Surprize, surprize… De data asta pe Facebook

  Surprize, surprize… De data asta pe Facebook

 

Pentru că am făcut un pachet promoţional de patru cărţi la preţ de una m-am gândit să trimit această ofertă la mai mulţi prieteni. I-am rugat ca dacă nu sunt interesaţi de ofertă să o distribuie prietenilor lor. Spre surpriza mea, şi a lor bineînţeles, destinatarii primeau doar un „deget pansat”  L

deget pansat

Menţionez că nu sunt adeptul teoriilor conspiraţiei dar ceva mi se pare extrem de dubios în toată afacerea asta. Mai ales că anunţul nu era deloc reclamă ci doar o simplă comunicare către alt prieten.

conspiracy-theory-tc

Vă rog pe voi, cu speranţa că wordpress este mai serios decât facebook, să trimiteţi anunţul de aici la câţi mai mulţi prieteni.

https://sergiusomesan.wordpress.com/2016/07/27/o-oferta-de-nerefuzat-patru-carti-la-pret-de-una/

 

Anunțuri

Lumea nu mai citeşte? Oare?

  Lumea nu mai citeşte? Oare?

 

Spre surpriza mea, în urma anunţului cu privire la setul de patru cărţi la preţ de una am primit nu mai puţin de 17 solicitări în mai puţin de 24 de ore.

O să îmi spuneţi că este la reducere şi de asta. O fi, dar lumea citeşte. Greu este să ajungă cartea la cititor, greu este să afle despre ea.

Mă bucur când cărţile mele ajung la cititori şi aş vrea uneori să fie ca un puf de păpădie să ajungă şi să prindă rădăcini în cât mai multe inimi.

Dandelion-5

Am inoportunat ieri o sută de prieteni de pe facebook cu anunţul despre cărţi şi 17 cititori doresc să citească aceste cărţi deşi sunt sigur că numărul lor va creşte.

Mulţumesc din suflet celor care au diseminat acest anunţ 🙂

O ofertă de nerefuzat: patru cărţi la preţ de una

O ofertă de nerefuzat: patru cărţi la preţ de una! Cu numai 30 de lei puteţi obţine tot setul şi câte un autograf personalizat pe fiecare. TRANSPORTUL  numai 10 lei!

Numai în Romania!

IMG_0327

Este vorba de următoarele cărţi:

NUMĂRUL FIAREI

ŞAPTE FLORI EROTICE

SĂ N-O SĂRUŢI PE ISABEL şi

CARTE DE MAGIE

Cărţile sunt toate noi …

 

Binînţeles cărţile vor fi cu autograf. Pentru asta va trebui să îmi spuneţi numele pe care vreţi autograful. Puteţi să îmi scrieţi aici, pe facebook sau pe emailul somesan_sergiu@yahoo.com

Recenzii şi referinţe puteţi găsi din belşug pe net la o simplă căutare după nume sau după titlu.

Un mic fragment din viitorul roman

Un mic fragment din viitorul roman… aşa cum l-am scris, necorectat şi nerevizuit. Mai e timp pentru asta după ce îl termin.. dacă îl termin 🙂

archer_by_unsmoking_cigarette-d356dsu

„Se întrerupse din gânduri când îşi dădu seama că poteca care ducea spre ieşirea din parc era blocată de trei bărbaţi. Erau rufoşi şi parcă îi erau vagi cunoscuţi de pe la containerele de gunoi în care mai scotoceau uneori.

— Ia te uite ce cadou am primit astă seară Gogule, spuse unul din ei cu voce răguşită şi făcu un pas spre ea. Prospătură, mă.

— Prospătură, prospătură dar vezi că e înarmată., răspunse unul dintre cei din spatele lui.

— Ce înarmată mă, tu nu vezi că nu are decât o nuia?

— Păi da, începu celălalt să râdă. Dar dacă eşti rău te bate cu ea la fundul gol.

Marina privi disperată în stânga şi în dreapta dar nu erau decât tufişuri dese pe unde nu ar fi putut să fugă.

Îi veni să plângă şi se încordă gândindu-se cu înfrigurare ce să facă.

Simţi o apăsare uşoară pe umărul drept şi îngrozită dădu să se întoarcă spre ceea ce credea că este o nouă ameninţare dar auzi o voce calmă şi baritonală care îi spuse:

— Nu te mişca prinţesă!

Începu să tremure şi încercă să privească în jur să vadă unde ar fi putut fi prin preajma ei o prinţesă dar nu îndrăzni.

Deoarece simţi tremurul ei cel din spate adăugă:

— Te rog…

În acelaşi timp văzu cu coada ochilor că ceea ce o apăsa pe umăr era tija unei săgeţi al cărui vârf triunghiular şi ascuţit era la vreo treizeci de centimetri în faţa ochilor ei.

Ar fi vrut să întoarcă capul să se uite dar îi era frică de ceea ce avea să vadă. Oricum, indiferent cine ar fi fost fu zărit şi de cei trei din faţa ei care îşi schimbară imediat atitudinea:

— Hei gagiule stai blând, noi doar glumeam, spuse primul dintre ei şi au fost ultimele lui cuvinte pentru că vârful săgeţii ţâşni cu un şuierat uşor pe lângă urechile ei şi se opri în gâtul omului.

— Hei, ce dracu crezi că faci? întrebă al doilea din ei dar cu aceeaşi viteză o săgeată i se înfipse şi lui în piept.

Al treilea vagabond nu mai stătu să întrebe nimic ci cu o viteză pe care nu i-ai fi putut-o bănui se întoarse şi vru să fugă. Oricum nu putea fugi mai repede decât săgeata care îl ajunse după primul pas şi îl trânti alături de ceilalţi.

Marina respiră greu şi încă se întreba ce să facă când auzi în spatele ei o mişcare şi făcându-şi curaj în cele din urmă se întoarse. În spatele ei era cel mai masiv bărbat care îi fusese dat vreodată să vadă. Şi nu atât masivitatea lui o uimi cât faptul că stătea cu un genunchi îndoit şi cu capul plecat. Sprijinise arcul uriaş de pământ şi dincolo de masivitatea lui, aşa cum stătea plecat îi zări doar părul bogat care îi împodobea chipul care îi era bine acoperit de o glugă. Cap care era cam la înălţimea ei deşi era cu un genunchi la pământ. Hainele, atât cât putea vedea din ele păreau că făceau parte din recuzita unui teatru dar nu putea vedea mai multe pentru că îi auzi iar vocea baritonală:

— Îmi cer iertare prinţesă că ai fost nevoită să vezi aşa ceva dar s-au mişcat prea repede altfel nu ar fi ajuns deloc în faţa măriei tale.”

 

Am o mare curiozitate: oare câţi din cititorii acestui text vor decripta şi al doilea nivel?

Am o mare curiozitate: oare câţi din cititorii acestui text vor decripta şi al doilea nivel?

nivel 2

Sergiu Someşan

 

Mâna care scrie cartea

 

Când s-au împlinit trei ani de la publicarea ultimului meu roman, un roman horror cu un titlu pe măsură, „Grota însângerată“, am hotărât că trebuie să fac ceva. M-am interesat discret la şcoală dacă al meu şef a auzit ceva de anul sabatic. „Adică un concediu fără plată de un an?“ întrebă nu foarte sigur de el directorul şcolii unde predam istoria de vreo 20 de ani. „Aşa ceva“, i-am răspuns eu şi am început să fac hârtiile necesare şi să caut un suplinitor pentru un an de zile, fiindcă asta era una dintre condiţii: ca eu să găsesc pe cineva să îmi ţină locul în tot acest timp. De bine, de rău, s-au aranjat toate până la urmă şi, ţinând seama de sfaturile din manualul lui Stephen King, mi-am făcut un program strict, întocmai după învăţăturile maestrului. Dimineaţa, după ce soţia ducea fetiţa la şcoală, mă aşezam în faţa topului de coli albe de hârtie şi aşteptam. Să vină inspiraţia, bineînţeles! Unul dintre sfaturile maestrului de care aveam de gând să ţin cont era ca după o primă ciornă să urmeze a doua, care să fie cu cel puţin zece la sută mai scurtă. A trecut o lună, apoi au trecut două şi eu tot nu trecusem de titlu şi de primul paragraf, care avea exact zece rânduri. Dacă tăiam zece la sută aveau să rămână numai nouă rânduri mari şi late. Aveam un afurisit de blocaj şi nu puteam avansa nici măcar un singur cuvânt peste cele zece rânduri scrise în prima zi. Făcusem o listă de personaje, le caracterizasem pe fiecare ca la carte, cunoşteam şi acţiunea romanului până la crima ultimei fantome – era tot un roman horror –, dar asta nu mă ajuta absolut cu nimic. Aşa că, deşi stima mea pentru maestru rămânea neschimbată, am modificat puţin programul recomandat de el, adaptându-l niţel temperamentului meu. După plecarea celor două femei din viaţa mea la treburile lor, făceam o cafea mare, trimiteam micul terrier cu nume de prim-ministru să îmi aducă ziarul de la poartă, mă aşezam pe şezlongul de pe terasă şi răsfoiam ziarul local, fără să îmi încarc memoria cu prea multe ştiri din micul nostru orăşel. Ştirile locale treceau prin mintea mea la fel de lin cum trecea adierea dimineţii prin copacii pădurii şi aveau, cel puţin aşa credeam eu, un rol relaxant. După ce sorbeam cafeaua până la ultima picătură, scanam puţin partea creatoare din mine în căutarea unei rămăşiţe de roman. Cum nu găseam nimic, porneam într-o mică plimbare prin grădina din spatele casei, care se întindea până aproape de pădure, urmat îndeaproape de terrierul care mă acompania cu paşi mărunţi.

Mă opream mai întâi la tumul – de fapt o simplă movilă care se înălţa vreo trei, patru metri într-o pantă lină, complet acoperită de iarbă şi în care câinele săpase o mulţime de galerii cu un scop numai de el ştiut. De fapt acum câţiva ani, când am cumpărat casa şi grădina, fostul proprietar – pentru a mări preţul, probabil – a încercat să scoată în evidenţă eventuala valoare a tumulului. „Sunt sigur că, dacă vă faceţi timp odată să săpaţi numai un metru în tumul, veţi descoperi lucruri pe care orice profesor de istorie şi le-ar dori!“ Nu i-am dat nici un leu mai mult şi am încercat să îi explic că există o mică diferenţă între un profesor de istorie care scrie romane horror în timpul liber şi un arheolog. După ce am bătut palma şi am perfectat actele la notar, mi-a spus oarecum triumfător la despărţire:

  • De fapt tocmai din cauza tumulului vând aşa de ieftin casa şi grădina…

La întrebarea mea nerostită a adăugat:

— În nopţile cu lună plină, din tumul se aud sunete de clopote.

Apoi s-a aplecat spre mine şi a continuat în şoaptă, ca să nu îl audă notarul:

—  Şi uneori se aud chiar voci şi ţipete.

Am zâmbit şi i-am răspuns tot în şoaptă:

— Mulţumesc pentru atenţionare! Promit că în nopţile cu lună plină vom ţine gemurile închise ca să nu ne deranjeze zgomotele.

Bineînţeles că în cei câţiva ani de când ne-am mutat nu am auzit nici un fel de zgomote din tumul şi, în afară de interesul constant pe care i-l acorda terrierul, alt efect nu a avut asupra noastră.

Deci, după ce mă opream la tumul şi îl lăsam pe câine să îşi facă numărul de atacuri simulate asupra unor duşmani imaginari, după ce mai săpa zece-douăzeci de centimetri în galeriile lui, ne continuam prin pădure plimbarea. Culegeam absent două-trei fragi, speriam fără să vreau câteva căprioare şi veveriţe, apoi, după ce mă udam bine de rouă pe pantaloni, mă întorceam spre casă tot cu gândul la roman. Trecuseră trei luni de plimbări zilnice şi eu eram tot la primul paragraf, aşa că într-o zi, după plimbarea matinală prin pădure, am luat în mână cartea maestrului să văd ce recomandă el atunci când ai un asemenea blocaj. Nici nu am deschis-o bine, că am auzit telefonul sunând.

— Alo, Radu la telefon, am auzit eu o voce mai sonoră ca de obicei şi, tocmai când am dat să întreb de care Radu e vorba, mi-am adus aminte instantaneu, dar asta nu mi-a făcut nicio plăcere.

Era vorba despre un fost coleg de-al meu din liceu care acum păstorea ziarul local despre care tocmai vorbisem. Era şi patron, şi director la ziarul acela şi uneori mă întrebam cum naiba face că reuşeşte să scrie zilnic aproape singur cele opt, uneori şaisprezece pagini ale fiţuicii lui. Din câte ştiam, avea numai o secretară şi un băiat pe care îl folosea pe post de reporter, dar mort, copt, în fiecare zi îşi scotea fiţuica lui nenorocită. Uneori zău că îi invidiam forţa de muncă şi capacitatea de a scrie mii de cuvinte zilnic despre subiecte atât de sterile cum ar fi viaţa cotidiană a unui mic orăşel.

— Spune, Radule, dar fii scurt, te rog, pentru că m-ai oprit din scris, am spus eu şi am privit  la cele câteva rânduri amărâte aruncate pe prima pagină.

  • Maestre, am să fiu cât de scurt am să pot…

Dacă mă lua cu maestre, era clar că iar voia vreo favoare. Şi, înainte de a apuca să mă gândesc la cine ştie ce grozăvii, continuă:

— Am auzit că lucrezi la un nou roman, care bineînţeles că va deveni un bestseller, ca tot ce a ieşit până acum de sub pana ta.

— Lasă vrăjeala şi treci la subiect, am mormăit deranjat de premoniţiile lui referitoare la un roman din care nu scrisesem nici măcar prima pagină.

Am auzit cum fostul meu coleg îşi drege vocea, semn că ceea ce urma era fie ceva imposibil, fie o mare gogomănie.

— Păi, m-am gândit, începu el precaut, dacă nu ar fi bine să publicăm un mic fragment din romanul tău în ziarul nostru. Ştii, numai câteva rânduri, doar atât cât să-i facem pe oameni curioşi, cât să se înghesuie şi mai tare apoi să îţi cumpere cartea.

Am privit lung cele câteva rânduri de pe coala albă de hârtie. Am aşezat apoi foaia altfel, aşa, mai pe diagonală, dar tot zece rânduri rămâneau.

  • Alo, ţipă Radu disperat la telefon, te-ai supărat? Era doar o propunere.
  • Nu m-am supărat, Radule, departe de mine aşa ceva. Doar analizam

propunerea ta. Va trebui să discut cu cei de la editură să vedem ce părere au. Nu ştiu precis ce se prevede în contract pentru asemenea situaţii. Dar am să te sun imediat cum am să aflu veşti.

— Bine atunci aştept un telefon, spuse Radu şi închise înainte de a apuca să mai adaug ceva.

I-aş fi dat cu dragă inimă, nu un simplu fragment, ci un capitol sau chiar două, numai că nu aveam de unde să îi dau nimic. Furios pe mine însumi, am încleştat din dinţi şi am terminat de scris prima pagină până au venit fetele. Nu că mi-ar fi folosit la ceva, pentru că spre seară, când am recitit ce am scris, a trebuit să rup foaia de hârtie în bucăţele mici şi le-am aruncat ca să nu le mai văd.

Cineva m-a sfătuit odată să încerc să scriu la calculator, pentru că posibilităţile de intervenţie pe text sunt net superioare, aşa că a doua zi dimineaţă am scos de la naftalină vechiul laptop, dar trebuie să mărturisesc că nu tehnica era de vină, pentru că scrisul tot nu avansa nici aşa. Ocupat cum am fost cu laptopul şi cu punerea lui în funcţiune, nici nu am observat că terrierul nu adusese ca în fiecare dimineaţă ziarul. Nu că i-aş fi dus cine ştie ce lipsa, dar devenise un tabiet şi parcă îmi venea greu să îl încalc aşa, pe nepusă masă. Am băut cafeaua şi l-am chemat pe Churchill, pe care îl auzeam lătrând ca de obicei prin spatele grădinii, pe lângă tumul.

A venit într-un târziu cu o mutră spăsită şi m-a privit de parcă ar fi bănuit că aveam să îl cert.

— Ziarul, Churchill, du-te şi adu ziarul!

S-a dus până la poartă şi a amuşinat ostentativ pe lângă cutia poştală, apoi s-a întors tot fără ziar.

M-am ridicat şi m-am dus şi eu până la poartă, unde am căutat atât în cutie, cât şi în locul unde îl arunca de obicei poştaşul, dar nu era, şi gata. Ori Radu se hotărâse să-mi sisteze porţia zilnică de noutăţi locale până îi dau un fragment de roman, ori Churchill găsise o utilizare mai potrivită pentru ziar.

M-am dus iar pe verandă şi, deşi a doua ipoteză era puţin plauzibilă ţinând seama cât de ascultător era bietul căţeluş, m-am hotărât să îl cert puţin înainte de a-i da telefon lui Radu şi de a afla ce anume se întâmplă.

Am luat ziarul de ieri şi i l-am fluturat ameninţător câinelui prin faţă.

  • Ziarul, Churchill, du-te şi adu ziarul. Să nu îndrăzneşti să te întorci fără ziar.

Săracul căţel nu prea era obişnuit să fie certat, aşa că mi-a aruncat o privire vinovată şi a plecat cu coada între picioare. Mi-era puţin milă de el, dar nu voiam să îşi facă un obicei din a rupe sau a ascunde ziarele. M-am luat cu scrisul, de data asta chiar am reuşit să umplu ecranul laptopului cu un text de care eram mulţumit. Tocmai îl reciteam satisfăcut când l-am văzut pe Churchill că vine tot într-o fugă spre mine cu ziarul în gură. Am vrut să îl cert văzând cât de mototolit şi cu foile ude era, dar mi-am adus aminte de privirea lui vinovată, aşa că m-am mulţumit să îl scarpin puţin după urechi şi apoi am căzut la pace. Împăcat cu mine însumi şi cu textul pe care tocmai îl terminasem, am hotărât că merit încă o cafea, aşa că mi-am mai făcut una şi am luat ziarul la purecat. Mărturisesc că abia la pagina a doua am observat că ceva nu e în regulă şi m-am dus glonţ la calendarul pe care îl aveam atârnat în holul de la intrare. Pe calendar data era  douăzeci şi trei mai, pe laptop la fel, la televizor tot ştirile din douăzeci şi trei mai erau prezentate, numai în ziarul pe care mi-l adusese Churchill era data de douăzeci şi patru mai. Şi nu a trecut mult până să observ că nu era vorba de o greşeală de tipar. Ziarul era într-adevăr cu o zi înainte şi descria evenimentele care abia erau în curs de desfăşurare.

Pe prima pagină scria despre o tamponare între două maşini care avusese loc ieri, adică astăzi, la ora douăsprezece, chiar în faţa poştei. M-am uitat la ceas şi am hotărât că dacă mă grăbesc am tot timpul să ajung chiar dacă merg pe jos, pentru că ar fi fost culmea să iau maşina şi să fiu tocmai eu cel care provoacă tamponarea. Am ajuns la doisprezece fără câteva minute, am intrat la poştă şi mă pregăteam să cumpăr câteva plicuri şi timbre când în spatele meu am auzit o buşitură puternică şi lume ţipând.

Am ieşit şi eu afară şi am privit la vânzoleala care se produce în astfel de ocazii. Bine că nu erau victime, pentru că m-aş fi simţit vinovat faţă de ele că nu am făcut ceva ca să le salvez. Deşi stau să mă întreb ce efect ar fi avut dacă m-aş fi proţăpit în mijlocul intersecţiei de la poştă, strigând în gura mare: „Aveţi grijă cum conduceţi! În curând aici se va petrece un accident“. Probabil că aş fi reuşit să fac în aşa fel încât să se producă mai mult de o singură tamponare.

M-am întors gânditor spre casă mergând cât mai încet posibil, în aşa fel încât să pot întoarce problema pe toate părţile. Puteam să o întorc şi să o răsîntorc, că tot nu îi dădeam de capăt.

În mod sigur, din motive care nu contează, ziarul meu de astăzi nu a fost adus. Iar câinele, micul meu câine, atunci când a fost certat, a făcut cumva rost de ziar. De un ziar, numai că de ziarul de mâine, aşa că urma să aflu de unde îl adusese şi cu asta rezolvam problema.

Ajuns acasă, i-am dat nişte crănţănele din care ştiam eu că îi plac în mod deosebit, apoi, cu o voce dulce, i-am arătat ziarul pe care tocmai îl adusese.

  • Ziarul, Churchill, de unde ai ziarul?

A durat destul de mult până să îl fac să priceapă ce vreau, dar când s-a lămurit a luat-o încet spre grădină şi – de ce eram eu oare sigur de asta? – s-a oprit în dreptul tumulului. L-am scărpinat iar după urechi şi l-am îndemnat blând:

— Ziarul, Churchill, adu ziarul.

Churchill a intrat în una dintre multele galerii săpate de el, l-am auzit lătrând tot mai îndepărtat, ca şi cum ar fi intrat într-o peşteră uriaşă de unde lătratul se auzea cu ecou, şi după câteva minute a mai adus un ziar. L-am lăudat cât am putut de mult şi i-am mai dat un pumn de crănţănele. Bietul câine era aşa de fericit că mă mulţumise în sfârşit, încât sărea mereu în jurul meu şi părea că nu are de gând să se mai oprească niciodată. Apoi, într-un sfârşit, m-a abandonat, a intrat într-o altă galerie, de unde a ieşit în numai câteva clipe cu încă un ziar. Scărpinat, crănţănele, mângâieri, până am simţit nevoia să mă aşez pe o ridicătură a tumulului: ziarul adus a doua oară era de poimâine! Aveam gura uscată, dar nu aveam nimic la îndemână să îmi ud buzele şi nici nu mă înduram să părăsesc minunea pe care tocmai o descoperisem. Am stat şi am respirat adânc, apoi mi-am forţat norocul şi l-am trimis pe Churchill în alte galerii, până când s-au adunat în jurul meu nu mai puţin de zece ziare cu date consecutive. Le-am strâns pe toate şi le-am luat cu mine, apoi m-am închis în birou: comoara pe care o aveam nu putea fi cercetată pe verandă, la vedere.

Nu mi-a luat mult să observ că din douăzeci şi şapte mai, deci peste numai trei zile, gazeta locală începea să publice în foileton romanul meu, câte un capitol pe zi. În ultimul ziar pe care îl aveam era publicat deja capitolul şapte pe care se presupunea că  îl scrisesem. Era stilul meu oarecum, dar în mod sigur nu scrisesem aşa ceva. Nu încă.

L-am sunat pe Radu şi i-am spus că am vorbit cu editura şi că nu are nimic împotrivă să public chiar tot romanul, ţinând seama că este vorba de un ziar local cu un tiraj total de numai cinci-şase sute de exemplare. Urma ca de a doua zi să-i trimit primele cinci capitole. Era să mă scap şi să zic că pe măsură ce câinele va mai scoate altele din tumul i le voi trimite şi pe celelalte, dar ştiam că nu ar pricepe gluma.

Bietul terrier a ajuns aproape obez de câte crănţănele mănâncă zilnic, eu am reuşit să copiez pe laptop din ziarele aduse de câine până la capitolul cincizeci şi, după cum decurge acţiunea, cred că romanul se apropie de final. În mod sigur zilele astea îl voi termina de scris, sau ar fi trebuit să folosesc termenul de copiat? Oricum întrebarea finală nu o pot eluda, dar nici nu pot răspunde la ea: din moment ce eu doar copiez cartea din ziar, a cui este mâna care scrie cartea?

 

 

 

 

 

 

 

Nu are legătură cu ce se întâmplă acum în lume! Sau poate are…

Nu are legătură cu ce se întâmplă acum în lume! Sau poate are…

 

 

fat president

Pofta preşedintelui 

Sergiu Someşan

 

 

 

Chiar dacă eşti al doilea procurist al republicii, atunci când eşti trezit la ora trei din noapte şi purtat mai mult pe sus până la o tanchetă care aşteaptă în stradă, iar de aici mai departe la palatul prezidenţial, nu prea ai cum să te simţi bine şi nici în siguranţă. Zvonuri despre oameni mai importanţi ca mine ridicaţi în toiul nopţii şi pe care apoi nu i-a mai zărit după aceea nimeni circulau de multă vreme şi nu aveam niciun motiv să nu le dau crezare. Nici faptul că la coborâre i-am recunoscut în sala unde am fost dus pe primul şi pe al treilea procurist al republicii nu m-a făcut să mă simt mai bine. Am încercat să îmi amintesc ce livrasem ultima dată palatului prezidenţial, dar privirea dură a comandantului gărzii nu mă ajuta deloc să mă concentrez. Ne-a privit pe rând insistent, apoi a spus doar atât:

  • Preşedintele are nevoie de voi! Intraţi!

O uşă cât o poartă de cetate s-a deschis şi am pătruns toţi trei într-o

încăpere de mărimea unui hangar, urmaţi îndeaproape de comandantul gărzii şi de câţiva soldaţi înarmaţi. Un covor albastru ducea de la uşă până la ceva ce părea a fi un fel de tron pe care stătea sprijinit de una din rezemători o arătare ce aducea cu un bărbat supradimensionat şi lăbărţat, aproape revărsat în tot fotoliul, arătând de-a dreptul hidos în lumina puternică ce îl arăta în toate detaliile.

— Înaintaţi, ne-a spus rece comandantul gărzii şi ne-a îndrumat spre fotoliu.

Ne-am apropiat toţi trei cu paşi mărunţi, răstimp în care eu am privit pe furiş împrejur pentru a-l zări pe preşedinte chiar în clipa în care avea să apară. Faţa lui îmi era binecunoscută din afişele care împânzeau ţara, aşa că nu ar fi trebuit să îmi fie prea greu să-l recunosc. Am mai făcut câţiva paşi spre tronul-fotoliu şi atunci binecunoscuta voce a preşedintelui nostru a răsunat dinspre arătarea de pe fotoliu:

— Mişcaţi-vă odată, popândăilor! Vă aştept de ore întregi, şi toţi trei am mărit pasul oprindu-ne abia în faţa sa.

Încercam să nu privesc înspre lăbărţarea de grăsime din fotoliu de frică să nu îmi scape vreo grimasă de dezgust, ştiind prea bine că ar fi fost şi ultima din viaţa asta.

Se pare că al treilea procurist nu a avut acelaşi noroc ca mine, pentru că ridicat ochii şi un icnet de scârbă s-a făcut auzit dinspre el.

  • Ce-i, procuristule? Ţi-e silă de înfăţişarea preşedintelui tău? Te-

ai gândit vreun moment că din pricina problemelor ţării am ajuns aşa?

Am riscat o privire spre muntele de grăsime şi i-am zărit ochii cruzi,

înecaţi în osânză, căutând privirea comandantului gărzii. A făcut un semn scurt şi doi oameni din gardă au păşit spre al treilea procurist şi aproape că l-au săltat pe sus. Un scâncet uşor, ca de iepure prins în capcană, a fost tot ce a ieşit de pe buzele tremurânde ale procuristului în momentul în care a fost scos din cameră.

— Aşa deci, hohoti preşedintele nostru ascuns în maldărul de grăsime de pe fotoliu, am rămas cu numai doi procurişti. Sper că sunt şi cei mai buni, altfel va trebui să găsim alţii cât de curând.

Făcu semn spre comandantul gărzii care zâmbea crispat:

  • Să vină biochimistul!

Pe una din uşile laterale îşi făcu apariţia un bărbat mărunţel cu un

barbişon care îl făcea să semene cu un ţap, iar, după cât era de înspăimântat, părea mai degrabă să fie ţapul ispăşitor decât primul biochimist al republicii. Înaintă cu paşi mărunţi până ajunse lângă noi, după care se opri brusc, lăsându-mi pentru o clipă impresia că vrea să îngenuncheze.

  • Spune-le! lătră scurt preşedintele.

Biochimistul se înclină respectuos în direcţia preşedintelui, apoi se întoarse spre jumătate spre noi.

— În urma cercetărilor întreprinse în laboratoarele noastre s-a observat că toată hrana pe care o consumăm noi este formată din substanţe organice care sunt levogire, adică deviză lumina polarizată spre stânga. Am ajuns la concluzia că dacă procuriştii prezidenţiali ar reuşi să aducă din universurile paralele în care călătoresc ei hrană formată din substanţe organice dextrogire, atunci preastimabilul nostru preşedinte ar putea mânca tot ce doreşte şi în orice cantităţi astfel că în curând va reveni la greutatea normală. Bineînţeles că o uşoară cantitate de hrană levogiră va trebui păstrată în porţia zilnică pentru a menţine metabolismul bazal.

Am privit uluit spre micul omuleţ de lângă mine: dacă teoria lui era corectă preşedintele nostru va putea să se ghiftuiască precum un porc şi să arate ca o gazelă.

Primul procurist se dovedi ceva mai pragmatic şi întrebă:

— Presupunând că această teorie este valabilă, am dori să întrebăm pe stimabilul biochimist cum vom recunoaşte acest tip de hrană. Pentru că, în ciuda talentului nostru special care ne permite să călătorim între universurile paralele, suntem în fond nişte oameni destul de simpli şi uneori chiar cu o educaţie precară.

Partea cu educaţia precară se referea la mine, dar nu îmi mai păsa de asta de multă vreme. Am fost ridicat de pe băncile şcolii când s-a aflat de talentul meu, pus la dispoziţia cancelariei prezidenţiale şi obligat să procur tot fel de lucruri mai mult sau mai puţin utile ţării, dar în mod sigur plăcute preşedintelui.

Biochimistul deschise trusă elegantă pe care o avea, făcându-i pe soldaţii din gardă să ridice precauţi armele spre el, şi scoase trei mici dispozitive de mărimea unui ceas de mână fiecare. Ne prinse câte unul la încheietură şi cum a rămas cu ultimul în mână a privit încurcat spre preşedinte.

— Mă scuzaţi, dar mi s-a spus că vor fi trei procurişti, şi dinspre fotoliul prezidenţial s-a auzit un hohot sarcastic de râs.

— Trei au fost, biochimistule, dar unul a căzut la testul de estetică. Şi hohotele stârnite de această glumă macabră au răsunat multă vreme sub tavanul boltit al sălii. Pe unul dă-l comandantului gărzii să-l păstreze pentru a-l avea de rezervă în cazul în care cei doi procurişti rămaşi nu se vor descurca onorabil.

Biochimistul a înmânat dispozitivul rămas comandantului, apoi ne-a instruit cu privire la modul de folosire a detectoarelor de substanţe levogire. Era simplu: dispozitivul de forma şi mărimea unui ceas de mână avea un mic locaş în care trebuia introdusă o bucăţică de substanţă de mărimea unui bob de orez sau chiar mai mică. Un led verde care lumina indica substanţele dextrogire. În schimb, dacă lumina ledul roşu, substanţele erau levogire, deci le puteam ignora.

— Gata cu vorbăria! Lătră vocea preşedintelui. Plecaţi şi aveţi grijă ce aduceţi! Luaţi cu voi containere mai mari şi primul lucru pe care îl vreau e un jambon uriaş… şi dextrogir, bineînţeles, ca să pot mânca pe săturate.

Am fost duşi spre sala procuriştilor şi, înainte de a ne lua fiecare cheile de activare a cabinei, primul procurist îmi spuse cu voce tare:

  • Noroc bun să avem, partenere!
  • Mulţumesc la fel, am spus eu şi am înţeles din felul în care fusese

formulată urarea că voia să ne întâlnim înainte de a pleca la treabă.

În infinitatea de lumi paralele pe care puteam bântui fără nicio grijă, era una care avea o planetă la fel ca a noastră, atât că era nelocuită. După ce o descoperisem cu totul întâmplător, am reuşit să comunic cumva coordonatele ei primului procurist şi am stabilit ca de câte ori urarea de noroc folosea pluralul să ne întâlnim cât mai urgent acolo. Nu se punea problema să fim urmăriţi sau ascultaţi pentru că numai un procurist ar fi putut ajunge acolo şi numai dacă ştia coordonatele. Sau ar fi putut să ajungă cu totul întâmplător, aşa cum ajunsesem şi eu, dar asta era o întâmplare cu o probabilitate atât de scăzută încât nici nu o luam în seamă.

Am pus în cabină un container de alimente mai mare decât de obicei şi sub privirea atentă a unui soldat din gardă care ne privea de parcă ar fi priceput ceva am răsucit cheia de activare. A urmat obişnuitul vertij şi am fost înconjurat de un întuneric lăptos, care atunci când s-a risipit m-a lăsat să văd în zare o plajă cu nisip auriu şi mai mulţi cocotieri care se aplecau deasupra unui golf ale cărui ape erau de un albastru incredibil. Chiar lângă mine se materializă, la doar câteva secunde distanţă, şi primul procurist, care mă privea posomorât.

La început, imediat după ce descoperisem mirifica lume, i-am propus să evadăm aici. Să găsim o cale oarecare şi să ne aducem familiile aici. Primul procurist mă bătuse blând pe umăr:

— Nu se poate, puştiule. După ce ne aducem familiile noastre va trebui să aducem aici şi prietenii ca să nu ne plictisim, apoi vecinii ca să avem cu cine să ne certăm şi aşa mai departe până am ajunge să mutăm toată lumea noastră pe această planetă. Ar fi mult mai simplu să aducem aici 20-30 de oameni fideli preşedintelui şi lumea noastră ar fi la fel de minunată ca oricare alta.

În călătoriile noastre ajungeam uneori pe planete identice cu ale noastre, atât doar că preşedintele lor era ales pentru numai patru ani şi nu pe viaţă aşa cum se întâmplă cu al nostru. Pe străzi lumea vorbea tare, tinerii se distrau şi oamenii aveau feţele vesele şi luminoase. Erau şi în acele lumi procurişti, dar se numeau altfel şi erau folosiţi pentru cercetări ştiinţifice şi pentru a stabili legături între planete care altfel nu ar fi ştiut niciodată de altele. Unii erau uniţi într-un soi de Ligă profesională care să le apere drepturile, dar noi nu am îndrăznit niciodată să ne afiliem şi nici măcar să ne gândim la aşa ceva.

— Ce-ai de gând să faci? l-am întrebat văzându-l cât de încruntat privea nisipul de la picioarele lui.

A tăcut multă vreme înainte de a-mi răspunde.

— Am de gând să le cer ajutorul, Tom.

De multă vreme nu îmi mai spuse pe nume. Relaţiile prea strânse nu erau bine văzute şi folosirea numelor era privită ca un prim pas spre planificarea unui complot.

  • Cui? am întrebat eu deşi aveam o bănuială.
  • Celor din Ligă. Adu-ţi aminte ce spuneau. Ori de câte ori

avem nevoie de ei, ne vor ajuta. Mai multe minţi reprezintă mai multe idei şi poate mai multe şanse.

  • Şi cum ai să procedezi concret? am întrebat eu.
  • Aşteaptă-mă aici, a spus el şi şi-a activat cheia individuală,

dispărând din faţa mea în aceeaşi ceaţă lăptoasă obişnuită.

Am început să mă plimb nerăbdător pe plajă, deşi eram conştient că voi avea destul de mult de aşteptat. M-am urcat pe o tulpină de palmier care se întindea aproape orizontal deasupra apei şi am privit mulţimea de peşti care se zbenguiau fără griji dedesubtul meu. Măcar dacă aş fi avut din ce să confecţionez o undiţă să îmi încerc norocul ca să treacă mai uşor timpul. Dar pe planeta asta probabil că se va auzi de fier şi de ace de oţel peste multe, foarte multe sute de milenii. Imediat după ce am descoperit acest minunat loc am propus să construim măcar o colibă unde să stăm atunci când avem de vorbit mai multă vreme.

— Nu cred că este bine, s-a împotrivit atunci primul procurist. Pe aici nu este niciodată vreme rea ca să avem nevoie de un adăpost şi apoi ne-am ataşa prea mult de locul acesta şi ne-ar veni din ce în ce mai greu să îl părăsim. Până într-o zi când nu am mai dori să plecăm deloc de aici.

Lucru pe care nici nu îl găseam chiar aşa de rău şi mă întrebam: din zecile de procurişti care de-a lungul vremii nu s-au mai întors din misiuni oare câţi din ei pescuiau împăcaţi cu lumea în astfel de locuri mirifice? Explicaţia oficială era că au căzut la datorie pentru că în orice moment, oricât de multă grijă am avea, oricare din noi am putea ajunge pe o planetă aproape identică din toate punctele de vedere cu Terra, mai puţin în privinţa unui mic amănunt mortal: oxigenul din aer să fie înlocuit cu amoniac sau alt gaz irespirabil, temperatura să fie coborâtă mult sub limita la care un om putea supravieţui ori mii de alte amănunte poate mai subtile, dar la fel de mortale. Un procurist bun avea un al şaselea simţ cu ajutorul căruia evita instinctiv astfel de planete. Dar tot se mai întâmplau accidente lucru care ne diferenţiau net de porcii cu ajutorul cărora se căutau trufele pentru mesele grandioase ale preşedintelui şi care îşi desfăşurau activitatea în relativă siguranţă. Pentru că, absolut întâmplător, am aflat că sumele alocate unui procurist erau egale cu acelea alocate dresajului şi întreţinerii unui porc specializat în căutarea trufelor. Tocmai rumegam aceste gânduri care nu aveau deloc darul să-mi ridice moralul când l-am văzut pe primul procurist apărând din ceaţă.

Avea cu el două containere pentru alimente şi prin capacul transparent li se putea vedea foarte uşor conţinutul: era aproape identic şi părea extras din visul unui gurmand fericit. Totuşi, unul din containere avea conţinutul în mod uşor diferit: nu era nici pe departe la fel de apetisant ca al celuilalt. Jambonul era la fel de uriaş şi îmbietor, dar părea un pic mai fad şi culoarea puţin mai ştearsă. La fel şi cârnaţii, pastrama sau bucăţile de salam. La suprafaţa fiecărui container trona câte o uriaşă pâine proaspătă, ce părea abia scoasă din cuptor şi la fel, în unul dintre containere pâinea părea o idee mai veche şi trecută.

Primul procurist îmi întinse containerul cu mâncarea care părea de calitatea a doua şi îmi spuse:

— Să mergem, dar te rog să ai grijă: sub niciun motiv să nu guşti din mâncarea din containerul meu. Invoci ce motiv vrei tu dacă eşti obligat, dar să nu guşti. Spune, de exemplu, că nu poţi să îţi asumi răspunderea pentru alimentele aduse de mine, ci numai pentru alte tale.

Dori să aranjeze puţin mâncarea în containerul lui, iar când înlătură capacul ca să facă asta un miros atât de înnebunitor ieşi din el încât aproape că îmi veni să-i dau peste mână şi să rup măcar o bucăţică din bunătăţile lui. Îmi observă privirea şi îmi spuse zâmbind:

— Feromoni alimentari din belşug… sper să reacţioneze la fel şi preşedintele când vom ajunge. Şi acum hai că o fi devenit nerăbdător.

 

*

 

Când am intrat în sala de acum binecunoscută, în ciuda luminii feerice totul mi se părea aproape întunecat în comparaţie cu paradisul albastru din care tocmai sosisem. Purtam amândoi containerele cu alimente ca pe nişte trofee pe care le-am lăsat la numai câţiva paşi de fotoliul prezidenţial. Fără să aştepte altă invitaţie, primul procurist dădu la o parte capacul de pe containerul lui şi un miros îmbietor se răspândi în sală.

— Mda, recunoscu preşedintele, miroase foarte apetisant, dar poate fi la fel de periculos pe cât de frumos arată. Am să te rog, stimate procurist, să guşti dumneata primul.

Ca din pământ unul din soldaţii din gardă aduse câteva perechi de tacâmuri, altul o masă uşoară şi un platou, apoi primul procurist începu să taie tacticos mai întâi pâinea, pe urmă jambonul uriaş, continuând cu mezelurile şi pastrama.

Sub ochii măriţi de poftă ai preşedintelui şi ai celor din gardă, începu să mănânce încet, savurând fiecare îmbucătură.

— Pentru că este destul şi pentru că în numai zece minute mai pot aduce câteva containere asemănătoare acum că ştiu sursa, pentru siguranţa onorabilului preşedinte invit şi soldaţii din gardă să guste pentru a-şi face o impresie. Hrană gustoasă, garantat dextrogiră, care nu îngraşă nici măcar un gram.

Drept dovadă arătă senzorul al cărui led clipea verde strălucitor.

Comandantul gărzi privi spre preşedinte care, cu ochii în containerul deschis, îşi dădu aprobarea şi toţi soldaţii năvăliră şi începură să mănânce de pe măsuţă, în timp ce primul procurist aşeză cu măiestrie de bucătar versat bucăţi apetisante pe micul platou şi îl înfăţişă preşedintelui care, privind în sală şi văzând cum toţi înfulecă de zor, începu şi el să mănânce cu poftă.

L-am privit cu atenţie pe primul procurist: mânca şi el lacom alături de ceilalţi, deşi mi se părea că lăcomia lui era puţin prefăcută şi că plescăiturile de plăcere erau menite mai degrabă să le arate celorlalţi ce mâncare bună adusese. Între timp ochii îi fugeau pe furiş de la un soldat din gardă la altul şi numai faptul că îl urmăream atât de atent m-a făcut să observ momentul în care primul soldat a căzut ca secerat la podea. La început n-a observat nimeni, nici măcar preşedintele, care era cu faţa spre soldaţi, dar când încă doi, trei, au început să se prelingă spre podeaua lustruită, preşedintele a făcut ochii mari şi a dat să strige ceva. În acelaşi timp de afară a început să se audă ceva ca un huiet, un zgomot de mulţime furioasă care se apropia.

  • Dictatorul a murit, trăiască libertatea! S-a auzit clar când mulţimea

s-a mai apropiat.

Primul procurist s-a oprit din mâncat şi a privit în spate: doar

comandantul gărzii, care gustase din mâncare printre ultimii, a încercat cu un gest disperat să scoată pistolul, dar a căzut înainte de a apuca să tragă măcar un foc.

Doar Preşedintele, care din cauza greutăţii probabil că asimila mai greu alimentele, mai era încă lucid. Cu un gest moale a băgat mâna într-o deschizătură a fotoliului, de unde a scos un pistol cu prăsele de aur. Acum ori pistolul ăla era doar pentru decor, ori fusese descărcat de cineva care nu voia să fie împuşcat din greşeală, că percută în gol şi preşedintele muri privind neîncrezător la arma care nu-i fusese de niciun folos.

Primul procurist verifică atent soldaţii din gardă, îndepărtă precaut armele de lângă ei, apoi opri una pentru el şi îmi dădu alta mie. Căută în spatele fotoliului staţia de radio de unde dictatorul se adresa poporului şi scoase din buzunar un minicasetofon pe care îl cuplă la staţie. În curând în toate radiourile din ţară şi la difuzoarele din faţa palatului răsunau uralele mulţimii şi vestea că dictatorul a murit.

După câteva minute, primul procurist comută minicasetofonul pe alt canal şi un comunicat oficial se făcu auzit: un comitet revoluţionar care urma să fie condus de al doilea procurist al republicii urma să preia puterea până la organizarea unor alegeri libere.  Poporul era chemat la palatul prezidenţial să apere revoluţia de eventualii duşmani. Soldaţii care vor trece de partea revoluţiei vor fi absolviţi de vina de a fi slujit un regim dictatorial, dar crimele individuale vor fi pedepsite conform legii.

Câţiva soldaţi din garnizoana palatului şi-au făcut apariţia, dar, văzând preşedintele mort şi grămezile de leşuri, au aruncat armele şi au ridicat mâinile sus.

— Veniţi, le-a spus primul procurist, şi depuneţi jurământul în faţa şefului comitetului revoluţionar. De astăzi veţi forma garda lui personală şi veţi răspunde cu viaţa dacă i se clinteşte chiar şi un singur fir de păr din cap. Aşteptaţi-l apoi afară. O să îl conduceţi în balcon, unde va ţine un discurs poporului.

Au depus în grabă un jurământ improvizat ad-hoc şi au ieşit apoi disciplinaţi afară, dar eu nu i-am urmat încă ci, am rămas şi am privit încruntat spre primul procurist.

— Ştiu, dragă Tom, ce vrei. Câteva lămuriri, deşi sincer să fiu mă aşteptam ca din partea unui tânăr şef al comitetului revoluţionar să dai dovadă de mai multă perspicacitate. Să enumăr aşadar nelămuririle tale: alimentele mele au fost otrăvite cu o otravă cu efect întârziat, dar destul de rapid o dată ce se făcea absorbţia. Otrava mi-a fost livrată de Ligă şi tot ei mi-au dat şi antidotul. După Cum tot ei au făcut înregistrarea şi mi-au dat casetofonul direcţional care, deşi era la mine în buzunar, făcea ca sunetele să pară că vin din afara încăperii. Mai ai întrebări?

Între timp decuplă casetofonul de la staţie şi de afară începură să se audă în piaţa din faţa platului, de data asta pe bune, strigăte şi urale.

— Doar una singură, i-am răspuns: de ce m-ai numit pe mine şef al comitetului revoluţionar?

M-a privit aşa cum un părinte îşi priveşte fiul poznaş:

— E simplu, dragă Tom: tu o să fii în prim plan în aşa fel încât eu să pot să veghez din umbră să nu ţi se întâmple ceva până ce se va linişti totul.

A dat să plece, dar s-a întors din prag şi a arătat spre leşul dictatorului:

— A, şi bineînţeles, să fiu cu ochii pe tine să nu te îngraşi prea tare.

 

 

 

Brânduşa-proză erotică are 6.999 vizualizări

Brânduşa-proză erotică are 6.999 vizualizări. Oare cine va fi norocosul cititor care o va citi a şapte mia oară?

luis-girl-royo-flowers

http://www.poezie.ro/index.php/prose/222945/_Brandusa__-_proza_erotica

 

Nu mai spun că mi s-a reproşat că de fapt nu este deloc erotică dar cred că interlocutorul voia să spună că nu este pornografică.

Oricum este cea mai citită povestirea a mea.