Primul capitol din Celestine’s War în engleză

Celestine’s War


Written by Sergiu Someșan


Chapter 1


Celestine and nothing more


Several times lately, I have wanted to go back to writing my blog. I have had it for over a year, but I had abandoned it completely in recent weeks. Every time I felt like writing, this thought stopped me: my sorrows and my problems will be of no interest to anyone. Who cares, anyway? And then, write what? That I am ugly? That I am deformed by a disease? Certainly there are other ugly girls out there, but they are not whining over their troubles and shortcomings in blogs. Write that I am single? I’m sure there are thousands of single girls in the whole country, but they are not complaining about it on cold internet pages. I’m pretty sure they are somehow trying to deal with it and find a solution to their problem. They go out; they go to the disco and try to network. I can’t do that (or I don’t choose to do it), but on the other hand, I don’t feel like begging for mercy from strangers.

So I did it! Today, for the umpteenth time, I changed my mind again, and since my blog was all set up, I started writing that I am ugly and that nobody loves me. The outcome? A few hours later, I closed it. Had I expected some understanding from other girls suffering just like me? Well, I was dead wrong about that. Nobody paid any attention to my blog except for two jerks who wrote something to the effect that if I give them enough booze, they’ll “help me with my problem.” Maybe from the back, so that they don’t have to see my face.

On the other hand, those few girls from whom I expected some compassion proved to be only Nazi grammar bitches, who constantly corrected me. „Oh, please!” one of them – probably the meanest of all – said, “The fact that you have a skin condition shouldn’t be an excuse for your killing your own mother tongue!”

I got angry with her and wrote back, not in my usual manner, actually: „You dick, my mother tongue is Finnish, which I master better than you master Romanian. And maybe my skin condition will go away in time, but as Professor Denis Baron puts it, your condition is the “incurable pedantry syndrome,” and it really is incurable. It is caused by a limited sex life, so you, bitch, go and get laid, and stop getting on my nerves!” I knew I shouldn’t put an exclamation mark there at the end of the sentence, but that was the only true thing of all I wrote to her. I was born in Romania, and I can’t speak any Finnish, although my father has tried a couple of times to teach me his mother tongue. Professor Denis Baron is a real person, and he really has studied the grammar pedantry syndrome, but of course it isn’t incurable nor is it due to one’s sex life, limited or not.

I shut down the blog for good afterwards, and I went out, determined to piss off as many people as possible. I usually wear a hat or a cap with its bill turned sideways so that it covers the scaly spot on my face, only this time I went out with my head bare and my hair in the wind. I passed people in the street without trying to hide my face, and I even looked boldly into their eyes, forcing them to look back at me. Boys whistled at me, but when I turned around and smiled at them, they would choke. I even asked a good-looking one who came closer to me than the others:

„How about a kiss, pretty boy?” Then I smiled at him as sensually as I could.

What I had forgotten was that out there in the open air, my blemish caused by psoriasis broke out, and as I stretched the skin by my indecently wide smile, it broke and started to ooze.

I felt sorry for the fellow when I saw him afterwards moving a few steps away and starting to throw up. I felt even sorrier for myself, and I tried to think of something I could do that would cheer me up.


I took a few more steps, then hid behind a door, took a scarf out of my bag, and covered my hideousness. This is what I would call my blemish covered in red scales, when I was all alone. My dear hideousness, or if I was in a better mood, I would go even further by calling it my precious hideousness. Considering the amount of money my father had spent trying to cure it, I could easily call it that.

A lot of unpleasant things happened today, but what took the cake was the tired look on my father’s face when he arrived at our front door. My father, who is usually so easy-going, was standing in front of our house, together with two painters, trying to remove the writing that appeared on the wall yesterday. In fact, he had applied another layer of washable paint earlier, but who knows what pigments were used in the dye of the graffiti that „popped up” overnight, for you could still see it even through the fresh paint.


„Celestine is an ugly girl, but a pretty lizard.”


So somebody had actually spent money on that paint and invested time only to let the world know that I had a skin condition that would turn me into an ugly face resembling a lizard. Who does that? How small-minded do you have to be to do such a thing? And who would care that much about me, to feel the need to tell that to the whole world?

„We used a new product, and this time you won’t see anything anymore,” my father said when he saw me coming toward them.

„All right, Dad,” I said, rushing into the house, pretending I didn’t see the painters’ eyeing me curiously.

I had long been used to people staring at me, so I had no problem ignoring them. Most of the time, people pretended they didn’t see my face deformed by the disease. On the other hand, children did not hide their curiosity. The smaller they were, the more inquisitive they were, and their parents’ efforts to keep them quiet and not ask anything would have amused me a great deal had it not been about me.

Before entering the house, I looked over my shoulder one more time. Although he pretended to be preoccupied with the painters’ work, he was looking worriedly behind me. Poor Dad! Sometimes I felt that he was suffering more than I was.

I reached my room, trying not to look at myself in any mirror I passed on my way. Once, I was at a store, and when I looked outside, I saw a girl looking at me and pushing out her lips while arranging her hair. A few moments later, I realized that the store window was like a mirror for those passing by, and the girl outside was not sticking her lips out at me. She was pretty ugly, actually, but she was trying to make herself look nice so that somebody could like her. Ugly or not, at least she was normal.

I sighed deeply, chased away my bleak thoughts, and grabbed the Romanian language handbook; with or without psoriasis, I had the first high school graduation exam the next day, the Romanian written exam, the hardest of all the exams. I didn’t like that subject for more than one reason, mainly because besides the fact that I had terrible handwriting, I would make a lot of mistakes, too. Although in principle, I knew the difference between a subject and a predicate and that there is no comma between them, but when you least expect it, I would put a comma right where it shouldn’t be. As far as I could remember the evasive explanation of a classmate, the predicate is the one that does something to the subject, “and so,” he would grin, “it’s clear that an old comma shouldn’t set them apart, lest they should experience a „coitus interruptus.” His intentionally vulgar explanation made both boys and girls in the classroom laugh, no matter how many times he repeated it.

Maybe this was my unconscious reaction, a kind of rebellion that no „predicate” was going to do to me, the „subject,” anything, anything at all. I was smiling at that thought, when my father knocked softly at my door, then after I answered, entered my room a bit hesitantly.

He nodded toward the shelf at the end of my bed, and said as if feeling guilty about it:

„I left something on your bed table.”

I didn’t even turn around, because I knew there was an envelope with a few euros inside. My father was a successful architect, and every now and then, he would receive an envelope with money in it from some collaborator of his. I’m not sure how legal this was, but I didn’t worry about it, just as I wasn’t concerned about the money envelopes piling up on the bed table or on the shelf right above it.

I sighed and wiped my smile off my face.

„I don’t need money, Dad. I don’t want any money.”

My father made the mistake of asking me,

„But what is it that you want? I’ll give you anything.”

I kept silent for a while, as I could not possibly ask him to give me what I really wanted the most in this world, namely normalcy.

I burst out crying instead and told him,

„I don’t want any money, Dad. I just want to die!”

My father reached out and took me in his arms, just as he used to do when I was just a little girl as yet untouched by the disease, and I would run to him when I fell with my skates and scratched my knees.

„You cannot say that! You know very well that this cannot be….”

„Why not, Dad?” I asked him back, although I wasn’t really expecting an answer, but my father just shook his head and said,

„Because tomorrow you have your Romanian exam, and if you die today, everyone will say it was because you were too scared of the high school graduation exam.”

This was my father. I believe that even in the middle of an earthquake, he would have found something to entertain people with. I started laughing and pushed him out and started studying for my exam.

Unde pot să public un roman online?

Unde pot să public un roman online?

Terminat, corectat și de edituri refuzat 😦

Nu în modul foileton pentru că am observat că așa are o slabă receptare. Lumea își pierde răbdarea dacă este vorba de fragmente 🙂

Totuși un fragment pun aici:

Războiul Celestinei

de Sergiu Someșan

Capitolul 1

Celestine și atât


În ultimul timp am vrut și tot am vrut, de mai multe ori, să încep naibii să scriu iar pe blog. Îl aveam gata făcut de peste un an, dar îl abandonasem cu totul în ultima vreme. De fiecare dată când mi-a venit să scriu, ceva m-a oprit: gândul că durerile și problemele mele nu vor interesa pe absolut nimeni. Who gives a shit, anyway? Ce să scriu? Că sunt urâtă? Că sunt deformată de boală? Desigur că mai sunt și alte fete urâte pe lumea asta, dar nu își deplâng necazurile și neîmplinirile pe bloguri. Să scriu că sunt singură? Probabil că mii de fete sunt singure în toată țara, dar nici ele nu își plâng de milă pe pagini reci de internet. Mai mult ca sigur încearcă să rezolve într-un fel sau altul problema lor, ies în lume, merg prin discoteci și caută să socializeze. Eu nici măcar atât nu pot (sau nu reușesc) să fac, dar, pe de altă parte, nici nu am chef să cerșesc milă de la niște necunoscuți.

Și totuși am făcut-o! Astăzi, pentru a nu știu câte oară, mi-am sucit iar gândurile și, cum aveam blogul gata pornit, am început să scriu pe el că sunt o urâtă și că nu mă iubește nimeni. Rezultatul? După câteva ore l-am și închis. Dacă mă așteptasem la puțină înțelegere din partea unor fete care sufereau la fel ca și mine… atunci m-am cam înșelat. Nu am fost deloc băgată în seamă decât de vreo doi golani care mi-au scris ceva de genul că, dacă le dau destul de mult de băut, mă rezolvă ei. Eventual pe la spate, ca să nu-mi vadă mutra.

Pe de altă parte, cele câteva fete de la care aș fi putut aștepta puțină înțelegere s-au dovedit a fi doar niște nazi grammar împuțite care mă corectau permanent. „Vai, dragă, spunea una din ele – probabil cea mai afurisită și mai frustrată – faptul că ai o boală de piele n-ar trebui să te scuze că-ți maltratezi bunătate de limbă maternă!”

M-am enervat și i-am răspuns cum nu prea îmi stă în obicei: „Vaco, i-am scris eu, limba mea maternă este finlandeza și o stăpânesc mai bine decât stăpânești tu limba română. Și poate boala mea de piele s-ar putea cu timpul să îmi treacă, dar, după cum spune profesorul Denis Baron, boala ta se numește sindromul pedanteriei incurabile și este chiar incurabilă. Ea este provocată de o viață sexuală deficitară. Așadar, du-te vaco și te fute și nu mă mai fute pe mine la cap!”  Am știut că la final ar fi bine să pun semnul exclamării, dar a fost singurul lucru corect pe care l-am făcut din tot ce i-am scris. Sunt născută în Romania și nu știu o boabă de finlandeză, deși tatăl mea a încercat de câteva ori să mă învețe limba lui maternă. Profesorul Denis Baron chiar există și chiar a studiat sindromul pedanteriei gramaticale, dar bineînțeles că sindromul nu este nici incurabil și nici nu se datorează în vreun fel vieții sexuale, deficitare sau nu.

Am închis apoi definitiv blogul și am ieșit în oraș, hotărâtă să enervez cât mai multă lume. Dacă de obicei îmi puneam o pălărie sau o șapcă având cozorocul într-o parte ca să îmi acopere cât de cât pata solzoasă de pe față, de data asta am ieșit cu capul gol și pletele în vânt. Am mers printre oameni fără să mă mai feresc și îi priveam sfidători în ochi până când îi forțam să își ferească ei privirea. Băieții care mă vedeau numai din spate fluierau copios după mine. Le murea fluieratul în gât când mă întorceam și le zâmbeam. Ba pe unul mai frumușel care se apropiase mai mult decât ceilalți l-am întrebat provocatoare:

— Vrei un pupic, frumușelule? și i-am zâmbit cât de senzual am putut eu.

Ce am uitat este că la aer pata mea provocată de psoriazis se sparge și cum am forțat-o cu zâmbetul meu indecent de larg a crăpat de a început să supureze…

Mi-a părut rău de el văzându-l cu face câțiva pași până lângă un zid și începe să vomite. Mi-a părut rău de el, dar de mine mi-a părut și mai rău văzând la ce gesturi meschine recurg pentru a încerca să mă simt cât de cât bine.

Am mai făcut câțiva pași apoi m-am ascuns după o poartă, am scos un batic din geantă și mi-am acoperit hidoșenia. Așa îi spuneam petei mele acoperite de solzi roși-verzui când rămâneam între patru ochi cu ea. Hidoșenia mea dragă… sau dacă eram într-o dispoziție ceva mai bună o avansam la scumpa mea hidoșenie. La câți bani a băgat tatăl meu în ea încercând să mi-o trateze, îi puteam spune fără nicio greșeală și așa.

Multe lucruri neplăcute mi s-au mai întâmplat azi, dar picătura care a umplut paharul a fost mutra obosită a tatălui meu atunci când am ajuns în fața porții. Tatăl meu, care de obicei e atât de comod, de data asta se fixase în fața casei unde încerca, împreună cu doi zugravi, să înlăture de pe perete inscripția apărută ieri. De fapt, mai dăduse și înainte cu un strat de vopsea lavabilă, dar cine știe ce pigmenții naibii aveau vopselele cu care fusese desenat graffiti-ul apărut peste noapte, pentru că și după ce se uscase vopseaua desenul se mai putea vedea foarte bine.


„Celestine este o fată urâtă, dar o șopârlă drăguță!”


Cineva cheltuise vopsea, timp și bani numai ca să comunice lumii că eu aveam o boală de piele care mă hidoșea și care mă făcea să semăn cu o șopârlă. Cât de cretin putea să fie cel care a realizat așa ceva? Și cui putea să îi pese atât de mult de mine încât să simtă nevoia să spună lumii întregi așa ceva?

— Am folosit o vopsea nouă și de data asta nu o să se mai vadă nimic, a spus tatăl meu când m-a văzut apropiindu-mă.

— Bine tată, mulțumesc, am spus eu și m-am grăbit să intru în casă, făcându-mă că nu văd privirile curioase ale zugravilor.

ai făceam și o droaie de greșeli. Deși, în principiu, știam care este subiectul și care este predicatul și că nu se pune virgulă între ele, ca un făcut mereu apărea cel puțin o pârdalnică de virgulă exact unde nu trebuia. Din câte îmi aminteam eu de o explicație în doi peri ai unui coleg, predicatul este cel care face ceva subiectului și, rânjea el cu subînțeles, e clar că nu trebuie să-i despartă o banală virgulă ca să nu ajungă la „coitus interruptus”. Explicația lui voit vulgarizatoare stârnea hohote de râs printre colegii de ambele sexe, indiferent de câte ori era repetată.

Poate că era o reacție inconștientă de-a mea, un fel de revoltă că nici un „predicat” nu are de gând să îmi facă mie, adică „subiectului”, absolut nimic. Tocmai zâmbeam gândului acesta atât de absurd când tata a bătut ușor la ușă și, după ce i-am răspuns, a intrat cu o oarecare reținere.

A arătat cu capul spre raftul de la capătul patului și a spus parcă vinovat:

— Vezi că ți-am mai pus ceva pe noptieră.

Nici nu m-am întors să mă uit pentru că știam că este un nou plic cu câteva sute de euro. Tatăl meu era un arhitect de succes și din când în când mai primea direct, în mână, câte un plic de bani de la vreun colaborator. Nu știu cât de legală era treaba asta și nici nu mă interesa, așa cum nu mă interesau nici plicurile cu bani care se adunau grămadă pe noptieră sau în raftul de deasupra ei.

Am suspinat și mi-am șters zâmbetul de pe față:

— Nu-mi trebuie bani, tată. Nu vreau bani…

Tatăl meu a făcut greșeala să mă întrebe:

— Dar ce vrei fata mea dragă? Îți dau orice?

Am tăcut un timp lung fiindcă nu aveam cum să-i cer ceea ce îmi doream cel mai mult: normalitate.

În loc de asta am izbucnit în plâns și am spus:

— Nu vreau bani, tati. Vreau doar să mor…

Tatăl meu s-a întins spre mine și m-a luat în brațe exact ca atunci când eram doar o zgâtie de fată încă neatinsă de boală și alergam repejor spre el după ce cădeam cu rolele și mă juleam la genunchi.

— Nu se poate să spui așa ceva. Știi bine că asta nu se poate…

— De ce, tată? am întrebat eu și, deși nu așteptam un răspuns, tatăl meu a clătinat din cap și a spus:

— Pentru că mâine ai proba la Limba Română. Și dacă o să mori astăzi toți vor spune că ai murit de frica bacalaureatului.

Ăsta era tatăl meu: cred că și în mijlocului unui cutremur ar găsi ceva care să-i distreze pe cei din jur. Am început să râd cu poftă și l-am dat afară, ca să mă pun cu burta pe carte.