Primul capitol din Celestine’s War în engleză

Celestine’s War

 

Written by Sergiu Someșan

 

Chapter 1

 

Celestine and nothing more

 

Several times lately, I have wanted to go back to writing my blog. I have had it for over a year, but I had abandoned it completely in recent weeks. Every time I felt like writing, this thought stopped me: my sorrows and my problems will be of no interest to anyone. Who cares, anyway? And then, write what? That I am ugly? That I am deformed by a disease? Certainly there are other ugly girls out there, but they are not whining over their troubles and shortcomings in blogs. Write that I am single? I’m sure there are thousands of single girls in the whole country, but they are not complaining about it on cold internet pages. I’m pretty sure they are somehow trying to deal with it and find a solution to their problem. They go out; they go to the disco and try to network. I can’t do that (or I don’t choose to do it), but on the other hand, I don’t feel like begging for mercy from strangers.

So I did it! Today, for the umpteenth time, I changed my mind again, and since my blog was all set up, I started writing that I am ugly and that nobody loves me. The outcome? A few hours later, I closed it. Had I expected some understanding from other girls suffering just like me? Well, I was dead wrong about that. Nobody paid any attention to my blog except for two jerks who wrote something to the effect that if I give them enough booze, they’ll “help me with my problem.” Maybe from the back, so that they don’t have to see my face.

On the other hand, those few girls from whom I expected some compassion proved to be only Nazi grammar bitches, who constantly corrected me. „Oh, please!” one of them – probably the meanest of all – said, “The fact that you have a skin condition shouldn’t be an excuse for your killing your own mother tongue!”

I got angry with her and wrote back, not in my usual manner, actually: „You dick, my mother tongue is Finnish, which I master better than you master Romanian. And maybe my skin condition will go away in time, but as Professor Denis Baron puts it, your condition is the “incurable pedantry syndrome,” and it really is incurable. It is caused by a limited sex life, so you, bitch, go and get laid, and stop getting on my nerves!” I knew I shouldn’t put an exclamation mark there at the end of the sentence, but that was the only true thing of all I wrote to her. I was born in Romania, and I can’t speak any Finnish, although my father has tried a couple of times to teach me his mother tongue. Professor Denis Baron is a real person, and he really has studied the grammar pedantry syndrome, but of course it isn’t incurable nor is it due to one’s sex life, limited or not.

I shut down the blog for good afterwards, and I went out, determined to piss off as many people as possible. I usually wear a hat or a cap with its bill turned sideways so that it covers the scaly spot on my face, only this time I went out with my head bare and my hair in the wind. I passed people in the street without trying to hide my face, and I even looked boldly into their eyes, forcing them to look back at me. Boys whistled at me, but when I turned around and smiled at them, they would choke. I even asked a good-looking one who came closer to me than the others:

„How about a kiss, pretty boy?” Then I smiled at him as sensually as I could.

What I had forgotten was that out there in the open air, my blemish caused by psoriasis broke out, and as I stretched the skin by my indecently wide smile, it broke and started to ooze.

I felt sorry for the fellow when I saw him afterwards moving a few steps away and starting to throw up. I felt even sorrier for myself, and I tried to think of something I could do that would cheer me up.

 

I took a few more steps, then hid behind a door, took a scarf out of my bag, and covered my hideousness. This is what I would call my blemish covered in red scales, when I was all alone. My dear hideousness, or if I was in a better mood, I would go even further by calling it my precious hideousness. Considering the amount of money my father had spent trying to cure it, I could easily call it that.

A lot of unpleasant things happened today, but what took the cake was the tired look on my father’s face when he arrived at our front door. My father, who is usually so easy-going, was standing in front of our house, together with two painters, trying to remove the writing that appeared on the wall yesterday. In fact, he had applied another layer of washable paint earlier, but who knows what pigments were used in the dye of the graffiti that „popped up” overnight, for you could still see it even through the fresh paint.

 

„Celestine is an ugly girl, but a pretty lizard.”

 

So somebody had actually spent money on that paint and invested time only to let the world know that I had a skin condition that would turn me into an ugly face resembling a lizard. Who does that? How small-minded do you have to be to do such a thing? And who would care that much about me, to feel the need to tell that to the whole world?

„We used a new product, and this time you won’t see anything anymore,” my father said when he saw me coming toward them.

„All right, Dad,” I said, rushing into the house, pretending I didn’t see the painters’ eyeing me curiously.

I had long been used to people staring at me, so I had no problem ignoring them. Most of the time, people pretended they didn’t see my face deformed by the disease. On the other hand, children did not hide their curiosity. The smaller they were, the more inquisitive they were, and their parents’ efforts to keep them quiet and not ask anything would have amused me a great deal had it not been about me.

Before entering the house, I looked over my shoulder one more time. Although he pretended to be preoccupied with the painters’ work, he was looking worriedly behind me. Poor Dad! Sometimes I felt that he was suffering more than I was.

I reached my room, trying not to look at myself in any mirror I passed on my way. Once, I was at a store, and when I looked outside, I saw a girl looking at me and pushing out her lips while arranging her hair. A few moments later, I realized that the store window was like a mirror for those passing by, and the girl outside was not sticking her lips out at me. She was pretty ugly, actually, but she was trying to make herself look nice so that somebody could like her. Ugly or not, at least she was normal.

I sighed deeply, chased away my bleak thoughts, and grabbed the Romanian language handbook; with or without psoriasis, I had the first high school graduation exam the next day, the Romanian written exam, the hardest of all the exams. I didn’t like that subject for more than one reason, mainly because besides the fact that I had terrible handwriting, I would make a lot of mistakes, too. Although in principle, I knew the difference between a subject and a predicate and that there is no comma between them, but when you least expect it, I would put a comma right where it shouldn’t be. As far as I could remember the evasive explanation of a classmate, the predicate is the one that does something to the subject, “and so,” he would grin, “it’s clear that an old comma shouldn’t set them apart, lest they should experience a „coitus interruptus.” His intentionally vulgar explanation made both boys and girls in the classroom laugh, no matter how many times he repeated it.

Maybe this was my unconscious reaction, a kind of rebellion that no „predicate” was going to do to me, the „subject,” anything, anything at all. I was smiling at that thought, when my father knocked softly at my door, then after I answered, entered my room a bit hesitantly.

He nodded toward the shelf at the end of my bed, and said as if feeling guilty about it:

„I left something on your bed table.”

I didn’t even turn around, because I knew there was an envelope with a few euros inside. My father was a successful architect, and every now and then, he would receive an envelope with money in it from some collaborator of his. I’m not sure how legal this was, but I didn’t worry about it, just as I wasn’t concerned about the money envelopes piling up on the bed table or on the shelf right above it.

I sighed and wiped my smile off my face.

„I don’t need money, Dad. I don’t want any money.”

My father made the mistake of asking me,

„But what is it that you want? I’ll give you anything.”

I kept silent for a while, as I could not possibly ask him to give me what I really wanted the most in this world, namely normalcy.

I burst out crying instead and told him,

„I don’t want any money, Dad. I just want to die!”

My father reached out and took me in his arms, just as he used to do when I was just a little girl as yet untouched by the disease, and I would run to him when I fell with my skates and scratched my knees.

„You cannot say that! You know very well that this cannot be….”

„Why not, Dad?” I asked him back, although I wasn’t really expecting an answer, but my father just shook his head and said,

„Because tomorrow you have your Romanian exam, and if you die today, everyone will say it was because you were too scared of the high school graduation exam.”

This was my father. I believe that even in the middle of an earthquake, he would have found something to entertain people with. I started laughing and pushed him out and started studying for my exam.

Unde pot să public un roman online?

Unde pot să public un roman online?

Terminat, corectat și de edituri refuzat 😦

Nu în modul foileton pentru că am observat că așa are o slabă receptare. Lumea își pierde răbdarea dacă este vorba de fragmente 🙂

Totuși un fragment pun aici:

Războiul Celestinei

de Sergiu Someșan

Capitolul 1

Celestine și atât

 

În ultimul timp am vrut și tot am vrut, de mai multe ori, să încep naibii să scriu iar pe blog. Îl aveam gata făcut de peste un an, dar îl abandonasem cu totul în ultima vreme. De fiecare dată când mi-a venit să scriu, ceva m-a oprit: gândul că durerile și problemele mele nu vor interesa pe absolut nimeni. Who gives a shit, anyway? Ce să scriu? Că sunt urâtă? Că sunt deformată de boală? Desigur că mai sunt și alte fete urâte pe lumea asta, dar nu își deplâng necazurile și neîmplinirile pe bloguri. Să scriu că sunt singură? Probabil că mii de fete sunt singure în toată țara, dar nici ele nu își plâng de milă pe pagini reci de internet. Mai mult ca sigur încearcă să rezolve într-un fel sau altul problema lor, ies în lume, merg prin discoteci și caută să socializeze. Eu nici măcar atât nu pot (sau nu reușesc) să fac, dar, pe de altă parte, nici nu am chef să cerșesc milă de la niște necunoscuți.

Și totuși am făcut-o! Astăzi, pentru a nu știu câte oară, mi-am sucit iar gândurile și, cum aveam blogul gata pornit, am început să scriu pe el că sunt o urâtă și că nu mă iubește nimeni. Rezultatul? După câteva ore l-am și închis. Dacă mă așteptasem la puțină înțelegere din partea unor fete care sufereau la fel ca și mine… atunci m-am cam înșelat. Nu am fost deloc băgată în seamă decât de vreo doi golani care mi-au scris ceva de genul că, dacă le dau destul de mult de băut, mă rezolvă ei. Eventual pe la spate, ca să nu-mi vadă mutra.

Pe de altă parte, cele câteva fete de la care aș fi putut aștepta puțină înțelegere s-au dovedit a fi doar niște nazi grammar împuțite care mă corectau permanent. „Vai, dragă, spunea una din ele – probabil cea mai afurisită și mai frustrată – faptul că ai o boală de piele n-ar trebui să te scuze că-ți maltratezi bunătate de limbă maternă!”

M-am enervat și i-am răspuns cum nu prea îmi stă în obicei: „Vaco, i-am scris eu, limba mea maternă este finlandeza și o stăpânesc mai bine decât stăpânești tu limba română. Și poate boala mea de piele s-ar putea cu timpul să îmi treacă, dar, după cum spune profesorul Denis Baron, boala ta se numește sindromul pedanteriei incurabile și este chiar incurabilă. Ea este provocată de o viață sexuală deficitară. Așadar, du-te vaco și te fute și nu mă mai fute pe mine la cap!”  Am știut că la final ar fi bine să pun semnul exclamării, dar a fost singurul lucru corect pe care l-am făcut din tot ce i-am scris. Sunt născută în Romania și nu știu o boabă de finlandeză, deși tatăl mea a încercat de câteva ori să mă învețe limba lui maternă. Profesorul Denis Baron chiar există și chiar a studiat sindromul pedanteriei gramaticale, dar bineînțeles că sindromul nu este nici incurabil și nici nu se datorează în vreun fel vieții sexuale, deficitare sau nu.

Am închis apoi definitiv blogul și am ieșit în oraș, hotărâtă să enervez cât mai multă lume. Dacă de obicei îmi puneam o pălărie sau o șapcă având cozorocul într-o parte ca să îmi acopere cât de cât pata solzoasă de pe față, de data asta am ieșit cu capul gol și pletele în vânt. Am mers printre oameni fără să mă mai feresc și îi priveam sfidători în ochi până când îi forțam să își ferească ei privirea. Băieții care mă vedeau numai din spate fluierau copios după mine. Le murea fluieratul în gât când mă întorceam și le zâmbeam. Ba pe unul mai frumușel care se apropiase mai mult decât ceilalți l-am întrebat provocatoare:

— Vrei un pupic, frumușelule? și i-am zâmbit cât de senzual am putut eu.

Ce am uitat este că la aer pata mea provocată de psoriazis se sparge și cum am forțat-o cu zâmbetul meu indecent de larg a crăpat de a început să supureze…

Mi-a părut rău de el văzându-l cu face câțiva pași până lângă un zid și începe să vomite. Mi-a părut rău de el, dar de mine mi-a părut și mai rău văzând la ce gesturi meschine recurg pentru a încerca să mă simt cât de cât bine.

Am mai făcut câțiva pași apoi m-am ascuns după o poartă, am scos un batic din geantă și mi-am acoperit hidoșenia. Așa îi spuneam petei mele acoperite de solzi roși-verzui când rămâneam între patru ochi cu ea. Hidoșenia mea dragă… sau dacă eram într-o dispoziție ceva mai bună o avansam la scumpa mea hidoșenie. La câți bani a băgat tatăl meu în ea încercând să mi-o trateze, îi puteam spune fără nicio greșeală și așa.

Multe lucruri neplăcute mi s-au mai întâmplat azi, dar picătura care a umplut paharul a fost mutra obosită a tatălui meu atunci când am ajuns în fața porții. Tatăl meu, care de obicei e atât de comod, de data asta se fixase în fața casei unde încerca, împreună cu doi zugravi, să înlăture de pe perete inscripția apărută ieri. De fapt, mai dăduse și înainte cu un strat de vopsea lavabilă, dar cine știe ce pigmenții naibii aveau vopselele cu care fusese desenat graffiti-ul apărut peste noapte, pentru că și după ce se uscase vopseaua desenul se mai putea vedea foarte bine.

 

„Celestine este o fată urâtă, dar o șopârlă drăguță!”

 

Cineva cheltuise vopsea, timp și bani numai ca să comunice lumii că eu aveam o boală de piele care mă hidoșea și care mă făcea să semăn cu o șopârlă. Cât de cretin putea să fie cel care a realizat așa ceva? Și cui putea să îi pese atât de mult de mine încât să simtă nevoia să spună lumii întregi așa ceva?

— Am folosit o vopsea nouă și de data asta nu o să se mai vadă nimic, a spus tatăl meu când m-a văzut apropiindu-mă.

— Bine tată, mulțumesc, am spus eu și m-am grăbit să intru în casă, făcându-mă că nu văd privirile curioase ale zugravilor.

Eram de multă vreme obișnuită cu privirile celor care își intersectau drumul cu al meu, așa că nu mi-a fost greu să nu le dau nicio atenție. De cele mai multe ori, oamenii se prefăceau că nu bagă în seamă fața mea deformată de boală. În schimb copiii, cu cât erau mai mici cu atât erau mai curioși și eforturile părinților să-i facă să tacă și să nu întrebe nimic m-ar fi distrat copios dacă nu ar fi fost vorba de mine.

Înainte de a intra, am privit încă o dată peste umăr: deși se prefăcea preocupat de munca zugravilor, tatăl meu se uita îngrijorat în urma mea. Bietul tata! Uneori aveam impresia că suferă mai mult ca mine.

Am ajuns la mine în cameră încercând să nu mă contemplu în nicio oglindă întâlnită în cale. Aflându-mă o dată în interiorul unui magazin și privind afară am văzut o fată cum se uită la mine și începe să-și țuguie buzele aranjându-și părul. Au trecut câteva clipe până să îmi dau seama că geamul magazinului se comporta ca o oglindă și fata de afară la nu la mine își țuguia buzele. Era destul de urâțică, dar, așa cum era, încerca să se aranjeze ca să placă și ea cuiva. Urâțică, ne-urâțică – dar măcar era normală.

Am oftat adânc, am alungat departe gândurile negre și am înșfăcat manualul de română; cu psoriazis sau fără psoriazis, mâine aveam bacul: proba scrisă la Limba Română – cea mai nesuferită dintre toate. Nu-mi plăcea materia din mai multe motive, dar principalul era că după ce că scriam înfiorător de urât mai făceam și o droaie de greșeli. Deși, în principiu, știam care este subiectul și care este predicatul și că nu se pune virgulă între ele, ca un făcut mereu apărea cel puțin o pârdalnică de virgulă exact unde nu trebuia. Din câte îmi aminteam eu de o explicație în doi peri ai unui coleg, predicatul este cel care face ceva subiectului și, rânjea el cu subînțeles, e clar că nu trebuie să-i despartă o banală virgulă ca să nu ajungă la „coitus interruptus”. Explicația lui voit vulgarizatoare stârnea hohote de râs printre colegii de ambele sexe, indiferent de câte ori era repetată.

Poate că era o reacție inconștientă de-a mea, un fel de revoltă că nici un „predicat” nu are de gând să îmi facă mie, adică „subiectului”, absolut nimic. Tocmai zâmbeam gândului acesta atât de absurd când tata a bătut ușor la ușă și, după ce i-am răspuns, a intrat cu o oarecare reținere.

A arătat cu capul spre raftul de la capătul patului și a spus parcă vinovat:

— Vezi că ți-am mai pus ceva pe noptieră.

Nici nu m-am întors să mă uit pentru că știam că este un nou plic cu câteva sute de euro. Tatăl meu era un arhitect de succes și din când în când mai primea direct, în mână, câte un plic de bani de la vreun colaborator. Nu știu cât de legală era treaba asta și nici nu mă interesa, așa cum nu mă interesau nici plicurile cu bani care se adunau grămadă pe noptieră sau în raftul de deasupra ei.

Am suspinat și mi-am șters zâmbetul de pe față:

— Nu-mi trebuie bani, tată. Nu vreau bani…

Tatăl meu a făcut greșeala să mă întrebe:

— Dar ce vrei fata mea dragă? Îți dau orice?

Am tăcut un timp lung fiindcă nu aveam cum să-i cer ceea ce îmi doream cel mai mult: normalitate.

În loc de asta am izbucnit în plâns și am spus:

— Nu vreau bani, tati. Vreau doar să mor…

Tatăl meu s-a întins spre mine și m-a luat în brațe exact ca atunci când eram doar o zgâtie de fată încă neatinsă de boală și alergam repejor spre el după ce cădeam cu rolele și mă juleam la genunchi.

— Nu se poate să spui așa ceva. Știi bine că asta nu se poate…

— De ce, tată? am întrebat eu și, deși nu așteptam un răspuns, tatăl meu a clătinat din cap și a spus:

— Pentru că mâine ai proba la Limba Română. Și dacă o să mori astăzi toți vor spune că ai murit de frica bacalaureatului.

Ăsta era tatăl meu: cred că și în mijlocului unui cutremur ar găsi ceva care să-i distreze pe cei din jur. Am început să râd cu poftă și l-am dat afară, ca să mă pun cu burta pe carte.

 

 

 

Capitolul 2

Când ceva e să meargă rău, chiar merge

 

Am avut ceva presimțiri negre cu privire la ziua ce sta să înceapă de cum am ieșit din acasă. Mai întâi am avut probleme cu mănușa pe care o foloseam ca să îmi acopere mâna stângă care îmi era aproape la fel de afectată ca și fața: nu reușeam să mi-o pun și pace. Tata era plecat, pe mama nu voiam să o deranjez pentru că întotdeauna o deprimau rănile mele așa că în cele din urmă, strângând din dinți, am reușit să mi-o fixez singură. A doua problemă a fost atunci când am scăpat autobuzul de la ora opt. Aș fi avut timp să ajung și pe jos, în fond liceul nu era chiar așa de departe, dar simțeam o sfârșeală neobișnuită, așa că am preferat să parcurg cele câteva sute de metri până la stația de taxiuri.

Fără să îmi fac nicio problemă, am ajuns la primul taxi, am deschis portiera din față și am întrebat:

— Liber?

Șoferul, un brunet cu pletele crescute mult și lăsate pe spate mi-a aruncat o privire și a clătinat din cap:

— E liber, dar nu vreau să îmi infectez mașina. Încearcă la următorul, a spus el și s-a întins să închidă portiera.

Mâinile noastre s-au atins o clipă și înainte de a pleca l-am văzut cum scoate un șervețel umed și își freacă cu furie mâna.

De obicei șoferii care nu voiau să mă ducă găseau o scuză cât de cât plauzibilă, dar ăsta depășise orice măsură așa că am deschis iar portiera și am spus dulce:

— Să știi că boala mea nu se ia, așa că dacă vrei te las să mă săruți, și am țuguiat spre el buzele mele pline de răni așa cum am văzut că fac pițipoancele de la mine din clasă când își fac selfie.

A înghițit în sec și o clipă am crezut că va deschide portiera din partea opusă și o va lua la fugă. Nu a făcut-o dar a făcut altceva, un gest care pur și simplu m-a lăsat mască.

— Nu, mulțumesc, a spus el stins și s-a întins spre cruciulița pe care o avea agățată la parbriz rupându-i șnurul ce o ținea agățată.

Cu un rictus care se voia a fi un zâmbet a întins spre mine cruciulița ca pentru a se apăra de diavol și cred că a murmurat ceva ce părea a fi o rugăciune. Nu știu de ce i s-a părut că i-am atins și schimbătorul de viteze pentru că a început să îl șteargă și pe el cu o fervoare aproape mistică.

— Stați-ar în gât schimbătorul tău de viteze așa curat cum e!

Am izbucnit în râs, ceea ce cred că l-a speriat mai mult decât orice altceva și am plecat de lângă mașina lui, lăsându-i portiera deschisă.  Probabil că avea să cheme SMURD-ul sau pe cineva de la dezinsecție ca să-i curețe mașina ca lumea.

I-am făcut cu telefonul o poză pentru orice eventualitate și m-am urcat fără nicio problemă în următorul taxi: încă zâmbind i-am spus șoferului unde să mă ducă.

Cred că a observat scena care se petrecuse în stație, pentru că înainte de a coborî din mașină mi-a spus:

— Am văzut ce s-a întâmplat mai înainte. Poate că ar trebui să îl reclamați. Dacă doriți vă stau martor.

Am clătinat din cap și am plătit:

— Nu are rost. Nimeni nu îl poate pedepsi mai rău decât se pedepsește singur.

— Aveți dreptate, mi-a spus șoferul în timp ce îmi dădea restul. Toți colegii lui râd de obsesia pentru curățenie pe care o are. Nu știu dacă vă vine să credeți, dar când merge la veceu să facă pipi își pune o pereche de mănuși chirurgicale.

Cu imaginea șoferului care se pișa ajutându-se de mănuși în minte, am ajuns încă zâmbind la poarta liceului unde, bineînțeles, că mă aștepta Mihai, fostul meu coleg de bancă.

— Ai întârziat, a spus el precipitat. Încă un pic și ratam examenul, mi-a arătat el ceasul.

Examenul începea la ora nouă, dar accesul se făcea numai până la opt și jumătate. Pentru mine nu era o problemă: dacă scânceam puțin și mă strâmbam ușor îmi dădeau drumul atât portarul cât și cei din comisie chiar și la nouă fără un sfert. Realitatea este crudă, dar uneori adevărul e că handicapul ăsta uneori chiar mă ajuta în viață. Deși m-aș fi lipsit bucuroasă de așa ajutor!

Am ridicat din umeri și l-am întrebat:

— Păi și de ce nu ai intrat atunci?

— Fără tine? s-a arătat el de-a dreptul oripilat de idee. Cum să intru eu fără tine?

Am intrat în curtea liceului fără să mai spun nimic și Mihai s-a ținut ca un cățeluș după mine.

Cu Mihai ăsta era o problemă: am fost colegă de clasă cu el încă din clasa a cincea  când eu eram o zvârlugă de fată blondă, înăltuță și bine făcută pentru anii mei. Cel puțin așa arătam în puzderia de fotografii pe care mi-au rămas de atunci. Psoriazisul meu era doar o pată abia vizibilă sub ureche, încât dacă îmi lăsam părul peste urechi aproape că nici nu se zărea. Pe măsură ce treceau anii și mica pată cucerea noi teritorii pe fața mea, prietenii mei dispăreau unul după altul, până când în cele din urmă a mai rămas numai Mihai. Cred că el era încă îndrăgostit de fata dintr-a cincea căreia îi trimitea bilețele pe sub bancă și, dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată, părea că nu vedea ce transformări suferise chipul meu.

— Să te uiți la mine dacă nu știi ceva, m-a sfătuit el chiar înainte de a intra în sala de examen. Am să îți șoptesc și poate reușești să îmi citești pe buze.

— Poate te dă afară de la examen, am spus eu malițioasă, dar el a ridicat numai din umeri:

— Ce dacă? Mai e o sesiune și în toamnă.

Ăsta era Mihai: cu note de zece pe linie, ochelari cu multe dioptrii și gata oricând să se sacrifice pentru mine.

În ușa sălii m-a prins de mâna dreaptă oprindu-mă:

— Neapărat să mă aștepți după examen. Cred că am găsit ceva foarte interesant referitor la…

Nu completă fraza ci doar arătă cu ochii spre fața mea.

Am zâmbit de sensibilitatea lui prost ascunsă și am intrat în sală căutându-mi din priviri locul.

Mihai mai avea un hobby că altfel nu pot să-i spun: căuta zi și noapte pe internet informații despre bolile de piele. Coresponda cu medici importanți, adevărate somități în domeniu și odată mi-a arătat un email de la un profesor universitar din Canada care îl numea fără nici o urmă de ironie îl numea „dragă colega”. Probabil că nu îi cunoștea vârsta reală.

În ciuda eforturilor lui, chipul meu devenea tot mai afectat de boală, pe zi ce trecea, astfel că până și profesoara supraveghetoare când a dat cu ochii de fața mea a scăpat o grimasă.

Abia atunci când a venit să ne verifice buletinele și pe când își ferea ochii de fața mea a văzut mănușa în formă de bandaj de pe mâna stângă:

— Ăsta ce-i? a întrebat ea acră făcându-mă să scot câteva kilograme de răutate din mine ținută tocmai pentru astfel de ocazii.

— Un bandaj; la mâna asta am lepră și cum este foarte contagioasă am fost sfătuită să port mănușa asta în formă de bandaj ca să nu contaminez lumea din jurul meu.

L-am auzit pe Mihai cum a bufnit în râs dar nu mi-am întors privirea spre el.

Profesoara s-a încruntat și, în cele din urmă, a spus:

— Va trebui să ți-l scoți ca să verific dacă nu ai cumva ascunsă acolo vreo fițuică.

Am întins cu nonșalanță mâna stângă spre ea:

— Poftiți vă rog și verificați: eu nu pot să scot mănușa singură: mă doare prea tare!

O clipă datoria a fost mai puternică decât prudența și a întins mâna spre mine, dar până la urmă s-a răzgândit.

— Bine, bine, a spus ea în silă, numai să nu faci mișcări suspecte cu mâna aia pentru că am să îndrept una din camere drept spre tine.

Chiar a încercat să facă asta, dar nu a reușit pentru că, după cum i-a explicat tehnicianul pe care îl chemase în ajutor, camerele video erau fixate în așa fel încât să cuprindă toată sala și să nu lase niciun elev în afara câmpului lor.

A renunțat în cele din urmă și, cum se făcuse deja ora nouă, a scos subiectele din plic și ne-a înmânat tuturor câte o foaie de examen.

— Aveți trei ore ca să completați foaia, a spus ea cu o voce acră de parcă și-ar fi dorit ca niciunul dintre cei aflați în sală sub oblăduirea ei să nu ia examenul.

Subiectele în sine au fost o nouă dezamăgire: după cum am spus, nu sunt foarte bună la Română, dar subiectele mi se păreau de tot râsul, așa că am început să scriu cu spor, fără să privesc nici măcar o singură dată spre Mihai.

La primul subiect am întâlnit următoarea frază care, în schimb, aproape că m-a făcut să plâng: „Și – daca îmi dai voie sa-ti dau un sfat în viața mea – iată-l: iubește, Dona! Chiar dacă ai suferi cum sufăr eu acum, totuși să știi că este cel mai bun lucru din viață… E însăși  aroma ei.” Era un fragment din Madona lui Tudor Mușatescu. dar nu era deloc un fragment din viața mea.

Am încercat să îmi abat gândurile și am completat un text explicativ de o sută de cuvinte despre această frază, deși mie îmi venea să mă ridic în picioare și să urlu:

„Aș iubi, fir-ar a dracului de iubire, dar pe cine să iubesc când toți fug de mine?”

Am predat foia cu răspunsurile mele și m-am îndreptat spre ieșire în timp ce Mihai se grăbea în urma mea:

— Celestine, ai știut? Nu ai privit deloc spre mine.

— Am știut, Mihai, am știut. Nu sunt așa de proastă cum cred unii. Mizeria asta, am arătat eu spre pielea mea solzoasă îmi acoperă fața nu creierul. Cel puțin așa bănuiam.

Mihai făcu o față lungă așa cum mă așteptam și prin minte mi-a trecut o clipă gândul că în ultimul timp îmi face plăcere să-i necăjesc și să-i contrariez mai ales pe cei care țineau la mine.

Mihai era poate cel mai bun exemplu: înalt, slab, cu multe coșuri și la fel de multe dioptrii era mereu în preajma mea gata să facă orice pentru mine. Oare doar ține la mine sau mă iubea?

— Mergem? m-a întrebat el văzând că așteptam lângă gardul liceului.

— Mai așteaptă puțin, am spus eu. Aștept să iasă javra aia de la examen ca să-i fac o fotografie.

— De ce? a întrebat Mihai contrariat. E doar o simplă profesoară supraveghetoare pe care nu ai s-o mai întâlnești niciodată. De ce ai nevoie de fotografia ei?

— Așa, pentru colecție, am spus eu încercând să fac pe misterioasa, dar Mihai nu a adâncit problema pentru că exact atunci a ieșit profesoara.

S-a uitat urât la mine și cred că și-a dat seama că o fotografiez, dar puțin îmi păsa de mutrele ei. Era o persoană hâdă la suflet în timp ce eu eram numai la față. Cel puțin așa speram.

Mihai m-a prins de mână și m-a tras după el, iar eu am analizat fără să vreau mișcarea lui: un băiat mă trăgea de mână după el, dar eu nu simțeam niciun fior, nicio senzație.

N-am avut timp să adâncesc gândul care mă mai bântuise și altă dată pentru că Mihai, debordând tot de entuziasm, a început iar să îmi explice cât de aproape este de soluționarea problemei mele. Era a nu știu câta oară când se găsea la doar un pas de a-mi rezolva problema, așa că îl ascultam doar cu o jumătate din mintea mea, pentru că restul se gândea la viața mea de rahat și la faptul că de acum înainte va decurge exact al fel: cu  Mihai ținându-se ca un cățeluș după mine și umblând pe internet după cai verzi pe pereți.

Am izbucnit în plâns și am luat-o la fugă spre casă făcându-i semn să nu se mai vină după mine. Voiam doar să ajung în camera mea și să-mi deplâng viața irosită. Nu am reușit nici măcar asta să fac pentru că acasă ajunsese unchiul Virgil într-una din vizitele lui inopinate: era fratele mai mic al mamei și, într-un fel, oaia neagră a familiei.

Nici nu știu din ce trăia, probabil că din tot fel de expediente, într-o vreme îl suspectam că se și droghează, dar cum nu l-am surprins niciodată totul a rămas la nivelul de bănuială.

Era o adevărată cascadă de entuziasm și tot timpul era vesel și avea pretenția ca toți cei din jur să fie la fel. Dacă tatăl meu folosea un umor mai elaborat, unchiul Virgil uza de un haz mai neaoș, care nu de puține ori o făcea pe mama mea să roșească și pe tatăl meu să tușească încurcat.