o cucoană de-asta de la birou, contabilă sau simplă funcţionară, pe la bancă sau la vreo instituţie oarecare cu un ordin de plată sau altă hârtie. Dacă dă peste o femeie, printr-un fel de solidaritate tacită, nu se întâmplă mare lucru, dar, dacă dă peste un bărbat, ăsta, după ce citeşte pe acte toată titulatura instituţiei, se simte dator să se aplece complice spre ea şi să o întrebe:
„– Aşa, din simplă curiozitate, cum procedaţi cu taurii să le colectaţi sperma?”
În funcţie de vechime, tupeu sau vârstă, femeile roşesc, se pierd ori se fac că nu au auzit întrebarea, ori în cel mai bun caz explică faptul că ele nu au nimic de-a face cu această operaţie care le stârneşte tuturor curiozitatea.
Pentru că i-am mai pus odată vin în pahar și se pare că i-a plăcut cum am procedat a arătat cu ochiul spre paharul lui pe care îl golise între timp. M-am conformat iar el a continuat:
— Şi ca să nu vă stea mintea numai la operațiune asta mai bine vă spun acum cum se procedează ca să mă puteţi urmări mai departe. Colectarea spermei de taur se face la anumite ore ale zilei pentru ca spermatozoizii să aibă mobilitatea şi vitalitatea maximă. Pentru asta se ia taurului temperatura rectală, este plimbat un anumit număr de kilometri înaintea falsei monte, ce mai, e un întreg proces tehnologic, era să zic show. Când doctorul veterinar zice că totul e în regulă şi dă undă verde, se duce taurul în spatele unui manechin de vacă prevăzut cu un fals vagin şi, după de dă de trei ori din trenul posterior, scoate câteva mugete pline de foc şi se retrage să-şi refacă rezerva de spermă pentru următoarea recoltare, iar un angajat ia falsul vagin şi-l goleşte de spermă în vase frigorifice speciale. Şi tot aşa ani în şir până se constată că spermatozoizii lui nu mai sunt destul de activi şi este vândut pe nimica toată pentru sacrificare. După fiecare montă manechinul de vacă este aranjat, spălat, pieptănat şi poate primi alt taur. Tristă viaţă pentru taur, nu? Mai ales că, poate, pe vremuri manechinul ăla o mai fi semănat cât de cât cu o vacă, dar când am ajuns eu acolo arată mai mult a schelet din metal şi plastic de pe care pieile au început să năpârlească şi să cadă. Şi totuşi când vede taurul arătarea aia de fier, plastic şi piei năpârlite parcă o vede Miss Universa vacilor şi se repede la ea plin de pasiune, gata, gata să o mute din loc. Uneori am impresia că dacă alături ar fi o vacă adevărată nici unul dintre taurii ăştia dedulciţi la manechin nu ar mai băga-o în seamă. După cum am zis, e trist, nu-i aşa? Te face să priveşti puţin altfel viaţa. Şi totuşi au şi veterinarii dreptatea lor: după ce au dat pe un taur din rasa Holster cam tot atâţia dolari cât a dat Real Madrid pe cel mai bun jucător al lor, parcă nu le vine să-l lase să-şi facă de cap precum un fotbalist şi să risipească cel mai preţios capital al lui: sperma. În loc să îl lase să se drăgostească cu o singură junincă naturală, îl păcălesc cu manechinul, îi iau sperma şi, după ce o prelucrează, fecundează cu ea mii de vaci. Până şi sexul la animale a devenit o afacere şi tare mi-e teamă că într-o zi molima asta a eficienţei se va întinde – dacă nu s-a întins deja – şi la oameni.
A oftat greu parcă îngrozit de o asemenea perspectivă, a mai băut o gură de vin apoi a continuat:
— Dar hai să nu cad pe panta filozofării ieftine, să las pe alţii mai pricepuţi să o facă, fiindcă, doamne, ce le mai place la unii să facă pe Platon şi Socrate, deşi sunt tot un fel de ajutoare de băgători de seamă ca şi mine. Să-mi zic aşadar mai departe cuminte povestea şi să nu uit că eu eram acolo un simplu şofer. Va să zică, după ce se colectează toată cantitatea planificată pentru o zi, se pune în vase frigorifice şi abia apoi intervin eu, care cu viteză maximă transport sperma proaspăt recoltată la Institut, unde laborantele o verifică, o selectează în funcţie de performanţe, o amestecă cu albuş de ou şi o pregătesc în dozele necesare pentru inseminarea artificială a vacilor, apoi o congelează în azot lichid. Simplu, nu? Şi din câte v-aţi dat seama nici măcar laborantele nu sunt pe lângă taur când se colectează sperma, darămite contabilele sau funcţionarele. Locul unde se întâmpla operațiunea asta era la vreo doi kilometri de institut în niște șoproane vechi și din câte mi se spusese asta era cea mai critică fază așa că acceleram cât puteam să nu moară în fașă tineretul bovin al țării.
A răams minute în șir cu ochii pierduți în rubiniul sticlelor de pe raft dar de data asta nu am mai îndrăznit nici unul să îl deranjăm și în cele din urmă a continuat:
— Şi totuşi am impresia că aproape fiecare bărbat din afară care stă de vorbă cu vreuna dintre angajatele noastre îşi imaginează că ele fac striptease pe lângă taur ca să-l facă să ejaculeze. Ei bine, trebuie să mărturisesc că aici am şi eu un pic de vină. La nici o lună după ce s-a angajat Alexandrina asta la noi am văzut că numărul de bărbaţi pe unitatea de suprafaţă a instituţiei creşte brusc. Electricieni, instalatori şi tot soiul de bărbaţi dubioşi, care, da, ar fi trebuit să vină din când în când pe la noi, dar nu dădeau cu lunile nici dacă le cădeai în genunchi la telefon, acum se călcau pur şi simplu în picioare. Şi, a naibii treabă, deşi în camera numărul şase nu era nici un contor electric şi nici măcar o chiuvetă, toţi dădeau năvală acolo de parcă erau tauri Holster în căutarea manechinului. Nu mi-a luat mult să văd pe cine considerau ei manechin: pe Alexandrina. Pe vreo doi dintre ăştia, mai insistenţi, i-am întrebat aşa şoptit, ca şi cum le-aş fi împărtăşit o mare taină: „Mă, voi ştiţi de ce au angajat-o ăştia pe Alexandrina aici?“. Cum niciunul nu părea să ştie – sau presupuneau cel mult că e vreo pilă a cuiva, după cum arăta –, eu, care şofer fiind se presupunea că trebuie să le ştiu pe toate, scăpam aşa frânturi de bârfe amestecate cu informaţii reale luate de pe Discovery – am observat că asta întotdeauna impune. „Ştiţi“, le spuneam eu, „că din cauza subţierii stratului de ozon instinctul de reproducere mai ales la mamiferele domestice mari se află în declin“. După confirmarea plină de respect a interlocutorului, eu continuam cu o mutră serioasă: „Suntem în urmă cu planul. Acu’ doi ani produceam 23 de kilograme de spermă pe lună. Acu’ ştiţi cât se recoltează?“. Cum nu ştia niciunul, eu le spuneam ca şi cum le-aş fi împărtăşit o mare taină: „Numai patru kilograme!“. Şi după ce informaţia asta pătrundea bine în mintea interlocutorului aruncam aşa peste umăr în timp ce mă depărtam: „De-asta au angajat-o pe Alexandrina, vezi bine“. Ce-şi imaginau ăştia că face Alexandrina cu taurii nu ştiu, destul că niciunul nu-i mai dădea târcoale femeii. Poate nu suportau să se facă o comparaţie între performanţele lor şi cele ale unui taur.
Şi fiindcă veni vorba de ea poate că ar fi bine să v-o şi descriu puţin. Şi aici zău că m-aţi pus în încurcătură. Nu că nu aş fi eu bun la descrieri; puneţi-mă să v-o descriu pe Manuela de la contabilitate sau pe Mihaela de la personal şi o oră vă tot vorbesc despre ele. Dar pe Alexandrina dacă ai fi văzut-o într-o poză zău că nu ţi-ar fi atras prin nimic atenţia. O faţă obişnuită, habar nu am cum avea părul, cine avea timp să vadă aşa ceva, corpul – aşa şi aşa, mai degrabă rubensian, mă rog, fund, ţâţe, toate erau la locul lor, dar nimic deosebit. Şi totuşi atrăgea bărbaţii ca un magnet. Mi-a luat mult timp până să-mi dau seama de ce. În momentul în care stătea de vorbă cu un bărbat, nu conta ce fel de bărbat era, bărbat să fie, fata asta se schimba cu totul: ochii i se măreau şi i se umezeau, aerul se încărca în jurul ei de senzualitate şi transmitea toate mesajele subliminale din lume că, da, ar fi gata să o facă cu tine acolo pe jos, sau pe masă, sau printre eprubete cu spermă de taur, ba chiar mai degrabă acolo. Nu-i o descriere asta, ştiu bine, dar dacă vă mai spun că nu exista posesor de buletin de sex masculin căruia să nu i se ridice părul pe braţe în preajma ei poate că am spus destule. A, şi totuşi mai avea ceva: nişte picioare care păreau că nu se mai termină, pe care mai ştia şi să le pună în evidenţă, pentru că venea cu totul felul de bentiţe pe care le purta cică pe post de rochiţe. Nici un bărbat nu putea rămâne indiferent în faţa senzualităţii ei de cadână recent evadată din harem. De fapt din pricina ei s-au certat la cuţite pentru prima dată directorul ăl mare cu directorul adjunct. Prieteni din copilărie, colegi de şcoală, de facultate, de chiolhanuri şi de mici afaceri cu spermatozoizii taurilor, împărăţeau de ani de zile în bună pace peste sperma de taur a judeţului fără ca nimic să întunece prietenia lor. Totul până la apariţia Alexandrinei. Şi, ca să fiu sincer, şi din cauza modului de se purta cu angajatele al directorului. Poate că era deformaţie profesională, dar se credea un fel de taur comunal şi pe deasupra nu ştiu unde naiba mai întâlnise sintagma „le droit du senior“, pe care o aplica în felul lui. I se părea că are drept perpetuu asupra tuturor angajatelor din subordine, de la femeia de serviciu până la contabila-şefă, care se apropia cu paşi repezi de 60 de ani, şi considera un afront personal dacă vreuna evita scârbită mângâierile, apropourile şi vorbele libidinoase de crai trecut. Cele mai multe strângeau din dinţi şi-l răbdau, pentru că de obicei nu-l ţinea mult, se senilizase cu totul şi uita de la o vreme să-şi mai finalizeze intenţiile. Altele, mai perverse, îşi rezolvau între două mângâieri tot felul de interese şi aveau pregătită când intrau la el cererea pe care el o semna cu ochii închişi între două mângâieri pe muşchii fesieri ai preopinentei. Ehe, câte nu am văzut eu, dar de, dacă îmi placea postul de şofer trebuia să tac şi să uit.
Dar, uite, iar m-am luat cu vorba. Rămăsesem la cearta dintre ei doi: de adus în Institut pe Alexandrina o adusese Popescu, directorul adjunct, şi tot el se ocupase de concursul ei, după principiul: participă toţi şi câştigă cine trebuie. A fost de pomină discuţia dintre ei după ce reuşise Alexandrina pe post. Până atunci Iacobescu, directorul mare, nici nu o văzuse, dar după ce s-a întâlnit cu ea prima dată i-a căzut falca şi toată ziua a bântuit în preajma ei, mai rău ca urşii din Răcădău prin preajma containerelor de gunoi. Mai ales de când aflase că bărbatul ei era şofer de tir şi pleca prin toată Europa cu săptămânile.
Erau în drum spre Bucureşti şi discutau între ei despre ea, aşa cum făceau de obicei, de parcă eu nu aş fi fost de faţă.
– Da’ n-o fi curvă? îl întrebă Iacobescu pe Popescu. Că ne umple, dracului, de ceva.
Popescu îşi puse mâna pe inimă:
– Se poate, monşer? Marfă garantată.
Am condus atent mai departe. Eram tocmai pe la Posada, şi acolo nu prea e loc să te uiţi în stânga şi în dreapta şi cu atât mai puţin în spate, unde erau ei, dar m-aş fi întors să-i privesc în faţă. Îmi aduceau aminte de o piesă de teatru rusească pe care o văzusem în copilărie, cred că era o adaptare liberă după Visul unchiului a lui Dostoevski, când unui bătrân şi senil prinţ rămas văduv i se propune o partidă absolut onorabilă. O tânără de numai 23 de ani care să-i încălzească bătrâneţile. Aşa întrebase şi bătrânul prinţ după ce o văzuse pe Zina, într-o replică pe care nu pot să o uit nici acum, peste ani: „Da’ n-o fi stricată?“. Uite unde le stătea lor gândul.
Tot drumul dus şi întors au discutat numai despre calităţile tinerei angajate. Cearta propriu-zisă a avut loc la întoarcere, când Iacobescu, conform libidinosului său obicei, s-a dus la Alexandrina să-şi lase balele pe faţa ei ca într-o grotescă ceremonie de marcare a teritoriului. Parcă şi acum văd scena: în holul institutului, Alexandrina cobora pe scări, Iacobescu a văzut-o, s-a repezit spre ea, a luat-o în braţe şi a început s-o mozolească pe față. Ea era cu faţa la noi, aşa că am văzut perfect când a ridicat exasperată ochii în sus, apoi, văzând că şeful ăl mare continuă să-şi întindă saliva pe ea, încurajat fiind de pasivitatea ei, a privit spre noi, adică spre Popescu şi spre mine, care rămăseserăm plini de respect în urmă, şi ne-a făcut cu ochiul. Parcă a explodat o bombă şi l-am văzut pe directorul mare exercitându-şi dreptul să joace scena Marii Furii a Şefului, scenă pe care de două-trei ori pe an se simţea obligat să o joace în faţa subordonaţilor.
„– Daaa! zbierase el îndelung la Alexandrina. Bine că eu te angajez aici, îţi dau un loc de muncă în timp ce la uşa institutului e coadă de un kilometru pentru angajări, şi tu mă trădezi cu ăsta. Te dau afară, te dau afară, de mâine să nu mai vii la lucru!” … – şi a plecat trântind uşile să îşi lingă rănile la el în cabinet.
Să traduc puţin: „ăsta“ era directorul adjunct Popescu, după cum am mai spus, eu nu contam în faţa lor, deşi după cum se va vedea mai târziu ocheada tocmai mie îmi fusese adresată. Iar „mâine să nu mai vii la lucru“ însemna de fapt „vezi cum te porţi data viitoare“ sau „ar fi bine să urci imediat la mine în cabinet să mă îmbunezi“. Ca să fii un bun director şi un bun conducător, consider că trebuie să fii dotat de la natură cu o doză moderată de paranoia, altfel nu simţi mişcările celor din jurul tău care vor să îţi ia scaunul. Dar Iacobescu mi se părea că exagerat din toate punctele de vedere. Şi totuşi nici până astăzi nu pricep cum a simţit el, întors fiind cu spatele, că Brânduşa ne-a făcut cu ochiul. Prefer să cred că a simţit muşchii obrazului mişcându-se sau poate că genele, pe care asta le avea exagerat de lungi, i-au atins obrazul sau a simţit poate curentul de aer făcut de ele. Orice accept, dar nu faptul că directorul are puteri telepatice, pentru că în cazul ăsta chiar de mâine ar trebui să plec de la institut.
Acu’ dacă tot v-am făcut curioşi să vă explic şi de ce. La nici o săptămână după ce a sosit în institut, Alexandrina a venit la mine cu un bileţel în mână: deplasările cu unica maşină a Instituţiei se făceau numai cu aprobare expresă de la şeful ăl mare. Ea lucra la financiar şi avea de dus nu mai ştiu ce situaţii la direcţia județeană de Statistică tocmai în Brașov că institutul ăsta de care v-am povestit era la câțiva kilometri în afara orașului. Eu, sincer să fiu, crezusem că nici nu mă băgase în seamă, dar când să plecăm s-a întors să-şi pună actele pe bancheta din spate şi s-a înghesuit puţin în mine. De unde ştiu oare femeile aşa ceva? Le învaţă la şcoală? Or fi făcut vreun curs de ăsta de care se tot vorbeşte, Kama Sutra, sau cum s-o fi numind? Ştiu asta din instinct? Habar n-am, destul că atunci când s-a întors şi-a pus o mână ca să se sprijine pe piciorul meu, naiba ştie ce buton, ce nerv, ce ganglion a atins, dar jucăria mea a şi ridicat capul, că nu mai ştiai care-i ea şi care maneta schimbătorului de viteze. Am rămas blocat când m-a întrebat cu o voce joasă, puţin răguşită şi plină de promisiuni:
– S-a întâmplat ceva?
Am putut numai să dau din cap că nu, nu s-a întâmplat nimic!
Sunt şofer de zece ani, simțeam maşina ca pe o prelungire a trupului meu, dar de data asta, când să pornesc, să mor io dacă nu am dat în marşarier. Am ajuns de râsul curcilor, bine că nu a fost vreun director sau altcineva în parcarea institutului să mă vadă, că precis se prindea despre ce e vorba. Dacă aş fi avut cât de cât minte, m-aş fi dus chiar atunci la director să-i spun că eu am fost angajat să transport spermă de taur, nu bombe cu picioare, şi să-mi dau demisia. Dar, cum drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, am respirat adânc şi am pornit încet spre Direcţia Judeţeană de Statistică. Acolo ea a terminat ce avea de făcut în numai câteva minute, iar când s-a întors la maşină m-a întrebat:
– Ce-ar fi să mergem până în Poiana Brașov? Nu am mai fost de mult şi oricum e prea devreme să ne întoarcem la lucru …
M-am pipăit să văd ce bani am la mine. Aveam destui, ca şofer întotdeauna trebuie să ai ceva pus deoparte pentru o şpagă sau amendă. Sau, de ce nu, pentru o bombă vie ca Alexandrina. Ba aveam chiar şi un prieten recepţioner la Capra Neagră, care îmi mai dădea în caz de urgenţă o cameră pentru o oră, două. Când i-am spus asta Alexandrei a bătut din palme încântată ca o fetiţă care primeşte cadoul mult visat:
– Uau, ce fain o să fie! Nu mi-am tras-o niciodată în Poiana Braşov, deşi sunt braşoveancă get-beget.
Am rămas blocat, fiindcă, deşi şofer de mulţi ani şi destul de expeditiv, tot eram obişnuit să am eu iniţiativa şi să simulez o minimă tentativă de cucerire. Am vrut să-i răspund că şi eu eram braşovean şi că nici eu nu văzusem Biserica Neagră până nu au venit la mine nişte prieteni din Bucureşti pe care am fost obligat să-i duc să le-o arăt. Dar nu mi s-a părut că are legătura una cu alta, aşa că am tăcut. Cum drumul prin Livada Poştei e prea vizibil şi riscam să ne întâlnim cu cineva cunoscut, am ieşit pe Calea Făgăraşului şi am luat-o spre Cristian. Amatorilor de escapade o să le explic altădată ruta. Un pic de ocol, dar cu maşina ce contează! Când să ieşim din Cristian, mi-a pus iar mâna pe picior, strângând acum puţin mai tare:
– Nu mai am răbdare până în Poiană. Bărbatul meu e plecat de o lună şi eu …
A tăcut şi mi-a arătat un drum lateral, mărginit de tufişuri dese. Am tras pe dreapta printre tufişuri, la capătului unui ogor proaspăt arat. După ce m-a pipăit iar prin pantaloni și a văzut ce am acolo a exclamat încântată:
— Mamă ce cric grozav ai?
Probabil fiindcă eram șofer a vrut să folosească o comparație din domeniul meu sau cine știe poate pur și simplu așa i-a venit pe moment să spună fără să își explice nici ea prea bine de ce.
I-an umplut iar paharul și am văzut că toți din jurul mesei erai numai ochi și urechi pentru că v-am spus omul ăsta avea un talent deosebit și în alte condiții ar fi putu ajunge un actor renumit după cât de bine îi imita pe cei despre care vorbea. A gustat din vin învântat, a plesăit mulțumit apoi a spus:
— Ce să vă mai zic: după ce m-a lăsat Alexandrina din mână m-am simţit ca manechinul ăla jerpelit după ce l-au folosit vreo trei tauri la rând. Mi-am aşezat de bine, de rău cravata – şeful nostru ţinea la etichetă – şi ne-am continuat drumul spre Poiană. Acu’, celor amatori de poveşti porcoase le recomand să cumpere Prostituţia, Amor pervers, Vicioasele sau alte reviste de specialitate, pentru că eu sunt un domn, ce puşca mea, şi atâta lucru am învăţat, să fiu discret. Cel puţin în ce priveşte amănuntele. Am stat vreo două ore la hotel, am rezolvat ce am avut de rezolvat, am făcut un duş scurt, am mâncat pe fugă şi ne-am întors la muncă, pentru că, vorba Alexandrei: „Statul nu ne plăteşte să ne futem!“. Am fost de acord, mai ales că trebuia să inventăm şi o poveste credibilă pentru întârzierea noastră. Când să intrăm în Cristian, Alexandrina bate încântată din palme:
„– Uite drumul ăla unde ne-am tras-o prima dată, haaai să mai mergem o dată să vedem cum e!”
Nebuna aproape trăgea de volan, aşa că am cotit-o iar pe drumul cu pricina, unde Alexandrina s-a apucat să-mi caute ganglionii nervoşi răspunzători de funcţia hidraulică a cricului. I-a găsit, ne-am apucat de treabă, şi numai auzim după o vreme la capul nostru: „Târ, târ, târ“ – şi claxoane după claxoane să ne spargă timpanele. Pe tarlaua proaspăt arată se apucaseră doi, un tractorist şi încă un tip, urcat pe o semănătoare, de însămânțările de toamnă. Numai că, văzând că am oprit acolo, au devenit curioși așa că au tras tractorul şi semănătoarea mai aproape şi s-au uitat să vadă ce facem, iar acum, după ce văzuseră, ca orice ţărani ce se respectă, credeau că treaba asta se poate face numai cu tărăboi şi zgomote încurajatoare, aşa că unul claxona, iar cel de pe semănătoare bătea cu o tablă în rezervoarele în care se păstrează sămânţa.
„Am încurcat-o!”, mi-am spus eu, şi parcă mă vedeam cu capul spart, Alexandrina violată şi cu hainele rupe şi, colac peste pupăză, daţi şi afară după ce s-ar fi aflat că eu am furat fructele din grădina şefului – asta era expresia lui favorită. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Alexandrina, auzind zgomote, a privit spre cei doi şi fără să se oprească din pompat – am uitat să spun că ea conducea ostilităţile – le-a arătat un deget ridicat în sus în semn de „fuck you“, şi ai dracului ţărani pricepeau engleza, pentru că, râzând cu gura până la urechi, s-au dus să-şi termine ogorul de însămânţat. Şansa a fost de partea noastră: ăia doi ori erau homosexuali, ori nu băuseră destul.
Ce nu am înțeles eu din toată povestea a fost de ce a vrut cu orice preț Alexandrina să facem câteva poze acolo în mașină chiar în timp ce făceam sex. Singura explicație a fost că probabil își făcea așa un soi de album cu toți bărbații la care le probase ea cricul.
Spre norocul nostru, nu era la sediu nici un director, pentru că aveam impresia la întoarcere că mi se citea păcatul pe faţă.
Aşa a început ciudata mea poveste de dragoste: cam la două-trei zile cerea maşina pentru dus situaţii, iar dacă nu reuşea să obţină maşina mă obţinea măcar pe mine.
– Hai, spunea cu voce răguşită la cele mai neaşteptate ore ale zilei şi mă lua la ea în birou dacă era singură sau, dacă nu, în debaraua de sub scară a femeii de serviciu care, cu un zâmbet complice ne împrumuta cheia.
„Orice s-ar întâmpla, voi rămâne numai a ta!“, şoptea ea în clipele în care se simţea foarte mulţumită de mine şi de cricul meu și totul părea minunat. E drept că în câteva luni am ajuns ca o umbră şi directorul îmi schimbase porecla din „aracul de fasole“ în „ţârul“, dar după cum se uita de lung la mine vedeam că deja se gândea la altă poreclă mai potrivită.
Au mai intrat doi clienți și moș Costache s-a oprit din povestit până ce noii veniți s-au așezat la o masă mai îndepărtată. De parcă povestea pe care avea de gând să ne-o spună era numai pentru urechile noastre.
— Înainte să ajung la povestea propriu zisă vreau să vă mai spun o singură întâmplare ca să vă lămuriți mai bine despre ce minte perversă avea Alexandrina asta a mea. În una din zile îmi spune:
— Știu că tu trebuie să te duci la șopron după spermă ca să o aduci la institut. De unde știi când trebuie să mergi după ea.
— Păi înainte de momentul recoltării spermei primesc un telefon de la medicul veterinar și atunci mă duc acolo și aștept ca totul să se termine apoi aduc recipientul la institut unde îl predau la laborator.
Nu știam eu prea bine ce urmărea așa că am privit-o intrigat și în cele din urmă am aflat:
— Data viitoare când te duci acolo vreau să mă iei și pe mine.
Avea vocea ușor răgușită dar tot nu am înțeles depre ce gînduri are așa că am întrebat:
— De ce?
A roșit așa cum nu aș fi crezut-o în stare și a spus venind mai aproape și privindu-mă fix în ochi:
— Vreau să văd cum fac dragoste taurii.
Mi-am înăbușit hohotul râs care era gata să îmi scape fiindcă știu că s-ar fi simțit jignită și am spus cât mai neutru posibil:
— Alexandrina, taurii fac sex nu dragoste!
S-a apropiat și mai mult de mine și împungându-mă cu sfîrcurile dintr-o dată mărite și întărite a șoptit:
— Tauri fac dragoste numai că nu știi tu. Ei, mă duci sau nu?
Am dus-o pe nebună ce să fac. Am găsit un loc mai ferit, undeva într-o anexă unde se păstrau diferite lucrui de care nu era nevoie pe moment așa că ne puteam ascunde acolo. Se vedea tot printr-un gemuleț și totuși noi nu puteam fi văzuți pentru că gemulețul era destul de mic.
Eram nevoit să stau în spatele ei, nu pentru că aș fi fost curios cum făceau „dragoste” taurii ci pentru că se aplecase peste pervazul gemulețului și findul ei se arcuia într-un mod care părea să îi facă plăcere lui Dino al meu, că am uita să vă spun că așa îmi alintam cricul când apărea ceva interesant la orizont.
Când taurul s-a apropiat de manechin am simțit-o pe Alexandrina cum începe să respire mai greu iar când acesta a scos un muget răsunător am simțit-o cum începe să tremure și aproape fără să vrea mâinile ei au început să îmi deschidă feromoarul. Am ajutat-o iar când totul s-a terminat m-a privit cu ochi strălucitori și a spus:
— Ai văzut că a făcut dragoste? Ai auzit ce muget romantic a scos când a penetrat manechinul ăla.
— Am auzit cum să nu aud. Cred că dacă ar putea vorbi i-ar fi făcut și o poezie, am spus eu cât de sarcastic am putut dar Alexandrina nu era într-o dispoziție să perceapă în asemena momente cuvinte care nu rezonau cu starea ei sufletească.
— Să știi că așa e, m-a apropbat ea serioasă și eu am tăcut fiindcă mai aveam din când în când nevoie de serviciile ei.
Vremea trecut de atunci dar niciodată nu am uitat cât de excitată a fost atunci când a văzut taurul încălecînd manechinul.
A tăcut clătinând din capul cărunt de parcă nu i-ar fi venit să creadă nici lui prin ce întâmplări i-a fost dat să treacă apoi după ce Mădălina a mai adus trei sticle de vin rubiniu și am umplut iar paharele Moș Costache a continuat:
— Ei, dar să ajung după această lungă introducere şi la Mandarina și o să aflați imediat de ce i-a rămas numele așa. La institutul nostru fiecare îşi serba ziua onomastică după mărimea salariului şi după posibilităţi. Cum eram vreo douăzeci și ceva de angajaţi, se vedea bine că aveam programate cam două chefuri pe lună. Ele se ţineau spre sfârşitul programului de lucru şi ţineau până se terminau fursecurile şi băutura. Fursecurile ca fursecurile, nu conta prea mult când se terminau, dar băutură … de multe ori, după ce se isprăvea cea adusă de sărbătorit, ori se mai aducea câte un rând, ori puneam mână de la mână, mai ales bărbaţii şi cele câteva femei care divorţate, care singure, şi ne întindeam la chef până ne apuca noaptea.
Când am împlinit 33 de ani, ca Iisus, eu nu am fost răstignit ca el, dar de trădat am fost şi eu trădat şi Iuda al meu s-a numit Alexandrina. Cheful a început mai devreme ca de obicei, pe la amiază, aşa că până la trei, când se termina programul, majoritatea erau bine afumaţi. Unii mai aduceau de ziua lor muzică şi se mai încingea şi câte un dans discret, dar eu am adus altceva: cartea Povestea poveştilor de Ion Creangă. Unii auziseră de ea, alţii chiar mai citiseră pe ici, pe colo fragmente, dar de data asta eu le-am oferit un regal. Am citit-o clar şi cu dicţie, şi mă bucur să vă spun că nimeni nu a plecat oripilat din sala de şedinţe. Ba, mai mult, am fost rugat să recitesc anumite pasaje mai porcoase, iar unul din colegi mi-a făcut semn cu piciorul pe sub masă să mă uit la jurista noastră: un munte de femeie care moţăise în osânzele ei până a auzit pronunţându-se cuvântul magic. Şi atunci gura ei repeta involuntar denumirea organului pe care se părea că ea nu-l mai văzuse de ani buni. A fost un haz nebun şi toată lumea se uita numai la ea, deşi biata femeie nu pricepea deloc de ce. După ce am terminat de citit, atmosfera s-a înviorat de-a binelea şi toată lumea şi-a amintit cel puţin câte un banc fără perdea, iar chiar dacă avea perdea aceasta era dată voios la o parte. Eu, ca şofer, nu prea beam nici măcar la astfel de chefuri, pentru că nu ştiai în ce moment avea chef de plimbare vreunul dintre directori. De data asta, fiind ziua mea, poate că m-am întins un pic la chef şi am băut mai multe pahare ca de obicei. Nu mult, numai atât cât să fiu în vervă. Exagerat de multă vervă, după cum veţi vedea. Pe la vreo opt seara, privind lung la Alexandrina şi uitând de recentele mele păţanii cu ea, am început să „fabulez“. Mai ales că rămăsese singura femeie – mă rog, şi jurista, dar, după cum v-am spus, aia nu conta.
– Eu nu-l înţeleg pe bărbatul ăla al tău cum poate să plece cu săptămânile şi să lase singură aşa o frumuseţe de femeie …
Cei doi directori şi-au scos nasurile din pahare, dintr-o dată treji, şi au privit atenţi la mine. Nu prea erau obişnuiţi să-mi audă vocea, dar, la dracu’, o dată pe an era ziua meu, nu? Nici ceilalţi nu mai basculau din fursecuri şi erau atenţi, aşa că eu, prizonier al propriului meu rol, am continuat:
– Eu să am o femeie ca tine în fiecare zi când aş veni acasă aş cumpăra un kilogram de mandarine din acelea roşii, cu miezul zemos şi dulce …
Deja îi făcusem pe toţi curioşi, prea curioşi chiar, dar asta era, trebuia să continui. Parcă eram la emisiunea aceea „Vorbeşte marea“, numai că la mine vorbea palinca.
– Şi ce-ai mai face pe urmă? întrebă ea cochetă.
– Ei, mai întâi aş curăţa toate madarinele şi le-aş desface în feliuţe subţiri …
Cu privirea ţintă în ochii ei, de parcă ceilalţi nici nu ar mai fi fost acolo, am continuat:
– Apoi te-aş dezbrăca şi te-aş întinde pe pat, pe urmă una câte una aş pune fiecare feliuţă de mandarină pe tine … aş începe de la sâni şi aş coborî tot mai jos, până la buric şi chiar mai jos …
– Pe urmă … , şopti ea, şi şoapta i se auzi ca descărcarea unui pistol în încăpere.
– Pe urmă aş începe să mănânc fiecare feliuţă, una câte una, lingând bine locul să nu rămână nici o urmă pe pielea ta …
– Pe urmă …? şopti ea iar, dar nimeni nu a aflat ce urma să se mai întâmple pentru că mistreţul ăla de director, cu capul lui ca o bilă, a început să zbiere făcându-şi numărul, dar nimeni nu l-a mai ascultat; toţi bărbaţii cred că erau cu gândul la feliuţele de mandarine şi la modul lor de aşezare în jurul buricului Alexandrei.
A doua zi ar fi trebuit să-mi dau seama ce va urma, după kilogramul de mandarine pe care m-a trimis directorul să-l cumpăr. La nici o oră mă trimite după aceleaşi fructe şi directorul adjunct. Cu ocazia asta am luat şi pentru mine un kil, că nu se ştie. Pe la zece am fost să aduc un transport de spermă, iar când m-am întors la institut parcă era iadul de pe lume: directorul adjunct o chemase pe Alexandrina la el în birou şi nici una, nici două a dezbrăcat-o – se zvonea că nici ea nu se împotrivise prea mult – şi a presărat-o toată cu felii de mandarine, postură în care i-a şi surprins directorul mare. După scandalul de pomină care a urmat, Alexandrina dusă a fost şi nu a mai văzut-o nimeni. Nici măcar bărbatu-său, care a bântuit câteva zile pe lângă institut, convins fiind că o ţinem închisă în cine ştie ce hrubă din subsolul clădirii. Nici cu Iacobescu nu a fost mai bine; pe capul nostru au căzut tot felul de controale din care nici el nu a ieşit prea bine. A fost schimbat, trecut undeva la munca de jos, acum el e cel care ia temperatura rectală la tauri înaintea montei. Dintre multele femei care roiau altădată în jurul lui nici una nu îl mai bagă în seamă, iar el se pare că s-a prostit cu totul.
*
La vreo şase luni am primit din Emiratele Arabe un plic. În el am găsit doar o fotografie din care Alexandrina, pe marginea unei piscine, privea lascivă şi plină de reproş – tot ea! – spre mine. Un şeic, sau naiba ştie ce era, stătea în spatele ei şi îşi ţinea o mână extrem de posesiv pe umărul Alexandrinei, iar cealaltă pe un soi de jungher care aducea mai degrabă a iatagan. După cum se uita de crunt, părea că ştie şi să-l folosească la o adică, şi încă foarte bine. În jur se vedea atâta aur, încât părea că jumătate din tezaurul dacilor fusese adunat acolo. Pe spatele fotografiei erau scrise deasupra numai câteva cuvinte:
„Moș Costache fir-ai a dracului să fii cu Dino al tău cu tot că tare vă mai duc dorul. Ție mai puțin dar lui Dino în mod sigur îi duc fiindcă mi-e dor de el ca de mama.
Vezi grămezile astea de aur din jurul meu? Pe toate le-aș da bucuroasă pentru o oră de zbenguială cu Dino!”
Apoi cu gesturi de mare magician a scos un portofel vechi și jerpelit pe care aveam să îl mai văd de nenumărate ori și care de fiecare dată apoi mi-a dat fiori fiindcă știam că atunci urma să scoată cineva bani din buzunar pe pariurile lui costisitoare.
Ne-a arătat o fotografie veche pe care se vedea o femei de o frumusețe răpitoare exact așa cum a descris-o iar pe spatele fotografiei erau cuvintele de care ne vorbise.
Am întors-o pe toate părțile și în cele din urmă am spus:
Moș Costache își mângâie alene mustățile apoi privind când la unul când la altul a spus:
— Dar dacă vă demonstrez că întradevăr eu am făcut sex cu femeia aia plătiți voi cele trei sticle de vin de Porto? Că tare le mai duc dorul! Ține careva la pariul ăsta?
Am privit în jur dar se vedea treaba că ceilalți erau pățiți pentru că priveau ba în jos, ba își făceau de lucru prin buzunare.
În cele din urmă deși Gilu mi-a dat un ghiont pe sub masă am spus:
— Ok, Moș Costache, dacă mă convingi fără nici o urmă de îndoială că ai făcut sex cu fata asta frumoasă plătesc eu cele trei sticle cu condiția să le bem aici cu toții.
Moș Costache a ridicat din umeri și a spus:
— Dă-o încolo că doar nu o să le duc acasă. Aici au fost câștigate, aici le bem.
S-a ridicat în picioare ca să fie văzut de fata de la bar care butona ceva la telefon:
— Mădălino, adu te rog cele trei sticle de Porto la care le duc de atâtea zile dorul.
— Hei, am spus eu. Parcă era vorba că numai după ce mă convingi.
Moș Costache s-a așezat liniștit și a mai scos încă odată portofelul lui vechi în timp ce toți ceilalți își dădeau coate și zâmbeau iar Gilu s-a apucat cu mâinile de cap mimând disperarea.
Din portofel Moș Costache a scos încă o fotografie pe care mi-a întins-o mai întâi mie. În ea se vedea aceeași femeie parcă puțin mai tânără dar în mod sigur era ea. Fotografia era făcută într-o mașină și Moș Costache ne-a lămurit:
— E vorba de fotografia pe care ne-a făcut-o în mașină pe când coboram din Poiana Brașov, chiar când am făcut sex și din care i-am cerut și eu una ca să o am ca amintire.
În fotografie păreau destul de apropiați ea era aproape călare peste el dar tot nu mi se părea o dovadă credibilă.
I-am înapoiat-o cu părere de rău:
— Moș Costache, îmi pare rău să îți spun dar în nici un tribunal din lume fotografia asta nu ar fi admisă ca probă că dumneata i-ai tras-o doamnei. Da păreți destul de intimi dar nimic mai mult decât atât. Domnișoară, poți să duci te rog sticlele înapoi. Domnul de data asta nu m-a convins.
Fata de la bar, Mădălina dacă am reținut eu bine, a apucat o sticlă dar în loc să facă ce i-am spus eu a luat tirbușonul și cu îndemânare i-a scos dopul.
— Hai, am strigat eu dar fata a început să toarne vinul în pahare și mi-a arătat doar spre Moș Costache care după ce s-a căutat îndelung în buzunare a scos o lupă și a spus:
— Păi hai să privim ceva mai bine la fotografie să vedem dacă ar fi sau nu admisă ca probă în vreun tribunal.
Am luat lupa și am privit îndelung dar fără să văd nimic altceva decât tot pe cei doi doar că ceva mai mari.
— Nu văd nimic în plus!
— Asta pentru că nu privești unde trebuie, a spus el calm și mi-a arătat cu degetul o imagine palidă reflectată în parbrizul mașinii unde se vedea fundulețul rotund al femeii care îl încălecase pe Moș Costache care era cu pantalonii în vine.
Gilu a clătinat din cap dojenitor spre mine dar asta tot nu l-a împiedicat să plescăie mulțumit după ce a savurat primul pahar.
— Și doar ți-am zis, a spus el de câteva ori în seara aia și în sinea mea m-am jurat să nu mai pariez niciodată contra lui Moș Costache.
Povestire face parte din volumul „Cum fac dragoste taurii” publicat la editura Libris și se poate comanda din librăriile online și de pe pagina editurii.
Sergiu Somesan 