URSSA este un roman bun- şi nu spun numai eu asta :)

URSSA este un roman bun- şi nu spun numai eu asta 🙂

Zilele astea puteţi afla cu numai 25 de lei finalul unui război purtat prin timp de Statele Unite ale Americi cu Uniunea Sovietică. Cartea se găseşte la reducere aici:

http://www.librarie.net/p/251220/URSSA-Uniunea-Republicilor-Sovietice-Socialiste-Americii

 

coperta la romanul URSSA

„Am terminat URSSA într-o nesperată stare de bine, dar, în acelaşi timp cu rotiţele din creier, în plină mişcare şi îmi doresc mult mai multe astfel de cărţi, de la Sergiu Someşan, de la science-fictionul românesc, dar şi de la literatura realistă românească.”

Am citat finalul recenziei lui Tudor Ciocârlie din Argosmagazine de aici:

http://argosmagazine.com/?p=1483

Am primit coperta Justiţiarului de la editură

Justitiarul

 

Am primit coperta Justiţiarului de la editură pentru „bunul de tipar” şi în afară de acel „PS: Va urma?” de la final mi se pare totul în regulă. Acel „Va urma?” îmi era adresat de fapt mie de către Tudor Călin Zarojanu dar eu, în nemernicia mea, am uitat să îl şterg. Am remediat între timp 🙂

Cum vi se pare?

Concurs de… concursuri

contest_banner_2

Pentru că romanul Justiţiarul a intrat deja sub tipar şi în cel mult două săptămâni va fi în librării ar fi cazul să ne gândim şi la promovare. De ce să ne gândim? Pentru că am de gând să implic în această acţiune şi pe cititorii blogului meu. Ca să nu mai vorbesc de cei cinci mii de prieteni de pe facebook 🙂

Ofer deci câte un exemplar din romanul Justiţiarul – cu autograf bineînţeles – celor care îmi dau cele mai bune idei de promovare. Promovarea ar fi bine să coste cât mai puţin. Cel mai bine ar fi să fie vorba de un concurs cu premii în cărţi publicate de-a lungul timpului de mine.

IMG_2125

( Mai puţin Radiestezia, Cadouri de Crăciun, Isabel în engleză, Întâlnire cu dragonul şi Apocalipsa din care nu mai am nici de sămânţă )

     Iar celor amatori să îmi facă un videoclip de prezentare le pot trimite fişierul PDF primit de la editură pentru bun de tipar plus exemplarul tipărit atunci când apare.

Despăgubiri de război

Despăgubiri de război – o povestire de care aproape uitasem şi care a fost publicată în CPSF din 2014. Cred că s-au adunat cam multe povestiri nepublicate aşa că după lansarea Justiţiarului am să mai scot un volum de povestiri.

Danger of nuclear war illustration with multiple explosions

 

Despăgubiri de război

 

 

Există mai multe minuni în lume decât purici în blana unui câine – Lao  Ţing – învăţat chinez din secolul II B.C.

 

 

Încă din prima zi de lucru a Evei, noua mea secretară, am văzut acest afiş aşezat de ea la vedere chiar deasupra siglei firmei. „Există mai multe minuni în lume decât purici în blana unui câine – Lao  Ţing – învăţat chinez din secolul III.” Era realizat din litere care imitau caracterele chinezeşti pe ceea ce părea a fi o hârtie de mătase şi era suficient de bine realizat încât să se potrivească în orice decor. Nu mai auzisem până atunci nici de Lao Ţing şi nici de butada lui dar am hotărât să nu întreb nimic; cel puţin nu atâta vreme cât exista Google!

Aşa cum mi s-a părut normal am întrebat-o cum se descurcă în prima zi de muncă. Aveam o mică firmă care se ocupa cu creşterea şi comercializarea plantelor exotice. Criza mă afectase destul de puţin pentru că cei care făceau parte din comunitatea amatorilor de rarităţi botanice formau un fel de castă închisă care nu prea ducea lipsă de bani. E drept că şi eu încercam să îmi păstrez reputaţia intactă, lucru foarte important într-o astfel de afacere. Uneori am dat exemplare superbe în pierdere numai pentru a-mi păstra un client sau pentru a-mi face puţină reclamă. Pozele superbe ale exemplarelor vândute de mine erau peste tot pe net şi în revistele de specialitate iar comenzile curgeau una după alta. Pentru specimene mai deosebite făceam o listă de aşteptare care se lungea de la un an la altul dar până la urmă nu lăsam nici un client nesatisfăcut. De fapt treaba secretarei chiar asta era: să actualizeze lista de aşteptare şi dacă nu puteam creşte chiar noi planta solicitată să ia legătura cu furnizorii noştri şi să urgenteze comenzile. Plus alte câteva lucrări mărunte de secretariat pentru că aşa cum am mai spus firma era destul de mică.

Eva mi-a răspuns că se descurcă foarte bine şi chiar când să plec a sunat telefonul astfel că am asistat la o discuţie care m-a cam pus pe gânduri. Cel care sunase era Max Resler, un evreu afurisit care conducea o firmă aproape concurentă. Spun aproape, pentru că el comercializa plante de toate felurile nu doar din cele exotice, dar în cantităţi care sfidau bunul simţ. Rar de tot se ivea pe lista lui vreo plantă de care să am nevoie şi chiar şi în acest caz evitam să iau legătura cu el de frică să nu îmi scape vreo informaţie crucială. Avea un talent aparte de a mă trage de limbă lucru care mă înfuria îngrozitor mai ales după ce îmi scăpa fără să vreau vreun nume sau altă relaţie importantă. Din acest motiv doamna Lidia, fosta mea secretară m-a sfătuit de nenumărate ori ca pe cât posibil să ţin legătura cu el numai prin email ca să nu mă mai dau de gol. Aşa că în ultimul timp am evitat să apelez la firma lui pentru că era genul de comerciant care ar fi fost în stare să vândă frigidere eschimoşilor. Întotdeauna după câte o discuţie cu el mă trezeam că am cumpărat mai mult, mai scump şi cu totul altceva decât aveam nevoie. Chiar înainte de a se pensiona doamna Lidia, am aflat că Resler primise un transport de irişi africani din care aş fi avut nevoie de câteva zeci de bucăţi pentru un club privat ai cărui membrii apreciau în mod deosebit asemănarea dintre petalele irisului şi capul unui leu. Tocmai în ideea de a evita o discuţie directă cu el am preferat să îi trimit un email apoi, cum nu mi-a răspuns nimeni la el, am uitat de toată afacerea. Se vede treaba că asta îl sâcâia pe Max, dovadă telefonul de acum. Aş fi vrut să-i spun fetei să întrerupă legătura cât să-i spun ceva despre firea dificilă a interlocutorului dar Eva deja răsfoia fişele doamnei Lidia.

Eva asculta preocupată în timp ce parcurgea în viteză fişa arţăgosului interlocutor apoi răspunse:

— Dar nici vorbă să vă neglijăm domnule Resler! Cum am putea să ne permitem aşa ceva tocmai cu dumneavoastră care sunteţi unul dintre cei mai importanţi furnizori ai noştri. Singura încurcătură este că doamna Lidia s-a pensionat şi că a fost nevoită să plece urgent pentru a-şi rezolva o problemă de sănătate aşa că nu am avut foarte mult timp să mă pun la punct cu toate problemele. Îmi cer mii de scuze pentru asta. Şi cu ocazia asta permiteţi-mi să mă şi prezint: mă numesc Eva Walsh şi voi fi de azi înainte legătura dumneavoastră cu firma „Superb Flowers”.

Ascultă câteva clipe în receptor apoi îmi zâmbi şi îşi puse delicat un deget pe buze ca să îmi facă semn să tac şi pe urmă răspunse:

— Îmi pare rău domnule Resler dar şeful a plecat acum câteva minute să vadă unul din magazinele din oraş. Dar sunt sigură că acelaşi lucru vi l-ar fi spus şi el. Avem în continuare nevoie de irişi dar la preţul obişnuit. Şi mă gândesc că poate că nu ar strica ca pentru a pune sub bune auspicii începutul colaborării noastră să îmi oferiţi o mică reducere ca să mă pot lăuda şi eu cu ceva în faţa patronului.

Făcu o mică grimasă auzind răspunsul lui Resler apoi îşi compuse cel mai fermecător zâmbet ce mi-a fost dat să îl văd şi spuse dulce:

— Sunt sigură că şeful meu ar aprecia o reducere de 2% dar eu aş propune mai degrabă 25% şi să vă cumpăram tot stocul de irişi africani. Nu uitaţi că se apropie sărbătoarea Şavuot şi orice act de bunăvoinţă va fi bine văzut în ochii Domnului.

S-a făcut că nu vede cum m-am apucat cu mâinile de cap şi zâmbi mai departe telefonului susurând:

— Foarte bine domnule Resler! Aşa rămâne atunci: vă cumpărăm toţi cei patru sute de irişi africani cu o reducere de 20%. A fost o plăcere să facem afaceri cu dumneavoastră.

Puse receptorul în furcă şi se întoarse cu acelaşi zâmbet strălucitor spre mine spunând:

— Ştiu ce vreţi să spuneţi domnule Adams: clubul „ Lion Gates” nu a cumpărat niciodată mai mult de cincizeci de irişi africani o dată: am văzut în fişă. Dar asta numai pentru că nu li s-a explicat că ar fi mult mai elegant ca pe fiecare masă să fie patru irişi africani şi nu doar unul, în aşa fel încât fiecare mesean să privească drept în faţă imaginea leului formată în mod atât de minunat de petalele irisului. Am putea să le livrăm irişii în ghivece cu motive africane şi astfel am putea dubla preţul de livrare fără nici o problemă.

Am dat să spun ceva dar Eva mai avea ceva de adăugat:

— Am văzut că mai există cel puţin trei cluburi şi cinci restaurante în oraş care au cuvântul „leu” în componenţa numelui. Dacă li s-ar explica în mod discret că cel mai select club din oraş a găsit de cuviinţă să îşi împrospăteze şi să înnobileze estetica interioară prin folosirea irişilor africani sunt sigură că ar cumpăra bucuroşi diferenţa care ne-ar rămâne.

Am rămas cu gura uşor căscată: am privit afişul apoi iar pe Eva şi tot ce am putut spune a fost:

— Sunt sigur că dumneata eşti una din minunile lumii de care vorbeşte Lao Ţing şi nicidecum unul din animalele acelea mici care populează blana câinilor.

A zâmbit la modul meu complicat prin care i-am adus primul meu compliment şi am dat să plec dar m-am oprit în uşă ros de curiozitate şi am întrebat:

— În familia dumitale există cumva evrei? Mi s-a părut că l-ai atins pe Resler chiar unde îl doare. Este un evreu destul de religios ca să ţină cu sfinţenie toate sărbătorile religiei lui.

— Sunt irlandeză domnule Adams, născută în Irlanda dar venită de mic copil cu părinţii în State. Cât despre domnul Resler am citit în fişele doamnei Lidia cam tot ce aveam nevoie ca să pot purta o discuţie convenabilă cu dânsul. Iar bunicul meu din partea tatălui mi-a spus chiar înainte de a pleca spre America: „copila mea dacă vei nimeri vreodată la masă cu pisicile nu uita să miauni la fel ca ele; dacă vei ajunge însă în cuşca câinilor tot ce îţi rămâne de făcut este să latri.”

  • Şi dacă vei ajunge la o florărie nu ţi-a spus ce trebuie să faci?

A ridicat din umeri şi a spus în timp ce aranja înapoi în biblioraft fişele doamnei Lidia:

— Asta nu mai trebuie să îmi spună nimeni pentru că văd şi singură: într-o florărie va trebuie să fiu ca un iris. Dar nu unul african ci un iris irlandez albastru. Nu-i aşa?

Odată cu întrebarea a ridicat spre mine doi ochi atât de albaştri încât păreau într-adevăr doi irişi irlandezi desprinşi parcă din rafturile cu flori.

Am dat doar din cap şi am ieşit afară cuprins de sentimente amestecate. Pe doamna Lidia pe care o moştenisem de la tatăl meu împreună cu afacerea nu era nevoie să o întreb nimic şi adevărul este că nici ea nu mă întreba aproape niciodată nimic. Era o secretară bună, corectă şi eficientă dar niciodată nu avea nici o iniţiativă ba dimpotrivă părea dea dreptul reticentă la schimbări şi la tot ce nu se încadra într-un anumit tipar pe care ea îl cunoştea bine. Să fie oare numai vârsta de vină? Doamna Lidia se apropia de şaizeci de ani atunci când am preluat eu firma pe când Eva părea să aibă  douăzeci cel mult douăzeci şi doi de ani.

Singura dată când mi s-a părut că doamna Lidia a depăşit puţin barierele pe care singură şi le stabilise a fost atunci când a plecat. Tocmai terminase instruirea noii secretare şi după ce a terminat a trecut pe la mine pe la birou să îşi ia rămas bun.

I-am urat toate cele bune şi la final am întrebat-o dacă crede că Eva se va descurca.

— Se va descurca, se va descurca, m-a liniştit doamna Lidia zâmbind. Se va descurca atât de bine încât înainte să vă daţi seama firma „Superb Flowers” se va numi „Superb Flowers – Adams şi fii”.

A ieşit zâmbind înainte să apuc să o rog să îmi explice ce a vrut să spună. Doar nu eram nici măcar căsătorit aşa că de unde fii? Sau îşi imagina cumva că Eva o să încerce să mă seducă?

Va trebui să stau cu ochii pe ea mi-am spus eu şi amintindu-mi de formele ei apetisante mi-am spus ca asta nici nu ar trebui să fie aşa de greu. Apoi mi-am spus că de fapt nu asta am vrut să spun şi tot contrazicându-mă singur pe tema asta am ajuns la hala de ambalare unde mă aştepta a doua surpriză pe ziua de azi. Marko, băiatul angajat recent de mine, împacheta atent sub supravegherea lui Tom, un transport urgent de cactuşi aurii. Mâinile lui Marko se mişcau uşor şi rând pe rând ghivecele cu cactuşi îşi găseau locul între bucăţile de polistiren pregătite din timp. Deşi pare floare la ureche ambalatul cactuşilor este una din cele mai dificile operaţii şi în cazul cactuşilor aurii cu atât mai mult. Toată frumuseţea lor rezidă tocmai în spinii aurii lungi de câţiva centimetri şi care trebuie să ajungă intacţi la clienţi. Aveam forme de polistiren care se îmbinau perfect peste ghiveci şi meţinând astfel cactusul relativ nemişcat în timpul transportului. Dar nu era nici pe departe aşa de uşor cum pare să te fereşti de acele subţiri şi elastice ale cactusului care parcă îţi urmăreau mâinile cu îndemânare de pisic jucăuş. Asta pentru că la fel ca orice cactuşi din genul Haageocereus, cactuşii aurii aveau sub rândul principal de spini încă un rând mai scurt şi mai periculos. Şi totuşi Marko părea că se descurcă fără să se înţepe după numai câteva ore de practică. Urmărindu-i de la depărtare mâinile care i se mişcau cu agilitate aveai impresia că şi-a petrecut toată viaţa numi printre cactuşi şi flori. În timp ce mă apropiam Tom îmi făcu semnul victoriei peste umărul băiatului. Se pare că bătrânul Tom, destul de morocănos de felul lui găsise în sfârşit pe cineva de care era mulţumit.

Atât Eva cât şi Marko au apărut în viaţa mea acum câteva zile în mod aproape miraculos. Eram în oraş în drum spre unul din magazine când s-a pornit brusc o ploaie torenţială. Amintindu-mi că magazinul avea cinci tarabe stradale pe care îşi expunea florile am grăbit pasul cu gândul să le ajut pe cele două vânzătoare să ducă ghivecele în magazin. Până să ajung, ele două ajutate de Eva şi Marko au reuşit să ducă toate florile la adăpost. Când am intrat am văzut că una din vânzătoare, recunoscătoare, le arăta celor doi magazinul iar cealaltă s-a apropiat discret de mine şi m-a întrebat dacă ar putea să le dea ceva din magazin drept răsplată pentru că fără ajutorul celor doi o mulţime de flori ar fi fost total compromise. I-am privit pe cei doi cum ascultau explicaţiile vânzătoarei şi cum atingeau cu delicateţe florile. „Oameni ăştia chiar iubesc florile” mi-am spus şi m-am hotărât să le ofer ceva mai mult decât o floare sau un buchet drept cadou. Din vorbă în vorbă am aflat că amândoi erau în căutarea unui loc de muncă astfel că i-am luat cu mine la firmă şi pe Marko l-am prezentat lui Tom iar pe Eva, doamnei Lidia. Tom de multă vreme se plângea că nu mai face faţă volumului tot mai mare de muncă iar despre secretară ştiam de câteva luni că va trebui să îi găsesc înlocuitoare dar tot amânam cu speranţa că problema se va rezolva de la sine. Nu îmi venea să cred ce noroc avusesem şi mulţumit de mine însumi am intrat în biroul meu şi am pornit calculatorul. Mai aveam câteva mici probleme de lămurit pentru ca mulţumirea mea să fie deplină.

Despre Lao Ţing nu am aflat nimic. Google nu ştia mare lucru sau poate că era mână în mână cu Eva şi nu voia să îmi spună. Cunoştea doua sute şi ceva de milioane de Lao dar numai o mie de Ţing dar Lao Ţing nimic. Aici era o mică enigmă pe care eram hotărât să o rezolv chiar dacă simţeam că era lipsită de importanţă.

Oricum pentru prima dată de la preluarea firmei simţeam că mă puteam relaxa deşi motivele nu îmi erau foarte clare. Poate că fusesem şi eu molipsit de energia tinerei secretare sau pur şi simplu eram mulţumit de felul cum decurgeau lucrurile. Şi aşa, fără să bag aproape de seamă zilele au început să se scurgă una după alta profitul ajungând şi el pe o pantă ascendentă lucru care mi-a permis să mai angajez doi oameni,  să repar şi să modernizez  vechea seră, să înfiinţez un mic atelier de ceramică unde confecţionam ghivece personalizate. Era încă o idee strălucită a Evei pe lângă multe altele pe care le punea una după alta în aplicare cu o energie pe care uneori o invidiam. Marko avea ceva probleme cu serviciul de imigrare pentru că nu numai că vorbea extrem de puţin engleza dar când îl întrebai cum a ajuns în America se cufunda într-o tăcere posacă. Tot Eva a fost cea care a scos cu greu adevărul de la el: era croat şi toată familia lui fusese masacrată de sârbi pe stadionul din Vukovar în anul 1991. El a scăpat ca prin minune pentru că mama lui căzuse peste el şi l-a adăpostit cu trupul ei de gloanţele ucigaşe. A stat acolo până noaptea târziu şi când a ieşit a fost salvat de un sârb bătrân care a aranjat după câţiva ani ca el să ajungă în State. Îmi explicam acum de ce tresărea la zgomote puternice şi uneori se oprea din treabă şi rămânea cu ochii pierduţi în depărtare. M-am bucurat că soarta l-a scos în calea mea şi când am aflat că nu are unde să doarmă am făcut rost de o canapea şi l-am lăsat să doarmă în cămăruţa de la capătul serelor. Eva s-a ocupat de actele lui şi mi-a promis că în cel mult un an îl face cetăţean american cu drepturi depline.

Într-una din zile a venit la mine în birou şi mi-a arătat un CD.

— E cu muzică croată, l-am cumpărat pentru Marko dar aş vrea să îl ascultaţi şi dumneavoastră.

Era o muzică ritmată în care spunea Eva se putea recunoaşte toată resemnarea şi în acelaşi timp speranţa popoarelor slave. Era vorba în ele despre dragoste, despărţire, jale, dor, depărtări, trădări şi ochi negri care nu se pot uita.

Fără să înţeleg nici un cuvânt, furat numai de linia melodică după câteva minute m-am trezit cu ochii în lacrimi.

— Nu trebuie să vă fie ruşine, a spus Eva văzând că încerc să mă şterg pe furiş. Aşa am păţit şi eu când am ascultat prima dată cântecele.

„ Da, dar tu eşti fată, ai voie să plângi când vrei” aş fi vrut eu să spun dar în loc de asta am rugat-o să îmi cumpere şi mie un CD cu muzică croată.

Când să plece i-am spus:

— Ştii ce nu înţeleg? Cum este posibil ca cineva să vrea să omoare oameni care iubesc şi cântă o asemenea muzică?

Eva m-a privit lung cu ochii ei albaştrii ca doi irişi irlandezi apoi mi-a răspuns:

— La fel de bine cum oamenii care iubesc o astfel de muzică pot ucide şi ei la rândul lor. După numai patru ani croaţii au masacrat civili sârbi care se refugiau din calea războiului pe şoseaua din Petrovac. Căruţe erau pline cu bătrâni şi copii care au plătit cu viaţa pentru masacrele pe care nu ei le comiseseră. Toţi de pe această şosea au fost bombardaţi ore întregi de aviaţia croată.

Făcu o pauză cu ochii în zare gândindu-se poate la Irlanda ei natală apoi continuă:

— Războiul, indiferent de cauza pentru care e purtat, e prostia maximă şi ultimă a speciei umane.

Am ridicat din umeri:

— Se pare că asta este o caracteristică specifică speciei umane aşa că nu prea avem ce face.

Eva avea însă altă părere aşa că scutură cu îndărătnicie din cap:

— De câte ori guvernanţii nu mai găsesc soluţii la problemele curente decretează starea marţială şi strigă “Aux armes, citoyens!”. Bunicul meu a fost primul care m-a încurajat să vin în America spunând că aici cetăţenii sunt mai mulţi şi în cazul în care va răsuna chemarea există şansa să îmi vină rândul mai târziu. Deci politicienii sunt de vină… dacă ar dispărea ei sunt sigură că ar dispărea şi războaiele.

Am privit-o cum strângea înflăcărată din pumnii mici şi mă privea cu ochii scânteietori şi mi-a părut rău să o aduc cu picioarele pe pământ:

— Eva dragă noi vindem flori nu eradicăm politicieni. Şi chiar dacă am găsi cum să-i stârpim pe cei de acum ca pe păduchii de trandafiri sunt sigur că în numai câţiva ani ar apărea alţii. Întotdeauna se vor găsi unii care să se aşeze în fruntea noastră spunând că ei se pricep cel mai bine să ne conducă iar când vor de greu şi ei la rândul lor vor striga “Aux armes, citoyens!”.

Eva zâmbi şi spuse:

— Aveţi perfectă dreptate ca de obicei…Deci armele trebuie eradicate nu politicienii. Am să mă gândesc la asta.

A plecat cu CD-ul cu muzică pentru Marko făcându-mă să zâmbesc uşor în urma ei deşi poate că nu ar fi trebuit să o fac. În scurtul timp de când o cunoşteam încă nu avusese nici o idee pe care până la urmă să nu o pună în aplicare. Dar nici chiar pe Eva nu o vedeam în stare să scape lumea de politicieni. Sau de arme.

 

*

 

 

 

Au trecut câteva zile şi am uitat cu totul de mica noastră discuţie prins cum eram de rutina zilnică. Tocmai împachetam împreună cu Tom şi Marko un lot delicat de orhidee când dinspre oficiu şi-a făcut apariţia Eva fluturând agitată în mână o foaie de hârtie:

— Şefu’ v-am printat un email pe care cred că ar trebui să îl vedeţi urgent.

Mi-am dat seama de gravitatea problemei încă de la primul rând al emailului la care se aştepta un răspuns urgent: era vorba de o comandă de o mie de agave albastre varianta variegata. Livrarea nu era foarte urgentă dar confirmarea comenzii da. Şi un soi de rara avis în afacerea mea: se oferea plata întregii comenzi în avans.

I-am zâmbit Evei şi i-am spus:

— Confirmă comanda…

— Şefu’, nu avem decât trei agave albastre pe stoc.

Nu aveam nevoie să consult fişele de inventar ca să ştiu câte exemplare de agave albastre avem aşa că am continuat:

— Confirmă comanda şi pe urmă încalecă telefonul şi nu te opreşti până nu mai obţii încă 997 de exemplare de agave albastre varianta variegata. Încercă mai întâi la Resler.

M-a privit şi a oftat dar cum mai făcuse şi altădată aşa ceva nu mă îndoiam că va reuşi să se descurce. După ce a plecat am început să ambalez cu Tom şi Marko orhideele dar gândul îmi stătea numai la comanda de agave albastre. Din câte ştiam agava albastră, mai ales varianta vărgată deşi o adevărată minunăţie în sine nu era foarte căutată în special datorită costului destul de piperat şi la urma urmei nu se deosebea decât prin culoare de surata ei banală şi verde. Încă mă mai gândeam la ciudăţenia acestei comenzi când am văzut-o iar pe Eva. Avea încă un print în mână şi în ochi o uşoară nelinişte:

Mi-a întins foaia şi mi-a spus:

— Am confirmat comanda şi în câteva minute au transferat toată suma. Dar emailul acesta îmi pare ciudat…

Am coborât ochii pe foaia de hârtie şi am citit că o condiţie specială a comenzii este ca plantele să fie ambalate în timpul transportului în hârtie de ambalaj curată şi fără înscrisuri pe ea. Se solicita în mod expres ca plantele să nu fie ambalate în ziare pentru că se puteau încărca negativ de la ştirile din paginile lor.

Am privit în ochii albaştrii ai Evei şi mi-am adus aminte ce mi-a spus Tom acum câteva zile când am plecat cu el la o bere: toţi angajaţii firmei erau convinşi că între mine şi tânăra secretară este o relaţie destul de strânsă. Poate că nu ar strica să trec la fapte dacă şi aşa toată lumea este convinsă de asta. Cred că o parte din gândul acesta mi s-a citit în ochi pentru că Eva a plecat ochii în jos şi a roşit puţin. Şi-a muşcat buza de jos apoi m-a privit drept în ochi şi mi-a spus:

— Şefu… vreţi să ne concentrăm puţin pe emailul acesta? Dar mie mi s-a părut că sună: „şefule hai să rezolvăm naibii problema asta ca să ne putem ocupa pe urmă de noi”

Am scuturat din cap ca să îmi revin şi am arătat spre Tom care tocmai închidea lăzile:

— Nu am folosit în viaţa mea ziare pentru împachetatul plantelor. Doar hârtie ondulată de ambalaj şi polistiren expandat. Poţi să confirmi că dorinţa lor este lege pentru noi…

A plecat să confirme dar eu rămăsesem cu gândul la ciudata cerinţă a clientului. De-a lungul timpului de când preluasem firma întâlnisem tot felul de dorinţe care de care mai de care mai ciudată dar atâta vreme cât nu încălcau legea şi clientul plătea nu mă împotriveam niciodată.

Aşa cum am bănuit în numai trei zile Eva primise confirmarea pentru toate cele 997 de agave albastre care ne lipseau. După numai câteva zile aveam hala de depozitare scânteind în albastru pal de la agavele înşirate peste tot şi pentru că veneau de la o mulţime de furnizori arătau destul de diferit aşa că într-o încercare de uniformizare am început să le transferăm în ghivece produse de noi. Abia am terminat replantarea lor că am mai primit încă un email de la client: eram rugaţi să le mai ţinem încă patruzeci de zile în cele mai bune condiţii pe care le puteam oferi. Clientul urma să plătească acest efort suplimentar dar mai avea încă o cerinţă, de fapt chiar două: era foarte important ca toate ghivecele cu agave să stea împreună la cel mult un metru una de alta şi în tot timpul nopţii să li se pună muzică dintr-o listă care era anexată emailului. Era virată suplimentar o sumă pentru achiziţionarea unei staţii de sonorizare performante şi a boxelor aferente.

Pentru a face economie eu şi Tom ajutaţi de Marko am început să instalăm staţia de sonorizare şi să tragem firele la toate boxele din hală în timp ce Eva a plecat în oraş cu lista de piese muzicale. Până am terminat noi de tras firele prin uriaşa încăpere Eva s-a întors şi mi-a întins teancul de CD-uri.

— Le-am găsit pe toate de pe listă. Sunt numai marşuri războinice, a subliniat ea apăsat dar nu am dat importanţă atunci acestui amănunt.

Am luat unul din ele la întâmplare şi am început să probez staţia. După numai câteva încercări am reuşit să-i dau de cap şi l-am instruit pe Marko să aibă grijă de ea şi să alimenteze cu CD-uri din când în când peste noapte magazia combinei muzicale. Urma să funcţioneze conform instrucţiunilor primite de la client între ora douăzeci şi două şi şase dimineaţa. Clientul nostru stăpânul nostru, mi-am spus eu şi chiar dacă îmi blocasem hala de ambalare pentru patruzeci de zile mă bucuram că temperatura exterioară era acceptabilă aşa că nu trebuia să mai cheltuim şi cu încălzitul ei. Deşi aveam impresia, după cum decurseseră lucrurile până acum, că asta nu ar fi fost o problemă pentru ciudatul nostru client. Se pare că voia foarte mult agavele astea.

Cum agavele, fie ele şi albastre nu erau plante pretenţioase, le-am lăsat aproape în totalitate în grija lui Marko deşi Tom îşi făcea o datorie din a trece de câteva ori prin hală pentru a verifica starea lor. Totul s-a desfăşurat fără probleme şi când au trecut cele patruzeci de zile  am început ambalarea lor şi în numai trei zile am reuşit să le pregătim pe toate pentru transport apoi le-am expediat la adresa indicată. Au ajuns a doua zi şi clientul ne-a confirmat că au ajuns în perfectă stare. Vreo cinci au ajuns puţin deteriorate dar se încadrau în limitele normale aşa că am primit mulţumirile obişnuite, am închis dosarul şi ne-am văzut mai departe de treabă deşi parcă aveam în sinea mea aşa o uşoară reţinere la modul în care se desfăşurase această ciudată afacere.

Problemele au apărut la mai puţin de o lună după ce livrasem uriaşele ghivecele cu agave. Ca de obicei printr-un email printat şi adus de Eva. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă după modul ferit în care mi l-a înmânat mai ales că în ultima vreme rezolva probleme curente ale firmei fără să mă mai consulte.

Tocmai îi ajutasem pe băieţii de la ambalare, eram încălzit iar transpiraţia îmi intrase în ochi aşa că ne-am tras la o parte şi am rugat-o să îmi facă un scurt rezumat.

— Probleme şefule, mi-a spus ea scurt. Clientul cu agavele are o reclamaţie şi vrea să vină până aici să ne expună problema direct poate vom găsi o cale amiabilă de rezolvare. A propus mâine la oara zece. E bine aşa? Pot să îi confirm ziua şi ora?

Nu prea aveam de ales aşa că i-am spus că totul era în regulă şi m-am întors lângă băieţi în hală. În ultimul timp pusesem câteva kilograme aşa că ori de cate ori se ivea ocazia dădeam o mână de ajutor simţind că ambalatul şi ridicatul ghivecelor mă ajutau mai mult decât orele de la sală.

A doua zi fix la ora zece în parcarea firmei a apărut un microbuz cu geamurile mate din care a coborât un şofer îmbrăcat la patru ace. S-a apropiat de noi şi după ce s-a prezentat a spus:

– Şeful meu suferă de o formă rară de astm bronşic aşa că trebuie să rămână mereu într-o atmosferă controlată. Dacă nu vă deranjează ar prefera să discutaţi amănuntele în maşină.

Am privit-o pe Eva care a dat din umeri şi am urcat amândoi prin uşa laterală a microbuzului. Înăuntru era semiîntuneric şi un uşor miros sulfuros.

  • Eu nu urc acolo, ne-a anunţat şoferul şi a trântit uşa în urma noastră.

Un timp nu am văzut nimic apoi ochii ni s-au obişnuit şi am văzut două scaune pe care am luat loc pe bâjbâite şi am privit în faţa noastră unde era un fel de cuşcă de sticlă în care plutea o ceaţă uşoară.

— Mă scuzaţi pentru disconfortul creat, s-a auzit o voce răguşită din mijlocul norului de ceaţă, dar nici lumina nu o suport foarte uşor aşa că prefer dacă nu aveţi nimic împotrivă să discutăm în aceste condiţii.

Am dat din cap spre silueta care se zărea din când în când prin ceaţa din cuşcă şi am auzit un mormăit aprobator.

— Atunci să trecem direct la subiect: aceste plante pe care le-am cumpărat de la dumneavoastră urmau să fie folosite drept soldaţi psi pe o planetă unde acest lucru se practică în mod curent. Dacă sunt îndoctrinate suficient cu marşuri militare ele devin nişte războinici redutabili. În loc de asta agavele dumneavoastră pe câmpul de luptă s-au comportat lamentabil. În loc să nimicească inamicul a fraternizat cu el şi în loc să îl zdrobească pe notele unor marşuri războinice a început să le fredoneze cântece de dragoste.

Am profitat de o pauză în discursul oaspetelui ca să privesc spre Eva care îmi întoarse o privire la fel de nedumerită ca şi a mea. După cum am mai spus am întâlnit mulţi ciudaţi în activitate firmei dar nici unul de calibrul acestuia.

Mi-am dres glasul şi am încercat să îi cânt în strună:

— Păi stimate domn nu ştiu ce vină avem noi mai ales că am respectat întocmai indicaţiile primite de la dumneavoastră, am spus eu cât mai ferm posibil deşi aveam inima cât un purice: într-una din nopţile când nu aveam somn trecusem prin dreptul halei unde erau agavele şi mi s-a părut că aud unul din cântecele de dragoste şi jale ale lui Marko.

  • M-am gândit că nu o să credeţi aşa că am sacrificat o agava şi la autopsia psi

ascultaţi ce melodie am găsit.

Se auzi abia o umbră de melodie dar fără îndoială că era una din cele mai triste pe care le ascultasem de pe CD-ul lui Marko.

Am privit spre Eva şi a ridicat neputincioasă din umeri. Sunt sigur că atât eu cât şi ea îi vom găsi circumstanţe atenuante bietului băiat. Aproape uitasem că el avea patul la capătul halei de ambalare aşa că probabil se săturase la un moment dat de atâtea marşuri şi încercase să îşi pună o muzică mai familiară.

— E în regulă, am spus eu. Se pare că greşeala ne aparţine aşa că suntem gata să vă returnăm sumele plătite în avans de dumneavoastră.

Dinspre cuşcă s-a auzit un fornăit dispreţuitor şi valurile de ceaţă s-au învârtejit brusc:

— Nu este vorba pur şi simplu de recuperarea banilor. Firma noastră are o vechime de mii de ani şi încă niciodată nu a păţit o asemenea ruşine. Renumele nostru de vânzători de arme oneşti a fost făcut de ocară şi nu poate fi spălat cu numai câteva mii de dolari. E nevoie de mult mai mult pentru a şterge această pată de pe obrazul nostru.

  • OK, spuneţi ce anume doriţi!

Dinspre cuşca transparentă s-a auzit o tuse aspră ca şi cum cineva s-ar fi înecat apoi vocea şi-a revenit şi a spus:

— Este nevoie de despăgubiri de război. Le solicit atât eu în calitate de reprezentant al firmei păgubite cât şi planeta care a pierdut războiul din pricina voastră.

— Despre ce anume este vorba? Ce fel de despăgubiri v-am putea oferi noi? Am întrebat eu şi am privit consternat spre Eva care în ciuda semiîntunericului din maşină se vedea că este tot atât de derutată ca şi mine.

— Cum despre ce este vorba? Despre arme bineînţeles, se auzi vocea metalică din cabina plină de ceaţă.

Nu îmi plac jocurile de cuvinte gratuite dar cuvintele omului din cabina cu ceaţă chiar că m-au băgat cu totul în ceaţă şi m-au făcut să mă gândesc la Coltul vechi  de colecţie pe care îl primisem cadou de la tatăl meu când am împlinit douăzeci şi unul de ani. I-am şi spus asta fiinţei din faţa mea dar s-a mulţumit doar să fornăie dispreţuitor apoi a spus.

— Vă rog să nu ne insultaţi inteligenţa domnule Adams! Locuim de mulţi ani pe planeta dumneavoastră şi ştim foarte bine de ce arme dispuneţi. Din cauza meseriei noastre am fost nevoiţi să ţinem o evidenţă extrem de precisă a arsenalelor dumneavoastră. Începând cu cel mai nou tip de rachetă balistică şi până la ultima praştie aşa că vă rog să nu ne prefacem că nu ştim despre ce anume este vorba.

În ciuda situaţiei extrem de neplăcute în care ne aflam, fără să vreau, am izbucnit în râs: fiinţa din faţa mea confunda sertarul în care ţineam bătrânul Colt cu arsenalele lumii.

— Stimate domn, am început eu vesel să vorbesc dar am primit un ghiont discret din partea Evei care mi-a luat vorba din gură.

— Stimate domn cum eu mă ocup de contabilitatea firmei daţi-mi voie să vă întreb dacă armele existente în evidenţele dumneavoastră ar acoperi în totalitate prejudiciul cauzat de firma noastră firmei dumneavoastră.

Dinspre cuşca de sticlă s-a auzit un mormăit aprobator apoi după o scurtă ezitare şi încă o tuse vocea a spus:

— În principiu da numai că trebuie să luăm în calcul şi neprevăzutul şi eventualele daune solicitate ulterior de terţe părţi aşa că ar trebui să preluăm şi producţia de arme pe…următorii să zicem 200 de ani.

— Să nu exagerăm vă rog, a spus Eva pe tonul unui negociator experimentat. Cred că o sută de ani ar fi mai mult decât acoperitor.

Dinspre cabină nu s-a auzit un timp nimic apoi am auzit parcă nişte şoapte şi o siluetă vag umană s-a apropiat prin valurile de ceaţă de peretele de sticlă părând că vorbeşte preocupată la un telefon. După un timp s-a auzit un fâşâit uşor şi o fantă s-a deschis în perete iar câteva foi de hârtie au alunecat într-o tăviţă aflată în prelungirea fantei.

— Semnaţi vă rog contractul în două exemplare şi un exemplar puneţi-l înapoi în tăviţă. Am putea ridica instantaneu armele dar am lăsat o oră ca să aveţi timp să comunicaţi celor interesaţi efectele contractului astfel că numai începând cu ora douăsprezece vom ridica armele. Ora locală bineînţeles. Va dura doar câteva minute şi efectele contractului se vor face simţite pe toată planeta în acelaşi timp. De asemenea cum suntem negustori de arme nu ucigaşi vom permite celor aflaţi în situaţii deosebite evacuarea în siguranţă în locurile prevăzute în contract. Ne referim în special la personalul militar de pe avioanele aflate în zbor, la cei aflaţi pe submarine sau nave militare. Vom lua toate măsurile de siguranţă pentru că nu dorim să complicăm în mod inutil o problemă şi aşa complicată.

Eva care se chinuia să citească în lumina sărăcăcioasă prevederile contractului întrebă:

  • Ce înţelegeţi de fapt prin termenul generic de arme?
  • Este specificat în ultimul rând al anexei de pe pagina doi: orice artefact

susceptibil de a provoca moartea sau lovituri cauzatoare de moarte unei fiinţe umane. Intră aici totul începând de la arc şi săgeată până la ultimul tip de rachetă balistică nucleară, arme chimice, biologice, psihice şi ca o concesie am trecut aici şi armele ne-letale folosite de obicei pentru împrăştierea manifestanţilor. Sunt denumite ne-letale dar la o folosire necorespunzătoare pot foarte uşor provoca moarte sau răni grave. Am lăsat beţele şi cuţitele cu lama mai mică de 15 centimetri dar vor fi atent monitorizate şi la primul semn că ar fi folosite împotriva unor oameni vor fi instantaneu confiscate.

„Super” mi-a venit să exclam dar mi-am dat seama că nu asta se aştepta de la mine aşa că am luat contractele de la Eva şi le-am semnat fără să le mai citesc. Am pus unul înapoi pe tăviţă şi cu o mină gravă am spus cât de serios am putut:

— Asta e! Dacă am greşit trebuie să plătim. Vă mulţumim pentru înţelegere şi la revedere.

— La revedere, a spus vocea din cuşca plină de ceaţă şi noi am deschis uşa şi am coborât în lumina strălucitoare a soarelui.

— Să nu strigaţi de bucurie şi să nu mă îmbrăţişaţi până nu se îndepărtează maşina vă rog, a spus Eva pe un ton serios.

Aşa am făcut dar după ce am luat colţul am luat-o bucuros în braţe şi am învârtit-o de câteva ori făcând-o să ţipe încântată fără să observ că aproape toţi angajaţii micii mele întreprinderi erau la geamuri.

L-am trimis pe Mark să le spună la toţi să se adune în hala de ambalare pentru că era destul de mare ca să încapă lejer toţi cei aproape douăzeci de angajaţi. După ce au venit toţi am privit la ceas: mai era aproape o oră până la douăsprezece aşa că am tras-o pe Eva mai aproape de mine şi am început să vorbesc:

— Avem să vă comunicăm o veste foarte mare! Şi foarte bună în acelaşi timp…

— Vă căsătoriţi! Mi-a luat Marko vorba din gură în timp ce toţi ceilalţi au început să aplaude.

Eva a roşit uşor apoi a plecat ruşinată capul şi a confirmat tuturor.

— Aveţi, dreptate aşa este! Şi m-a luat în braţe sărutându-mă lung pentru prima dată.

Apoi, profitând de năuceala mea mi-a şoptit la ureche:

— Cred că este mai bine să ne prefacem că bucuria noastră este produsă de această veste şi nu de cea adevărată. Pe aia ar trebui să o ţinem doar pentru noi pentru că nu cred că furnizorii de arme ai lumii vor fi foarte bucuroşi de ceea ce se va întâmpla peste patruzeci şi cinci de minute.

În timp de angajaţii aplaudau mai departe m-a privit şăgalnic şi a adăugat:

  • Bineînţeles dacă nu vrei putem pe parcurs renunţa la varianta cu căsătoria.
  • Nu, nici vorbă că nu, am spus eu grăbit, strângând-o mai tare în braţe ca şi

cum mi-ar fi fost frică să nu mi-o ia cineva.

M-am întors spre cei din hală şi am spus:

— Veştile bune trebuie sărbătorite aşa că restul zilei avem liber. Tom haide la mine să îţi dau nişte bani mai ia pe cineva să te ajute şi du-te după şampanie şi ce mai trebuie pentru o petrecere adevărată iar tu Mark adu televizorul de la mine din birou şi şi instalează-l aici.

În timp ce toată lumea s-a pus în mişcare i-am spus Evei care acum mă ţinea de braţ fără nici o reţinere:

— Petrecere, petrecere dar nu aş vrea pentru nimic în lume să scap astăzi ştirile de la ora doisprezece.

Eva a încuviinţat zâmbind şi a plecat să-i ajute pe ceilalţi să aranjeze mesele pentru petrecere.

 

 

 

 

Povestirea „La plimbare cu Clara”

 

La plimbare cu Clara cov01

 

La plimbare cu Clara

 

de Sergiu Someşan

 

 

Dormeam de vreo trei ore când am fost trezită brutal de soldatul Timy Slade, care mă împungea cu un băţ, rânjind indecent la mine printre gratiile cuşti. Rânjetul lui – şi al altora ca el – mă făcea ca în ultimul timp să prefer să dorm în cuşcă.

Am dat la o parte capul Clarei, care se odihnea pe abdomenul meu, şi m-am ridicat în picioare:

— Ce vrei? l-am întrebat pe soldat şi trebuie să recunosc că nu aveam cea mai blândă voce din lume.

Soldatul salută reglementar şi spuse dintr-o suflare:

  • Sergent Amber Blood, căpitanul solicită urgent prezenţa dumneavoastră în biroul lui.

Mi-am luat vestonul pe mine şi am bombănit în timp ce ieşeam din cuşcă:

  • Căpitanul ăsta al tău ştie că m-am întors din misiune acum trei ore?

— Nu ştiu, sergent, răspunse soldatul şi privi precaut spre Clara, care parcă ar fi vrut să vină cu mine.

— Rămâi aici, Clara! O să îţi spun despre ce-i vorba când mă întorc.

Am pornit-o alături de soldat pe aleea care ducea spre cortul comandantului, căpitanul Tom Spruer. Ştia, bineînţeles, când mă întorsesem din misiune şi probabil că intervenise ceva foarte urgent dacă a trimis după mine. În ciuda gradului, nu era deloc un ofiţer scorţos sau cu care să nu poţi sta de vorbă.

După ce am trecut de aghiotantul lui, un locotenent cu adevărat scorţos, am intrat în despărţitura cortului care îi ţine loc de birou. Am salutat şi am privit în jur, dar nu am văzut nimic deosebit. Pe monitorul de mare rezoluţie din spatele lui era o porţiune de junglă care îmi părea cunoscută. Căpitanul văzu privirea mea şi mă întrebă:

— Recunoşti locul, sergent?

M-am apropiat mai mult şi abia atunci am recunoscut ruinele hotelului Royal, un hotel care în urmă cu numai câţiva ani era perfect funcţional şi care oferea turiştilor cam tot ce îşi puteau dori. Acum două săptămâni, când am fost ultima dată în patrulare pe acolo, am găsit doar un cârd gălăgios de maimuţe care au fugit speriate când ne-au văzut. Hotelul avusese iniţial două etaje, din care mai rămăsese acum doar unul şi acela găurit de obuze şi cu pereţii care abia se mai ţineau. Avuseseră loc, ca peste tot în regiune, o serie întreagă de lupte între cele două facţiuni rivale care îşi disputau dominaţia regiuni în care se descoperiseră rezerve importante de kimberlit. Luptele au încetat ca prin minune când s-a observat că în toate coşurile vulcanice pline de kimberlit, diamantele, pe care sperau prospectorii să le găsească, erau în cantitate mult prea neînsemnată pentru a merita o cât de mică investiţie. Luptele au mai continuat o vreme sporadic, apoi regiunea a fost în cele din urmă abandonată şi militarii au plecat spre alte zone, ceva mai bogate în resurse. Noi rămăsesem pe loc din motive umanitare pentru că, uneori, mai aveau loc adevărate măceluri atunci când războinici aparţinând triburilor hutu ajungeau într-o localitate tutsi şi invers.

Cum superiorul meu aştepta, totuşi, un răspuns de la mine, i-am zis fără chef:

— Hotel Royal, domnule căpitan. Şi, dacă îmi permiteţi să raportez, m-am întors cu plutonul din misiunea de patrulare programată acum trei ore.

— Ştiu asta, sergent. Dar, dacă ai să arunci o privire pe panoul cu distribuiri, plutonul tău este singurul disponibil.

Pe biroul lui mare fuseseră aduse două ceşti de cafea din care ieşeau aburi. În spatele biroului, chiar lângă monitorul de mare rezoluţie, era un panou pe care erau afişate de obicei plutoanele aflate la dispoziţia căpitanului. Un singur jeton era afişat: plutonul 3 TR. Şi, din nefericire, plutonul 3 TR era chiar plutonul condus de mine.

Am căscat ostentativ, chiar dacă ştiam că astfel de apropouri nu ţineau în faţa căpitanului şi am întrebat:

— Şi ce e aşa de important că nu mai putea aştepta câteva ore?

Nu mi-a răspuns, doar a schimbat imaginea de pe monitor cu una în infraroşu, obţinută prin satelit. Într-una din camerele hotelului se puteau vedea câteva umbre mici, ghemuite una în alta, iar în altă cameră trei siluete albe păreau că stau în jurul unei mese. Afară, la intrare, se mai zărea o umbră care după mişcări părea să patruleze.

— Tipul care conduce operaţiunea este Pierre Lacoste. Am impresia că l-ai mai întâlnit.

Mi-am pipăit obrazul stâng, acolo unde mai simţeam urma loviturii pe care o primisem în urmă cu câteva luni de la nemernicul ăla.

Un zâmbet crispat mi-a apărut pe buze şi căpitanul spuse grăbit:

— Fără răzbunări inutile, te rog. Doar eliberezi copii şi-i imobilizezi pe nemernici. De restul am eu grijă.

Am încuviinţat ascultătoare din cap. Acum că ştiam despre cine este vorba, nu aş fi vrut pentru nimic în lume să ratez misiunea asta. Căpitanul s-a lăsat păcălit de mutra mea spăşită, pentru că m-a întrebat grijuliu:

  • De ce ai nevoie ca să poţi pleca la drum?
  • O cană de cafea îmi ajunge, domnule căpitan.

— M-am gândit eu, spuse el şi întinse spre mine una din ceştile aburinde de pe birou. Am preparat două ca să fiu sigur. Şi fetele tale?

Am dat din umeri savurând cafeaua, apoi am răspuns:

— Fetele mele au nevoie doar de acţiune. Uneori am impresia că nu ştiu altceva decât să alerge.

Tot pe fugă am băut şi eu cafeaua, apoi am întrebat:

— De cât timp dispunem?

Căpitanul privi harta şi aprecie:

—Aproximativ două ore. Din câte ştiu, în spatele hotelului încă mai există o pistă de pământ bătătorit pe care poate ateriza un avion de mici dimensiuni. Avionul a plecat acum o jumătate de oră de pe aeroportul din Moguntu, aşa că ar trebui să ajungă la hotel în cel mult două ore.

Am sorbit ultima gură de cafea din ceaşcă, am salutat şi am plecat. Operaţiunea chiar ar fi fost una de rutină dacă nu ar fi fost implicat ticălosul de Pierre Lacoste. Şi poate motivul pentru care ticălosul ţinea copii prizonieri. După ce traficul cu diamante şi cu droguri a pierdut teren, nemernicii au observat că o inimă de negru bate la fel de bine în corpul unui alb ca şi în corpul unui negru. Iar un ficat, sau un rinichi, funcţionează perfect indiferent în ce corp se află, totul era să faci rost de ele. Aşa au apărut şi au proliferat traficanţii de organe, care adunau copii şi tineri din locurile unde tocmai se încheiaseră conflictele şi erau o mulţime de orfani de care nu se interesa nimeni dacă dispăreau. Nu era prima dată când aveam de-a face cu asemenea oameni şi ura mea faţă de ei nu a scăzut nici măcar cu o fărâmă.

Când am ajuns lângă cuşcă Clara fornăia nemulţumită şi, deşi o cunoşteam atât de bine, nu eram sigură de motivul nemulţumirii ei. Putea fi supărată şi din pricină că o lăsasem singură, dar putea fi la fel de bine nemulţumită şi de prezenţa agasantă a soldatului Timy Slade, care ştia să fie uneori mai sâcâitor ca o mâncărime în cur. Împărţiseră ei ceva în lipsa mea pentru că, din când în când, Clara îl privea scurt şi îşi accentua fornăitul.

— Am impresia că te place, i-am spus soldatului mângâind-o printre gratii pe Clara. Vrei să-ţi aranjez o partidă de sex cu ea?

Se înecă încercând să răspundă, aşa că i-am luat vorba din gură:

— Ştiu că ai prefera una cu mine dar eu aş vrea să o faci cu ea mai întâi şi, dacă mai rămâne ceva din tine, după aia mă sacrific şi eu.

Între timp îşi revenise pentru că mi-a răspuns cu un uşor tupeu:

— Vă lăudaţi degeaba cu monştrii dumneavoastră. Am citit, la căpitan în birou, setările lor. Nu pot ataca soldaţi din aceeaşi tabără, şi îşi atinse cu infatuare petliţele de pe guler unde avea un cip de recunoaştere de tip prieten-duşman. Nu poate ataca copii, nu poate ataca bărbaţi din rasa albă şi nici femei.

Am mângâiat-o iar pe Clara, care aştepta răbdătoare sfârşitul discuţiei noastre şi i-am zâmbit soldatului:

— Acum, eu ce să zic? Mutră de copilaş ai, soldat din tabăra prietenă eşti, iar când te speli eşti destul de alb, aşa că hai şi dă-mi o palmă să vedem cât o să te ajute setările Clarei.

Rânji tentat de idee, privind cu îndoială la Clara.

  • Cu Clara în cuşcă şi promit să nu te raportez.

În ochi îi apăru o strălucire stranie. Mai făcu un pas spre mine şi ridică mâna. Înainte de a-şi finaliza gestul Clara rupse barele groase de metal  ale cuştii cu aceeaşi uşurinţă cu care aş fi rupt eu o pânză de păianjen şi botul ei plin de dinţi se opri la câţiva centimetri de mâna soldatului, oprită fiind doar de palma mea.

Timy Slade se albi la faţă. Cred că s-a scăpat şi pe el pentru că aerul şi-a schimbat brusc mirosul, dar eu nu l-am mai băgat în seamă pentru că am intrat în cuşcă să îmi mobilizez „fetele”.

„Fetele” mele erau trei Tiranosaurus Rex, femele, nu doar ceva mai mari decât cele care trăiseră cu peste 65 de milioane de ani în urmă, dar în mod sigur „îmbunătăţite” faţă de originalele din ale căror rămăşiţe microscopice de ADN fuseseră clonate.

Nu ştiu precis ce le fusese implantat şi nici cum, dar ascultau în totalitate de mine. Erau câteva ordine standard cu care fuseseră înzestrate, dar erau capabile să înveţe şi, atunci când eram libere, nu exista plăcere mai mare decât să patrulăm împreună prin junglă, simţindu-mă la adăpost de orice primejdie şi încercând să învăţăm lucruri noi. Uneori mă credeam iar fetiţa de zece ani care se plimba, urmată de căţeluşa mea Husky, prin pădurea din spatele casei.

Atât doar că acum căţeluşa era înlocuită de trei femele T. Rex şi, în loc să prindem şobolani, eram nevoită să le las să-şi vâneze o parte din hrana zilnică. Dar astăzi nu era nevoie de aşa ceva: erau sătule şi dornice de acţiune, aşa că le-am fixat armele pe şei, mi-am luat motocicleta Gravi din garaj şi am plecat spre hotelul Royal.

— Hai puştoaicelor! le-am spus eu celor din plutonul meu şi cei câţiva soldaţi care m-au auzit precis au crezut că sunt într-o ureche.

Dar cum altfel ai putea considera pe cineva care alintă cu diminutivul de puştoaice trei namile de cinci metri înălţime şi aproape zece tone fiecare? Pe de altă parte, cum ai putea rămâne cu minţile întregi câtă vreme, noapte de noapte, Clara îşi culca pe mine capul ei masiv ca pentru a se asigura că nu plec de lângă ele. Probabil că ţeasta ei are peste o tonă în greutate, dar cred că îl ţine încordat pentru că abia îl simt. Şi acum încă tot e bine, dar la început au avut lupte acerbe între ele pentru această „onoare” şi am avut câteva nopţi în care n-am dormit aproape deloc din cauza dinţilor care se încleştau, uneori la numai câţiva centimetri de faţa mea. În unele nopţi am fost sigură că vor lua fiecare câte o halcă consistentă din mine pentru pentru a tranşa definitiv această dispută şi a încheia, o dată pentru totdeauna, problema. Totuşi, după vreo săptămâna, Clara şi-a impus supremaţia, deşi nu era nici pe departe cea mai mare dintre ele. Linda şi Lidia păreau resemnate, însă nu ştiam precis cât timp va dura această ierarhie şi când Linda îşi va revendica locul de lângă mine. Psihologii armatei se dădeau peste cap să afle de ce întâmplă aşa şi nu altfel şi de ce această formaţie dădea cele mai bune rezultate. Din câte ştiam, mai erau numai vreo opt plutoane TR în toată armata şi toate erau folosite în special în zonele de conflict din junglă, pentru că ăsta era mediul în care dinozaurii de tipul ăsta se adaptau cel mai bine. La început s-a încercat cu masculi dar, pe lângă faptul că erau mai instabili în comportare, dimorfismul sexual acţionase de data asta în defavoarea lor şi păreau de-a dreptul pitici pe lângă o femelă bine dezvoltată.

— Hai la drum, puştoaicelor! le-am spus încă o dată şi mi-am ridicat motocicleta Gravi de la sol, în aşa fel încât să fiu cam la înălţimea ochilor lor.

Ca de obicei, Clara şi-a luat locul în faţă iar eu am fost flancată de Linda şi de Lidia. După multele ore de patrulări prin junglă am ajuns la concluzia că asta este cea mai bună formaţie de marş. Clara nu numai că avea câteva plăci osoase mai groase decât celelalte – laboranţii scăpaseră probabil ceva mai mult ADN de Stegozaur în eprubeta în care au fabricat-o – dar avea şi simţurile mai dezvoltate decât celelalte două. Cu ea în frunte eram siguri că va depista din timp orice ambuscadă, iar pe de altă parte câteva gloanţe nu păreau să facă cine ştie ce stricăciuni platoşei ei osoase. Când am întâlnit-o prima oară pe  Clara chiar că era o puştoaică după vârsta tiranozaurilor.

— Sergent, am impresia că te place, mi-a spus laborantul care mi-a prezentat-o.

Era o glumă, bineînţeles, pentru că amândoi ştiam că, undeva în adâncurile creierului ei, Clara avea implementate datele mele şi alte câteva instrucţiuni care o făceau mai uşor de controlat. Dar laborantul ţinea să-şi facă numărul până la capăt, aşa că adăugă:

— Uite, am impresia că îţi zâmbeşte…

Când zâmbetul respectiv este produs de un bot de peste un metru lungime, dotată cu vreo 60 de dinţi, dintre care unii de 30 de centimetri lungime, fără supărare, dar zâmbetul semăna mai mult a rânjet. Şi, cu toate acestea, fără urmă de îndoială, creatura din faţa mea se bucura văzându-mă şi am avut o clipă impresia că, dacă ar fi fost după capul ei, ar fi venit pe lângă mine, să se gudure asemenea unui câine imens. Pleca mereu capul într-o parte şi făcea o mulţime de mici mişcări care îmi păreau teribil de cunoscute.

— Am impresia că se comportă ca un câine, i-am spuse eu laborantului.

— Păi, da… recunoscu acesta cu jumătate de gură. Pentru a-l aduce puţin mai aproape de modul nostru de înţelegere, i-au fost adăugate şi câteva gene de câine.

Am privit-o lung pe Clara cum scâncea de dorinţa de a veni lângă mine şi am întrebat cuprinsă de îndoială:

— Ce fel de câine?

Laborantul ezitase înainte de a răspunde, dar în cele din urmă a oftat şi a spus:

— Husky siberian.

— ADN de Husky siberian la un dinozaur care urmează să fie folosit pentru luptele din junglă?

— Nu a fost ideea mea, se apără laborantul ridicând mâniile defensiv. A fost ordin de sus. De ce ar fi asta o problemă?

— În copilărie am avut o femelă de Husky siberian şi mi-a mâncat zilele cu încăpăţânarea ei.

— Mda, este posibil, recunoscu parcă fără voia lui laborantul. Clara, ca şi celelalte două femele din pluton, uneori au tendinţa să fie cam independente. Dar dacă aţi avut un Husky, cel puţin ştiţi cum să le luaţi.

Nu am mai spus nimic. Poate genele de Husky din puştoaicele mele existau tocmai datorită faptului că cineva îmi citise foarte bine biografia, aşa că nu mai aveam ce face şi, oricum, faptul era deja consumat.

Am bătut cu palma în picior şi puţinele gene de Husky siberian din imensa femelă de Tiranosaurus Rex au pus în mişcare cele zece tone de muşchi, oase şi bunăvoinţă şi au venit să se gudure pe lângă mine. Exact aşa făcea şi Bella mea, în vremea când eu eram o adolescentă. Toată numai zâmbet şi bunăvoinţă până îţi prindea slăbiciune, apoi devenea, pe neobservate, din animal de companie, animal dominant. Cum învăţase să ceară mâncare într-un mod care îmi rupea inima, în mai puţin de un an ajunsese obeză, astfel că doctorul veterinar mi-a recomandat cu insistenţă cel puţin o oră de plimbare în parc cu ea. Stătea răbdătoare să-i prind lesa, dar apoi se trântea pe covor şi refuza să se ridice de jos. Sunt convinsă că numai pentru a mă lămuri mai bine învăţase şi un simulacru de limbaj astfel că spunea aproape inteligibil: „No Amber, nooo”, tânguindu-se astfel fără încetare, până renunţam la ideea plimbării. După ce cedam mofturile ei mă privea inocentă şi îmi rupea inima încercând să îmi spună în felul ei:”I love you, Amber”. Mama spunea că doar mi se pare, dar eu eram sigură că exact aşa spune.

Am zâmbit nostalgic, amintindu-mi de această primă întâlnire cu Clara şi m-am întors cu gândurile la misiune. Ruinele hotelului Royal erau numai la 20 de kilometri de bază. Am reglat viteza motocicletei la 40 de kilometri pe oră, estimând că vom ajunge la ţintă în cel mult o jumătate de oră. Cam asta era şi viteza propice pentru fetele mele dar, la o adică, pentru timp scurt, îşi puteau dubla viteza. Acum nu era cazul şi am ajuns, aşa cum am estimat, în ceva mai puţin de o jumătate de oră în faţa hotelului.

La cursurile de pregătire tactică am învăţat o mulţime de teorie şi uneori am făcut chiar instrucţie intensivă pe teren. Am învăţat despre pregătirea şi evitarea unei ambuscade şi chiar despre ieşirea la creastă, numai că nu prea găseai creste în junglă, de după care să ieşi conform manualului, la fel cum procedam pe dealurile din Texas unde făcusem cursul de pregătire. Dar la toate lecţiile ni se preda obsesiv că niciodată, dar niciodată, să nu folosim şi să nu ne bazăm pe forţa brută, ori eu tocmai aşa procedam în ultima vreme. În loc să folosesc mintea şi tacticile învăţate, mizam întotdeauna pe forţa brută. Cea mai pură forţă brută şi nu îl văd pe cel care nu ar fi procedat ca mine, având în subordine trei namile numai muşchi şi mai ascultătoare decât nişte câini de vânătoare. La fel am procedat şi acum şi am ajuns cu cei trei dinozauri, tropăind de se scutura pământul, în faţa hotelului în ruină.

Omul de pază, care patrula pe peronul hotelului, s-a făcut nevăzut în interiorul hotelului ca dus de vânt când ne-a zărit.

Am cerut informaţii de la bază şi soldatul Stimm, care era operator la centru de comunicaţii, îmi vorbi scurt:

— Am identificat până acum şapte copii închişi în camera din spate, iar cei patru care îi păzeau se îndreaptă spre ieşire. Atenţie, chiar acum ies toţi patru!

Se pare că îi simţise şi Clara pentru că se aşeză protectivă între mine şi ieşirea din hotel. Primul a ieşit Pierre Lacoste, urmat de ceilalţi trei tovarăşi ai lui. Toţi erau înarmaţi cu arme de asalt AKM-47, faimoasele automate Kalaşnicov modernizate, cu încărcătoare de tip sector de câte 30 de cartuşe fiecare. După cum le ţineau de lejer, păreau obişnuiţi să le folosească, dar nu asta mă deranja, ci mutrele lor degajate şi zâmbitoare. Nu aşa ar fi trebuit să se comporte nişte oameni când se trezesc în faţă cu trei Tiranosaurus Rex, fie ei şi terorişti.

Cel mai zâmbitor dintre toţi părea a fi Pierre Lacoste, care se apropie de Clara fără frică, o ocoli şi se proţăpi în faţa mea.

— Ei, uite că ne întâlnim iar, păpuşică!

Am oprit motorul motocicletei şi am coborât din şa. Clara fornăia în spatele lui, dar omul dovedea o stăpânire de sine remarcabilă pentru că nu întoarse capul, chiar şi când îi simţi răsuflarea în ceafă.

— Ar trebui să fii mai atent cu dinozaurul ăla, l-am atenţionat eu. Devine cam nervoasă când stai aşa aproape de mine.

Hohoti din toată inima şi îşi atinse petliţele de pe guler, pe care numai atunci le-am observat.

— De ce să fiu atent? întrebă el şi părea sincer uimit. Am aflat tot ce se poate despre animalele tale de companie, din sursă sigură, şi începu să enumere pe degete:

— Unu, nu pot fi atacat de ele pentru că mă percep ca pe un prieten datorită cipului din petliţe, doi, sunt alb şi nu ştiu ce i-aţi făcut, dar l-aţi programat să nu atace albii şi trei… ezită o clipă apoi făcu din mână. Mai era ceva, dar zău dacă nu îmi ajung cele două motive.

Ţinea automatul neglijent şi, din câte am putut observa, avea piedica trasă. Am folosit şi eu pe vremuri un astfel de automat şi îmi aminteam că piedica era o pârghie care trecea de la blocat mai întâi în poziţia de foc cu foc şi abia apoi în poziţia de foc automat, poziţie de care îmi era mie frică.

Ca să-i distrag atenţia, l-am privit în ochi şi l-am întrebat:

— Despre comenzile directe nu ai auzit nimic?

Hohoti iarăşi, dovadă că fusese bine informat, aşa că am spus pe ton de comandă:

— Clara, ucide-l!

Clara a întors capul spre mine şi a fornăit nemulţumită, ca şi cum mi-ar fi spus: „tu nu vezi că nu se poate?”

Pentru o clipă Pierre Lacoste tresări, dar apoi, văzând că nu se întâmplă nimic, îşi înteţi hohotul care deveni de- dreptul sarcastic. Se întoarse spre tovarăşii lui:

— Să mergem, băieţi! Să ne vedem de treabă, fiindcă fioroşii dinozauri se pare că nu sunt decât nişte biete pisicuţe.

Ce nu ştia nici Pierre Lacoste şi nici superiorii mei era că, în lungile ore de patrulare prin junglă doar eu şi fetele mele, am avut o mulţime de timp la dispoziţie să tot experimentez relaţia mele cu ele. Şi să caut o mulţime de mijloace de a le depăşi limitările şi setările. Nu a fost greu să găsesc o cale, ci a fost mai greu să găsesc un cuvânt care să declanşeze ceea ce voiam eu. Un cuvânt care să nu fie prea folosit în limbajul uzual al armatei, ca să nu fiu tentată să îl folosesc din greşeală. După îndelungi căutări, gândindu-mă la viţa dură din armată, până la urmă l-am găsit, aşa că am privit spre Clara şi am spus:

— Clara, DELICAT!.

Clara m-a privit uimită, cu o uşoară ezitare pentru că era prima dată când foloseam comanda în condiţii reale, dar sunt sigur că ar fi reacţionat fulgerător dacă ar fi fost vreo primejdie.

— DELICAT Clara! DELICAT! am repetat eu şi atunci Clara a întors capul spre Pierre Lacoste şi delicat, într-adevăr foarte delicat, i-a prins capul cu gura ei înzestrată din belşug cu o mulţime de dinţi, a strâns puternic, apoi i l-a răsucit şi eu am auzit clar cum vertebrele cervicale au trosnit şi Clara a rămas cu capul în gură. Un timp mâna lui Pierre Lacoste a bâjbâit după piedica automatului, apoi a căzut moale pe lângă corp, iar după numai câteva clipe a fost urmată şi de trupul lui care zvâcnea spasmodic.

Clara a rămas cu capul banditului în gură şi mă privea întrebătoare. Mi s-a părut chiar că aud un fel de „Mâh?” pe care l-am perceput ca şi cum ar fi vrut să spună: ”şi acum eu ce fac cu el?„

Am bătut-o pe gât încurajatoare, încercând să nu o ating în locurile în care era pătată de sânge, şi i-am spus:

— Ce „mâh”? E trofeul tău, poţi să-l mănânci.

Nu a aşteptat un alt îndemn şi, în curând, trosnetele craniului vechiului meu duşman s-au făcut auzite până la tovarăşii lui de fărădelegi ai lui Pierre Lacoste, care priveau albi la faţă şi încremeniţi de spaimă când la trupul fostului şef, care încă se mai zbătea convulsiv, când la Clara care părea de-a dreptul încântată de festinul ei.

Am ocolit-o şi m-am îndreptat spre ceilalţi bandiţi:

— După cum aţi văzut, şeful vostru nu prea a avut dreptate cu ceea ce ştia el despre dinozauri, aşa că lăsaţi armele jos uşor, ca să nu vă arăt şi ce alte talente mai au.

Am fost cam neglijentă venind în faţa lor nepregătită, ieşind dezinvoltă de după corpul protector al Clarei dar, aşa cum am bănuit, nici unul nu se gândea la vreun gest necugetat. Pentru prima dată am văzut cu adevărat ce înseamnă să tremuri ca o frunză în bătaia vântului. Au ezitat nu pentru că ar fi vrut să mă atace, ci pur şi simplu pentru că tremurau prea tare şi nu îşi mai coordonau bine mişcările.

După ce a terminat de mestecat capul lui Pierre Lacoste, Clara a scuipat spre ei şapca  fostului lor şef, cam la fel cum scuipă un copil un sâmbure de cireaşă. Clara avea un simţ al umorului deosebit, dar ciracii lui Pierre Lacoste nu păreau în stare să-l aprecieze la adevărata lui valoare, pentru că au trântit de-a valma armele la pământ şi, la semnul meu, s-au aruncat pe jos.

Deşi nu erau prevăzute în regulament, aveam în coburii motocicletei două perechi de cătuşe şi le-am folosit pentru doi dintre ticăloşi. Pentru al treilea am folosit un cablu pentru a-l imobiliza. Nu păreau dornici să facă cine ştie acte de vitejie, dar am fost nevoită să-i avertizez:

— Acum o să staţi aici, cuminţi, până vin colegii mei să vă preia. Vă sfătuiesc prieteneşte să nu vă mişcaţi din loc şi mai ales să nu încercaţi să evadaţi. Dacă pornesc cu fetele mele în urmărirea voastră, în mod sigur nu o să le mai pot stăpâni, aşa că o să vă culeagă capetele din fugă. Aţi înţeles?

Din poziţia aceea chinuită au aprobat repede din cap şi aveam toate motivele să-i cred. Am ridicat cele patru arme de asalt de jos şi le-am pus în coburii motocicletei, apoi am privit spre cele trei femele de Tiranosaurus Rex care aşteptau răbdătoare. Le-am făcut semn să aştepte pentru că mai aveam ceva de făcut. Am scos automatul care aparţinuse lui Piere Lacoste şi m-am apropiat de Clara.

— Închide ochii, frumoaso, pentru că trebuie să-ţi pregătesc o scuză.

Ca şi cum ar fi înţeles ce-i spun, a închis răbdătoare ochii pentru că mai jucasem de câteva ori aceeaşi scenetă. Am dat piedica pe foc automat, am armat şi am tras trei gloanţe pieziş, spre platoşa frontală a dinozaurului. Clara nici măcar nu a clipit, iar gloanţele au ricoşat şi s-au pierdut undeva spre adâncurile junglei.

Cum toate trei mă priveau fix, le-am zâmbit deşi în sinea mea eram uşor îngreţoşată. În mod normal nu le lăsam să facă asta, dar din când în când era bine să le las să-şi facă de cap, pentru coeziunea plutonului. Şi mai voiam ca cei trei bandiţi întinşi pe jos să vadă ce riscă în cazul în care se vor mai ocupa vreodată cu traficul de copii.

— Bine fetelor, e al vostru! Dar să nu vă certaţi pentru el.

Nu se certau. În primul rând pentru că nu erau flămânde, dar mai ales pentru că scumpa mea Clara ştia să-şi impună cu străşnicie disciplina de conducătoare a grupului.

Am intrat în clădirea părăginită prefăcându-mă că nu aud trosnetul înfiorător al oaselor de la festinul dinozaurilor mei şi am căutat camera unde erau închişi copii. Trei fetiţe şi patru băieţei, dintre care cel mai mare nu avea mai mult de 12 ani, stăteau aruncaţi într-un pat cu baldachin, care fusese, pe vremuri, culmea luxului pe aceste meleaguri.

Au tresărit speriaţi când m-au văzut intrând, dar s-au mai liniştit puţin când au văzut că intră o femeie în uniformă.

— Salut puştime, am spus eu cât de calmă am putut, deşi puţin probabil să cunoască suficient de multă engleză cât să mă înţeleagă. Am venit să vă eliberez.

Nu ştiu dacă pricepeau ceva din ce am spus sau a fost doar tonul blând, dar pe feţele lor au apărut mici zâmbete timide.

Le-am făcut semn cu mâna:

— Hai, să mergem!

Gestul universal a fost înţeles de toţi, pentru că s-au strâns în jurul meu la fel cum se strâng puii în jurul unei cloşti. Pentru o clipă m-au înduioşat, dar nu aveam deloc timp pentru aşa ceva. Am pornit spre ieşire şi le-am făcut semn să aştepte până când m-am convins că dinozauri au terminat de curăţat locul. Din omul plin de tupeu, care fusese Piere Lacoste, mai rămăseseră câtva haine pline de sânge, dar nu îmi făceam griji pentru ele. Toţi cei din unitatea militară cunoşteau obiceiurile fetelor mele.

La început copii au fost puţin speriaţi de dinozauri, dar între copii şi animale se creează un fel de legătură care ne este inaccesibilă nouă adulţilor, mai ales când animalele sunt dinozauri programaţi genetic să iubească copii. După ce s-au obişnuit cu ei, am pus câte doi copii pe fiecare dinozaur, în câte o şa improvizată, le-am arătat de ce curele să se ţină, iar pe cel mai mare dintre copii l-am luat cu mine, pe motocicletă.

Am pornit înapoi spre tabără cu numai 20 de kilometri pe oră, iar pe la jumătatea distanţei ne-am întâlnit cu cei trimişi ca forţă de întărire. Am oprit, le-am dat cheile de la cătuşe, le-am explicat unde îi pot găsi pe bandiţi şi am ascultat spăşită dojenile locotenentului care conducea formaţia, despre Convenţiile internaţionale care interziceau încătuşarea prizonierilor de război.

Era un ofiţer tinerel, proaspăt ieşit de pe băncile Academiei Militare, şi mai avea puţin şi făcea apoplexie din cauza asta. După ce şi-a epuizat argumentele, am spus într-o parte, ca şi cum m-aş fi adresat Clarei:

— Îmi cer scuze, Clara. Ai avut dreptate. Mai bine te lăsam să-i mănânci pe toţi şi scăpam de tevatura asta.

Am salutat şi m-am îndepărtat, înainte să aud ce avea să îmi răspundă locotenentul. Aş fi dat solda pe o lună numai să-i văd reacţia când va ajunge lângă hainele însângerate ale lui Piere Lacoste.

Ajunsă la bază, am dus copii la infirmerie ca să li se facă un control amănunţit, apoi am dus dinozaurii în cuşcă. Pe urmă am început să scriu raportul, cea mai nesuferită parte a unei misiuni. Pentru că nu puteam spune adevărul, trebuia să încerc să mint de fiecare dată la fel, lucru mai greu ca misiunea însăşi, pentru că mereu eram tentată să adaug zorzoane stilistice.

În sfârşit, tocmai când i-am dat o formă cât de cât acceptabilă, am fost chemată la raport. Când am intrat soldatul Stimm, care era în anticameră, mi-a făcut semn să intru şi a adăugat cunoscutul semn că şefii vor să-mi ia gâtul.

Am luat o mutră spăşită şi am intrat. „Hopa, mi-am spus eu, parc-ar fi constituită o întreagă Curte Marţială aici”.

Căpitanul era aşezat comod pe fotoliul din spatele biroului, iar lângă el, în picioare, era tânărul locotenent cu o figură radioasă. Probabil că terminase de pârât şi acum aştepta ca eu să fiu biciuită pe catarg, sau cam aşa ceva. O să fie puţin dezamăgit.

Lângă peretele din stânga erau aliniaţi cei trei prizonieri, păziţi de doi soldaţi din Poliţia Militară care stăteau cu mâinile pe tocurile pistolului, deşi la cât de timoraţi erau cei trei, nu prea se vedea rostul poliţiştilor.

Căpitanul Stimson, un veteran al misiunilor de pace, mă privi blajin, fără să se ridice din fotoliu.

— Felicitări, sergent, pentru îndeplinirea misiunii fără pierderi.

Tuşi ca pentru a-şi drege vocea şi adăugă:

— Totuşi, există unele plângeri la modul în care ţi-ai îndeplinit misiunea.

Am luat o mutră ofensată:

— Plângeri, domnule? Nu cred c-ar fi cazul. Copii care au fost luaţi ostateci au fost eliberaţi fără nici o rană, eu sunt bine mersi, iar cei trei dinozauri, cu valoarea de inventar de 42 de milioane fiecare, au fost aduşi teferi şi nevătămaţi, chiar dacă şeful bandiţilor a tras trei focuri într-unul din ei. Norocul nostru a fost că l-a lovit razant, în platoşa frontală, şi astfel gloanţele au ricoşat.

— Minte, domnule căpitan! Minte cu neruşinare! interveni locotenentul. Din spusele prizonerilor, se pare că…

Căpitanul îl opri cu un gest:

— Ţi-a dat cineva cuvântul, domnule locotenent?

După ce locotenentul a plecat spăşit capul, căpitanul s-a întors spre mine:

— Există unele indicii că cele trei focuri au fost trase de dumneata, sergent. Cel puţin aşa spun cei trei de acolo, arătă căpitanul spre prizonieri. Ba mai mult, se pare că te-ai folosit de autoritatea pe care o ai asupra dinozaurilor pentru a-i comanda unuia dintre ei să-l ucidă pe conducătorul grupului. Ce ai de spus?

— El a tras primul, domnule căpitan, dinozaurul doar s-a apărat.

Locotenentul vru să mai spună ceva, dar sub privirea încruntată a căpitanului îşi înghiţi vorbele.

— Şi totuşi, înregistrările arată altceva. Ce putem face în acest caz?

Am privit spre cei trei prizonieri care îl urmăreau cu ochii plini de speranţă pe căpitan şi la poliţiştii militari din spatele lor care abia îşi ascundeau zâmbetul. Lângă căpitan, locotenentul jubila, aşa că am privit la el să văd cum îi cade faţa când am spus pe tonul cel mai serios:

— Ştergem înregistrările, domnule căpitan. Soldatul Stimm mi-a promis că, dacă mă culc o dată cu el, mă ajută oricând în această privinţă.

Pe cât de consternat era locotenentul, pe atât de calm primi soluţia căpitanul, dar avea totuşi o obiecţie:

— Şi cu martorii ce facem? Sper că nu ai de gând să te culci şi cu prizonierii, numai ca să le obţii tăcerea?

Am făcut o faţă dezamăgită şi i-am răspuns:

— Nu cred că e cazul să ajung târfa batalionului numai pentru atâta lucru. Se poate rezolva şi altfel.

— Cum? întrebă căpitanul făcându-se că nu vede grimasele locotenentului de lângă el.

— E simplu, am răspuns eu. După fiecare misiune, pe dinozaurii mei îi apucă o foame teribilă. Câte un prizonier la fiecare şi am scuti contribuabilul cu plata hranei pe ziua de azi.

Căpitanul medită câteva secunde, apoi aprobă uşor din capul cărunt.

— Da, mi se pare o soluţie mulţumitoare pentru toată lumea, zise el şi făcu semn spre poliţiştii militari.

Aceştia i-au scos pe prizonieri afară din cort şi când unul dintre ei încercă să spună ceva, primi un pat de armă peste spate, făcându-l să tacă şi se împiedice până la ieşire.

După ce prizonierii şi paznici lor ieşiră, locotenentul făcu câţiva paşi şi se proţăpi în faţa căpitanului:

— Domnule căpitan, vă rog să-mi permiteţi să vă spun că protestez hotărât împotriva modului în care s-a rezolvat acest caz. Reglementările Convenţiei de la Geneva ne interzic un asemenea comportament.

Căpitanul îl privi calm şi spuse:

— Păi, protestează, domnule locotenent. Sergent, vino aici, lângă mine, să ne uităm la un locotenent cum protestează.

Nu m-am dus, dar din colţul meu am privit curioasă la căpitan, să văd cum îl va pune cu botul pe labe pe acest produs pur al West Point-ului.

Cum locotenentul nu mai spunea nimic, căpitanul începu să vorbească:

— Domnule locotenent, hai să-ţi explic puţin cum stă treaba pe-aici. De când ai venit tot aştept prilejul ăsta, dar misiunile s-au succedat într-un ritm atât de rapid, încât n-am avut vremea s-o fac. Şi apoi am tot aşteptat să văd cum te adaptezi…

Se ridică din fotoliu şi se duse în faţa locotenentului, împungându-l cu degetul în piept, spunând apăsat:

— Eşti al treilea locotenent pe care îl am în doi ani. Şi ştii de ce?

La semnul negativ al locotenentului, căpitanul continuă:

— Pentru că tinerii ofiţeri dinaintea dumitale au uitat că reglementările Convenţiei de la Geneva se aplică doar pe o rază de o mie, hai cel mult două mii de kilometrii, în jurul Genevei. Aici este junglă şi se aplică legile junglei. Primul locotenent a sfârşit mâncat de un şef al unui trib local, care a crezul că puterile locotenentului vor trece astfel în oasele lui bătrâne. Iar al doilea a murit…

Se întoarse spre mine şi mă întrebă:

— Până la urmă, cum a murit locotenentul Haig?

— Împrejurările sunt neclare, domnule căpitan, dar oamenii dânsului au spus că a crezut în asigurările de încetările a focului date de un traficat de copii şi a plecat să negocieze cu ei. Avea un steag alb în mână când a fost ciuruit. Eram şi eu prin apropiere când s-a întâmplat şi i-am propus să ia măcar un dinozaur şi să se apropie de bandiţi la adăpostul acestuia. Nu a vrut.

— Ai auzit, domnule locotenent, ce te aşteaptă dacă nu te adaptezi junglei?

Deşi nu părea foarte convins, locotenentul plecă fruntea şi spuse după o vreme:

— Am să încerc, domnule căpitan, dar totuşi… cei trei prizonieri… mi de pare de o cruzime fără margini…

Hohotul de râs al căpitanului îl făcu să se oprească:

— Locotenente, spuse acesta, în junglă nu este bine să crezi tot ce auzi. Prizonierii au fost duşi în cortul-închisoare şi aşteaptă acolo să fie transferaţi la Nedine, unde vor fi judecaţi şi încarceraţi. Pentru că aici ne lipseşte teribil distracţia, uneori mai improvizăm şi noi. Liber!

Locotenentul salută regulamentar şi, aruncându-mi o privire urâtă, părăsi încăperea.

Partea de cort care era amenajată ca biroul al căpitanului avea aer condiţionat şi era o plăcere să întârzii în răcoarea lui după căldura de afară, dar mi-am dat seama că trebuie să plec şi eu.

Am privit la căpitan care se aşezase iar în fotoliu, masându-şi spatele. Dacă faţă de ceilalţi se mai ascundea, faţă de mine îşi permitea să-şi arate slăbiciunea.

Îmi prinse privirea şi zâmbi slab:

— Dacă ar fi existat dinozaurii în unitatea mea atunci când am fost împuşcat, fii sigură că m-aş fi folosit de unul dintre ei şi acum aş fi avut spatele întreg. Ce crezi de noul nostru locotenent?

Am clătinat din cap, apoi am spus:

— Staţi liniştit, domnule căpitan. Cred că tipul ăsta se va adapta.

— Sper să ai dreptate, murmură el şi îmi făcu semn că pot să plec.

În porţiunea de cort care servea drept anticameră soldatul Stimm, după ce privi să se asigure că uşa spre căpitan este bine închisă, îmi făcu semn să mă apropii de el.

— Sergent, îmi spuse el în şoaptă, poate că nu este treaba mea, dar am aflat de la unul şi de la altul că soldatului Timy Slade îi cam place să vă chinuie dinozaurii.

L-am privit curioasă şi l-am întrebat:

— Nu crezi c-ar fi cam greu să chinui un dinozaur de zece tone, chiar dacă este închis în cuşcă?

Soldatul Stimm clătină din cap:

— Nu şi dacă este vorba de un pistol cu şocuri electrice.

L-am privit fără să îmi cred urechilor, apoi am ieşit ca o furtună din cameră şi am luat-o la fugă spre ţarcul dinozaurilor. De câteva ori mi s-a părut că văd pe jos electrozi cu cârlige, folosite la pistoalele cu laser, dar nu le-am dat nici o importanţă. Am intrat fără să le bag în seamă pe cele trei fete al mele şi am început să caut pe jos. Nu a durat mai mult de câteva minute şi am găsit prima pereche de electrozi, apoi altele şi altele. Era călcate în picioare de dinozauri şi aproape făcute una cu pământul, dar se puteau recunoaşte cu uşurinţă despre ce anume este vorba.

„Ticălosul!” mi-am spus eu şi-am strâns electrozii în mână, hotărâtă să mă duc să-i arăt căpitanului, dar pe la jumătatea drumului m-am oprit. „Fată, ai trei dinozauri pe mână şi tu vrei să-l pârăşti pe ticălos căpitanului?” Am aruncat electrozii şi m-am întors în ţarc. Le-am cercetat pe cele trei fete al mele, dar ele păreau ca întotdeauna în formă.

Mi-am luat motocicleta Gravi de la garaj, apoi am deschis uşa ţarcului şi am invitat dinozaurii afară. La poartă am spus doar că plec în patrulare şi paznicul mi-a făcut semn cu mâna. În fiecare zi aveam programată o patrulare şi de obicei alegeam un traseu aleatoriu, pentru că mă feream să devin prea previzibilă şi să cad astfel în vreo capcană întinsă de mulţimea de duşmani pe care ni-i făcusem prin jur în cei doi ani de când eram alocaţi unităţii. Poate că dinozaurii mei ar fi rezistat unei grenade reactive folosită de rebeli. De obicei aveau AG-7 portabile, dar am auzit că unii şi-au făcut rost şi de AG-9, care sigur că mi-ar fi terminat fetiţele.

După ce m-am depărat cam un kilometru de unitate, am luat-o prin junglă spre Lacul Tbongo. Lacul Tbongo avea renumele de lac bântuit pentru că, în urmă cu vreo două sute de ani, peste o mie de sclavi şi-ai pierdut viaţa în apele lui şi, atât triburile hutu, cât şi cele tutsi, preferau să stea cât mai departe de el. Totuşi, soldaţilor din tabără nu le-a luat mult timp să afle că soiul ciudat de biban care trăia în el avea gustul cu mult mai bun decât oricare din felurile preparate de bucătarul batalionului. Cu o undiţă improvizată, cei care aveau un program mai lejer, îşi făceau drum până pe malurile lui, îmbunătăţindu-şi meniul cu o gustoasă saramură de biban. Nu eram amatoare de aşa ceva, dar auzisem nenumărate discuţii şi nu de puţine ori, în patrulările cu plutonul meu de dinozauri, întâlneam ba un soldat, ba altul, încercându-şi norocul. Şi, din câte mi se părea, am văzut chiar înainte de a mă prezenta la raport silueta îndepărtată a soldatului Timy Slade ieşind pe la punctul de control. Şi chiar dacă încerca să o ascundă, i-am văzut clar undiţele, aşa că mi-a fost uşor să-mi dau seama încotro se îndreaptă. Plecase pe jos pentru că lacul se afla la numai şase kilometri depărtare şi, chiar dacă i-ar fi fost mai uşor cu o motocicletă gravi, acestea se eliberau numai pe bază de semnătură, pentru misiuni importante, şi cu greu ar fi putut motiva că prepararea unei saramuri de biban era o misiune importantă.

De data asta i-am făcut semn Clarei să mă lase pe mine prima şi, cu o uşoară pufnitură de nemulţumire, în cele din urmă s-a conformat, iar eu am accelerat Gravi-motocicleta până pe la 20 de kilometri pe oră, viteză la care era suficient de silenţioasă ca să mă pot apropia în linişte de lac.

Pe Timy Slade nu-l ştiam aşa de lacom: înşirase de-a lungul lacului nu mai puţin de cinci undiţe, iar într-un vas cu apă avea deja prinşi vreo trei-patru bibani destul de mari. Auzisem ceva vorbe despre Timy Slade, dar îmi trecuseră pe lângă ureche. Profitând de serviciul lui lejer de la intendenţă, se ocupa cu pescuitul mai mult decât ar fi fost cazul şi îşi vindea surplusul de peşti soldaţilor din tabără.

Ei bine, din prada de azi nu avea să vândă nimic, deoarece Clara neprotocolară ca de obicei, răsturnă găleata şi înghiţi cei câţiva peşti cu mişcări rapide, pe nerăsuflate.

— Hei! protestă soldatul. Ţine-ţi monstrul în lesă! Mi-a halit tot ce-am pescuit azi.

Am coborât de pe motocicleta lângă el şi i-am spus:

— Poţi să raportezi căpitanului dacă nu-ţi convine.

Timy Slade zâmbi strâmb şi spuse:

— Ştii bine că nu te pot raporta. Dar am eu ac şi de cojocul monstrului.

Cu o mişcare bruscă a scos pistolul cu electroşocuri din buzunar şi apoi totul s-a desfăşurat prea repede ca să mai pot reacţiona. Clara, cu o viteză pe care nu i-o bănuiam, a mai făcut un pas spre soldat şi a pus gheara enormă pe el, imobilizându-l. În general se spune că tiranosaurii nu pot sta într-un singur picior, dar Clara se descurca binişor. Stătea într-un picior, iar cu celălalt îl imobiliza pe Timy Slade. Nu stătea prea comod şi mi se părea că este într-un echilibru precar şi, din când în când, se sprijinea şi pe piciorul al doilea pentru că soldatul se înroşise la faţă şi încerca să se elibereze.

— I-aţi monstrul de pe mine, gâfâi el. Doar ştii bine că nu poate să-mi facă nici un rău.

Clara întoarse şi ea capul spre mine şi gâlgâi ceva confuz. Dinozaurii nu aveau gâtul înzestrat cu corzi vocale, la fel ca cele mai multe dintre animale, dar uneori, exact ca acum, mi se părea că dinozaurii mei încearcă să treacă cumva peste acest impediment, modulându-şi sunetele într-un mod aproape inteligibil.

Aproape m-a făcut să uit de soldat şi am ascultat atentă:

— Gli-cat, mi s-a părut că spune şi, văzând că nu înţeleg, scoase supărată unul din răgetele care înspăimântau pe oricine le auzea, cale de kilometri întregi, numai că de data asta era modulat într-un mod înspăimântător: GLLLIIII- KAAAT!

Se apropie şi Linda şi, împingându-mă uşor cu capul ei imens, spuse ceva mai inteligibil:

— Delikat!

Apoi, aplecându-şi capul într-o parte, repetă aproape cu duioşie:

— Delikat!

Parcă învăţând de la Linda, Clara repetă şi ea, de data asta mai clar:

— Delikat!

Timy Slade se zvârcoli neputincios sub greutatea piciorului imens al Clarei. La un moment dat chiar reuşi să se elibereze pe jumătate, dar Clara îl prinse iar cu piciorul prevăzut cu gheare imense, fără să îşi dezlipească ochii de la mine.

— Delikat, spuse iar Clara şi am simţit un fel de nerăbdare în răgetul ei.

— Spune-i să-mi dea drumul, gemu Timy Slade, dar eu deja nu-l mai auzeam, cutremurată de ceea ce tocmai se întâmpla.

Dinozaurii voiau să-l ucidă pe Timy Slade, dar nu puteau s-o facă datorită condiţionării şi-mi spuneau mie să le eliberez de angajament.

Am privit spre soldat şi parcă în transă am spus:

— Delikat, Clara! Si înainte de a termina de vorbit, dinozaurul îi dădu drumul lui Timy Slade care se ridică grăbit în picioare. Mi-am întors ochii înainte de a vedea cum Clara îi retează capul soldatului, astfel că am auzit numai zgomotul înfiorător al oaselor zdrobite.

De data asta n-au mai aşteptat comanda mea şi au început toate trei să-l mănânce. Nu o făceau deloc lacom, ci încet, privindu-se una pe alta ca într-un ritual ciudat.

După ce-au terminat, am luat hainele pline de sânge, arma, găleata în care fuseseră peştii şi ce-am mai găsit pe acolo, le-am legat toate la un loc şi, urcându-mă pe motocicleta Gravi, am mers până aproape de mijlocul lacului şi am aruncat coletul în apă. În timp ce priveam cum se scufundau în apele liniştite ale lacului ce mai rămăsese din cel ce fusese un afurisit de soldat, îmi dădeam seama că trecusem un prag şi că de acum nu mai puteam da înapoi: abia acum devenisem cu adevărat complice la crima făcută de dinozaurii mei.

Am plecat mai departe în patrulare, pentru că aş fi dat de bănuit dacă m-aş fi întors prea devreme în tabără şi tot drumul am condus absentă motocicleta, obsedată de o singură întrebare: oare cum ar fi reacţionat dinozaurii mei dacă aş fi refuzat să le dau ordinul să-l ucidă pe Timy Slade?

 

 

Rămâneţi pe aproape am să sun în curînd mobilizarea… şi fiecare va cuceri câte ceva!

Am semnat contractul cu editura Vremea

Cu un pic de noroc cred că până la sfârşitul acestei luni cartea va apărea în librării. Atât în cele fizice cât şi în cele virtuale. Dar de abia de acum urmează greul: promovarea.

Cum nu am nici zâmbetul lui Godină şi nici banii editurii Rao am să-mi rog prietenii să mă ajute la promovarea ei.

Tudor Călin Zarojanu a vorbit despre ea în emisunea Arte, carte şi capricii de aici:

http://www.tvrplus.ro/editie-arte-carte-si-capricii-425851

A scris şi câteva cuvinte pentru pagina a patra a cărţii:

„Severe riscuri îşi asumă Sergiu Someşan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte foarte urât ce face el!

Pe de altă parte, sigur, de îndată ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

„Justiţiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă.”

Tudor Călin Zarojanu

 

 

Rămâneţi pe aproape am să sun în curînd mobilizarea… şi fiecare va cuceri câte ceva!