Nu are legătură cu ce se întâmplă acum în lume! Sau poate are…
Pofta preşedintelui
Sergiu Someşan
Chiar dacă eşti al doilea procurist al republicii, atunci când eşti trezit la ora trei din noapte şi purtat mai mult pe sus până la o tanchetă care aşteaptă în stradă, iar de aici mai departe la palatul prezidenţial, nu prea ai cum să te simţi bine şi nici în siguranţă. Zvonuri despre oameni mai importanţi ca mine ridicaţi în toiul nopţii şi pe care apoi nu i-a mai zărit după aceea nimeni circulau de multă vreme şi nu aveam niciun motiv să nu le dau crezare. Nici faptul că la coborâre i-am recunoscut în sala unde am fost dus pe primul şi pe al treilea procurist al republicii nu m-a făcut să mă simt mai bine. Am încercat să îmi amintesc ce livrasem ultima dată palatului prezidenţial, dar privirea dură a comandantului gărzii nu mă ajuta deloc să mă concentrez. Ne-a privit pe rând insistent, apoi a spus doar atât:
- Preşedintele are nevoie de voi! Intraţi!
O uşă cât o poartă de cetate s-a deschis şi am pătruns toţi trei într-o
încăpere de mărimea unui hangar, urmaţi îndeaproape de comandantul gărzii şi de câţiva soldaţi înarmaţi. Un covor albastru ducea de la uşă până la ceva ce părea a fi un fel de tron pe care stătea sprijinit de una din rezemători o arătare ce aducea cu un bărbat supradimensionat şi lăbărţat, aproape revărsat în tot fotoliul, arătând de-a dreptul hidos în lumina puternică ce îl arăta în toate detaliile.
— Înaintaţi, ne-a spus rece comandantul gărzii şi ne-a îndrumat spre fotoliu.
Ne-am apropiat toţi trei cu paşi mărunţi, răstimp în care eu am privit pe furiş împrejur pentru a-l zări pe preşedinte chiar în clipa în care avea să apară. Faţa lui îmi era binecunoscută din afişele care împânzeau ţara, aşa că nu ar fi trebuit să îmi fie prea greu să-l recunosc. Am mai făcut câţiva paşi spre tronul-fotoliu şi atunci binecunoscuta voce a preşedintelui nostru a răsunat dinspre arătarea de pe fotoliu:
— Mişcaţi-vă odată, popândăilor! Vă aştept de ore întregi, şi toţi trei am mărit pasul oprindu-ne abia în faţa sa.
Încercam să nu privesc înspre lăbărţarea de grăsime din fotoliu de frică să nu îmi scape vreo grimasă de dezgust, ştiind prea bine că ar fi fost şi ultima din viaţa asta.
Se pare că al treilea procurist nu a avut acelaşi noroc ca mine, pentru că ridicat ochii şi un icnet de scârbă s-a făcut auzit dinspre el.
- Ce-i, procuristule? Ţi-e silă de înfăţişarea preşedintelui tău? Te-
ai gândit vreun moment că din pricina problemelor ţării am ajuns aşa?
Am riscat o privire spre muntele de grăsime şi i-am zărit ochii cruzi,
înecaţi în osânză, căutând privirea comandantului gărzii. A făcut un semn scurt şi doi oameni din gardă au păşit spre al treilea procurist şi aproape că l-au săltat pe sus. Un scâncet uşor, ca de iepure prins în capcană, a fost tot ce a ieşit de pe buzele tremurânde ale procuristului în momentul în care a fost scos din cameră.
— Aşa deci, hohoti preşedintele nostru ascuns în maldărul de grăsime de pe fotoliu, am rămas cu numai doi procurişti. Sper că sunt şi cei mai buni, altfel va trebui să găsim alţii cât de curând.
Făcu semn spre comandantul gărzii care zâmbea crispat:
Pe una din uşile laterale îşi făcu apariţia un bărbat mărunţel cu un
barbişon care îl făcea să semene cu un ţap, iar, după cât era de înspăimântat, părea mai degrabă să fie ţapul ispăşitor decât primul biochimist al republicii. Înaintă cu paşi mărunţi până ajunse lângă noi, după care se opri brusc, lăsându-mi pentru o clipă impresia că vrea să îngenuncheze.
- Spune-le! lătră scurt preşedintele.
Biochimistul se înclină respectuos în direcţia preşedintelui, apoi se întoarse spre jumătate spre noi.
— În urma cercetărilor întreprinse în laboratoarele noastre s-a observat că toată hrana pe care o consumăm noi este formată din substanţe organice care sunt levogire, adică deviză lumina polarizată spre stânga. Am ajuns la concluzia că dacă procuriştii prezidenţiali ar reuşi să aducă din universurile paralele în care călătoresc ei hrană formată din substanţe organice dextrogire, atunci preastimabilul nostru preşedinte ar putea mânca tot ce doreşte şi în orice cantităţi astfel că în curând va reveni la greutatea normală. Bineînţeles că o uşoară cantitate de hrană levogiră va trebui păstrată în porţia zilnică pentru a menţine metabolismul bazal.
Am privit uluit spre micul omuleţ de lângă mine: dacă teoria lui era corectă preşedintele nostru va putea să se ghiftuiască precum un porc şi să arate ca o gazelă.
Primul procurist se dovedi ceva mai pragmatic şi întrebă:
— Presupunând că această teorie este valabilă, am dori să întrebăm pe stimabilul biochimist cum vom recunoaşte acest tip de hrană. Pentru că, în ciuda talentului nostru special care ne permite să călătorim între universurile paralele, suntem în fond nişte oameni destul de simpli şi uneori chiar cu o educaţie precară.
Partea cu educaţia precară se referea la mine, dar nu îmi mai păsa de asta de multă vreme. Am fost ridicat de pe băncile şcolii când s-a aflat de talentul meu, pus la dispoziţia cancelariei prezidenţiale şi obligat să procur tot fel de lucruri mai mult sau mai puţin utile ţării, dar în mod sigur plăcute preşedintelui.
Biochimistul deschise trusă elegantă pe care o avea, făcându-i pe soldaţii din gardă să ridice precauţi armele spre el, şi scoase trei mici dispozitive de mărimea unui ceas de mână fiecare. Ne prinse câte unul la încheietură şi cum a rămas cu ultimul în mână a privit încurcat spre preşedinte.
— Mă scuzaţi, dar mi s-a spus că vor fi trei procurişti, şi dinspre fotoliul prezidenţial s-a auzit un hohot sarcastic de râs.
— Trei au fost, biochimistule, dar unul a căzut la testul de estetică. Şi hohotele stârnite de această glumă macabră au răsunat multă vreme sub tavanul boltit al sălii. Pe unul dă-l comandantului gărzii să-l păstreze pentru a-l avea de rezervă în cazul în care cei doi procurişti rămaşi nu se vor descurca onorabil.
Biochimistul a înmânat dispozitivul rămas comandantului, apoi ne-a instruit cu privire la modul de folosire a detectoarelor de substanţe levogire. Era simplu: dispozitivul de forma şi mărimea unui ceas de mână avea un mic locaş în care trebuia introdusă o bucăţică de substanţă de mărimea unui bob de orez sau chiar mai mică. Un led verde care lumina indica substanţele dextrogire. În schimb, dacă lumina ledul roşu, substanţele erau levogire, deci le puteam ignora.
— Gata cu vorbăria! Lătră vocea preşedintelui. Plecaţi şi aveţi grijă ce aduceţi! Luaţi cu voi containere mai mari şi primul lucru pe care îl vreau e un jambon uriaş… şi dextrogir, bineînţeles, ca să pot mânca pe săturate.
Am fost duşi spre sala procuriştilor şi, înainte de a ne lua fiecare cheile de activare a cabinei, primul procurist îmi spuse cu voce tare:
- Noroc bun să avem, partenere!
- Mulţumesc la fel, am spus eu şi am înţeles din felul în care fusese
formulată urarea că voia să ne întâlnim înainte de a pleca la treabă.
În infinitatea de lumi paralele pe care puteam bântui fără nicio grijă, era una care avea o planetă la fel ca a noastră, atât că era nelocuită. După ce o descoperisem cu totul întâmplător, am reuşit să comunic cumva coordonatele ei primului procurist şi am stabilit ca de câte ori urarea de noroc folosea pluralul să ne întâlnim cât mai urgent acolo. Nu se punea problema să fim urmăriţi sau ascultaţi pentru că numai un procurist ar fi putut ajunge acolo şi numai dacă ştia coordonatele. Sau ar fi putut să ajungă cu totul întâmplător, aşa cum ajunsesem şi eu, dar asta era o întâmplare cu o probabilitate atât de scăzută încât nici nu o luam în seamă.
Am pus în cabină un container de alimente mai mare decât de obicei şi sub privirea atentă a unui soldat din gardă care ne privea de parcă ar fi priceput ceva am răsucit cheia de activare. A urmat obişnuitul vertij şi am fost înconjurat de un întuneric lăptos, care atunci când s-a risipit m-a lăsat să văd în zare o plajă cu nisip auriu şi mai mulţi cocotieri care se aplecau deasupra unui golf ale cărui ape erau de un albastru incredibil. Chiar lângă mine se materializă, la doar câteva secunde distanţă, şi primul procurist, care mă privea posomorât.
La început, imediat după ce descoperisem mirifica lume, i-am propus să evadăm aici. Să găsim o cale oarecare şi să ne aducem familiile aici. Primul procurist mă bătuse blând pe umăr:
— Nu se poate, puştiule. După ce ne aducem familiile noastre va trebui să aducem aici şi prietenii ca să nu ne plictisim, apoi vecinii ca să avem cu cine să ne certăm şi aşa mai departe până am ajunge să mutăm toată lumea noastră pe această planetă. Ar fi mult mai simplu să aducem aici 20-30 de oameni fideli preşedintelui şi lumea noastră ar fi la fel de minunată ca oricare alta.
În călătoriile noastre ajungeam uneori pe planete identice cu ale noastre, atât doar că preşedintele lor era ales pentru numai patru ani şi nu pe viaţă aşa cum se întâmplă cu al nostru. Pe străzi lumea vorbea tare, tinerii se distrau şi oamenii aveau feţele vesele şi luminoase. Erau şi în acele lumi procurişti, dar se numeau altfel şi erau folosiţi pentru cercetări ştiinţifice şi pentru a stabili legături între planete care altfel nu ar fi ştiut niciodată de altele. Unii erau uniţi într-un soi de Ligă profesională care să le apere drepturile, dar noi nu am îndrăznit niciodată să ne afiliem şi nici măcar să ne gândim la aşa ceva.
— Ce-ai de gând să faci? l-am întrebat văzându-l cât de încruntat privea nisipul de la picioarele lui.
A tăcut multă vreme înainte de a-mi răspunde.
— Am de gând să le cer ajutorul, Tom.
De multă vreme nu îmi mai spuse pe nume. Relaţiile prea strânse nu erau bine văzute şi folosirea numelor era privită ca un prim pas spre planificarea unui complot.
- Cui? am întrebat eu deşi aveam o bănuială.
- Celor din Ligă. Adu-ţi aminte ce spuneau. Ori de câte ori
avem nevoie de ei, ne vor ajuta. Mai multe minţi reprezintă mai multe idei şi poate mai multe şanse.
- Şi cum ai să procedezi concret? am întrebat eu.
- Aşteaptă-mă aici, a spus el şi şi-a activat cheia individuală,
dispărând din faţa mea în aceeaşi ceaţă lăptoasă obişnuită.
Am început să mă plimb nerăbdător pe plajă, deşi eram conştient că voi avea destul de mult de aşteptat. M-am urcat pe o tulpină de palmier care se întindea aproape orizontal deasupra apei şi am privit mulţimea de peşti care se zbenguiau fără griji dedesubtul meu. Măcar dacă aş fi avut din ce să confecţionez o undiţă să îmi încerc norocul ca să treacă mai uşor timpul. Dar pe planeta asta probabil că se va auzi de fier şi de ace de oţel peste multe, foarte multe sute de milenii. Imediat după ce am descoperit acest minunat loc am propus să construim măcar o colibă unde să stăm atunci când avem de vorbit mai multă vreme.
— Nu cred că este bine, s-a împotrivit atunci primul procurist. Pe aici nu este niciodată vreme rea ca să avem nevoie de un adăpost şi apoi ne-am ataşa prea mult de locul acesta şi ne-ar veni din ce în ce mai greu să îl părăsim. Până într-o zi când nu am mai dori să plecăm deloc de aici.
Lucru pe care nici nu îl găseam chiar aşa de rău şi mă întrebam: din zecile de procurişti care de-a lungul vremii nu s-au mai întors din misiuni oare câţi din ei pescuiau împăcaţi cu lumea în astfel de locuri mirifice? Explicaţia oficială era că au căzut la datorie pentru că în orice moment, oricât de multă grijă am avea, oricare din noi am putea ajunge pe o planetă aproape identică din toate punctele de vedere cu Terra, mai puţin în privinţa unui mic amănunt mortal: oxigenul din aer să fie înlocuit cu amoniac sau alt gaz irespirabil, temperatura să fie coborâtă mult sub limita la care un om putea supravieţui ori mii de alte amănunte poate mai subtile, dar la fel de mortale. Un procurist bun avea un al şaselea simţ cu ajutorul căruia evita instinctiv astfel de planete. Dar tot se mai întâmplau accidente lucru care ne diferenţiau net de porcii cu ajutorul cărora se căutau trufele pentru mesele grandioase ale preşedintelui şi care îşi desfăşurau activitatea în relativă siguranţă. Pentru că, absolut întâmplător, am aflat că sumele alocate unui procurist erau egale cu acelea alocate dresajului şi întreţinerii unui porc specializat în căutarea trufelor. Tocmai rumegam aceste gânduri care nu aveau deloc darul să-mi ridice moralul când l-am văzut pe primul procurist apărând din ceaţă.
Avea cu el două containere pentru alimente şi prin capacul transparent li se putea vedea foarte uşor conţinutul: era aproape identic şi părea extras din visul unui gurmand fericit. Totuşi, unul din containere avea conţinutul în mod uşor diferit: nu era nici pe departe la fel de apetisant ca al celuilalt. Jambonul era la fel de uriaş şi îmbietor, dar părea un pic mai fad şi culoarea puţin mai ştearsă. La fel şi cârnaţii, pastrama sau bucăţile de salam. La suprafaţa fiecărui container trona câte o uriaşă pâine proaspătă, ce părea abia scoasă din cuptor şi la fel, în unul dintre containere pâinea părea o idee mai veche şi trecută.
Primul procurist îmi întinse containerul cu mâncarea care părea de calitatea a doua şi îmi spuse:
— Să mergem, dar te rog să ai grijă: sub niciun motiv să nu guşti din mâncarea din containerul meu. Invoci ce motiv vrei tu dacă eşti obligat, dar să nu guşti. Spune, de exemplu, că nu poţi să îţi asumi răspunderea pentru alimentele aduse de mine, ci numai pentru alte tale.
Dori să aranjeze puţin mâncarea în containerul lui, iar când înlătură capacul ca să facă asta un miros atât de înnebunitor ieşi din el încât aproape că îmi veni să-i dau peste mână şi să rup măcar o bucăţică din bunătăţile lui. Îmi observă privirea şi îmi spuse zâmbind:
— Feromoni alimentari din belşug… sper să reacţioneze la fel şi preşedintele când vom ajunge. Şi acum hai că o fi devenit nerăbdător.
*
Când am intrat în sala de acum binecunoscută, în ciuda luminii feerice totul mi se părea aproape întunecat în comparaţie cu paradisul albastru din care tocmai sosisem. Purtam amândoi containerele cu alimente ca pe nişte trofee pe care le-am lăsat la numai câţiva paşi de fotoliul prezidenţial. Fără să aştepte altă invitaţie, primul procurist dădu la o parte capacul de pe containerul lui şi un miros îmbietor se răspândi în sală.
— Mda, recunoscu preşedintele, miroase foarte apetisant, dar poate fi la fel de periculos pe cât de frumos arată. Am să te rog, stimate procurist, să guşti dumneata primul.
Ca din pământ unul din soldaţii din gardă aduse câteva perechi de tacâmuri, altul o masă uşoară şi un platou, apoi primul procurist începu să taie tacticos mai întâi pâinea, pe urmă jambonul uriaş, continuând cu mezelurile şi pastrama.
Sub ochii măriţi de poftă ai preşedintelui şi ai celor din gardă, începu să mănânce încet, savurând fiecare îmbucătură.
— Pentru că este destul şi pentru că în numai zece minute mai pot aduce câteva containere asemănătoare acum că ştiu sursa, pentru siguranţa onorabilului preşedinte invit şi soldaţii din gardă să guste pentru a-şi face o impresie. Hrană gustoasă, garantat dextrogiră, care nu îngraşă nici măcar un gram.
Drept dovadă arătă senzorul al cărui led clipea verde strălucitor.
Comandantul gărzi privi spre preşedinte care, cu ochii în containerul deschis, îşi dădu aprobarea şi toţi soldaţii năvăliră şi începură să mănânce de pe măsuţă, în timp ce primul procurist aşeză cu măiestrie de bucătar versat bucăţi apetisante pe micul platou şi îl înfăţişă preşedintelui care, privind în sală şi văzând cum toţi înfulecă de zor, începu şi el să mănânce cu poftă.
L-am privit cu atenţie pe primul procurist: mânca şi el lacom alături de ceilalţi, deşi mi se părea că lăcomia lui era puţin prefăcută şi că plescăiturile de plăcere erau menite mai degrabă să le arate celorlalţi ce mâncare bună adusese. Între timp ochii îi fugeau pe furiş de la un soldat din gardă la altul şi numai faptul că îl urmăream atât de atent m-a făcut să observ momentul în care primul soldat a căzut ca secerat la podea. La început n-a observat nimeni, nici măcar preşedintele, care era cu faţa spre soldaţi, dar când încă doi, trei, au început să se prelingă spre podeaua lustruită, preşedintele a făcut ochii mari şi a dat să strige ceva. În acelaşi timp de afară a început să se audă ceva ca un huiet, un zgomot de mulţime furioasă care se apropia.
- Dictatorul a murit, trăiască libertatea! S-a auzit clar când mulţimea
s-a mai apropiat.
Primul procurist s-a oprit din mâncat şi a privit în spate: doar
comandantul gărzii, care gustase din mâncare printre ultimii, a încercat cu un gest disperat să scoată pistolul, dar a căzut înainte de a apuca să tragă măcar un foc.
Doar Preşedintele, care din cauza greutăţii probabil că asimila mai greu alimentele, mai era încă lucid. Cu un gest moale a băgat mâna într-o deschizătură a fotoliului, de unde a scos un pistol cu prăsele de aur. Acum ori pistolul ăla era doar pentru decor, ori fusese descărcat de cineva care nu voia să fie împuşcat din greşeală, că percută în gol şi preşedintele muri privind neîncrezător la arma care nu-i fusese de niciun folos.
Primul procurist verifică atent soldaţii din gardă, îndepărtă precaut armele de lângă ei, apoi opri una pentru el şi îmi dădu alta mie. Căută în spatele fotoliului staţia de radio de unde dictatorul se adresa poporului şi scoase din buzunar un minicasetofon pe care îl cuplă la staţie. În curând în toate radiourile din ţară şi la difuzoarele din faţa palatului răsunau uralele mulţimii şi vestea că dictatorul a murit.
După câteva minute, primul procurist comută minicasetofonul pe alt canal şi un comunicat oficial se făcu auzit: un comitet revoluţionar care urma să fie condus de al doilea procurist al republicii urma să preia puterea până la organizarea unor alegeri libere. Poporul era chemat la palatul prezidenţial să apere revoluţia de eventualii duşmani. Soldaţii care vor trece de partea revoluţiei vor fi absolviţi de vina de a fi slujit un regim dictatorial, dar crimele individuale vor fi pedepsite conform legii.
Câţiva soldaţi din garnizoana palatului şi-au făcut apariţia, dar, văzând preşedintele mort şi grămezile de leşuri, au aruncat armele şi au ridicat mâinile sus.
— Veniţi, le-a spus primul procurist, şi depuneţi jurământul în faţa şefului comitetului revoluţionar. De astăzi veţi forma garda lui personală şi veţi răspunde cu viaţa dacă i se clinteşte chiar şi un singur fir de păr din cap. Aşteptaţi-l apoi afară. O să îl conduceţi în balcon, unde va ţine un discurs poporului.
Au depus în grabă un jurământ improvizat ad-hoc şi au ieşit apoi disciplinaţi afară, dar eu nu i-am urmat încă ci, am rămas şi am privit încruntat spre primul procurist.
— Ştiu, dragă Tom, ce vrei. Câteva lămuriri, deşi sincer să fiu mă aşteptam ca din partea unui tânăr şef al comitetului revoluţionar să dai dovadă de mai multă perspicacitate. Să enumăr aşadar nelămuririle tale: alimentele mele au fost otrăvite cu o otravă cu efect întârziat, dar destul de rapid o dată ce se făcea absorbţia. Otrava mi-a fost livrată de Ligă şi tot ei mi-au dat şi antidotul. După Cum tot ei au făcut înregistrarea şi mi-au dat casetofonul direcţional care, deşi era la mine în buzunar, făcea ca sunetele să pară că vin din afara încăperii. Mai ai întrebări?
Între timp decuplă casetofonul de la staţie şi de afară începură să se audă în piaţa din faţa platului, de data asta pe bune, strigăte şi urale.
— Doar una singură, i-am răspuns: de ce m-ai numit pe mine şef al comitetului revoluţionar?
M-a privit aşa cum un părinte îşi priveşte fiul poznaş:
— E simplu, dragă Tom: tu o să fii în prim plan în aşa fel încât eu să pot să veghez din umbră să nu ţi se întâmple ceva până ce se va linişti totul.
A dat să plece, dar s-a întors din prag şi a arătat spre leşul dictatorului:
— A, şi bineînţeles, să fiu cu ochii pe tine să nu te îngraşi prea tare.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Sergiu Somesan 