Timidul

— Gata, băieţi, cine începe?
Glasul instructorului de la poligonul chimic răsună ca întotdeauna rece şi impersonal. Tresar şi simt cum inima începe să-mi bată mai repede în piept, iar gândul îmi fuge la Matei. La faţa lui descompusă de flăcări şi de vizitele noastre la spital, la garoafele roşii pe care i le duceam şi la zâmbetul lui tot mai chinuit. O dată venise împreună cu noi o fată înaltă, slăbuţă, care a tresărit înspăimântată când a dat cu ochii de el.
— Fii mândră de prietenul dumitale, i-a spus comandantul nostru, a salvat viaţa a doi copii…
Stătuse nemişcată tot timpul vizitei, încercând să pară nepăsătoare, dar ochii îi alunecau mereu la cicatricele de pe obrazul lui.
Apoi, după un timp nu am mai văzut-o. Niciodată! Ca şi cum nu ar fi fost. Nici până acum nu ştiu dacă pe Matei l-a durut mai tare arsura flăcărilor sau plecarea ei…
Oare, dacă mi s-ar întâmpla şi mie ceva asemănător, Florina ce ar face?
Gândul la ea mă străbate dureros, aducându-mi aminte de

Numărul fiarei

E greu să-ţi imaginezi ce înseamnă să fii bibliotecară într-un orăşel cu zece mii de locuitori. Să ai 27 de ani, iar bărbatul cel mai tânăr să aibă 60. Până nu ajungi să trăieşti o astfel de experienţă, nu ţi-o poţi imagina. Degeaba ai citi despre aşa ceva în cărţi. Ar fi doar o informaţie livrescă, bună de adăugat altora la fel. Nimeni nu poate pătrunde cu adevărat în sufletul unei fete de 27 de ani care, în lungi după-amieze de iarnă, stă la gura sobei, bea un ceai care nu se mai termină şi priveşte pe geam, aşteptând.
Biblioteca a fost construită cu peste o sută de ani în urmă, când, se vede treaba, toată lumea spera ca aurul descoperit în munţii din jur să nu se sfârşească niciodată. S-au făcut atunci averi peste noapte, pierdute adesea în zorii zilei. Cei astfel îmbogăţiţi au simţit nevoia să îşi spele o parte din păcate construind de-a lungul anilor spitale, ridicând biserici, apoi, când fiecare confesiune din oraş a avut propriul său locaş de cult, au construit Biblioteca. Era cea mai mare pe zeci de kilometri în jur şi în scurtă vreme a fost înzestrată cu manuscrise şi cărţi pe măsura faimei. La începuturi, bibliotecarele roiau asemenea unor albine harnice prin săli şi depozite, întrecându-se în a aranja şi cataloga miile de volume care soseau din toată lumea. Cei norocoşi, care câştigau destul, plecau în lumea largă să-şi cheltuiască banii. Uneori simţeau nevoia să-şi manifeste recunoştinţa pentru locul de unde au plecat, şi astfel un nou transport de cărţi pornea spre noi.
Asta a fost mai demult. Când m-am angajat eu mai era o singură

Legendă fără sfârşit

Undeva departe, la o margine de lume, se povesteşte că ar fi un munte despre care vechi legende spuneau că ar ascunde în adâncurile lui stâncoase o minunată piatră preţioasă. Celui care ar avea-o i-ar aduce toate bucuriile lumii. Mulţi, de-a lungul vremii, au încercat să o găsească pentru că se spunea despre ea că poate să îndeplinească toate dorinţele. Dacă un pictor care ar avea nestemata, ar picta un izvor, la tabloul lui ar veni sfioasele căprioare să se adape. Dacă un poet ar stăpâni piatra preţioasă, versurile lui ar aduna puhoi de lume în jurul lui să-i asculte vorbele picurând. Iar dacă un violonist ar avea nestemata atunci când ar cânta, miere şi venin i-ar curge din arcuş, durere şi bucurie s-ar înălţa din corzile viorii, viaţă şi moarte s-ar repezi spre ascultătorii lui. Cei ce l-ar asculta ar vrea şi să plece, dar şi să rămână, să moară, dar şi să trăiască, să fie şi, în acelaşi timp, să nu mai fie…
Dar nu a fost dat să asculte nimeni asemenea versuri şi nici să-şi încânte auzul cu minunatele sunete, pentru că, deşi generaţii după generaţii au căutat nestemata, nimeni nu a găsit-o. Şi nu au căutat-o numai poeţi, pictori şi violonişti, ci şi generali dornici de glorie şi cămătari care voiau să-şi umple mâinile cu aur… Căutările nu le-au folosit la nimic şi nestemata nu a fost să fie găsită. Când am ajuns eu în oraşul de la poalele minunatului munte, orăşenii aproape că uitaseră de legendă. Doar bătrânii îşi mai aminteau de