Întâlnire cu o zeiţă

Diana conducea cu dezinvoltura ei dintotdeauna. Maşina părea o simplă prelungire a fiinţei ei şi era o adevărată încântare să o priveşti cum şofează. Tocmai lua o curbă periculoasă când, dintr-o dată, mi-a venit ideea să o sărut. Mi-a simţit parcă gândul şi a întors capul spre mine să-mi răspundă, dar chiar atunci camionul uriaş, cu claxoanele sunând asurzitor, s-a repezit pe pantă în jos, spre noi…
M-am trezit transpirat tot, cu mâinile împingând un volan inexistent şi încercând – pentru a câta oară şi în al câtelea vis? – să evit inevitabilul. M-am ridicat şi, cuprins de aceeaşi teroare ca după fiecare vis, m-am îndreptat spre baie, unde, în dulăpiorul cu medicamente, aveam să găsesc alinarea. Doctorul îmi spusese, după ce îmi recomandase somniferele, că va fi de ajuns o pastilă în fiecare seară. Că nu voi mai avea coşmaruri şi că voi cădea într-un somn adânc. Numai că, înainte de a adormi, îmi dădea târcoale un gând: dacă eu nu m-aş fi Continuă lectura

Anunțuri

Cel din urmă unicorn

Era una dintre dimineţile înalte şi strălucitoare ale verii, când munţii din zare păreau mai albaştri şi mai frumoşi ca niciodată. Una dintre dimineţile care păreau că nici nu au nevoie de strălucirea soarelui pentru a-şi dovedi frumuseţea. Dar soarele răsărise şi înveselea totul până departe cu lumina lui clară. M-am ridicat cât am putut de uşor de lângă Madalena, să nu o trezesc. Ea dormea somnul nepăsător al tinerilor; avea un zâmbet uşor întipărit pe faţa ca de înger. Cine ştie ce visa?! Privirea mi-a alunecat peste sânii ei, care păreau gata să iasă din bluza care de la o vreme îi era tot mai mică. „Înger cu sâni“, am bombănit eu. „Cine a mai pomenit aşa ceva?“ Am zâmbit şi eu ca răspuns la zâmbetul ei din somn şi, o clipă, am fost tentat să mă întorc lângă ea, în culcuşul cald. O clipă numai, trecătoare ca bătaia din aripi a unui fluture, apoi întinzându-mi oasele bătrâne şi înţepenite m-am îndreptat spre vârful dealului. Mi-am dat seama că gândul pe care mereu trebuia să îl alung din mine în dimineaţa asta îmi revenise iar în minte: Madalena creşte, şi în curând va trebui să Continuă lectura

Apă vie, apă moartă

Înainte de a se lansa cu viteză în defileul ce cobora spre Fundăţica, nea Gică, şoferul ziarului, se întoarse zâmbind spre mine:
— Cine ştie ce mai găsim acum în Fundăţica?! Nu de alta, dar locul ăsta pare plin de minuni…
Am dat să-i răspund, dar hârtoapele din drum m-au făcut să-mi înghit vorbele. Şi apoi nu prea am mai avut vreme de vorbit, pentru că drumul, care mi se păruse interminabil astă-iarnă, l-am făcut acum în numai câteva minute. Totul era înverzit în jurul nostru şi, o dată ajunşi lângă bar, abia l-am recunoscut, acoperit cum era peste tot de iedera voinicului.
Solovăstru, cu aceleaşi haine ponosite pe care le ştiam de astă-iarnă, deşi acum eram în plină vară, ne aştepta pe treptele din faţa barului. Privi pe furiş în jur, apoi se apropie cu paşi repezi de maşină. Se urcă grăbit în spate, apoi îi spuse şoferului:
— Ia-o repede înainte! Nu vreau să fim văzuţi unde mergem. Îţi spun eu, pe drum, ce şi cum.
După ce îi explică pe unde să o ia, mă înghionti discret în coaste:
— Şeful ăla al vostru nu ţi-a dat nimic pentru mine?
I-am întins în silă 50 de euro, avertizându-l:
— A zis că, dacă nu mă întorc cu un reportaj pe cinste, să ţi-i iau înapoi.
A zâmbit strâmb, apoi, după ce Continuă lectura

Oviraptorul

— Poate îmi spui şi mie ce se întâmplă, Tom. Îmi eşti dator o explicaţie.
Larren privi lung la mine, aşteptând un răspuns. Pe care, din câte îl ştiam eu, avea să îl obţină mai devreme sau mai târziu. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Că acest răspuns nu avea să îi convină absolut deloc, asta nu mă mai privea pe mine. Mă rog, nu mă privea în mod direct, sau cel puţin nu mă privea atâta vreme cât nu mă punea pe mine să repar lucrurile.
Am tuşit ca să-mi dreg vocea, am mai luat o gură de gin, apoi m-am aşezat mai confortabil în fotoliu.
Am subestimat cât de bine mă cunoştea, pentru că a îndreptat ameninţător arătătorul spre mine şi a spus categoric:
— Vreau fapte Tom, nu basme. Am să înfrumuseţez eu lucrurile dacă va fi cazul. Tu spune-mi numai ce naiba se întâmplă! Pentru că acolo jos se întâmplă ceva…
Acolo jos se întâmpla să fie Silurianul timpuriu, adică Continuă lectura

O ipoteză aproape absurdă

Totul a început o dată cu un serial de la televizor în care o prinţesă destul de sexy şi de drăguţă făcea tot felul de minuni cu ajutorul unui inel magic pe care doar îl răsucea pe deget şi obţinea tot ce voia. Serialul a fost apreciat de toată familia aşa cum se cuvine; mai ales de fiul meu mai mare, după cum se va vedea. Mi-am dat seama de asta într-o seară, când soţia m-a întrebat:
— Ai căutat ceva în cutia cu bijuterii?
Cutia cu bijuterii era doar un eufemism sub care se ascundea de fapt o banală casetă de lemn plină cu cercei, mărţişoare şi inele, mai mult sau mai puţin aurite.
La răspunsul meu negativ, nevastă-mea i-a chemat pe cei doi copii, care, nevinovaţi, se pregăteau de culcare, şi i-a supus unei anchete-fulger, duble, mixte şi încrucişate, pentru a cărei reţetă CIA ar plăti bani grei.
— Auzi, îmi comunică ea după un timp rezultatele anchetei, fiul nostru mai mare a vrut să vadă dacă Continuă lectura