Moarte, o călătorie și puțină zbenguială

Moarte, o călătorie și puțină zbenguială ( Fragment de roman)

Prima amintire pe care Clara o avea despre moarte era de la înmormântarea bunicii ei. Cam cu vreo zece ani în urmă. Curios este că nu despre bunica ei își amintea și nici despre moartea ei. Înmormântarea în sine fusese o imensă plictiseală. Câțiva preoți cântau pe nas niște cântece plictisitoare lângă o cutie de lemn maro, iar bunica ei nici măcar nu se vedea, așa că ea presupunea că este în cutie. Oricum, nu se vedea. După ce au terminat de cântat, au băgat cutia în groapă și au pus-o pe ea să arunce primul bolovan. Pe urmă nu a mai băgat-o nimeni în seamă, iar ea a început să se plimbe printre morminte.

La un moment dat, i s-a părut că aude pe cineva plângând și când s-a apropiat, a văzut că era o cățelușă care săpa de zor sub o placă de beton unde fusese probabil îngropată stăpâna ei. Era slabă, nemâncată și însetată, iar labele din față le avea însângerate de la cât săpase în zadar. S-a gândit să se ducă să-i caute o cutie de tablă, să-i aducă măcar puțină apă.

Lângă ea a apărut un bărbat uriaș, sau așa i s-a părut ei, fiindcă era mai firavă. El a spus că îi aduce degeaba apă, fiindcă nu vrea să mănânc și nici să bea apă. Era paznicul cimitirului și, ca să o convingă, a scos de după piatra de mormânt o cutie de conservă și o sticlă de apă.

—Ia, încearcă să-i dai tu, poate de la tine vrea.

A turnat câteva picături de apă în cutia de conservă și a apropiat-o de botul cățelușei. Biata cățelușă a întors ochii spre ea ca și cum i-ar fi spus:

—Nu apă vreau, fetiță dragă, ci pe stăpâna mea înapoi!

A luat-o în brațe strângând-o cât putea de tare, ca să-i transmită toată dragostea și compasiunea ei. Cățelușa i-a acceptat câteva clipe îmbrățișarea, apoi s-a întors la săpatul ei zadarnic. Mai târziu, la școală, când a învățat despre mitul lui Sisif, așa și-l imagina: ca o cățelușă albă care săpa în zadar.

Eva a început să plângă cu lacrimi atât de amare, încât paznicul, cât era el de solid, i-a spus: 

—Fetiță dragă, du-te… că, uite, te caută familia. Și pe urmă mă faci și pe mine să plâng. Am îngropat sute de oameni aici și nu am plâns după niciunul și acum mă faci să plâng după Emma. Așa scrie pe cureaua cățelușei.

Locuia destul de aproape de cimitir, așa că a doua zi a mai făcut un drum și a luat pentru orice eventualitate și o sticlă de apă cu ea. Paznicul cimitirului era deja lângă mormânt, cu o lopată în mână.

—A murit azi-noapte și chiar dacă nu e voie să îngropăm animale în cimitir, mă gândeam că nu ne vede nimeni. Chiar mă gândeam dacă o să apari să îți iei rămas-bun de la ea.

Emma era atât de mică și de slăbită așa că bărbatul i-a săpat groapa în doar câteva minute.

—Crezi că ar trebuie să zicem ceva? a întrebat Clara. Fiindcă preoții ăia au vorbit o grămadă la mormântul bunicii mele.

—Nu există rugăciuni pentru câini, dar putem inventa noi una! Hai să zicem amândoi: să-ți fie țărâna ușoară, dragă Emma, și drum lin până la stăpâna ta!

Au zis amândoi asta, apoi Clara a acoperit-o cu țărână folosindu-și palmele pe cățelușă și la cap i-a pus micul medalion din alamă în formă de cruce, pe care îl purta la gât.

A plecat și pe urmă nu a mai trecut pe acolo, chiar dacă ocazional mai ajungea de sărbători pe la mormântul bunicii ei.

În viață, chiar dacă durerea după cățelușa moartă i s-a mai atenuat, a rămas pentru totdeauna că acesta ar putea fi maximum de durere pe care ea credea îl putea simți cineva.

Și-a adus aminte de Emma peste ani, când a văzut-o pe Dora, cățelușa dirigintei care părea identică cu Emma. Erau adunați toți elevii clasei a XII-a a Liceului de Artă din Danvers care așteptau instrucțiunile pentru tabăra de creație în care urmau să plece.

Și Dora o iubea pe Clara, fiindcă atunci când a intrat în curtea școlii s-a smucit din lesă și a ținut-o tot într-o fugă până la fată, ca să o ia în brațe.

Diriginta clasei a XII-a, era denumită de toți „Majurul” și își merita pe deplin renumele, fiindcă avea nu numai vocea puternică, dar și tonul unui majur din vechea armată. Se numea Amalia Colțea și numele zău că i se potrivea, pentru că părea foarte colțuroasă, cel puțin la prima vedere.

—Clara, să faci bine să nu mi-o alinți iar ca data trecută, dar nici Dora și nici Clara nu păreau să o bage în seamă fiindcă se piguleau de zor, de parcă nu s-ar mai fi văzut de o grămadă de ani! Plus că erau preferatele dirigintei, chiar dacă din motive diferite.

O ținea minte pe doamna Margaret Riley încă din primele ore de desen pentru că după ce i-a privit câteva lucrări, i-a spus încet, de parcă nu ar fi vrut să audă și ceilalți elevi:

— Clara, ești genială, dar ai grijă că toate marile genii au partea lor de nebunie. Ai grijă când o fi să apară nebunia ta, să o dirijezi spre ceva care să te ajute, nu să te distrugă!

Se aflau în curtea liceului 22 de elevi, 2 profesori și două microbuze care tocmai au sosit gata să plece la o tabără de desen din Boxford.

Clara s-a retras la umbra sălii de sport și a început să butoneze la telefon.

— Clara, i-a spus mama ei când a văzut ce face, nu este politicos ce faci! Poate ar trebui să te duci să discuți cu ceilalți colegi. Și așa îți ies vorbe că ești retrasă și încrezută…

—Știu, mamă, așa voi face, dar trebuie să îi trimit un mesaj urgent lui Jay, că parcă-i bătut în cap. Dacă ar fi după el, ar trebui să îi scriu în fiecare minut ce fac. Ca un fel de reportaj de la fața locului. S-ar putea să regrete cândva dorința asta a lui prostească.

După câteva minute, i-a arătat mamei ei telefonul:

—Spune-mi dacă crezi că acum este bine. Mi-am schimbat și statusul, poate că acum pricepe că nu este el alesul:

„JUR ca până când îl voi găsi pe cel menit mie să nu mă mai implic în nicio relație, chiar de-ar trebui să aștept și ZECE ani pentru asta.

JUR ca până când va apărea el în viața mea, trupul meu să rămână neatins de mâinile altcuiva și buzele mele să nu cunoască dulceața altor buze, iar sânii mei să rămână puri și virginali în așteptarea mângâierilor lui.

Iar atunci când îl voi găsi sau când el mă va găsi pe mine, îmi va trebui mult timp până să mă conving că el este alesul căruia merită să mă dăruiesc din tot trupul și sufletul.

Vreau să fiu ca o zeiță și să mă păstrez numai pentru EL, pe care să îl aștept nepăsătoare și rece la alte tentații, până când va apărea în calea mea”.

Mama ei a citit mesajul de pe telefonul Clarei și a clătinat din cap, apoi a oftat:

— Clara, Clara, în ultimul timp parcă nu te mai recunosc. Mesajul ăsta ar fi fost perfect dacă i l-ai fi trimis ca mesaj pe Messenger numai lui Jay, nu să îl pui pe pagina ta să îl citească toți.

—Și ce dacă? a întrebat nepăsătoare Clara. Abia se va lămuri toată lumea cu cine are de a face și că nu sunt dispusă la aventuri de câteva zile, precum colegele mele.

— Tu știi că o să călătorești în mașină cu Peter Wells, fustangiul ăla notoriu?

—Da, știu, și ce-i cu asta?

—Va citi și el mesajul ăsta.

—Și ce dacă îl va citi? Abia se va lămuri cu cine are de-a face și mă va lăsa în pace. Plus că mie nici nu îmi place, nu știu ce găsesc fetele la el.

— Clara dragă, din câte mai cunosc eu genul ăsta de băieți, pentru el mesajul tău nu va acționa ca un avertisment, ci ca o provocare, așa că ai grijă. Și nu știu cum să îți explic, dar un jurământ prin expunerea lui publică capătă, așa, un caracter universal, ca să nu zic sacru! Dar hai să mergem, că se adună lumea.

Diriginta nu îi însoțea pe copii, dar avea de gând să organizeze totul ca la carte ca ea să poată dormi liniștită până i se întorc elevii. Uneori, când era într-o dispoziție melancolică, îi numea „puiuții ei”.

A bătut din palme și s-a lăsat o liniște mormântală:

—Nu are rost să vă spun ce sfori a trebuit să trag că să vă pot trimite la sfârșitul anului școlar într-o tabăra de creație de la Boxford. Sper să vă întoarceți cu niște premii pe măsură și să păstrați ordinea și disciplina așa cum v-am învățat.

A aruncat ochii roată asupra lor și le-a spus:

—O singură plângere din partea personalului de la hotel despre felul cum vă purtați și trimit microbuzele după voi. Fără băuturi, fără jointuri și fără excese de nicio altă natură!

—Văd că perechile au fost oarecum făcute: profesorul Berg va merge cu primii 11 elevi, conform tabelului. Profesoara Caroline va fi în următorul microbuz cu ceilalți 11 elevi. Disciplină și ordine, ca să nu ne faceți liceul de râs. În afară de asta, vă va urma în tabăra de creație și Peter Wells, care va participa chiar dacă nu este din clasa noastră, dar el are propria lui mașină de două locuri în care o va lua și pe Clara, care a fost bolnavă până săptămâna trecută și nu am trecut-o pe lista mare fiindcă nu știam dacă va putea participa.

Un început de hohot de râs s-a pornit dinspre cei 22 de elevi care ascultau, dar care a fost repede înăbușit sub privirea de foc a dirigintei. Hohotitul pornea de la faptul că Clara era considerată cea mai frumoasă și mai cuminte fată din liceu. Toate femeile de serviciu o numeau  „păpușa Barbie”, iar talentul îi era demonstrat de numeroasele premii internaționale care erau etalate cu mândrie pe holurile liceului. Începutul de hăhăit venea de la faptul că urma să călătorească cu Peter, care era considerat cel mai fustangiu băiat din liceu. Avea și de ce. Chiar dacă nu era prea frumușel, ba părea puțin pocit dacă îl priveai dintr-o parte, tatăl lui era senator și îi permitea băiatului cam de toate. Mereu venea la școală cu mașini de lux, dar firea lui era destul de afurisită și devenea de-a dreptul detestabilă, în afară de cazul în care era dornic să cucerească vreo fată, când era numai lapte și miere. Cel puțin până o „rezolva”, așa cum se lăuda el.

Când l-au văzut că apare cu BMW-ul lui decapotabil în curtea liceului, atât diriginta, cât și mama Clarei i-au făcut semn să se apropie de ele.

Erau prea departe ca să se audă ce au vorbit, dar din când în când Peter aproba cu o voce spăsită:

—Da, doamnă, sigur că da, doamnă, bineînțeles că da, doamnă.

După ce femeile au terminat de spus ce aveau de spus, Clara s-a urcat în mașină, s-a așezat comod și după ce și-a pus centura de siguranță a făcut cu mâna mamei ei, ceilalți elevi au făcut și ei cu mâna părinților care și-au făcut timp să îi însoțească, iar micul convoi a pornit la drum.

—Noi o să mergem puțin mai încet, că altfel, până când ajungem la Boxford, murim încet în urma lor, o să vezi.

—Bine, facem cum vrei tu, că doar tot la Boxford ajungem. Sunt însă curioasă ce te-au instruit aproape un sfert de oră…

—Păi, în rezumat ar fi cam așa: să nu te ating nici măcar cu o floare.

A schimbat viteza și, ca din greșeală, i-a atins piciorul.

—Vezi tu, au zis mult și bine să nu te ating nici măcar cu o floare, dar nu au spus nimic despre mâini.

A zâmbit și Clara involuntar, iar înainte de a intra în Andover, el i-a mai atins ca din greșeală piciorul.

—Asta chiar e necesar? a întrebat ea făcând pe supărata.

—Nu chiar, dar când te-am atins prima dată, mi s-a părut că simt așa un fior, ceva special, așa că acum am vrut să mă conving. Și sunt sigur că și tu simți același fior, numai că ți-e jenă să recunoști. Uite, acum pun mâna mai încet, ca să ai timp și tu să te convingi.

A atins-o iar, de data asta mai aproape de chiloți și, într-adevăr, parcă a simțit un fior. Dar ținând seama de faptul că niciodată niciun băiat nu o mai atinsese acolo, poate că era firesc.

—De data asta, mi-am dat seama că ești virgină, din cel puțin două motive:

Poate că ar fi trebuit să încheie aici discuția, mai ales ținând seama de reputația lui, dar curiozitatea ei a fost mai puternică, așa că a întrebat:

—Care sunt alea?

—Păi, unul dintre motive este că de fiecare dată când pun mâna pe piciorul tău, de fiecare dată o pun cu unu-doi centimetri mai aproape de păsărica ta, iar tu strângi din picioare ca și acum ai încerca în felul acesta să îți aperi sigiliul.

Oare așa făcea? Toate erau prea noi pentru ea, așa că nu își putea conștientiza emoțiile.

Ca să schimbe vorba, a întrebat:

—Și al doilea motiv?

—Al doilea motiv este simplu: mi-a spus mama ta!

—Ți-a spus mama mea așa ceva? a întrebat ea consternată.

—Da, a spus și a mai spus ceva. Că după ce vii de la Boxford, prima vizită o vei face la ginecolog, iar dacă nu mai ești virgină, îmi taie puța. Iar ca să mă convingă, a scos și un cutter din geantă.

Parcă nu-i venea să creadă așa ceva! Atât de obsedată era maică-sa de virginitatea ei?

Au schimbat subiectul și a întrebat-o despre viața ei și dacă are un iubit. Avea. Și avea chiar și un film cu el, pe care i l-a arătat. El era la Liceul de Muzică și cânta dumnezeiește. În film, nici nu mai privea partitura, ci doar îi cânta la vioară cu ochii în ochii ei. Erau iubiți aproape de un an și i-a spus că nu numai că nu au făcut dragoste, ci nici măcar nu a sărutat-o. Doar o dată, la o despărțire, dar era o sărutare așa… ca de copii, ușor pe buze.

—Nu-mi vine să cred așa ceva, a spus el și părea de-a dreptul stupefiat. Păi și atunci, de ce-i mai zici iubit?

—Pentru că îl cunoaște mama, are încredere în el și uneori mă duc cu el la spectacole și la filme.

—Atunci îți este prieten, nu iubit. Nu zic neapărat că trebuie să faceți sex, ca să vă numiți iubiți, dar măcar câteva mozoleli tot ar fi trebuit să aveți. Măcar ai avut vreun orgasm?

—Aste este o treabă prea intimă ca să o spun unui băiat pe care îl cunosc de trei ore.

El a mormăit ceva și a schimbat discuția,

Urâțel cum era, Clarei i se părea că Peter este totuși un băiat de treabă. Prima senzație că de fapt el este cu totul alt om în lume și că se poartă așa de bine doar cu ea a avut-o la o benzinărie de la intrarea într-un mic orășel, când au oprit să alimenteze mașina și să cumpere câte ceva de ale gurii.

Au oprit să își ia câte un sandvici și un suc, iar ea a intrat și la toaletă până în timp ce el s-a așezat la coadă să plătească. Când a ieșit, a văzut un alt Peter, cu totul schimbat. Avea ochii injectați de furie, iar vocea îi devenise parcă mai aspră și de nerecunoscut. Și toate astea numai fiindcă o femeie cu un copil în brațe l-a rugat să o lase pe ea prima, fiindcă cel mic își pierduse răbdarea. Până și vânzătoarea era consternată de accesul lui brusc de furie. Poate a văzut-o cu coada ochiului, fiindcă atunci când a ieșit ea din toaletă, și-a schimbat cu 180 de grade comportamentul. Dar secundele alea cât l-a văzut cu fața injectată au făcut-o să-și dea seama că era genul de om care credea că i se cuvine totul. Nu a putut să își dea seama dacă era astfel din naștere sau funcția tatălui său l-a făcut să devină așa.

Nu l-a întrebat nimic pe drum despre asta, dar și-a dat seama că nu poți cunoaște un om după numai câteva ore petrecute împreună.

După ce au trecut de Topsfield, drumul a deveni mai bun și mai liber, așa că ea și-a scos telefonul și a început să vorbească cu Jay, iubitul ei… sau doar prieten, după cum spusese Peter.

I-a povestit că a trecut de Topsfield, iar el a spus că îi este dor deja de ea și abia așteaptă să se întoarcă.

—Te pup, Jay, a încheiat ea discuția, iar Peter a început să rânjească.

—O fi având bietul Jay podul plin de pupături. Când de întorci acasă, arată-i și tu o sărutare franțuzească, să simtă omul că trăiește.

După ce au trecut de niște curbe periculoase, Peter a tras mașina pe dreapta, într-o parcare.

—Scuză-mă, dar am ore întregi de când conduc, aș vrea să fac vreo zece minute pauză, mai ales că se lasă întunericul și aș vrea să mi se obișnuiască puțin ochii. Poți să ieși și tu, abia îți mai miști puțin picioarele, dacă tot le ai atât de frumoase.

Au ieșit și au început să privească în jur. Tocmai trecuseră de Topsfield și era o zonă plină de minunății, iar Peter i le arăta una după alta.

—Da, le văd, a spus Clara, munții din jur sunt minunați, florile de pe ei, la fel, norii plutesc ca niște Cupidoni, dar eu nu înțeleg de ce, dacă toate astea sunt atât de frumoase, te uiți mereu la mine și nu la ele.

— Clara, am să fiu sincer, se mai apropie el un pic de ea. Nori, munți și nori, am mai văzut, dar fată mai frumoasă decât tine, nu.

A mai făcut un pas și a luat-o în brațe:

—Știu că de obicei sărutările se fură, nu se cer, dar eu te rog să mă lași să te sărut o dată.

Nu a așteptat răspunsul ei și gura lui i-a acoperit buzele. O clipă a strâns buzele și a închis ochii, dar el mirosea atât de frumos, încât fără să vrea și-a descleștat maxilarul și a simțit cum limba lui se strecoară în gura ei. Limba lui, toată gura lui avea un gust teribil de plăcut și i s-a părut că această clipă nu se mai termină. Avea un gust minunat și fără să vrea a scos un geamăt de plăcere. Mâna lui dreaptă i s-a strecurat pe sub bluzița subțire și s-a oprit pe sfârcul ei, mângâindu-i sânul cu mișcări acaparatoare. Câteva mașini care au trecut pe lângă ei au claxonat, dar ei nu le-au băgat în seamă.

Când, în cele din urmă, totul s-a terminat, ea se clătina, așa că a fost nevoie de ajutorul lui ca să își revină și să poată intra în mașină.

—Știi, a zis el după ce a pornit mașina, acum, că tot am devenit un pic, doar un pic, mai intimi, pot să îți spun un banc, așa… mai de șantier, cum îi zic eu, dar care îți jur că are farmecul lui.

Cum Clara nu a zis nimic, el a început să spună bancul:

—Cică o mămică din asta cam ca a ta, obsedată de virginitatea fetei ei, se duce cu ea la controlul ginecologic și îi spune doctoriței: „Doamnă doctor, am venit să vedem dacă floricica fetiței mele mai este intactă sau e ruptă?”. Intră doctorița cu fata în cabinet și când iese îi spune mamei:

—Doamnă dragă, nu este vorba numai de floricica fetiței dumneavoastră care este ruptă, dar pe deasupra are și ghiveciul spart!

Chiar dacă nu a înțeles ea foarte bine dedesubturile bancului, a zâmbit ușor, a roșit la fel de ușor și a privit pe geamul mașinii brusc preocupată de peisajul din jur.

—Of, văd că ăsta nu ți-a plăcut! a comentat Peter și a adăugat: mai spun unul singur și pe urmă promit că mă astâmpăr până ne întoarcem în Danvers.

Văzând că ea nu spune nimic, a început:

—Tot o mămică din asta obsedată de virginitatea fiicei ei își ducea lunar fata la controlul ginecologic, până când fata, exasperată, i-a spus:

„Mamă, vrei să te oprești odată cu controale astea penibile? Îți dai seama cât de nasol mă simt să mă duc să desfac de fiecare dată picioarele la doctorul ăla?

—Știu, fata mamei, dar să știi că este spre binele tău!

—Spre binele meu pe dracu! Am 19 ani, simt și eu nevoia de mângâierea unui băiat. Din cauza ta am început să mi-o trag în fund numai ca să fii tu liniștită! Și știi ceva, chiar a început să îmi placă!

De data asta, Clara a râs. Nu chiar în hohote, dar a râs, așa că după ce au trecut de Azuga și a văzut că s-a liniștit cât de cât, i-a zis:

—Acum pune mâna pe telefon, sun-o pe mama ta și spune-i că imediat intrăm în Boxford, ca să fie liniștită.

A lăsat-o să termine de vorbit, apoi i-a spus:

—Acum telefonează profesorului Pușcașu, fiindcă el se ocupă de cazare, și roagă-l să-ți rezolve o cameră în care să fii singură.

Clara a făcut ochii mari și a întrebat:

—Păi… și ce motiv să-i bag?

—Spune-i că ți-a revenit răgușeala și că îți este frică să nu fii răcită și să transmiți cuiva răceala.

—Păi, de ce să fac așa ceva?

—Pentru că pe la ora unu, când se culcă lumea, eu vin și bat de trei ori la ușa ta.

—De ce ai face așa ceva?

—Ei, și tu? Ca să mai stăm de vorbă despre tehnica graficii în cărbune, pentru că am auzit că ești specialistă. Cea mai bună din toată școala.

Totul s-a întâmplat exact cum a programat Peter, iar pe la ora unu noaptea, când și-a făcut apariția Peter, avea cu el și un bloc de desen, și o bucată de cărbune.

—Astea pentru ce sunt? a întrebat mirată Clara.

—Păi, am auzit că ești foarte talentată la desen, așa că trage tu câteva linii în cărbune ca să avem o motivație dacă ne surprinde cineva. Iar dacă ne întreabă de ce la ora asta, spunem că așa sunt artiștii, imprevizibili și desenează când și cum le vine lor inspirația.

S-a apropiat de ușă, a încuiat-o și a zis:

—Asta ca să avem timp să ne îmbrăcăm, dacă chiar ne caută cineva.

—Păi ce, ne dezbrăcăm? a întrebat panicată Clara.

—Măcar maiourile, pentru început. Păi, cum altfel ai vrea să îmi pictezi mușchii de pe piept. Iar de când am simțit acolo sus pe munte sânul tău drept, tot timpul am trăit numai cu așteptarea clipei că o să vină momentul să-i văd pe amândoi.

Iar după ce Clara și-a dat jos bluza de pijama, părea că Peter nu avea de gând să își mai scoată capul dintre sânii ei. Din când în când, făcea o pauză cât să o sărute și să îi absoarbă îndelung aerul de sub bărbie și să exclame:

—Doamne, ce bine este, parcă absorb energie pură din tine și mă faci să mă simt atât de bine!

S-au giugiulit toată noaptea și, chiar dacă i-a simțit de câteva ori penisul erect pe abdomen, nu a încercat niciodată să o penetreze, deși, la un moment dat, a atins-o cu el între picioare, trăgându-i chiloțeii subțiri într-o parte.

Când a văzut că îi este frică și că are rețineri și că mereu încearcă să își apropie picioarele ori de câte ori penisul lui se apropia prea mult de intrarea în vagin, s-a oprit și i-a spus:

—Văd că ți-e frică, dar ține minte o vorbă veche, cam vulgară și folosită mai mult de șantieriști, dar tare adevărată:

Dacă ții de penis bine,

N-are cum să intre-n tine.

Și, deși era cuprinsă de spasme și de o dorință imensă de a-l simți în ea, a găsit curajul și puterea să-i apuce penisul – oricum era prima dată când atingea așa ceva – să-l mângâie și să-l strângă, dar găsea puterea în ea să îl împingă într-o parte dacă el insista, fie fiindcă îi era frică de gura mamei, fie că încă nu simțea că a venit vremea pentru așa ceva. Oricum, ea a avut un orgasm de zile mari, primul din viața ei, iar el chiar vreo două, dar nu părea deloc ca asta să-l obosească, fiindcă se ștergea de spermă și o lua de la capăt. În semiîntunericul din cameră aproape că nici nu se vedea cât de urât este. Dar după ce aprindea lumina, își dădea seama clar că nu va avea decât o aventură cu Peter, fiindcă nu era bărbatul pe care să și-l dorească alături toată viața. Din mai multe motive, chiar dacă nu putea să și le explice acum pe loc.

Fără să vrea, și-a adus aminte de tonul pe care îl folosise când vorbise la benzinărie cu femeia aceea care îl rugase să o lase înainte. Nu era foarte sigură, dar avea impresia că acela era adevăratul Peter. Și nu voia să își petreacă viața alături de un asemenea om dar ceva, ceva începea să simtă pentru el.

Și totuși după noaptea petrecută împreună parcă începea să simtă ceva pentru el. Poate că nu era chiar dragoste dar în mod sigur era ceva mai mult decât o simplă atracție fizică.  Poate că era un început firav de iubirea dar din moment ce ea nu mai iubise niciodată nu avea de unde să știe ce este ceea ce simțea.

În cursul zilei la un moment dat, în timp ce se plimbau pe una din străzile în pantă ale orașului Peter a rugat-o să se așeze pe una din bănci apoi a întrebat:

— Clara, tu ai auzit vreodată de expresia aia din franceză „Coup de foudre”?

— Peter vorbesc curent patru limbi străine așa că da, știu ce înseamnă. Tradusă cuvânt cu cuvânt ar însemna „lovitură de fulger” dar este folosită mai mult în sensul de dragoste la prima vedere. Dar ce îți veni așa dintr-o dată să mă întrebi?

Peter a ezitat apoi a spus:

— Nu voiam să îți spun fiindcă mi-e frică de ceea ce simt pentru tine. Încă de când te-am văzut în curtea școlii mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de tine. Iar după noaptea petrecută împreună mi-am dat seama că sunt îndrăgostit cum nu am mai fost niciodată în viața mea.

Clara a vrut să îi răspundă dar Peter a început să o sărute, nepăsător la oamenii care treceau pe lângă ei. După ce s-a oprit fata și-a dat seama că sentimentul ei pentru el putea fi numit foarte bine dragoste. Poate că nu la prima vedere dar era în mod sigur dragoste. Și dacă îl privea mai bine nici nu i se mai părea așa de ciudat și se obișnuia cu fiecare clipă care trecea tot mai mult acu asimetria feței lui.

Pe de altă parte în fiecare seară încerca tot mai mult să o amăgească și să o penetreze, doar că ea era fermă pe poziție și la un moment dat el s-a enervat așa de tare, încât i-a fost frica să nu îi dea o palmă. Dar văzând frica din ochii ei, s-a schimbat instantaneu în băiatul blând de altădată, însă de atunci și-a dat seama ce putere are asupra lui și ca un fel de pedeapsă pentru insistențele lui a început să îi ceară tot felul de lucruri iar el îi îndeplinea toate dorințele fără să mai spună nimic.

Oricum, în ultima noapte petrecută împreună a insistat ceva mai mult să facă dragoste așa, … ca toți tinerii normali la cap de vârsta lor dar ea s-a ținut tare pe poziție, după cum zicea el.

„Da poate îl iubea, îi spunea ea când îl vedea prea dezamăgit, dar încă nu era pregătită pentru marele pas!” și el ofta din greu dar se potolea în cele din urmă.

Bietul Jay îi scria mereu mesaje lungi pe Messenger. Dar la mesajele lui ea îi răspundea grăbită, îi spunea că este ocupată cu desenul și că nu aveau un program fix, ci desenau după cum le venea rândul la concurs așa că de asta întârzie cu răspunsurile.

La un moment dat, Jay i-a zis că simte că nu mai este interesată de el și că excursia asta a ei i-a îndepărtat iremediabil.

Jay i-a făcut și alte reproșuri, iar ea, nervoasă, a început să-i spună despre aventura ei cu Peter. Poate că i-a dat cam multe amănunte, pentru că o bună bucată de timp Jay nu a mai zis nimic.

Ca să îl lămurească în cele din urmă definitiv cum stau lucrurile, i-a trimis o poză în care ea îl ciupea de sfârcuri pe Peter, pe urmă una cu Peter cum o săruta pe sâni și una în care el era urcat peste ea, iar ea avea picioarele depărtate și flexate, așa încât puteai crede că fac dragoste.

—Nu ți-e teamă că o să le facă publice ca să te șantajeze? a întrebat-o Peter când a văzut ce face.

—Nu mi-e frică absolut deloc, pentru că este prea moale chiar și pentru așa ceva.

Dovadă că a avut dreptate, la pozele ei, el i-a trimis o poezie sau un fragment de poezie, nu și-a dat seama exact despre ce era vorba pentru că a șters mesajul înainte de a-l citi în întregime:

„Pentru că fuga către cer a plopului subțire

Nu ne mai cheamă astăzi pe-amândoi,

Ia-ți partea ta de fericire,      

 Dă-mi partea mea de suflet înapoi!”

Tot ea, după vreo jumătate de oră, văzând că nu zice nimic, l-a întrebat:

—Ce faci? Nu mai zici nimic?

A răspuns greu, după câteva minute. El, care de obicei răspundea instantaneu.

—Scuze, dar eram cu dicționarul explicativ al limbii române și căutam un cuvânt pe care nu îl găsesc!

—Ce cuvânt? a întrebat ea înainte să își dea seama în ce capcană o să pice.

„—Un cuvânt care să descrie o fată minunată de 17 ani și 11 luni și care la zece ore după ce cunoaște un băiat urâțel, după cum zice chiar ea, dar cu o mașină decapotabilă de lux, se cazează cu el în cameră și se hârjonesc, și se giugiulesc toată noaptea. Iar ea îi oferă pe tavă totul: frumusețea, sufletul, sânii ei de regină, inima, mai puțin bucățica aia mică de pieliță pe care anatomiștii o numesc himen, pe care ea o păstrează ca pe un trofeu de preț pentru fraierul care o va lua virgină de nevastă. Sincer să fiu, aveam altă părere despre virginitate decât tine. Eu credeam că, de fapt, este mai degrabă un concept moral, o stare de curățenie sufletească, nu existența sau inexistența himenului.

Și să nu îndrăznești să zici că ar fi vorba de curve: curvele sunt femei care fac sex pe bani fie de foame, fie ca să își întrețină familia sau pentru că sunt obligate să facă asta de peștii lor, care le bat și le obligă să se culce cu clienții.

Oricum, am să caut mai departe cuvântul și când îl găsesc te anunț.”

A închis nervoasă telefonul fără să-i răspundă. Acum o jumătate de an, la un moment dat, sub pretextul că fac un film, el cântând și ea desenând, l-a chemat pe Jay la ea acasă. Părinții ei erau plecați pentru mai multe zile, așa că oare cine l-a oprit să facă cu ea ce a făcut Peter acum?

—Te respect prea mult, îi spunea el când aducea vorba despre sex, și aș vrea să lăsăm să meargă totul încet, să vină oarecum de la sine, așa… ca la carte…

A procedat exact ca la carte, numai că, se gândea ea, cartea pe care o cunoștea Peter cel mai bine era Kama Sutra, iar cartea pe care o cunoștea Jay era Arici Pogonici. Numai că ei aveau totuși 18 ani, nu 8, cum își imagina el.

Pe porțiunea de intrare în Danvers, drumul era ceva mai bun, așa că ea a putut să-l întrebe iar pe Jay:

—Ei, ai găsit ce înseamnă cuvântul ăla magic pe care îl tot cauți?

O scurtă pauză, după care Jay i-a răspuns:

—Nu, și nici nu cred că am să îl găsesc vreodată. Tu, ca și alții, faci parte din lumea artiștilor, iar ei au cu totul alte criterii după care judecă lumea. Nu mă gândesc acum decât la Veronica Micle. Era căsătorită cu bătrânul profesor Micle, dar se iubea cu Eminescu. Era muza lui nemuritoare care l-a făcut să scrie poeziile care ne încântă și acum. Cu toate astea, din când în când, și-o mai trăgea și cu Caragiale sau chiar cu alții pe care istoria literaturii nu i-a mai consemnat. Nu tu, ci eu sunt de vină că am crezut că mă pot vreodată potrivi unei artiste și erotismului ei. De undeva trebuie să își tragă și ei geniul: droguri, băutură, tu ai ales erotismul. Să îți fie de bine și scuze că te-am încurcat. O să caut una de talia mea și cu asta gata.

A revăzut filmul cu Jay când cânta la vioară în timp ce ea desena. Avea niște ochi blânzi ca de căprioară și o privea cum probabil numai adoratorii antici își priveau zeițele.

A vrut să-i zică să se ducă la mănăstire, poate găsește vreo călugăriță, dar a preferat să nu-l mai stârnească.

În loc de asta, și-a amintit de momentele de plăcere maximă produse de Peter și pe telefon a început să-i facă o poezie. Știa că de obicei băieții fac poezii fetelor, dar de la Peter nu se aștepta la așa ceva, așa că s-a hotărât să facă ea primul pas.

A început să o scrie pe telefon, urmând ca acasă să o deseneze frumos și să o integreze într-un ansamblu cu Venus sau altă zeiță antică.

La un moment dat în timp ce lucra la poezie Clara i-a spus lui Peter:

— Să știi că am ajuns la concluzia că și eu te iubesc chiar dacă nu am făcut sex. Uite drept dovadă am să scriu o poezie pentru tine.

Deși își dădea seama că era penibilă și copilăroasă, nu se putea opri din scris. Deși Peter avea aproape doi metri, poezia ei începea cam așa:

Peter micuț, drăguț

Tu săruți așa de bine,

Lumea se oprește-n loc

Ca să se uite la tine…

Era gata, gata să termine poezia, dar în timp ce se apropiau de Danvers, chiar înainte de a intra în oraș, Peter, care nu mai era chiar atât de vorbăreț ca la drumul spre Boxford, i-a spus mai pe ocolite:

— Clara, aș vrea să îți spun că eu în Danvers am o mulțime de prietene, că iubite nu le pot zice, deși fac sex cu ele. Așa că nu te supăra, ești o fată foarte frumoasă, dar am și alte obligații. Sper să îți dai seama că tabăra de creație a fost o excepție și asta numai pentru că erai cea mai frumoasă fată de acolo. Ca să îți spun sincer, a fost o simplă aventură și nici măcar aia dusă până la capăt, și asta numai din vina ta.

Clara a rămas blocată și tot ce a putut să întrebe a fost:

— Și cum rămâne atunci cu dragostea ta la prima vedere?

— Clara, Clara nu credeam că poți fi chiar atât de naivă. Asta face  parte din repertoriul meu și îl folosesc cu toate fetele. La cel mai multe ține dar la tine văd că nu a ținut vrăjeala.

Nu se aștepta la așa ceva, și nu i-a căzut bine un adevăr spus atât de brutal, așa că a șters brusc poezia scrisă pentru el, iar dacă ar fi putut, l-ar fi șters și pe Peter la fel de brusc din memoria ei.

Băiatul a lăsat-o în fața casei, i-a făcut cu mâna și asta a fost tot. Nici măcar nu a sărutat-o la despărțire.

Părinții ei erau plecați la serviciu, așa că s-a dus în camera ei și s-a trântit pe pat, și a început să plângă. Nu după Peter cel real ci după băiatul care a crezut că ar putea fi.  Oricum acum iar nu-i mai plăcea de și și-a dat seama pentru faptul că și-a dat seama că a fost folosită ca un simplu obiect sexual. O păpușă gonflabilă ceva mai sofisticată. „Măcar am învățat și eu să sărut ca lumea”, s-a consolat ea și s-a dus să facă duș și să se schimbe, ca să o găsească părinții ei veselă când se întorc acasă.

O întâmplare amuzantă cu o carte de magie

O întâmplare amuzantă cu o carte de magie

Vreau să vă povestesc despre o întâmplare amuzantă care mi s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani.

Tocmai apăruse volumul meu „Carte de magie” de care eram foarte mândru. Mă bucuram când în vedeam în librării și printre alte locuri unde se vindea era și chioșcul de ziare din gara Brașov.

Se vindea bine, a avut perioada lui de glorie, așa că întâmplarea este cu atât mai amuzantă.

Mergeam spre București și în compartiment cu mine s-au mai urcat două femei. Una dintre ele avea la vreo 40 de ani și era ceea ce se spune o cucoană bine, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun. Cealaltă părea a fi fiica ei și arăta trăsnet, părea să aibă vreo 25 de ani, fața drăguță, corpul mișto și picioare interminabile pe care mi l-ea arătat în întregime când și-a pus bagajul în plasă. Mi se părea că avea un singur defect : i se roteau ochii în cap ca girofarurile și abia când a coborât mi-am dat seama că scanau totul în jur în căutare de bărbați care să se potrivească cu ce dorea ea. M-a scanat și pe mine scurt, nu păream să fiu genul de bărbat care să o intereseze așa că după ce s-au așezat bine și trenul a pornit, a scotocit în genată și a scos o carte. Să-mi cadă falca nu altceva: era proaspăta mea Carte de magie și fata, fără prea multă vorbă se adâncește în lectură.

Se vede treaba că cele două au mai vorbit înainte despre carte fiindcă prin Predeal mama o întreabă pe fiică:

— Ei cum e? Zice ceva de dezlegatul cununiilor?

— Zice pe dracu! Zice numai prostii așa că am dat banii degeaba. Eu zic să mergem tot la Mama Omida, așa cum am vrut de la bun început.

Dacă la început, atunci când a scos cartea, nu știam cum să mă fâțâi mai mult ca să mă vadă și să-și dea seama că eu sunt cel de pe coperta a patra, după fraza asta nu am știut cum să mă ascund mai bine. Am scos un ziar și până la Ploiești, unde au coborât, nu am mai scos capul de după el.

Nu de alta, dar acum nu voiam deloc să îmi recunoască fotografia și să mă pună să le ghicesc în palmă. Sau cine știe, în ghioc!

Din logica lui Mădălin

Sara pe deal

Despre Mădălin v-am tot povestit, dar nu cred că am spus vreo istorioară mai interesantă ca asta. Din care se vede puțin și logica unui băiețel de câțiva ani. Nu știu precis câți ani avea, dar știa deja să întoarcă orice situație oarecum în favoarea lui. Oricum, era în clasele mici și cum învățătoarea avea mare încredere în el, l-a pus la serbarea de sfârșit de an să recite poezia „Sara pe deal”. Poezie grea pentru vârsta lui dar băiatul se descurca minunat pentru că am avut ocazia să îl ascult în avanpremieră acasă la el.

În seara premierei, care avea loc la casa de cultură a orașului, emoție multă ca de obicei și lume la fel de multă.

Ceilalți copii recită fiecare ce are de recitat și urmează Mădălin, care a fost lăsat la urmă cu poezia lui ca și cum ar fi fost piesa de rezistență a spectacolului.

Iese Mădălin țanțoș în față, se apleacă spre microfon și spune tare, clar și cu dicție „Sara pe deal”. Privește prin sală unde sute de ochi priveau spre el și amuțește. Tatăl și cu mama lui care erau în primul rând ca să-l vadă mai bine îi fac semne de încurajare, din culise învățătoarea îl încurajează și ea așa că Mădălin începe iar:

— Sara pe deal.

A mai privit odată în sală și țuști în culise de unde s-a făcut nevăzut.

Învățătoarea, preocupată să înlocuiască momentul poetic cu altceva, nu a fost preocupată de el dar părinții lui când s-au dus în culise să îl recupereze nu l-au mai găsit.

Unde-i copilul, ce s-a întâmplat cu copilul? Toată lumea era disperată, reflectoarele spectacolului s-au stins dar copilul era de negăsit. După ce a fost scotocită toată casa de cultură și înainte de a anunța poliția despre dispariția lui taică-său are o idee:

— Hai  să îl căutăm acasă!

Nu locuiau așa de departe așa că i-am însoțit și eu până acolo.

Spre surpriza noastră Mădălin era acasă în pat, îmbrăcat în pijamale și făcând pe somnorosul când a fost luat la rost despre dispariția lui subită.

În cele din urmă a explicat scurt:

— Nu ați zis voi când se face seară să fiu acasă în pat. Păi dacă am zis că s-a făcut seara pe deal înseamnă că până ajung eu acasă se face și pe aici. Așa că am fugit acasă și m-am culcat să nu mă prindă seara pe drum.

Caz real și logică de copil!

Loteria genetică

 
 
Loteria genetică
 
Am 15 ani, mă numesc Sara și voiam să ajung prințesă. La fel ca aproape toate fetele din sat. Trebuie să recunosc că eu am o mare parte din vină pentru visul lor nebunesc. Asta, fiindcă ori de câte ori venea căruța cu minuni a lui Loli în sat, eu eram prima care se înființa lângă căruța lui. După război și după ce toate orașele cât de cât mai mari au fost distruse, oamenii s-au retras în sate înșirate de-a lungul văilor ferite sub coastele abrupte ale dealurilor, ca și cum s-ar fi adăpostit din calea unui nou război. O vreme, nu se prea găsea nimic în plus decât ce era la micul magazin din mijlocul satului. Dar după un timp, prin sate a început să umble Loli, cu o căruță cu coviltir în care se părea că se ascund toate minunile lumii. Oamenii vorbeau că de fapt Loli umbla printre ruinele caselor din orașe și scotocea printre ele, iar ce găsea punea în căruțe și apoi vindea prin sate. Unii spuneau că s-ar putea ca mărunțișurile vândute de el să fie chiar radioactive, dar cum nu avea nimeni vreun contor de radiații în tot satul, iar Loli era mereu în preajma lor și nu pățea nimic, probabil că nu erau. Dar chiar dacă ar fi fost, ce ne păsa nouă, copiilor, de asta, fiindcă atunci când Loli se oprea în piața satului și desfăcea obloanele căruței lui în fața puștilor, parcă se deschideau porțile raiului. Tot ce își putea dori cineva de vârsta noastră se găsea acolo și nici nu erau foarte scumpe. De obicei unu, cel mult doi bănuți de alamă, rareori costa ceva mai mult. Dacă nu aveam bănuți, Loli făcea schimb și pe ouă sau chiar pe găini sau bucăți de brânză, sau unt. De obicei, Loli prețăluia pe loc și spunea de îndată ce putea să ofere pentru ceea ce aduceam noi sau țăranii, dar cum toată lumea era mulțumită, bătrânul negustor venea mereu cam de două, trei ori pe lună și prin satul nostru.
Pe mine m-a interesat de la bun început un glob transparent plin cu cilindri argintii de mărimea unui deget. Globul era așezat chiar deasupra coviltirului ca să fie văzut de toată lumea, dar să nu poată fi atins. Deasupra globului pe un afiș era o fată de o frumusețe deosebită, îmbrăcată într-o rochie minunată și sub care cu litere mari o întrebare te ispitea: „Vrei să fii și tu prințesă?”.
Sub întrebare era dată și rezolvarea: dacă vrei, joacă atunci la loteria genetică și chiar mâine poți deveni o prințesă!
Ce însemna asta nimeni nu știa prea bine, nici măcar bietul Loli care așa primise și el căruța, cu globul de cristal cu tot. Pentru cei care întrebau, le explica și cum funcționează: în partea de jos a globului era o fantă în care trebuia introdusă o monedă de argint, apoi trebuia răsucit un mâner și din glob cădea un mic cilindru. I se rupea capacul, apărea un ac care trebuia pus pe brațul câștigătorului, apoi trebuia desfăcut și celălalt capăt, unde era un piston care trebuia apăsat cu putere. După cum se spunea în afiș, în funcție de norocul fiecăreia te putea transforma într-o prințesă, îți puteau crește aripi și ajungeai zână sau te puteai transforma în vrăjitoare și să ghicești tuturor viitorul. Erau mai multe promisiuni de acest fel pe afișul de sub glob, dar mie îmi rămăsese în minte doar prințesa, cu rochia ei minunată. Încetul cu încetul, le-am prostit și pe prietenele mele, deși niciodată nu ne-am gândit ce ar putea face o prințesă într-un sat sărac, așa cum era al nostru. Crescusem, și eu, și ele, și ne petreceam cea mai mare parte a timpului pe câmp, la prășit și la cules recolta. Sau cu caprele, când nu era altceva de lucru, dar în niște gospodării sărace, ca acelea din satul în care trăiam, mereu se găsea câte ceva de lucru pentru niște fete sănătoase și în putere cum eram eu și prietenele mele.
Până pe la 14 ani, doi învățători bătrâni, soț și soție, ne mai învățau și pe noi câte ceva. Mai mult să scriem și să citim, ba chiar și să socotim, fiindcă de restul materiilor nu prea aveau timp. Ne învățau și poezii, mai mult poezii patriotice din care nu înțelegem mare lucru, dar ne plăcea să le recităm cu mândrie și cu patos.
Îmi plăcea în mod special o poezie din care nu țineam minte decât finalul:
 
„Cu-o moarte toți suntem datori,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit!”.
 
Îmi aduc aminte că din cauza poeziei, atunci când am auzit-o prima dată, am fost așa de impresionată de ea că atunci când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl eliberez pe Lăbuș din lanț și să-i spun în timp de zburda liber în jurul meu:
—Așa, așa, Lăbuș! Dacă vin lupii să ne atace, măcar să mori în luptă ca un leu și nu ca un câine înlănțuit.
O zi întreagă alergau tatăl meu și mama mea vitregă după el să îl prindă și să îl poată pune iar în lanț, deși ori de câte ori prindeam ocazia îi dădeam iar drumul. 
Oricum, de fiecare dată când venea Loli, mă înființam lângă căruța lui, apoi îmi chemam prietenele și priveam ore în șir la minunăția de prințesă de deasupra globului. Niciodată nu speram să fac rost de vreun bănuț de argint, fiindcă și dacă aș fi vândut toate cele zece găini din curtea părinților, nu aș fi obținut nici măcar un sfert de bănuț. Am văzut odată cum arată unul, nu era mai mare decât unghia mea de la degetul mare și cam tot cât o unghie de subțire, dar îmi era la fel de inaccesibil ca și luna de pe cer.
Apoi, astăzi spre seară toate s-au rezolvat oarecum de la sine. Am ajuns cam târziu acasă, fiindcă împreună cu prietenele mele am căscat ochii toată ziua la căruța lui Loli, privind când la unul, când la altul cum își cumpărau fleacurile la care au visat o lună întreagă. Care și-au cumpărat acadele, care pistoale cu capse sau fluiere de tablă, dar nimeni nu cumpăra o seringă magică, doar să îl pot și eu pe urmă întreba ce anume a obținut.
Mama mea, mama mea vitregă, de fapt, dar tot mamă îmi era și trebuia să ascult de ea, de cum am ajuns acasă, mi-a spus pe tonul ei autoritar și dur pe care îl folosea când vorbea cu mine:
—Sara, ia patru ouă din cuibar și du-te la prăvălie, și adu un litru de petrol, că s-a terminat!
Nu era nimic de comentat, așa că am luat de după ușă sticla de petrol care era legată cu o ață, ca să o pot aduce mai ușor când avea să fie plină, și am plecat la prăvălie. Prăvălie care era de fapt pe jumătate birt și unde bețivii satului își făceau veacul vorbind vrute și nevrute. Spre neplăcerea mea, l-am văzut printre ei și pe Sile, unul dintre bogătanii satului și care mereu îmi aținea calea ori de câte ori avea prilejul, încercând să mă pipăie.
La fel a făcut și acum și, când m-a văzut, a dat scurt pe gât paharul cu tărie pe care îl avea în față și a plecat spre ieșire, unde știam sigur că avea iar să mă aștepte cu propunerile lui desfrânate.
Așa că, după ce am ieșit, m-a prins de mână și m-a întrebat:
—Și ia zi, Sara, ce să-ți dau să mă lași să te sărut o dată. Și să-ți mângâi sânii ăia, că uite ce frumoși s-au făcut!
Altă dată, mă smuceam brusc din mâna lui și mă îndepărtam repede scârbită, dar acum m-am tras mai într-o parte străfulgerată de un gând și l-am întrebat:
—Ce dai?
Întrebarea mea cred că l-a luat prin surprindere, dar și-a revenit repede și, privind în jur să vadă dacă ne aude cineva, a spus gâfâit:
—Orice, Sara, îți jur că îți dau orice, că prea m-ai înnebunit.
—O monedă de argint, am spus eu și mi-am retras brațul din mâna lui.
Am crezut că o să-mi râdă în nas, dar în loc de asta s-a scotocit în buzunar și a scos un bănuț strălucitor de argint.
—Hai după prăvălie și al tău este, a spus el gâfâit și, înainte să-mi dau seama ce fac, m-am dus după el în spatele clădirii.
Într-o mână aveam sticla cu petrol pe care o țineam de sfoară, iar cu cealaltă înhățasem moneda de argint, așa că nu m-am putut apăra prea bine. Nici când m-a sărutat și nici când mi-a băgat mâna în sân, frământându-l până când a început să mă doară. Când am văzut că încearcă să mă pună jos, mi-am băgat moneda de argint în buzunarul rochiei și i-am tras cu putere mâna din sân, apoi m-am zbătut până am scăpat și am luat-o la fugă.
—Sara, Sara, mai stai, că te plătesc cum nici nu o să-ți vină să crezi…
Am fugit ca luată de vânt și nu m-am oprit decât când am ajuns lângă căruța lui Loli, care tocmai se pregătea să tragă obloanele pentru noapte și să se culce.
Nu a părut prea încântat când m-a văzut cum fug spre căruța lui, dar când am ajuns și am scos moneda de argint, s-a schimbat imediat.
—Să înțeleg să vrei să ajungi prințesă? M-a întrebat el lingușitor și eu nu am putut decât să dau aprobator din cap.
M-a ajutat să amestec cilindrii argintii în glob, apoi mi-a arătat cum să bag moneda și cum să învârt cheița ca să cadă o seringă în locaș.
Când am luat-o în mână, am vrut să o iau la fugă, dar Loli m-a prins de braț și m-a oprit:
—Ascultă la mine, fată dragă. Ascultă bine ce îți spun, ca pe urmă să nu vii la mine să te plângi. Seringile astea le-am luat dintre ruinele unui laborator de genetică, cel puțin așa scria pe clădire. Înainte de război, orășenii avea astfel de seruri care, contra cost, puteau transforma un om în orice ființă și-ar fi dorit ei. După război, știința asta s-a pierdut, au mai rămas numai ici-colo câteva seringi din astea. Dar toate au etichetele originale șterse și multe au serul din ele expirat și nu se va întâmpla nimic. Sau poate că o să funcționeze și o să te transformi în cine știe ce arătare. Pe vremuri, tinerii bogați jucau și astfel de jocuri. Numai că ei aveau la îndemână și remediul, pe care dacă și-l injectau la timp puteau reveni la ce au fost înainte. Eu nu am așa ceva, așa că ai grijă ce faci. Mai bine mai așteaptă puțin și strânge trei monede de aur, apoi te poți duce în orășelul de la capătul văii și să cumperi un remediu garantat, dacă nu îți convine ce ai devenit.
—Am înțeles, am spus eu grăbită și am dat să-mi smulg brațul din mâna lui, dar el încă nu mi-a dat drumul.
A tras un sertar de la baza globului și a scos o foaie de hârtie, și mi-a dat-o:
—Înainte de a-ți face injecția, ar fi bine să citești atentă foaia asta de hârtie. Am luat-o tot din laborator. S-ar putea să îți prindă bine ce afli de acolo, fiindcă eu, unul, oricum nu am înțeles nimic.
—Bine, bine, am spus eu și mi-am smucit mâna, apoi am înhățat sticla cu petrol și, strângând în mână fiola, am luat-o la fugă spre casă.
Bietul Loli nu avea de unde să știe că nu aveam cum să strâng trei ducați de aur nici dacă aș fi muncit toată viața. Bani nu se prea găseau în valea noastră și nici măcar Sile, cu toată bogăția lui, nu cred că avea trei ducați de aur. Și chiar dacă i-ar fi avut, în mod sigur nu mi i-ar fi dat mie, indiferent ce l-aș fi lăsat să îmi facă.
Cu fiola bine ascunsă în buzunar, când am ajuns acasă am răspuns grăbită întrebărilor puse de mama mea privind întârzierea, nici nu mai știu ce minciuni i-am îndrugat, apoi m-am strecurat în șură, unde la lumina unui felinar am citit hârtia dată de Loli. Era acolo chiar la început și un desen care explica unde trebuie făcută injecția și cum anume să fie manevrată seringa. Apoi, un text cu puterile pe care urma să le capăt, remedii pe care să le folosesc în caz de reacții adverse, precauții pe care trebuia să le iau și multe alte chestii pe care nu le înțelegeam, toate defilau prin fața ochilor mei obosiți, în timp ce așteptam să se culce familia.
Când în cele din urmă au făcut-o și în toată casa nu s-a mai auzit niciun zgomot, am scos cilindrul argintiu din buzunar și l-am privit la lumina pâlpâitoare a felinarului. Poate că ar mai fi trebuit să citesc o dată instrucțiunile primite de la Loli, dar eram prea nerăbdătoare și oricum nu le înțelegeam.
Am deșurubat capacul seringii și m-am înfiorat când am văzut acul subțire și strălucitor. Am avut o clipă de ezitare, dar în cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am lipit de braț, aproape de umăr, așa cum am văzut că era în desenul de pe hârtia primită de la Loli.
Am apăsat pe capătul celălalt al cilindrului și s-a auzit un fâșâit ușor, apoi am simțit o durere ușoară și apoi nimic.
Am adormit acolo în șură pe un balot de fân, întrebându-mă dacă nu cumva totul nu era cumva doar o mare păcăleală a lui Loli sau poate că serul conținut deja expirase și m-am lăsat pipăită degeaba de nesimțitul de Sile.
 
*
 
Când m-am trezit, m-am simțit ușor amețită și nici nu am fost în stare să deschid ochii. M-am mai liniștit abia când am auzit vocea blândă a tatălui meu care mă întreba:
—Sara, vrei să îți aduc niște apă?
—Daaaa, am spus eu prelung. Poți să îmi aduci, fiindcă îmi este o sete de mor.
La școală mereu eram lăudată pentru vocea mea melodioasă și de cele mai multe ori eram pusă la cor să dau tonul la cântec.
În locul glasului meu melodios, am auzit doar un muget prelung de vită aflată în suferință. Am deschis înspăimântată ochii și în locul pereților camerei în care dormeam de obicei am văzut pereții șurei.
—Ce caut aici? am întrebat eu, dar în loc să îmi aud vocea am auzit tot mugetul de dinainte.
Am vrut să îmi ridic mâna, dar în locul degetelor am văzut doar o copită și tatăl meu mi-a cuprins gâtul și mi-a spus:
—Fetița mea prostuță! Niciodată nu ai vrut să mă asculți și acum uite ce ai pățit! Ți-ai făcut o injecție aiurea și te-ai transformat în vită!
—Lasă că-i bine și așa, s-a auzit glasul aspru al mamei mele. Proastă, proastă, dar uite cu ce mândrețe de junincă ne-am ales.
A trecut în fața mea și s-a prefăcut că nu îmi vede ochii în lacrimi:
—De acum poți ori să o iei cu tine la muncă câmpului, ori să o vindem și să obținem niște bani frumoși pe ea!
Tatăl meu mi-a adus o găleată cu apă, am băut cu sete, apoi mi-a pus niște fân în față, pe urmă părinții mei au ieșit din grajd discutând în contradictoriu, așa cum o făceau mereu în ultimul timp.
Încă nu îmi puteam reveni din stupoare și mă așteptam ca din moment în moment să mă trezesc din acest coșmar.
Nu m-am trezit și nici nu am avut deloc timp să mă gândesc la mine și la ceea ce mi se întâmplase, pentru că vestea despre transformarea mea s-a răspândit ca fulgerul în sat și până seara a fost un du-te vino continuu în vechea șură a părinților mei. Tata mi-a mai adus spre seară o găleată de apă și un braț de fân în față, apoi i-a dat pe toți afară.
Mama mea vitregă, grijulie, l-a obligat să mă lege cu un lanț, ca să nu-mi vină vreun gând de ducă, așa nebunatică cum mă știa, până mă mai obișnuiam cu noua mea stare. Tot ea l-a obligat să închidă bine ușa cu un lacăt, ca să nu intre cineva să mă fure.
Nu m-a furat nimeni, dar cu puțin înainte de miezul nopții am auzit mișcare și am văzut o scândură din peretele vechi al șurei cum se dă la o parte și intră cu pași furișați Sile.
A venit în fața mea și a început să râdă:
—Ai văzut prostuță mică ce ai pățit dacă nu ai stat să te mângâi? Ce pățeai dacă te mai mângâiam puțin? Dacă ai fi vrut, în cele din urmă ți-aș fi dat și cele trei monede de aur, ca să te duci la oraș să te faci prințesă.
A trecut în spatele meu și eu am întors capul și l-am urmărit cu coada ochiului. S-a aplecat și m-a prins de țâțe, prefăcându-se că vrea să mă mulgă.
—Uite că acum nu mai am nevoie să îți cer ție voie să te mângâi pe țâțe și am să vin în fiecare seară să o fac, fiindcă nu mă mai poate opri nimeni. Deși aș fi preferat să o fac când erai o fetișcană, o să fie bine și așa. Iar dacă îmi place, poate chiar o să te cumpăr de la părinții tăi. Chiar așa, cred că o să te cumpăr, fiindcă deși ești acum doar o simpatică junincă, eu o să-mi aduc aminte cine ești de fapt și o să te mulg cu plăcere în fiecare seară.
Nu știu dacă perspectiva că Sile ar putea să mă cumpere și să mă mulgă apoi în fiecare seară sau dacă firea mea rebelă și poziția lui perfectă m-au făcut să găsesc o rezolvare pe moment a problemei. Când s-a ridicat, a făcut un pas în spate și, cu coada ochiului, deși poate că încă nu îmi puteam controla perfect corpul, mi-am dat seama că asta este o ocazie unică. M-am încordat și când i-am tras o copită, l-am văzut cum se dă de-a berbeleacul și se proptește în peretele grajdului. Poate furia sau poate chiar puterile căpătate din serul administrat m-au făcut să mă simt foarte încrezătoare. Am scuturat din cap și lanțul cu care eram legată s-a rupt ca și cum ar fi fost făcut din ață de cusut. Am ajuns lângă Sile și, când i-am văzut capul răsucit într-o poziție nefirească, mi-am dat seama că nu o să mai pipăie vreo fată niciodată. Puțin îmi păsa mie de asta.
La fel de ușor a cedat și ușa de la șură și eu m-am avântat spre pădure, spre libertate.
Deși din botul meu ieșeau numai mugete ușoare, în timp ce fugeam eu reciteam de fapt cu patos vechea poezie:
 
„Cu-o moarte toți suntem datori,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit!”.
 
Versurile astea mi-au adus aminte de Lăbuș, așa că m-am întors și am băgat un corn după belciugul de la cușcă și l-am eliberat și pe el, apoi, simțind că mi-am îndeplinit toate îndatoririle, am plecat în fugă spre pădurea cea plină de lupi, cum ne speriau cei mari când eram copii.
Pășeam mecanic, fiindcă încercam să îmi aduc aminte cuvintele din josul foii date de Loli. Ceva referitor la un remediu numit R-3, care trebuie administrat în cel mult trei zile de la injectarea serului, pentru că altfel trăsăturile animalice devin permanente și nu mai pot fi înlăturate.
Sau frunzele unei plante medicinale, dar nu îmi aminteam deloc despre ce plantă era vorba. Și nu mai aveam la dispoziție decât două zile să îmi amintesc și apoi să o caut sau, dacă nu, să rămân pe vecie o simpatică junincă, cum îmi spusese Sile.