De fapt internet şi telefon nu am avut nici până acum, de aproape o lună de când m-am autoexilat la Ocniţa, dar blocat în nămeţi încă nu am fost. Azi dimineaţă când am făcut ochi am văzut că zăpada ajunsese până aproape la nivelul geamurilor. O clipă, doar o clipă mi-am imaginat că s-au întors zăpezile copilăriei mele cu nămeţi de doi, trei metri şi viscole care ţineau cu săptămânile. Mi-am imaginat cum voi fi găsit uscat şi mort de foame atunci când primăvara va veni: aveam în casă doar vreo trei supe la plic şi câteva pachete de biscuiţi. A, şi un reşou electric perfect inutil pentru că la prima zvâcnire mai serioasă a vântului curentul electric şi-a adus aminte că este o invenţie modernă care nu cadrează cu scenografia de început de secol care mă înconjura. ( De-a secolului trecut, este bine să precizez.)
Apă mai aveam aşa că am băut cu sete, am mâncat un pachet de biscuiţi cu miere, uitând pentru moment de regimul recomandat şi cu forţele proaspăt dobândite am reuşit să deschid uşa şi să fac o cărare până la şopronul unde aveam lemnele. Deşi mi-am propus să nu tai lemne din cauza mâinii drepte pe care încă nu o pot folosi la mişcări delicate şi nici la cele care necesită forţă, am reuşit să tai vreo două braţe de vreascuri mai subţiri. Le-am adus în casă, am privit cu scârbă la caloriferul electric inutil care mă privea indolent din colţ şi am făcut focul. După un sfert de oră în care mai mult m-am afumat – cine ştie de când nu mai fusese făcut focul în vechea sobă – focul a început să duduie vesel şi să dea căldură în jur. Mi-am făcut repede o supă rapidă la plic şi, cu forţe proaspete am mai tăiat câteva braţe de lemne.
M-am aşezat apoi lângă sobă pe un scaun suficient de comod încât să îl pot considera fotoliu şi am început să mă gândesc la una dar mai ales la alta. Ca o ironie a sorţii, aseară după ce a căzut curentul am fost nevoit să aprind o lumânare din rezerva strategică fiindcă lampa cu petrol deşi perfect funcţională era binaânţeles, fără petrol. Aşa că la lumina lumânării am citit „ Spectrul lui Phlebas” de Iain M. Banks fiind conştient tot timpul de diferenţa între condiţiile în care citeam cartea – de sfârşit de secol al XIX –lea – şi momentul când se petrecea acţiunea cărţii: la zeci de mii de ani în viitor. Nici nu ştiam cu cine să mă compar dintre personajele cărţii: cu Horza sau cu Mintea exilată pe planeta morţilor.
Dacă fac excepţie de la viscolul de azi noapte până acum mi-a mers destul de bine: am scris – fără să fiu distras de vânzolelile vieţii cotidiene – peste zece povestiri de mărimi variabile şi o bucată semnificativă dintr-un roman. Povestirile am de gând să le strâng într-un volum tipărit anul ăsta dar până una alta ele apar în următoarele reviste cam în ritmul de una pe lună:
depinde câtă vreme voi rezista în ritmul acesta fără să fac rabat la calitate pentru că pe aici, imediat după ce va trece viscolul, presimt că vor înnebunii salcâmii.
şi atunci probabil că mă voi plimba trosnind fără rost un fir de troscot între dinţi şi eventual visând la baba Safta, cea care îmi aduce laptele, că de, la cine altcineva să visez pe aici?
Pe de altă parte nu pot uita că azi începe la Bucureşti
unde în luminile rampei scriitorii SF îşi vor prezenta operele. Fără îndoială că orice scriitor care se respectă are o latură histrionică care îl îndeamnă la iasă la rampă lucru lăudabil până la un punct. Să nu uităm însă că textul se creează literă cu literă şi cuvânt după cuvânt în singurătate, la lumina lumânării – sau a veiozei sau a altor gadgeturi – şi abia apoi poate ieşi la rampă. Pentru cei care iubesc mai mult rampa decât textul rezultatul nu va fi de durată pentru că scripta manet iar luminile rampei se sting repede mai ales pe vremuri de criză.
Pe de altă parte poate că ar trebui să nu comentez eu de aici din depărtări aşa ca un GURU din fundul şurii…
Dar poate că toate astea sunt mici răutăţi ale unui om autoexilat în TIMP, pe la începutul secolului trecut şi dacă aş avea ocazia aş zburda şi eu voios într-o tarantelă SF-istică şi literară.
Spre prânz, dacă voi avea cu ce, voi încerca să ajung până la Teaca, la un internet cafe, să adaug acest text la blog.
Sergiu Somesan 