John Foster a fost un tip urmărit de ghinion încă de când s-a născut. La fel ca alți nou-născuți, a avut încă din primele zile un puternic icter neonatal. Nimeni nu s-a îngrijorat prea tare, fiindcă mulți nou-născuți aveau un asemenea icter, iar tratamentul era simplu: după câteva ore de expunere la raze ultraviolete zilnic, icterul dispărea ca prin farmec.
În a treia zi de la naștere, după ce Eva, asistenta de serviciu de pe secție, l-a pus în incubatorul de fototerapie, a pornit cronometrul pentru două ore și a plecat să se ocupe de alți nou-născuți, fiindcă avea peste zece pe secția ei, toți cu aceeași problemă. Atât că incubatorul unde fusese plasat John Foster avea un mic defect: cronometrul avea obiceiul că nu deconecta sursa de raze ultraviolete la ora setată și lumina rămânea aprinsă până când era stinsă manual.
La fel ar fi fost, probabil, și în ziua cu pricina, dacă nu s-ar fi întâmplat să fie chiar 11 septembrie 2001. La ora 9 dimineața, ar fi trebuit să își înceapă rondul printre incubatoare și, bineînțeles, să oprească și lumina de la incubatorul numărul trei.
Totul ar fi fost perfect, numai că la ora 8 și 46 de minute dimineața, asistenta a fost chemată de câteva colege în hol să privească și ea la televizor cum turnul de nord din complexul Trade Center a fost doborât de către un avion care tocmai a intrat în el.
Lângă televizor s-au adunat și alte asistente, și chiar câțiva medici și parcă niciunuia dintre ei nu îi venea să creadă ce se întâmplă.
Prin mintea Evei, printre atâtea informații care o inundau dinspre televizor, era și cel al cronometrului defect de la incubatorul trei. Chiar a făcut câțiva pași spre secție cu gândul de a-l opri, când tocmai atunci s-a anunțat că și turnul din sud a fost lovit de un avion la ora 9 și 3 minute.
După mai bine de o jumătate de oră s-a anunțat la televizor că la 9 și 37 de minute a fost atacat și Pentagonul, iar Eva a uitat cu totul de bietul copil ore în șir.
L-a descoperit cu totul întâmplător o infirmieră care trecea prin secție să își facă treaba. Când l-a văzut pe John Foster roșu ca un rac, a scos un țipăt și a scos din priză lampa cu ultraviolete.
Asistentele au uitat cu totul de televizor și s-au adunat toate pe lângă băiețel, care abia mai respira. A fost transferat imediat la terapie intensivă și, cu ajutorul lichidelor și al cremelor de hidratare, a trecut cu bine peste acest episod.
Din păcate pentru John Foster, episodul ăsta a fost doar primul dintr-un șir care părea de-a dreptul nesfârșit. De parcă ghinionul ar fi fost un mic animal de casă care îl iubea la nebunie pe bietul om și se ținea mereu după el.
La grădiniță, în orice încăpere era plasat, mereu cădea sau se spărgea ceva încât bietele îngrijitoare nu știau ce să mai facă pentru a limita pagubele.
Cu chiu, cu vai, a reușit să termine grădinița, dar la școală, ghinionul s-a ținut mai departe scai de el. Era un băiat isteț și știa să răspundă la ore fără să facă un efort prea mare cu memorarea lecțiilor.
Problema se ivea la lucrările scrise, fiindcă mereu era acuzat că a copiat de la colegul lui de bancă, deși lucrurile stăteau, de fapt, exact invers.
A terminat și școala, și, după o scurtă tentativă, a renunțat să mai facă o facultate, fiindcă i se părea un efort prea mare să își frece atât timp coatele pe băncile unei facultăți pentru viața plină de ghinion care se întrezărea în fața lui.
A schimbat diferite locuri de muncă, a încercat să fie chiar și chelner într-o vreme, dar după un șir lung care părea interminabil de farfurii sparte sau vărsate în capul clienților a fost nevoit să renunțe. S-a obișnuit cu ideea că viitoarele lui locuri de muncă ar fi mai bine să fie în locuri în care nu trebuia să manipuleze lucruri care aveau tendința să se spargă sau să alunece.
În ciuda faptului că era atât de urmărit de ghinion, era un băiat simpatic și mereu avea câte o glumă la îndemână cu care, de obicei, încânta fetele.
Pe una dintre ele a încântat-o atât de mult, încât efectiv l-a târât la altar. Bietul John Foster a fost mai mult o victimă în acest caz, nefiind deloc pregătit să devină capul unei familii. Mai ales că abia împlinise 23 de ani. Dar viitoarea mireasă, Matilda, o fată plină de temperament și de perseverență, și-a impus în cele din urmă voința și aproape fără să vrea s-a trezit îmbrăcat în costum într-o grădină de vară, înconjurat de o mulțime de invitați și așteptând să apară mireasa.
Care în cele din urmă nu a mai apărut și una dintre domnișoarele de onoare a adus apoi vestea că mireasa fugise cu fotograful.
Toată lumea încerca să se prefacă întristată, deși pe cei mai mulți dintre ei, care o cunoșteau ceva mai bine pe Matilda, situația mai degrabă îi amuza. Pe John Foster nu l-a amuzat deloc, nu atât din cauza nunții ratate, ci mai degrabă din cauza timpului pierdut. El se consolase încă de la bun început că, în cele din urmă, ghinionul lui proverbial își va vârî coada și ceva se va întâmpla, iar căsătoria va sfârși prin a fi anulată.
Cea care l-a consolat cel mai mult în toată problema asta a fost domnișoara de onoare care i-a adus trista veste. Încercarea ei de a-l face să uite a mers atât de departe, încât a fost de acord să își petreacă noaptea cu el pentru a-l consola așa cum se cuvine.
După o noapte de dragoste mai degrabă tristă decât pasională, spre dimineață, Paula, că așa se numea domnișoara de onoare, a spus hotărâtă:
— Știu de ce anume ai nevoie ca să spargi în final șirul ăsta de ghinioane din viața ta!
Cum John Foster nu a spus nimic, ci doar a făcut ochii mari, Paula a căutat ceva pe telefonul ei și apoi i l-a pus în față. O reclamă ciudată a început să defileze în fața ochilor lui și fata a început să-i explice:
— Tot ce trebuie să faci este să îți cumperi o stea pe care să o asociezi numelui tău. Nu cunosc nimic mai stabil decât o stea, așa că dacă o stea va purta numele tău, orice ghinion va dispărea pe veci din viața ta. Iar observatorul astronomic de lângă orașul nostru tocmai a început să vândă stele și contra unei taxe de numai o mie de dolari, o stea va purta numele tău. Îți dai seama?
John Foster își dădea destul de bine seama ce voia fata, numai că nunta ratată îl lăsase destul de falit, așa că oricât de mult îl atrăgea ideea, se vedea nevoit să renunțe la ea.
— Uite, a plusat fata, ca să vezi cât de mult cred în ideea asta, am să plătesc eu prețul stelei pentru tine, numai să te văd scăpat odată de șirul ăsta de ghinioane.
În aceeași seară au mers la observatorul astronomic să se uite la catalogul de stele disponibile spre vânzare și să afle condițiile.
Pentru o mie de dolari, o stea dintre cele din catalog putea deveni „proprietate personală”. Ce însemna asta, de fapt?
În cel mult o lună, în nomenclatorul internațional al stelelor, pe lângă denumirea consacrată va apărea și numele proprietarului. Tot în contul celor o mie de dolari, „proprietarul” avea dreptul o dată pe an să vină la observator și să se uite zece minute la steaua lui. Putea veni și mai des, de fapt, de câte ori voia, dar asta îl mai costa încă o sută de dolari de fiecare dată.
În timp ce Paula plătea mia de dolari, o fată drăguță și cu ochelari, tipul de fată care semăna cu un șoricel de bibliotecă, l-a condus la marele telescop și i-a arătat steaua HR – 54342, care de luna viitoare va apărea în fiecare nomenclator stelar cu numele de HR – 54342 John Foster.
— Steaua se află la o distanță de 5.768 de ani-lumină distanță de Terra, l-a informat fata după ce a privit lung la steaua care devenise de acum a lui.
— Poate că ar fi trebuit să cumpăr una mai aproape de noi, a spus el, iar la privirea mirată a fetei a făcut o glumă:
— Asta numai pentru cazul în care m-aș hotărî să o vizitez.
Fata a râs politicoasă, apoi l-a informat:
— Se pot cumpăra, bineînțeles, și stele mai apropiate, numai că la suma pe care domnișoara a plătit-o pentru dumneavoastră ar fi trebuit să mai adăugați un zero.
A făcut un gest ușor spre Paula și a adăugat încet:
— Și la cum este de prinsă în discuție cu domnul de acolo, nu prea pare dispusă deloc să facă asta.
„Domnul de acolo” era un bărbat între două vârste care probabil că venise și el să își cumpere o stea, dar cum se pare că Paulei i se pusese pata pe el, în loc de o stea se pricopsise cu o fată pe cap.
După ce formalitățile au fost îndeplinite și steaua a devenit în mod oficial a lui, Paula i-a adus certificatul de proprietar al stelei și i-a spus tristă:
— Aș fi vrut ca relația noastră să dureze ceva mai mult, numai că știi și tu ce inimă zburdalnică am, așa că m-am îndrăgostit brusc de Tom. „Coup de foudre”, cum spun francezii, știi tu.
L-a prins tandru de braț pe Tom și, înainte de a pleca, i-a spus peste umăr:
— Dar nu fi trist, fiindcă am impresia că steaua ta a început să lucreze și plecarea mea din viața ta este, de fapt, ultimul ghinion.
S-a făcut nevăzută cu Tom cu tot și Estera, șoricelul de bibliotecă, i-a chemat un taxi să-l ducă acasă.
Acum, ori că steaua îi purta noroc și a spart șirul de ghinioane din viața lui, ori a fost o simplă coincidență, în anul care a urmat nu a mai avut parte de atâtea ghinioane. Se mai întâmpla să se mai spargă câte ceva prin preajma lui, dar era atât de rar, încât putea spune că se încadra într-o medie statistică normală.
De stea uitase o vreme aproape cu totul și poate și-ar fi scos-o cu totul din minte, dacă cu câteva zile înainte de a se împlini anul de când o cumpărase nu ar fi primit un e-mail de la Estera, șoricelul de bibliotecă din observator, care îi reamintea că mâine este ziua când poate să privească zece minute gratuit la steaua lui.
Se părea că Paula avusese dreptate cu steaua cumpărată, fiindcă, coincidență sau nu, în anul care a trecut, parcă viața lui intrase pe un făgaș cât de cât normal.
Nu prea avea el chef să se ducă până la observatorul astronomic la ora fixată, dar nu voia să își sfideze soarta, așa că a lăsat orice altă preocupare și s-a dus să-și vizioneze „proprietatea”.
Estera parcă mai slăbise un pic, dar a fost bucuroasă să-l vadă și-și amintea de despărțirea lui intempestivă de Paula și nu a lungit prea mult vorba pe tema asta, mai ales după ce a aflat că totul era bine în viața lui.
Putea să-și vadă steaua direct prin ocularul telescopului sau putea solicita să o vadă pe un monitor. A preferat să se uite prin ocular ca și cum faptul că o vedea singur îi conferea o oarecare intimitate și o accentuare a statutului de proprietar. După câteva minute, i s-a părut că steaua pâlpâie ușor, ca și cum l-ar fi recunoscut și îl salută.
A râs singur de închipuirile lui, dar cum pâlpâirile stelei deveneau tot mai accentuate, i-a spus Esterei:
— Mi se pare că steaua mea pâlpâie ca și cum m-ar recunoaște!
Estera a râs și ea, apoi i-a explicat:
— Fluctuațiile în strălucirea unei stele sunt obișnuite, fiindcă lumina ei trece prin atmosfera pământului și în funcție de curenții de aer sau de modificările de temperatură pot apărea aceste pâlpâiri. Dar am să transfer imaginea pe monitor să văd și eu.
După ce a privit câteva clipe la steaua pâlpâitoare de pe monitor, Estera a spus:
— Dar aveți dreptate că parcă fluctuațiile stelei dumneavoastră sunt prea accentuate.
În aceeași clipă, John a scos un țipăt și și-a desprins ochiul de ocular.
— Doamne, dar ce s-a întâmplat? Pur și simplu m-a orbit!
Estera privea și ea uimită la monitor și de câteva ori a fost nevoită să regleze luminozitatea pentru ecranul monitorului, care devenise de un alb strălucitor și pe care nu se mai putea distinge nicio imagine.
— Nu știu ce s-a întâmplat cu steaua dumneavoastră, dar așa ceva nu am mai pomenit de când sunt eu la observator. Și sunt de peste zece ani aici.
Pentru că nu mai putea privi prin ocular, a rămas și el lângă fată, uitându-se la monitorul care devenea din ce în ce mai strălucitor.
În cele din urmă, Estera l-a chemat la geamul panoramic al observatorului și i-a arătat lui John o stea luminoasă, care se părea că devine cu fiecare clipă ce trece tot mai strălucitoare.
— Singura explicație ar fi că steaua dumneavoastră se transformă chiar acum într-o supernovă, a șoptit fata încet, de parcă i-ar fi fost frică să nu fie auzită de stea.
Privind amândoi la steaua care trimitea valuri de lumină tot mai puternice spre ei, fata i-a spus:
— Numai supernova lui Kepler din anul 1604 a mai avut o evoluție atât de rapidă. A fost atât de strălucitoare, încât a putut fi observată cu ochiul liber ziua în amiaza mare, deși era la o depărtare de peste 20 de mii de ani-lumină.
A observat că se ține cu mâna de piept și l-a întrebat:
— Vă simțiți bine, domnule Foster?
— Mă înțeapă la inimă și chiar că nu am avut niciodată probleme cu inima.
John Foster devenise dintr-odată palid și a întrebat:
— Credeți că poate exista vreo legătură între faptul că steaua mea a explodat și că eu mă simt dintr-odată așa de rău?
Fata l-a privit uimită:
— Domnule Foster, dar steaua dumneavoastră a explodat și s-a transformat în supernovă în urmă cu 5.768 de ani, iar noi o vedem abia acum, fiindcă atât face lumina de la ea și până la noi. Deci nu poate exista vreo legătură directă și cu atât mai mult o legătură instantanee.
John Foster se lăsă pe un scaun tot cu mâna ținându-se de piept și a spus:
— Am citi undeva că la masele enorme pe care le au stelele ar putea, la o adică, să manevreze în moduri necunoscute de noi timpul și spațiul.
Fata l-a privit încruntată și a spus:
— Astea sunt speculații paraștiințifice, domnule Foster. Mai lipsește puțin și o să spuneți că stelele au minte și conștiință. Oricum, prietenul meu este cardiolog chiar aici la clinica de la intrarea în oraș și am să-l sun să trimită o ambulanță, fiindcă într-adevăr arătați rău.
Până să vină ambulanța, Estera i-a spus:
— Și chiar dacă credeți că vă doare inima din cauza faptului că steaua dumneavoastră a explodat să știți că noi existăm datorită supernovelor. Într-un fel, au dreptate și poeții când spun că suntem praf de stele, fiindcă stelele obișnuite conțin în cea mai mare parte doar heliu și hidrogen. Abia cu apariția supernovelor apar și elementele grele care, datorită exploziei lor, sunt împrăștiate peste tot în Univers, și uite așa am apărut noi. Hidrogen, azot, carbon, oxigen și fosfor. Plus un pic de sulf.
— Așa o fi, domnișoară dragă, dar pe mine tot mă doare inima.
S-a ținut de cuvânt și, în numai câteva minute, ambulanța a venit și l-a luat pe John. Spre norocul lui, de gardă era chiar prietenul Esterei, care a râs și el de ipoteza că el se simte rău din cauza stelei, care s-a transformat în supernovă.
După ce i-a făcut toate analizele posibile, doctorul Evans i-a spus în timp ce privea la electrocardiogramă:
— Inima dumneavoastră este sănătoasă tun, dar dintr-un motiv care îmi scapă aveți o tahicardie galopantă de toată frumusețea. Trebuie să-i venim cumva de hac și să vă domolim inima.
— Degeaba, doctore, de la supernovă mi se trage și nu puteți face nimic.
A doua zi se părea că tot spitalul a aflat de internarea lui și a trecut pe la el, fiindcă toată presa vuia de vestea că steaua lui John Foster s-a transformat în supernovă.
O mulțime de specialiști s-au întrecut în explicații care mai de care mai savante și niciunul nu uita să amintească și că, în numai câteva săptămâni sau luni, o supernovă emitea mai multă energie și lumină decât o întreagă galaxie.
Bineînțeles că nu a durat mult până când cineva a făcut o paralelă între inima lui John Foster și steaua lui care s-a transformat în supernovă.
În cele din urmă, au fost nevoiți să scoată televizorul din rezerva unde era internat, fiindcă mulțimea de speculații vânturate de așa-zișii specialiști putea omorî cu zile chiar și un om sănătos.
Dar înainte de a fi mutat, a auzit o întrebare pusă de un reporter unui astronom vestit:
— Văzând cât de violent se manifestă această supernovă, ce durată de viață îi dați, domnule profesor?
Profesorul ezită înainte să răspundă, dar în cele din urmă se hazardă să spună:
— Experiența noastră cu supernovele este destul de redusă, ținând seama că lipsește materialul de studiu, ca să zic așa. O supernovă este un fenomen care se întâmplă destul de rar și de obicei destul de departe de Terra, ca să îl putem studia bine și să tragem niște concluzii general aplicabile. Dar cred că aveți dreptate și dacă alte supernove pot dura săptămâni sau chiar luni până când își consumă tot materialul și se sting, supernovei de care discutăm nu-i dau mai mult de câteva zile de viață.
— Credeți că, după ce se va stinge această supernovă, domnul John Foster va muri și el?
John nu a mai auzit ce a răspuns profesorul, fiindcă chiar atunci în rezervă a intrat directorul clinicii însoțit de doctorul Evans și a oprit imediat televizorul.
— V-am spus de ieri să luați televizorul de aici. Bolnavul nostru are destule idei ciudate fără să fie nevoie să-i mai bage altele în cap toți reporterii tâmpiți.
L-a consultat cu atenție chiar directorul, care era o somitate, dar tot nu s-au putut lămuri ce are bietul John Foster.
— Fără îndoială, este ceva pe bază psihosomatică, ceva legat de supernova aia. Am auzit că în câteva zile se va stinge și atunci în mod sigur se va opri și tahicardia asta galopantă.
După ce i-au luat televizorul, John s-a târât cu greu până la geam și a privit lumina strălucitoare a supernovei lui. I se părea, sau poate că era numai o părere, că inima lui zvâcnește în ritm cu strălucirea de pe cer.
S-a dus înapoi în pat și după o vreme a auzit rumoare pe hol: „Supernova s-a stins”, i s-a părut lui că aude și parcă o gheară i-a cuprins inima.
Ar fi vrut să se mai ducă o dată la geam să vadă cu ochii lui cum se stinge steaua lui, dar nu s-a mai putut ridica din pat, fiindcă un val de căldură l-a cuprins.
Peste câteva ore, când a intrat infirmiera să-i aducă mâncarea, când a deschis ușa, nu a putut decât să scoată un țipăt și a scăpat tava cu mâncare pe jos.
Imediat au sosit și doctorul Evans, și directorul clinicii, care au privit îngroziți la rezerva în care fusese John Foster.
În patul lui nu mai era decât un morman de cenușă albicioasă, iar pe pereții camerei era o funingine unsuroasă întunecată la culoare și care dădea camerei un aer lugubru.
— Poate că toate cazurile de combustie spontană au o cauză asemănătoare, a murmurat doctorul Evans, când a putut într-un târziu să vorbească. Ar trebui cercetat…
— Ba nu ar trebui cercetat nimic, doctore. Lasă enigma asta așa nedezlegată, fiindcă dacă aflu că spui cuiva ce s-a întâmplat aici, eu cu mâna mea o să îți semnez demisia.
A chemat administratorul clinicii și i-a spus să-și țină și el gura, să aducă repede un zugrav discret și să facă rezerva ca nouă, iar cenușa din pat să o strângă într-o pătură și să o ducă să o amestece cu cea de la crematoriul clinicii.
— Fie cum ziceți dumneavoastră domnule director. O lăsăm așa și mai adăugăm încă o enigma la misterele lumii care ne înconjoară.
Sergiu Somesan 