Cum să publici o carte?

Pentru că în urmă cu ceva timp bunul meu prieten virtual – şi virtuos, fără îndoială, – George Sauciuc m-a îndemnat să rescriu adecvat vremurilor moderne vechiul meu ghid pentru scriitori SF de aici:

https://sergiusomesan.wordpress.com/2006/09/22/ghidul-scriitorului-de-sf/

l-am recitit cu atenţie şi m-am gândit ce aş putea modifica la el.

Ghidul respectiv a fost scris mai degrabă ca un pamflet decât ca un eseu sau decât nişte sfaturi cu adevărat bune de urmat de către confraţi. Spre uimirea mea acest ghid a fost citit, luat în serios şi destul de comentat. A fost citit în cei aproape zece ani de când există pe blog de peste 2000 de vizitatori unici şi foarte comentat în comparaţie cu alte articole. Ba mai mult un cititor care semnează DoDu – bănuiesc că este vorba de Dorian Duma – a fost convins în urma lecturării ghidului să devină un scriitor SF autentic. Nu ştiu dacă între timp a devenit sau nu, dar publică destul de des povestiri SF în revista Helion.

Între timp multe din sfaturile de acolo s-au perimat iar altele nu-şi mai au rostul. Câteva fete – frumoase probabil – au sărit de fund în sus la fraza de la punctul 4 al Ghidului „Cele frumoase nu au avut timp să înveţe gramatică! Din motive fireşti, desigur” fără să îşi dea seama că era o glumă. Toate fetele care mi-au corectat şi îmi corectează textele sunt frumoase de pică şi extrem de conştiente de asta aşa că nu s-a supărat niciuna dintre ele.

Dar să revin la oile noastre… textele noastre mai bine zis. Până să actualizez Ghidul  – dacă o să o fac vreodată – în urma mai multe întrebări primite de cititorii materialului:

https://sergiusomesan.wordpress.com/2015/12/26/editurile-un-rau-necesar/

mă văd nevoit să aduc câteva aănunte privind relaţiile unui autor SF – dar nu numai SF – cu editurile. Trebuie să precizez că – la fel cum este scrisul – şi relaţia cu o editură este o experienţă unică şi irepetabilă aşa că relatările mele trebuie să le luaţi doar ca sfaturi generale. O mulţime de factori perturbatori pot interveni şi modifica oricând o relaţie care a funcţionat admirabil multă vreme.

Dar să trecem la treabă şi să presupunem că interlocutorul meu este un tânăr scriitor care a scris un roman SF, primul lui roman, despre care el este convins că este minunat. Primul pas ar fi să caute printre prietenii lui câţiva care au citit cel puţin o sută de romane SF şi căruia să-i ceară un sfat sincer. Un fel de cititor beta ca să spun aşa. Şi nu, nu-mi trimite-ţi mie romanele voastre pentru că eu abia am timp să le scriu pe ale mele, darămite să le mai citesc şi pe ale voastre?

Înainte de a scrie acest articol m-am documentat şi eu destul de serios iar într-unul din articolele citite – Stelian Tănase – Un bestseller de necitit – publicat aici:

 

http://www.stelian-tanase.ro/un-bestseller-de-necitit/

 

am întâlnit următoarea frază care m-a uimit:

Editurile au devenit nişte sperietori, sunt prea puternice, scriitorii depind absolut de ele şi practicile lor sunt cam aceleaşi. Unul îmi spune că editura lui îl sperie la fel ca pe vremuri Securitatea şi cenzura la un loc, ( a avut probleme înainte de 89). Mi se plânge că pe vremuri măcar erai plătit omeneşte, dintr-o carte trăia un an. Acum nu are bani să ofere o masa prietenilor când publica ceva. Bun, i-am zis, lasă-te de scris. Nu pot, d-le. Asta ştie şi editorul tău, ţi-a prins slăbiciunea. O să mă dea nevasta afara din casă, se plânge. Cum e un bun romancier, nu ştiu ce să cred. Ca să închei, îi spun – Bine-ţi face! Mai bine te făceai vânzător de îngheţată, faianţar sau taximetrist. Oameni care fac adesea paradă de curajul opiniilor, de independenţa lor de spirit, când ajung la capitolul editori, amuţesc.”

Mi-am revăzut cu atenţie relaţia mea cu cele nouă edituri la care am publicat în ultimii cincisprezece ani nu le pot găsi nici un motiv de reproş. A, că nu s-au vândut numărul de exemplare la care speram sau că editura nu a făcut poate suficient de multe eforturi pentru a-mi promova cartea sau alte amănunte de genul ăsta pot găsi dacă caut cu dinadins. Problema este că fiecare editură în parte şi-a îndeplinit cu brio  partea care îi revenea din contract.

Să revenim la romanul tânărului scriitor. După ce cititorii beta au lecturat romanul şi şi-au dat cu părerea, scriitorul nostru va trebui să se aşeze iar la masa de scris şi să analizeze cu ochii în patru fiecare critică. Unele vor fi îndreptăţite iar altele nu. Dacă vrea să devină un scriitor profesionist  va trebui să ţină seama de cele care îi pot face romanul mai lizibil, mai bun şi mai apropiat de gusturile cititorilor. După ce l-a recitit şi revcitit încă o dată va trebui să se hotărască ce să facă cu el. Dacă stăpâneşte foarte bine gramatica şi ortografia este suficient să corecteze el însuşi textul şi ajunge. Dacă la fel ca mine sau John Scalzi ( forţată asociere dar nu am găsit altă rimă!) va trebui să găsească un corector bun. Asta poate costa destul de mult dar este un sacrificiu necesar mai ales la început de drum. ( Ca să explic ce este cu John Scalzi am să redau un fragment din mulţumirile pe care le aduce la finalul romanului Ultima colonie;” Pentru corectorul Justine Gardner, care face să pară că ştiu cu adevărat gramatică şi ortografie, şi pentru Nicole de las Heras pentru designul interior al cărţii. Tot ce-am făcut eu a fost să scriu cartea; oamenii aceştia au făcut-o să arate bine. Mulţumesc de asemenea lui Ethan Ellenberg, nepreţuitul meu agent.”)

Deci după ce ajungeţi la fel de celebri ca John Scalzi vă puteţi permite să puneţi virgula între subiect şi predicat şi să porniţi fraza la timpul viitor şi să o terminaţi la perfectul compus. ( Eu fiind undeva într-o situaţie intermediară mai corectez un pic din texte dar nu prea mult cât să mai las şi editorilor ceva de muncă). Că tot veni vorba de asta, îl desfid pe editorul care va renunţa la un roman bun numai pentru că are greşeli de gramatică dar care are în rest tot ce-i trebuie ca să devină un bestseller. În acest caz nu mai este editor ci un soi aparte de nazi-grammar. ( Promit să revin cât de curând pe tema asta cu un articol aparte).

Pentru cei care au, la fel ca mine, probleme de acest fel, le pot recomanda pe email câteva adrese ale unor corectoare superbe. ( Ca mod de lucru, nu vă gândiţi la prostii).

Să zicem că autorul a trecut şi de acest pas şi are romanul corectat, redactat şi, aproape, bun de tipar. Ce poate face mai departe?

Varianta 1 – Dacă este foarte sigur de el şi de romanul lui poate încerca să în publice în regie proprie. Aceasta este varianta cea mai ieftină şi există o mulţime de edituri care dau ISBN-ul cărţii, trimit şapte exemplare la Biblioteca Naţională, iar restul tirajului îl trimit prin poştă sau curier autorului care se va ocupa de distribuţie. În măsura în  care este cunoscut pe facebook, are un blog cu suficienţi vizitatori sau găseşte alte canale de distribuţie acesta pare o variantă perfectă până la un tiraj de 2-300 de exemplare. Cu un tiraj mai mare începe să te doară mâna tinere autor – de la făcutul coletelor, bineînţeles). Preţul va putea fi stabilit de autor şi singura lui obligaţie este să îşi declare veniturile realizate la fisc.

Varianta 2 – Este vorba tot de o carte scoasă în regia autorului dar în contractul semnat cu editura va fi prevăzută şi obligaţia acesteia de a distribui prin canalele ei uzuale cartea cu pricina. Preţul îl stabileşte tot autorul dar primeşte numai 50-60% din preţul de vânzare ( restul merg către editură şi distribuitori) iar decontarea banilor se face semestrial sau anual după cum se prevede în contract. De data asta impozitarea se va face direct la sursă adică sumele datorate fiscului vor fi virate de către editură.

Varianta 3 – Este varianta la care visează toţi autorii şi de obicei se ajunge la ea după mai multe cărţi publicate folosind primele două variante. Adică se trece de la stadiul de ilustru necunoscut la cel de semi-cunoscut.

Cu această variantă se trimite manuscrisul unei edituri, se aşteaptă cele 60 de zile reglementare, apoi în funcţie de răspunsul primit se aşteaptă sau se trimite răspunsul la altă editură. De obicei atunci când răspunsul este pozitiv, se semnează un contract în care se stipulează că 10% ( sau chiar mai puţin în unele cazuri) din preţul de vânzare al cărţii revine autorului. Până la apariţia cărţii de sub tipar mai trec câteva luni iar până la apariţia în librării încă o lună, două. De câţiva ani buni eu folosesc numai această variantă, nu mai dau bani pentru publicarea cărţilor ( ba uneori în câteva cazuri notabile am primit şi un avans consistent dar a trebui să îmi vând drepturile de autor pentru zece ani!) iar decontarea se face semestrial.

Faptul că eu personal nu am luat nici o „ţeapă” nu înseamnă că nu i se poate întâmpla tânărului nostru autor. La fel ca peste tot se pot întâlni şi în mediul editorial escroci şi singura modalitate să îi ocolim este să ne informăm din timp.

Deşi dacă ar fi să mă întrebi pe mine sunt câteva categorii cum ar fi profesorii, medicii şi preoţii unde oamenii ar trebui să lucreze numai dacă au vocaţie. Cam la fel ar trebui să se întâmple şi în lumea cărţii dar poate că eu trăiesc într-o lumea ideală.

O introducere foarte bună în „culisele” muncii de editare găsiţi aici:

http://www.kingdom-design.org/publicare-carte/

Dacă există interes pentru asemenea „dezvăluiri” promit că voi continua. Dacă nu, nu.

Anunțuri

Editurile – un rău necesar?

 

După paisprezece cărţi publicate şi un experiment pe care tocmai l-am încheiat cred că sunt în măsură să dau un răspuns, mai ales că mereu sunt întrebat ba pe email, ba pe messenger despre relaţia mea cu editurile. Experienţa mea este oarecum parţială datorită faptului că am colaborat doar cu edituri mici şi de cele mai multe ori cunoşteam personal oamenii cu care am semnat contractele de editare. Pentru că da, au existat întotdeauna contracte de editare şi distribuţie în care se specifica destul de clar aproape orice situaţi s-ar fi putut ivi. Iar dacă apărea una neprevăzută se rezolva de obicei pe cale amiabilă.

Ei bine, după încheierea ( reuşită, nimic de zis) a experimentului prin care am scos o sută de exemplare din volumul de povestiri SF „Întâlnire cu dragonul” – toate cu precomandă – pot să spun cu mâna pe inimă că se poate elimina semnul întrebării din titlul acestui articol. Da, editurile sunt un rău necesar şi am să mă explic imediat de ce. Cu zece zile înainte de Crăciun editura mi-a trimis prin curier toate cele o sută de exemplare – aşa era prevăzut prin contract – iar de a doua zi am început să fac colete la adresele pe care le aveam încă din perioada când solicitam precomenzi. Pentru că oficiul poştal unde puneam coletele nu este unul mare – are numai două angajate – ca să nu îl blochez cu totul duceam numai 10 colete pe zi sau chiar mai puţine. Cozi imense datorate în parte şi perioadei Sărbătorilor când se părea că fiecare cetăţean voia să trimită o bucată de porc undeva.

Vreau să spun că o oră îmi lua să fac coletele, să scriu adresele şi mandatele poştale pentru ele şi încă o oră stat la coadă la poştă. Cu drumul se făceau binişor trei ore pe care altfel le-aş fi putut dedica scrisului. Şi câştigul a fost o gaură de o sută de lei în bugetul de sărbători pentru că tirajul fiind aşa de mic nu am acoperit costurile editoriale.

Dar asta a fost un caz special şi a costat aşa de mult datorită mofturilor mele ( pagini color, numerotare cărţi, etc. ) dar preţul ar fi fost ceva mai mic dacă renunţam la ele.

Să presupunem că având 14 cărţi publicate şi 5000 de prieteni pe facebook conving 20% dintre ei să îmi cumpere cărţile. Probabil că voi fi nevoit să le trimit prin colete cu plata ramburs care ajunge pe la 8 – 9 lei din nu ştiu ce motive. Deci un roman pe care îl scot la un cost tipografic de numai 15 lei dacă îl vând cu 20 de lei voi fi nevoit să îl trimit fericitului cititor cu un ramburs de 30 de lei. Nu ştiu dacă va fi aşa de încântat să primească un roman de 200 de pagini cu 30 de lei dar nu asta este adevărata problemă. Problema este că eu voi câştiga cinci lei ( în loc de doi lei cât aş câştiga de la o editură normală unde comisionul autorului este de aproximativ 10% – cu mici variaţii). Pentru cei trei lei în plus va trebui să cumpăr un plic, să scriu un autograf, să scriu o mulţime de formulare) şi să stau la cozi imense. Oare se merită? Asta ca să nu mai vorbesc de toate dialogurile pe care trebuie să le port cu fiecare din cei o mie de virtuali cititori în parte. Cu unii chiar îmi face plăcere să stau de vorbă dar unii se dovedesc interlocutori de la care trebui să extrag cu cleştele informaţiile de care am nevoie ca să le trimit cărţile. Ca să nu mai spun că cei doi lei sunt impozitaţi la sursă pe când cei cinci lei va trebui să îi declar la fisc 😦

Pare interesant şi uneori chiar ai senzaţia că trăieşti în miezul lucrurilor dar o mie astfel de întâmplări pot fi exasperante chiar şi pentru unul mai ardelean şi mai molcom ca mine.

Aşa că din experienţa proprie, ca să mai îmi rămână şi ceva timp pentru scris, editurile sunt, până una alta un rău necesar. Ca să nu mai vorbesc de faptul că la o editură care se respectă există cel puţin un corector, un editor şi un tehnoredactor care se vor ocupa de manuscris.

Asta nu însemnă că din când în când nu voi repeta experienţa cu dragonul. 🙂

 

editura-universul

Retrospectivă literară

Cum este la modă ca spre sfârşitul anului să se facă o retrospectivă, fotografiez şi eu cele 14 cărţi publicate până acum. ( Deşi aş fi jurat că sunt mai multe…). Mai am două romane pe la edituri – unde îşi aşteaptă cuminţi, de câteva luni, rândul să fie băgate în seamă – mai am încă două romane la care trebuie să scriu ultimele capitole şi probabil în cursul anului viitor voi mai scrie încă două romane aşa că la anul pe vremea asta va trebui să îmi cumpăr o măsuţă nouă – ca să încapă cele 20 de cărţi care vor sta pe ea.

 

Uraaaa! A sosit dragonul…

Uraaaa! A sosit dragonul… de la editură, bineînţeles. De mâine va pleca la cei care l-au comandat…sau măcar l-au dorit.

Cu dedicaţie şi poze color pe pagina a doua pe care le-am luat de pe facebook sau de pe unde am apucat. Pentru că multă lume regretă deja că nu s-a înscris în cursă cred că voi repeta acest experiment şi prin primăvară. În măsura în care vor fi suficienţi amatori.

Cârcotaşii de serviciu

Uneori mă întreb ce m-aş face fără ei, fără omniprezenţii cârcotaşi de serviciu. În clipele în care nu-s prea optimist sunt tentat să le găsesc totuşi o scuză şi o utilitate. Sunt la fel de utili ca lupii care menţin vitalitatea turmei fugărind şi doborând exemplarele bolnave sau bătrâne. Atât că aici este vorba de „cuvinte” şi „fraze” bolnave. 🙂 Dacă au dreptate şi dacă fac asta cu sinceritate chiar le mulţumesc, pentru că din nefericire uneori întâlnesc o critică doar de dragul criticii şi asta chiar că nu îmi pică bine.

Cum de mi-au venit brusc toate aceste negre gânduri.

Pentru că am fost acuzat de multe dar de plagiat încă nu am fost acuzat cu toate că este foarte la modă acum să faci aşa ceva…

Dar să încep mai bine cu începutul. Într-o discuţie particulară cu un cititor destul de consecvent al povestirilor mele mi s-a destăinuit că i-a plăcut foarte mult povestirea           „Şansa noastră s-a numit Adam”.

— Mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu şi-ar fi luat ideea din filmul Monsters Inc.

— Mi-ar fi plăcut şi mie mult mai mult filmul dacă nu s-ar fi inspirat din povestirea mea, am încercat eu să o dau pe glumă.

Cum nu a părut să îmi priceapă aluzia i-am explicat că povestirea cu pricina a fost publicată în Almanahul Anticipaţia din anul 1987 iar filmul Monsters Inc. a apărut în anul 2001 deci cu 14 ani mai târziu. Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să dau studiourile în judecată pentru că au folosit ideea că în ţipete sau în râs s-ar ascunde o energie formidabilă. Anumite idei după ce sunt lansate devin vrând nevrând bunuri publice altfel nici un autor de SF nu ar mai putea să mai scrie un roman cu tema călătoriei în timp fără să încalce drepturile lui H.G. Wells.

Aici este un scurt fragment din film dar pe youtube se poate vede tot filmul:

https://www.youtube.com/watch?v=BPaTaEN2wxY

iar în continuare postez fără modificări şi corecturi povestirea din Almanahul 1987.  Episodul mi-a lăsat un gust amar pentru că amicul cu pricina  de multă vreme ascundea părerea asta despre mine în el şi chiar după ce l-am lămurit nu părea foarte hotărât să renunţe la ea.

 

Şansa noastră s-a numit Adam

 

 

 

Adam B. era într-una dintre cele mai nefericite zile pe care şi le putea aminti de câţiva ani buni încoace. Adevărul este că toate întâmplările care concurau acum la nefericirea lui i se mai perindaseră aşa, din când în când, prin viaţă, dar întotdeauna separat şi mai ales lăsând câte o săptămână, două între ele, suficient ca el să-şi revină şi să înceapă să-şi facă iar iluzii, pe care destinul urma să i le spulbere de altfel foarte repede.

Şirul ghinioanelor a început încă de dimineaţă, când a descoperit în cutia poştală o scrisoare de la Camelia; bineînţeles că fusese adusă de poştaş încă din după-amiaza zilei precedente, dar a trebuit ca el să caute în cutie tocmai dimineaţă şi să-şi strice astfel toată ziua. Mai primise el şi altădată scrisori incendiare, dar de data asta dulcea copilă de pe malurile Dâmboviţei era categorică în exprimarea sentimentelor ei.

Îi scria, printre altele, că nu înţelege de ce pentru câteva clipe de dulce rătăcire e obligată să-i suporte prezenţa de fiecare dată când vine el prin Bucureşti: „Gata, ajunge!“, îi scria ea exasperată spre finalul scrisorii, mărturisindu-şi prin aluzii fine fericirea ce ar cuprinde-o dacă nu i-ar mai vedea niciodată nici privirea linguşitoare, şi nici mutra de şobolan bănuitor.

Oricât ar părea de ciudat, pe Adam nu l-au deranjat atât pretenţiile Cameliei de a întrerupe legătura, cât mai ales modul categoric şi deosebit de vehement în care erau formulate, asta ca să nu mai vorbim de comparaţiile deosebit de plastice din finalul scrisorii.

Deci privirea lui intensă, prin care încerca să aducă un modest omagiu modului absolut încântător în care Mama Natură aşezase cele cincizeci şi două de kilograme ale Cameliei, ei i se părea a fi o simplă privire linguşitoare. Ba mai mult, figura lui blazată, de intelectual rasat, care se îndoia din principiu de fidelitatea femeilor şi de marile adevăruri ale ştiinţei, ar fi după ea o vulgară mutră bănuitoare.

Pe moment, amintindu-şi câteva clipe de dulce intimitate când oricum problemele ontologiei nu valorau prea mult, fu tentat să-i ierte totul şi să compună cât mai repede o scrisoare în care să încerce o conciliere. Din nefericire, chiar în acel moment ochii îi căzură peste cuvintele „şobolan bănuitor“. Ei bine, nu! Asta era ceva ce demnitatea lui ultragiată nu putea digera aşa de uşor, drept care a dat un ordin imperativ neuronilor să întrerupă sinapsele care duceau spre amintirea ei.

La birou, întâmplarea a făcut să îl aştepte o lucrare urgentă ai cărei coeficienţi trebuia recalculaţi în funcţie de noile consumuri. Mai mult chiar, lucrarea era aşteptată de şeful de birou, care trebuia să le comunice la fel de urgent noii coeficienţi partenerilor străini. Dar, în loc de coeficienţi şi consumuri, Adam nu vedea decât scrisoarea Cameliei (o pusese deasupra dosarului, aşa că era firesc) şi tocmai ajunsese la concluzia că ar fi bine să-şi concentreze atenţia asupra altei fete, care ar şti să-i aprecieze aşa cum se cuvine calităţile. Era deja cu gândul, şi cu ochii, de altfel, la varianta Nina, o încântătoare brunetă plină de cârlionţi şi de temperament, care tasta de zor ceva la un calculator din apropiere, şi tocmai studia o posibilă abordare a problemei când în birou intră şeful să-i ceară coeficienţii. Se prea poate ca gândul lui Adam să fi trecut de faza tatonărilor iniţiale, ba suntem chiar siguri de asta, pentru că mult prea mult din temperamentul Ninei se putea întrezări în privirea lui strălucitoare aţintită asupra ei, drept care nu-l zări pe şeful de birou decât când acesta ajunsese în faţa lui. Mult prea târziu pentru a-şi muta privirea de la cârlionţii variantei alese, dar suficient pentru a-şi aduce aminte că Nina era pasiunea secretă a şefului. Acesta aruncă o privire spre Nina, una spre dosarul neatins, şi-i şopti şuierat:

— Vino afară, Adam! – exact pe tonul pe care îl folosise pe vremuri un alt şef cu alt Adam pe care îl prinsese dându-i târcoale secretarei lui, ba mai mult, mâncându-i fructele din mărul pe care făcea experienţe fitotehnice.

Cunoscând în mare povestea, Adam tremura amintindu-şi că, după toată tărăşenia, cei doi fuseseră scoşi din schemă şi trimişi la munca de jos, undeva unde nu le-a fost prea uşor.

Din fericire, conflictul cu actualul şef a fost de proporţii ceva mai reduse, şi Adam a fost scos numai pe coridor. Şeful era cunoscut drept o persoană discretă, iar în birou erau prea multe fete tinere pentru a-şi putea etala, aşa cum ar fi dorit, rarităţile lingvistice păstrate pentru astfel de ocazii. Dar o dată ajunşi pe coridor…

Ei bine, sunt momente în viaţă când e mai bine să fim discreţi, şi se pare că acum a sosit unul dintre ele…

Ca şi cum toate aceste lovituri ale sorţii, destul de bine ţintite, nu ar fi fost îndeajuns, destinul îi mai pregătise pentru aceeaşi zi încă vreo două-trei de acelaşi calibru, parcă numai de dragul de a demonstra că, deşi probabilitatea ca toate aceste întâmplări să se petreacă în aceeaşi zi este destul de redusă, din când în când Doamna Şansă pleacă pe la amici să bea un ceai şi uită să se mai întoarcă, iar probabilităţile, rămase de capul lor, se amuză jucându-le şi astfel de farse bieţilor oameni.

Drept care, spre seară, bietul Adam, dezgustat pe drept cuvânt de viaţă, se hotărî să facă o mică plimbare în parcul de la marginea oraşului, să se mai liniştească. Nimic mai simplu, parcul era pustiu, luna părea să caute perechile de îndrăgostiţi (le căuta degeaba, venise o trupă rock în localitate şi îndrăgostiţii erau la concert) , era deci o atmosferă numai bună pentru a-şi linişti nervii agresaţi de stresul cotidian şi de întâmplările mai sus pomenite. Luna, în lipsa clienţilor obişnuiţi, îşi concentrase asupra lui Adam întreaga ei putere de seducţie şi începea puţin câte puţin să-şi facă efectul.

După un timp destul de scurt, deja i se părea că vede viaţa mai în roz şi chiar începu să surâdă satisfăcut, felicitându-se pentru ideea de a veni în parc, când observă că vede totul în roz pentru că de sus venea o lumină verde. Cum Adam era prin excelenţă o fire analitică, poate că în alte condiţii ar fi stat să studieze mai pe îndelete fenomenul, care i se părea de-a dreptul ciudat, dar acum nu-şi putea permite acest lux pentru că îşi dădea seama, ca un cititor consecvent al literaturii despre Cazuri Încă Neelucidate ce era, că se îndreaptă cu paşi repezi spre o întâlnire de gradul doi.

A ajuns la concluzia asta când a observat că lumina verde era emisă de… da, cu părere de rău şi în ciuda tradiţiei, nu putea să numească obiectul care atârna deasupra lui „farfurie zburătoare“. Părea mai degrabă (pentru a nu părăsi bucătăria) o uriaşă solniţă din care cineva golise toată sarea şi o înlocuise cu reflectoare care acum îl luminau indiscret pe Adam. Solniţa zburătoare bâzâi câteva minute deasupra lui, ca şi cum l-ar fi studiat, apoi se deplasă la vreo zece metri mai în faţă şi ateriză greoi. După toate aparenţele, întâlnirea de gradul doi a lui Adam avea toate şansele să se transforme în una de gradul trei, drept care, instinctiv, îşi potrivi cravata şi-şi aranjă puţin părul, cu gândul să le facă o impresie cât de cât onorabilă extratereştrilor.

Spre lauda lui, trebuie să arătăm aici că nici un moment nu s-a gândit să întâmpine violent reprezentanţii îndepărtatei civilizaţii, cum auzise că au procedat câţiva şerifi de prin Texas. Unii cititori mai meticuloşi ar putea obiecta că nici nu avea dotarea tehnică necesară, inginerii de pe la noi nefiind dotaţi cu Colt-uri, nici măcar după o ceartă zdravănă cu şeful. Ei bine, reproşându-le acestora faptul că ne obligă la divagaţii tocmai în momentele-cheie ale acţiunii, ne vom mulţumi să observăm că duminica, spre marginea parcului, obişnuiau să iasă la iarbă verde cei din oraş; veneau de obicei cu autoturismele, aşa că profitau de acest binevenit răgaz şi mai schimbau la maşină o bujie, un filtru de ulei, ba chiar uleiul, aruncând apoi ce le prisosea prin tot parcul, astfel că lui Adam i-ar fi fost foarte la îndemână să le adune. Asta ca să nu ne complicăm vorbind şi despre contribuţia celor fără maşini, care îşi aduceau şi ei obolul alcătuit mai ales din sticle goale şi cutii de conserve. Dacă ar fi vrut, Adam ar fi putut deveni mai eficace chiar decât un şerif texan!

Din fericire însă, atât pentru el, cât şi pentru noi, în loc să nutrească planuri belicoase, se mulţumi, după cum am mai spus, să-şi aşeze cravata şi părul; se opri apoi curios să vadă ce o să mai urmeze.

Din obiectul zburător oprit în faţa lui coborâră trei fiinţe destul de asemănătoare cu oamenii (ne pare rău pentru cei care îndrăgesc tradiţia, dar nici măcar verzi nu erau), ba se pare că şi obiceiurile le aveau asemănătoare cu ale omului, pentru că cel care părea a fi şeful îl împinse în faţă pe altul, mai mic şi mai amărât, spunându-i:

— Ia du-te mai aproape şi vezi dacă nu muşcă, nu înţeapă, nu distorsionează spaţiul, nu opreşte timpul, nu anulează vreo dimensiune sau nu… – şi urmară câteva noţiuni pe care Adam, în ciuda pregătirii sale multilaterale, nu reuşi să le priceapă.

(Nu vrem să jignim pe nimeni, drept care nu ne vom apuca aici să explicăm lucruri atât de simple cum ar fi modul în care s-a putut Adam înţelege cu extratereştrii: ni s-ar părea ceva de-a dreptul superfluu.)

Fiinţa mai mică şi mai amărâtă făcu prudentă câţiva paşi spre Adam şi se opri la o distanţă rezonabilă.

— Nu face nimic, şefu’. Nu-i periculos!

— Nu face nimic… nu face nimic…, îl maimuţări celălalt, furios. Aşa mi-ai spus şi cu vulcanul ăla noroios de pe Venus, şi când m-am dus lângă el… ştii ce am păţit… Du-te mai aproape!

— Nu-i nevoie, se crezu Adam dator să intervină. Dacă mă puteţi înţelege, vă spun eu: sunt o fiinţă raţională, şi în consecinţă nu sunt agresiv.

— Da, te înţelegem, răspunse morocănos cel care părea a fi şeful. Am captat pe drum încoace câteva emisiuni de televiziune şi am văzut cât de raţional ştiţi să vă exterminaţi unii pe alţii… În sfârşit, sunt probleme care nu ne interesează. Vrem numai să te avertizăm să nu faci vreun gest necugetat, pentru că avem mijloace să-l contracarăm. Am venit aici cu o misiune şi sper să ne ajuţi de bunăvoie să ne-o ducem la capăt, pentru că altfel… – şi ochii, pe care oricum îi avea ieşiţi puţin din orbite ca la un exoftalmic, i se bulbucară ameninţător spre Adam.

— Bineînţeles că am să vă ajut, bâigui acesta nefericit, înghiţindu-şi discursul de bun venit pe care ar fi vrut să-l ţină. Numai că nu prea pricep cum am să vă pot ajuta eu, care…

— Am să-ţi explic în câteva cuvinte despre ce este vorba. Noi suntem prospectori de râs… Nu, nu este vorba despre animalul pe care ţi l-ai reprezentat acum în minte, Lynx Lynx, cum îi spuneţi voi, ci de actul prin care o fiinţă raţională îşi exprimă bucuria, veselia. Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun… În sfârşit, nu cred că fac o greşeală dacă îţi spun că în râs este ascunsă o energie formidabilă, dar după penuria energetică în care vă zbateţi îmi dau seama că sunteţi încă departe de a-l folosi. În consecinţă, am dori să testăm câtă energie conţine râsul fiinţelor de pe această planetă, pentru că, ţin să-ţi mărturisesc, există fiinţe care, deşi râd cu gura până la urechi, parcă aşa se spune, emană descurajant de puţină energie. Nu este nevoie să pricepi mai mult, esenţial este numai să vrei să ne ajuţi, pentru că altfel…

— Aş vrea, bineînţeles, numai că…

Adam ar fi vrut să le explice că poate nu este cel mai potrivit, după nefericitele întâmplări prin care trecuse în cursul zilei, pentru a le arăta cât de veseli sunt pământenii.

— Să nu-mi spui că nu cunoaşteţi râsul pe planetă, se burzului şeful. Am captat emisiuni în care am văzut cum săli întregi se prăpădeau de râs la ceea ce numiţi voi filme comice…

Se întoarse spre cel de-al treilea extraterestru, care părea a fi un tehnician, pentru că în tot acest timp manevrase retras nişte aparate.

— Ai pregătit detectorul?

Acesta înclină tăcut din cap şi aduse mai aproape de Adam o maşinărie complicată.

— Începe cu testul unu! Spune-i un banc adaptat la planeta asta.

Tehnicianul se dădu lângă Adam şi începu cu o voce monotonă şi plângăreaţă să-i povestească un banc răsuflat despre un soţ ţinut sub papuc de nevastă.

— De ce nu râde? se încruntă şeful spre tehnician.

Acesta ridică din umeri.

Adam nu râdea, imaginându-şi că o soartă asemănătoare ar fi avut probabil şi el dacă ar fi făcut prostia ca până la urmă să se căsătorească cu Camelia.

— Mai zic unul? întrebă tehnicianul.

— Lasă, făcu şeful. Poate exemplarul nostru este sensibil numai la excitanţi vizuali. Trecem aşadar la testul doi. Proiectează-i filmul acela comic pe care l-am înregistrat.

Tehnicianul apăsă un buton, şi pe peretele întunecos al aparatului apăru un dreptunghi luminos, unde începu să se deruleze o cunoscută comedie cu un şef care obişnuia să-şi tortureze subalternii cu cele mai rafinate chinuri pe care le putea născoci, film care stârni asociaţii dureroase în sufletul lui Adam, dar nici măcar un singur zâmbet.

— Poate se preface, îşi dădu cu părerea extraterestrul mai mic şi mai amărât, care îi testase lui Adam agresivitatea.

— Nu se preface, spuse nedumerit şeful, îl ţin sub observaţie telepatică. Se întoarse rugător spre Adam: Uite ce te rog eu aşa, în particular. Nu ne putem întoarce la Bază şi să spunem pur şi simplu că nu am reuşit să testăm câtă energie conţine râsul pământenilor. Trebuie să ducem o înregistrare, altfel ne taie ăia de la primă. Pune-te în locul nostru şi încearcă să înţelegi! Hai, fă un efort şi râzi niţel!

Tehnicianul se apropie cu sonda aparatului şi Adam scoase un hohot de râs anemic în care reuşi să concentreze toate nefericitele întâmplări de peste zi.

— Opreşte, opreşte! sări în sus, alarmat, tehnicianul.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? se apropie îngrijorat şeful de el.

—Extraordinar, îi răspunse acesta. Aşa ceva nu am mai pomenit! Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde, pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare.

Privind înspăimântat spre Adam, îl trase pe şef mai într-o parte şi îi şopti:

— Rugaţi-l să nu mai râdă până plecăm, altfel ne descarcă rezervoarele şi nu mai decolăm niciodată de aici.

Şeful se scărpină încurcat în cap, gest destul de asemănător cu al pământenilor aflaţi în aceeaşi situaţie, dar îşi reveni relativ rapid, dovadă că nu fusese numit chiar degeaba şef al expediţiei.

— Ascultă, se dădu el aproape de Adam, fă un efort şi nu mai râde până plecăm noi.

Ar fi vrut să-l şi ameninţe, dar de teamă să nu pară caraghios preferă să se abţină şi făcu un gest scurt spre tehnician.

Acesta pricepu şi începu să strângă febril aparatura. În câteva minute au fost gata şi s-au urcat în solniţă, aruncând priviri neliniştite spre Adam, care parcă voia să le spună ceva şi nu-şi găsea cuvintele. Îşi reveni abia după ce nava extratereştrilor se pierduse undeva printre stele.

— Drum bun! şopti el trist în urma lor.

Sunt sigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a reacţionat, învinuindu-l că din pricina unor motive personale a ratat contactul cu o civilizaţie extraterestră. Nu ştiu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-şi petreacă restul zilelor undeva prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închişi într-o cameră unde să li se proiecteze zi şi noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune.