Am primit de la editură coperta pentru romanul „Vampirul de pe strada Sforii”. Dacă totul merge conform planurilor va fi lansat încă în această lună la Bookfest-ul din mai 2015.
Între timp ca să nu îmi ies din mână scriu la următorul roman – tot poliţist dar cu uşoarte tente de SF
Arhivele lunare: aprilie 2015
Hei! Caut romanul URSSA. Nu aţi văzut pe unde este? Am auzit că este un roman formidabil şi că personajul principal seamănă exact cu mine.
Hei! Caut romanul URSSA. Nu aţi văzut pe unde este? Am auzit că este un roman formidabil şi că personajul principal seamănă exact cu mine. Ai crede la prima vedere că este un pisic nevinovat dar este cel mai teribil spion.
Iar fata din roman, prietena lui, este o adevărată frumuseţe slavă: înaltă, blondă şi teribil de periculoasă. Ca să-şi elimine duşmanii nu are nevoie de nici o armă: ea e cea mai mortală armă.
Între timp l-am găsit. Pentru cei curioşi arată cam aşa:
Iar cei dornici să îl citească îl pot comanda de aici:
http://www.edituradatagroup.ro/produs/urssa-uniunea-republicilor-sovietice-socialiste-ale-americii/
Cunoaşteţi ceva mai periculos decât un KGB-ist înarmat? Răspunsul nu este la îndemâna oricui dar este simplu: un KGB-ist neînarmat.
Cunoaşteţi ceva mai periculos decât un KGB-ist înarmat? Răspunsul nu este la îndemâna oricui dar este simplu: un KGB-ist neînarmat. Cu atât mai mult dacă KGB-istul cu pricina este o tânără aparent fragilă şi inocentă fată. Pentru a vă lămuri despre ce este vorba este suficient să citiţi fragmentul de mai jos:
O frumoasă poveste de dragoste, un coup de foudre care îşi trăieşte pasiunea printre intrigi şi şuierat de obuze, printre prieteni dar mai ales printre duşmani. Asta veţi găsi în noul roman URSSA – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii
O frumoasă poveste de dragoste, un coup de foudre care îşi trăieşte pasiunea printre intrigi şi şuierat de obuze, printre prieteni dar mai ales printre duşmani. Asta veţi găsi în noul roman URSSA – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii. Un scurt fragment din momentul în care eroul principal îşi mărturiseşte dragostea:
Irina îşi trase mâinile dintr-ale lui şi îşi şterse ochii. Privindu-l parcă cu milă, îşi muşcă uşor buzele şi spuse, cu o urmă de zâmbet:
— Nu voi înţelege niciodată de ce ar vrea cineva o copie, când originalul este lângă el.
Michael rămase năucit şi o privi pe Irina parcă nevenindu-i să creadă că spusese aşa ceva. Îşi încleştă mâna pe pahar, ca şi cum ar fi vrut să îl spargă. Apoi vorbi atât de încet, încât Irina trebui să se aplece peste masă ca să-l audă:
— Cum aş putea spera la original, la o fată atât de minunată ca tine, când sunt un ratat şi nimic altceva? Un alcoolic cu patru sute de dolari în buzunar şi fără siguranţa unui loc de muncă în următoarele zile. Ce aş avea eu de oferit unei fete ca tine?
Irina îl privi zâmbind la lumina tremurătoare a lumânărilor. Într-un târziu, îi răspunse şi ea, tot cu voce coborâtă:
— Eu credeam că, atunci când un bărbat şi o femeie simt ceva unul pentru altul, nu mai contează nimic. Dar poate că astea nu sunt decât nălucirile sufletului slav de care fac atâta caz scriitorii occidentali.
Vru să mai spună ceva, se opri şi privi tristă în jos, la sclipirile rubinii ale vinului din pahar. Era pe punctul de a izbucni din nou în lacrimi. Michael se ridică brusc de la masă şi se apropie de ea, strângându-i cu putere mâinile în palme:
— Irina, tu chiar crezi ce spui, nu-i aşa?
— Am crezut-o încă din clipa în care, atunci, la uşă, m-ai strâns în braţe ca să îmi dai paltonul. Am crezut că şi tu ai simţit acelaşi lucru, pentru că în noaptea aceea am dormit cu paltonul în braţe numai pentru că fusese atins de tine.
Michael se ridică brusc în picioare şi o privi cu ochi strălucitori:
— Irina, să nu pleci nicăieri! Aşteaptă-mă un minut. Atât te rog, încă un singur minut.
Se îndreptă cu paşi repezi spre gazda lor, cea care îi dăduse o scatoalcă puştiului cu câteva minute mai înainte:
— Băiatul unde este? Molodeţ, îşi aduse el aminte cum se spune „tânăr” în limba rusă, iar mama băiatului îi arătă spre uşa care ducea în bucătărie.
Michael o deschise atât de grăbit, încât fu cât pe ce să îl lovească pe tânărul care asculta cu urechea lipită de ea.
— Vorbeşti engleza? îl întrebă el şi băiatul scutură aprobator din cap.
— Spune-mi, te rog, cum se spune corect în limba rusă „Irina, vrei să fii soţia mea?”
După ce băiatul îi spuse, iar el repetă de câteva ori ca să fie sigur că pronunţă bine, arătă spre inelul de la degetul băiatului.
— Aş avea nevoie şi de un inel mai deosebit. Întreab-o pe mama ta dacă nu are unul. Cu bani, cumpăr inelul, să ştii.
Băiatul o strigă pe mama lui, căruia îi vorbi repede şi, pe măsură ce femeia pricepea despre ce era vorba, un zâmbet larg i se lăţea pe faţa roşie. Îi făcu semn lui Michael să aştepte şi fugi cu o viteză incredibilă pentru greutatea ei. O auziră din bucătărie cum tropăie îndesat pe scări. Se întoarse în câteva minute şi deschise palma lată. În ea se vedea o bucăţică roşie de catifea pe care o desfăcu cu gesturi de magician, dezvelind un inel de aur cu un desen complicat. Michael îl luă în mână şi, măsurându-l din ochi, i se păru că s-ar potrivi pe degetul Irinei.
Duse mâna la buzunar, vrând să îl plătească, dar femeia îl opri şi spuse ceva repede băiatului, care îi traduse:
— Spune că este inelul pe care l-a primit de la tata când s-au logodit. L-a primit cu dragoste şi trebuie dat cu dragoste, nu cu bani. Şi ea chiar vi-l dă cu dragoste.
Michael se fâstâci şi, neştiind ce să facă, o luă în braţe pe femeia masivă şi o sărută apăsat pe amândoi obrajii, făcând-o să fie şi mai roşie decât era de obicei.
Privi prin bucătărie şi văzu nişte cutii micuţe pentru mirodenii, vopsite în roşu şi auriu. Arătă spre ele şi băiatul o goli pe cea cu piper, apoi suflă în ea ca să o cureţe şi i-o dădu lui Michael, care aşeză cu grijă catifeaua cu inelul în ea. Se întoarseră cu toţii în salon. Michael se gândi cum avea să reacţioneze Irina primind inelul de logodnă dintr-o cutie de piper şi înţelese că nu îşi făcea probleme din cauza asta deşi, dacă ar fi îndrăznit să-i facă aşa ceva Siennei, în mod sigur i-ar fi aruncat cutia cu inel cu tot în cap.
Irina stătea aşezată la masă, dar cei din încăpere bănuiau că urmează să se întâmple ceva şi aşteptau cu sufletul la gură.
„Ei, aţi vrut spectacol, o să aveţi spectacol”, îşi zise Michael apropiindu-se spre fată. O luă de mână şi o ridică de la masă, apoi o duse până în faţa barului, unde era mai mult loc liber şi puteau fi văzuţi de toată lumea. Se aşeză în genunchi în faţa ei şi întrebă tare în rusă, aşa cum îl învăţase puştiul:
— Irina, vrei să fii soţia mea?
Cu gesturi de prestidigitator, scoase cutia de piper viu colorată şi o deschise, arătându-i fetei inelul.
O clipă, toată lumea crezură că fata va fugi afară, după cum se uita spre uşă, dar, în secunda următoare, ochii Irinei i se umplură de lacrimi. Se aplecă spre Michael, îl ridică de jos şi îl strânse în braţe.
Pentru că nu spunea în continuare nimic, Michael repetă întrebarea, cu faţa îngropată în umărul ei, trăgând cu nesaţ pe nări mirosul ei atât de drag şi de cunoscut.
Cum pe fată o îneca plânsul şi nu putea vorbi, puştiul strigă din tot rărunchii:
— Răspunde-i!
— Da, răspunde-i, strigară şi alţi meseni.
Irina se desprinse din braţele lui şi strigă şi ea:
— Da, da, de o mie de ori da!
Toţi cei din sală se ridicară în picioare şi începură să aplaude, iar Michael profită ca să o sărute îndelung pentru prima dată. Terminară masa în tăcere. De data asta, tăcerea nu mai era apăsătoare, ci purta amprenta unei nerăbdări abia ascunse. Când se ridicară de la masă, fură însoţiţi de matroană, care îl luă şi pe puşti cu ea, de bună seamă să-i traducă, uitând că şi Irina putea să facă acelaşi lucru. Ajunşi la camerele lor, femeia le luă cheile şi le arătă altă încăpere, mult mai mare:
— Aceasta este cheia de la apartamentul nupţial, traduse băiatul. Nu a mai fost folosit de când l-au amenajat, iar mama spune că este o onoare ca nişte oameni atât de frumoşi să îl inaugureze.
Cartea poate fi achiziţionată de pe pagina editurii:
http://www.edituradatagroup.ro/produs/urssa-uniunea-republicilor-sovietice-socialiste-ale-americii/
sau direct de la mine pentru cei care o doresc cu autograf.
Prezentarea romanului aici:
Aţi fost vreodată urmărit de câteva tancuri hotărâte cu orice preţ să vă distrugă?
Aţi fost vreodată urmărit de câteva tancuri hotărâte cu orice preţ să vă distrugă? Nu? Nici nu este nevoie de asta. Puteţi trăi senzaţia asta citind două fragmente din noul roman URSSA. Acasă, în fotoliu cu un pahar de votcă în mână şi nu fugăriţi de cele mai teribile maşini de război ale Uniunii Sovietice: tancurile T 72.
*
— Bine, capitulă Michael şi frână brusc, fiindcă în faţa maşinii, la numai câţiva metri, explodase un obuz.
— Asta ce naiba mai e? întrebă şi vru să coboare din maşină, dar Irina, care se uită prin geamul din spate, îl prinse de braţ şi strigă:
— Ocoleşte craterul şi bagă viteză. Nu mai sta. Altfel, următorul obuz o să ne nimerească pe noi.
Michael, încă şocat de noua turnură a evenimentelor, nu mai ezită şi, impulsionat mai mult de vocea fetei, decât de faptul că ar fi fost conştient de pericol, se supuse orbeşte.
— Totuşi, ce se întâmplă? vru să ştie el, după ce ocoli craterul de obuz, frustrat că nu putea privi înapoi.
— Trei tancuri vin după noi, spuse Irina. Şi obuzul acela nu a fost tras ca să ne nimerească, ci ca să ne oprească, aşa că accelerează cât poţi.
Colonelul Iuri Sovoliov trimisese în urmărirea lor două plutoane a câte trei tancuri, socotind că este un antrenament destul de bun pentru tanchiştii săi, în lipsa anulatei aplicaţii. Văzând că fugarii nu sunt la schit, un pluton o luase spre Şorozina, iar celălalt, spre Vologda. Cei care porniseră spre Vologda trăseseră lozul câştigător şi acum se sfătuiau prin staţia radio cum să îi oprească pe fugari pentru că, oricâte obuze de avertisment ar fi tras, nu puteau deteriora şoseaua suficient de mult, încât maşina fugarilor să nu treacă.
Se hotărâseră să recurgă la o schemă tactică obişnuită: în timp ce tancul comandantului de pluton rămânea pe şosea, în urmărirea lor, celelalte vor încerca să îi depăşească pe flancuri şi să le taie calea. Nu era greu deloc, pentru că, deşi viscolul se domolise, într-unul din momentele de acalmie, autoturismul nu putea merge cu mai mult de 40 de kilometri pe oră, din cauza lanţurilor care îi micşorau viteza, pe când tancurile, chiar dacă o luau pe câmp, prindeau uşor 70 de kilometri şi chiar mai mult. Tancurile T72 erau adevărate maşini de luptă. Comandantul de regiment avea dreptate în privinţa lor: se puteau deplasa şi lupta pe orice vreme. Colonelul Iuri Sovoliov nu era o fire romantică, dar uneori regreta că iubitele lui tancuri aveau o denumire atât de prozaică. Şi mai regreta că nemţii, în cel de al Doilea Război Mondial, monopolizaseră toate numele de feline mari pentru tancurile lor. Dacă un tanc ar fi meritat să se numească tigru sau panteră, acelea erau tancurile T72, iar cine le-ar fi văzut cum aleargă în noapte, săltând uşor peste micile denivelări, în mod sigur le-ar fi asemănat unor tigri. Unor tigri siberieni, bineînţeles: mortali, tăcuţi şi periculoşi.
— Accelerează, Michael! strigă Irina, văzând că tancurile din lateral ajunseseră aproape paralel cu ei.
— Accelerez, spuse Michael şi, când privi în faţă, Irina se prinse mai bine de mânerul portierei, şoptind:
— Doamne, Michael, podul!
— Podul, salvarea noastră, zise el şi strânse volanul până i se albiră degetele.
Mai aveau numai câteva sute de metri până la pod, dar tacurile erau deja cu zece metri înainte lor şi se pregăteau să închidă şoseaua, când Michael călcă acceleraţia până la podea şi maşina ţâşni înainte, zdrăngănind din lanţuri. În mod sigur, nimeni nu mai trecuse peste cele două traverse cu o asemenea viteză, pentru că una din ele, din cauza şocului, se mişcă în lăcaşul de oţel, gata să cadă. Chiar dacă nu ar fi căzut, tot nu ar fi putut susţine greutatea unui T72, care cântărea peste 40 de tone. Cele două tancuri din lateral poate că ar fi avut vreo şansă să scape, dacă cineva ar fi avut timp să se uite pe hartă şi să vadă râul. Dar viscolul lucrase harnic o bună parte din noapte şi stratul subţire de gheaţă de pe râu fusese acoperit de zăpadă, făcându-l identic cu câmpia din jur. Michael auzi bufniturile aproape simultane ale celor trei tancuri, dar nu se întoarse să vadă. În schimb îşi dădu seama de deznodământ, auzind chiotul de bucurie al Irinei.
— Poţi să o laşi mai încet de acum, spionul meu, îi dădu un ghiont fata şi Michael clătină din cap, zâmbind crispat.
— Niciun spion nu cred că ar fi în stare să facă aşa ceva. Poate James Bond.
— Cine este James Bond? întrebă Irina, iar Michael îşi dădu seama că un film în care comunismul este luat în răspăr aproape tot timpul nu avea cum să fie distribuit în ţara comunismului.
— Lasă, spuse el. Decât să îţi explic, mai bine îţi arăt filmul când ajungem în Statele Unite.
URSSA videoclip conceput de un fan al romanului
Romanul SF URSSA – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii
youtube.com
Cartea poate fi achiziţionată de pe pagina editurii:
http://www.edituradatagroup.ro/produs/urssa-uniunea-republicilor-sovietice-socialiste-ale-americii/
sau direct de la mine pentru cei care o doresc cu autograf.
Noutăţi de ultimă oră
Mi s-a atras atenţia că Facebook-ul nu este totul şi în timp ce mă concentrez cu reclama şi noutăţile pe facebook neglijez blogul. Mai ales că am constatat că nu chiar toată lumea are cont pe facebook şi apoi inserturile de pe „perete” sunt atât de efemere… ca nişte emferide.
Aşadar un fan care deocamdată doreşte să îşi păstreze anonimatul a făcut o prezentare romanului URSSA. Am pus-o pe youtube şi se poate vedea aici:
E pusă de numai câteva zile şi deja are 150 de vizualizări – dar recunosc că de vrei zece ori m-am uitat numai eu 🙂