Dulce ca moartea e sărutarea ta

Capitolul 1

O ședință ultrasecretă

Președintele Americii, Harry Martin, era obosit după interminabila ședință cu oamenii de afaceri care solicitau tot felul de favoruri în numele unor mai vechi promisiuni. Aveau și ei dreptate, dar ar fi avut nevoie ca de aer de o jumătate de oră, să stea liniștit cu ochii în tavan și să uite de toate.

În loc de asta, Andreea Price, șefa grupei din Serviciul Secret care asigura paza în dimineața aceea, băgă capul pe ușă ca să-i comunice că este solicitat de urgență în camera de comandă de către secretarul de stat și președintele comisiei științifice. O ședință neprogramată dintre cele pe care le ura cel mai mult.

Cum Andreea nu știa nimic despre motivul pentru care era chemat, nu i-a rămas decât să mai bea o ultimă gură de cafea din ceașca de pe masă și să o urmeze docil. Nu era prea des solicitat în camera de comandă, dar de obicei, când era chemat acolo, era chemat pentru un motiv serios.

După ce au ajuns în cameră, a fost surprins de mulțimea celor care erau acolo. De obicei se întâlneau cel mult trei-patru oameni, plus specialiștii care asigurau comunicațiile și legăturile cu restul lumii.

De data asta, începând de la președintele CIA, șeful FBI, șeful de stat major și o întreagă liotă de oameni de știință care făceau parte din comisia științifică, erau acolo și îl priveau cu niște figuri care nu prevesteau nimic bun.

S-au ridicat toți când a intrat, iar după ce le-a făcut semn să ia loc, profesorul Owen, directorul comisiei științifice, a rămas în picioare.

—Bună ziua, domnule președinte! Îmi pare rău că mie îmi revine neplăcuta sarcină să vă dau una dintre cele mai rele vești din ultimul timp. Am fi putut să ținem ședința și în sala obișnuită, dar informațiile sunt ultrasecrete, încât am considerat necesar să o ținem aici pentru că din câte știu e cea mai sigură cameră din lume.

Președintele, care știa bine cât de limbut este profesorul Owen,  îi scurtă vorba.

—Ai dreptate, dar dacă s-ar putea, ar fi perfect să treci direct la subiect! Și dacă se poate, în cât mai puține și mai simple cuvinte, în așa fel încât să înțeleg și eu!

—Așa o să fac, domnule președinte. Vreau să vă vorbesc despre virusul Zika, care se numește așa după pădurea tropicală Zika din Uganda și unde a fost identificat prima dată în anul 1947. Se transmite la fel ca multe alte boli prin mușcătura unui țânțar și produce simptome minore: dureri de cap, febră moderată, dureri articulare și eventual eczeme care trec de la sine în câteva zile.

—Păi și atunci care ar fi problema și de ce ne-ar interesa pe noi?

Profesorul Owen oftă adânc înainte de a continua:

—Virusul Zika este cel mai mic virus cunoscut până acum, are în jur de 0,4 microni, iar un micron este a mia parte dintr-un milimetru. În anul 1890, profesorul german Carl Flugge a descoperit ceea ce au fost denumite apoi picăturile lui Flugge. Mărimea lor este aproape dublă decât a virusului Zika și el a fost la un pas de a lua premiul Nobel pentru această descoperire, asta ca să vă dați seama cât de importantă este. Pe scurt, el a demonstrat că o ființă umană, și prin extensie orice mamifer, expulzează în aerul respirat aceste picături. Nu este nevoie de strănut sau de tuse, este suficient să respire cineva într-o încăpere și, în câteva minute, din cauza microcurenților de aer, aceste picături ajung în toate colțurile încăperii, indiferent cât este de aerisită sau dacă are sau nu aer condiționat. Pentru că au o greutate redusă, ele persistă ore sau chiar zile în șir prin aer. Așa ne îmbolnăvim în mod curent de gripă, rubeolă sau de alte boli comune. Este suficient să intrăm într-o încăpere unde a fost o persoană bolnavă cu ore sau zile în urmă.

—Pare destul de înspăimântător, admise președintele, dar parcă în viața de zi cu zi nu se întâmplă chiar așa.

—Așa este, acceptă profesorul și apoi explică. În primul rând, fiecare organism este înzestrat cu un sistem imunitar care dacă lucrează eficient elimină virușii atașați picăturilor Flugge, mai ales dacă sunt în cantitate mică. Ca să se declanșeze boala, trebuie ca organismul să fie invadat de o încărcătură virală suficient de mare încât să depășească puterea sistemului imunitar de a-l neutraliza.

—Foarte interesant, dar în principiu toate probleme astea le cunoșteam mai mult sau mai puțin, așa că întreb iar: de ce ne-am adunat aici?

—Pentru că întâmplător, absolut întâmplător, cum se fac de obicei toate marile descoperiri, s-a descoperit de către ruși, din cauza unor interferențe, un virus cam de cinci ori mai mic decât virusul Zika. Până una-alta, i-au zis Zika doi. Numai câteva sute de mii de molecule adunate la un loc și care sunt totuși un virus. Și care se poate foarte ușor multiplica. Posibil să existe de milioane de ani pe Terra, dar deoarece nu provoacă boli grave, nu a fost băgat în seamă. Sau este posibil ca el să fi apărut doar în ultimii ani din cauza schimbărilor care se petrec zilnic în jurul nostru. Și nu ar trebui să ne închipuim vreo clipă că evoluția a încetat odată cu apariția omului pe pământ. Ea își vede în continuare de treaba ei și cu noi, și fără noi. Și fără tehnologia avansată folosită în ultimii ani poate că nici acum nu ar fi fost descoperit. Și trebuie să precizez că din milioanele de molecule pe care le conține un virus, pe noi de interesează doar două grupuri: cele care fac posibilă replicarea lui și cele care provoacă boala în sine. Iar grupul de molecule care provoacă boala în sine este destul de mic, așa că mă gândesc că dacă cineva ar atașa această parte a unui virus ucigaș părții care provoacă replicarea la virusul Zika-doi ar rezulta…

—Un virus ucigaș extrem de mic și care ar pluti cu zilele în aer. Am tras concluzia bine? întrebă președintele.

—Perfect, domnule președinte, îl aprobă profesorul Owen.

—Dar de ce naiba ar face cineva așa ceva?

Profesorul Owen ridică din umeri:

—Mă gândesc eu la ceva, dar vă las pe dumneavoastră să trageți concluziile.

În timp ce președintele se încruntă gândindu-se ce să răspundă, directorul CIA interveni în discuție:

—Zilele trecute, un agent care urmărea o cu totul altă pistă a descoperit de-a dreptul întâmplător că Rusia a comandat un milion de măști multistrat cu diametrul de filtrare de sub 0,01 microni. Și când israelienii le-au spus că nu există așa ceva și că trebuie să facă niște cercetări și investiții care vor costa destul de mult, rușii au spus că nu contează, doar să le livreze mai repede măștile.

A intervenit și șeful de stat major care a spus pe un ton morocănos:

—Domnule președinte, dacă rușii, care stau atât de prost cu banii, investesc în așa ceva, cred că e cazul să o facem și noi. Degeaba avem noi tancuri și portavioane moderne dacă ne mor oamenii pe ele. Cu cât investim mai repede, cu atât mai bine.

Președintele s-a întors spre directorul CIA și i-a spus:

—Aș putea să pariez că dacă rușii vor așa ceva, mai sunt cel puțin cinci țări care vor proceda la fel. Te rog să pui toate tunurile pe ei și să afli, dacă se poate, cu ce virus vor să combine drăcia asta de Zika doi. E foarte urgent. Ca să știm din timp ce fel de vaccin să preparăm.

—Și totuși, virusul ăsta, Zika doi, nu este periculos în niciun fel? întrebă președintele.

—Nu, domnule președinte. Există în miliarde de exemplare în fiecare organism uman și nu are niciun efect notabil. Se înmulțește însă exagerat de repede și persistă foarte mult în aer. Rezistă și la frig, și la uscăciune extremă, fără să pățească nimic. Acolo unde găsește o bucățică de proteină, halește o bucată sau două din ea și în loc de un virus Zika avem trei… sau trei milioane, depinde câtă mâncare are la dispoziție. Iar dacă stăm să ne gândim că prin procesul normal de descuamare a pielii fiecare om pierde milioane de particule de piele moartă în fiecare zi, imaginați-vă că acești viruși Zika, chiar acum servesc micul dejun din noi.

—Eu nu le dau nimic, a spus președintele în glumă, ascunzând mâinile la spate.

Toți au râs. Secretarul de stat a spus:

—Ca și cum Dumnezeu ar dori să termine iar cu rasa umană, dar nu mai are apă pentru un nou potop. Poate s-a hotărât să ne inunde de data asta cu virusul ăsta…

Deși secretarului de stat gluma i s-a părut foarte bună, nimeni nu a râs la ea.

Ședința s-a încheiat la fel de brusc cum a început, dar toți cei care au participat la ea au plecat din sală mult mai îngândurați decât atunci când au intrat.

Capitolul 2

Moarte, călătorie și puțină zbenguială

Prima amintire pe care Eva o avea despre moarte era de la înmormântarea bunicii ei. Cam cu vreo zece ani în urmă. Curios este că nu despre bunica ei își amintea și nici despre moartea ei. Înmormântarea în sine fusese o imensă plictiseală. Câțiva preoți cântau pe nas niște cântece plictisitoare lângă o cutie de lemn maro, iar bunica ei nici măcar nu se vedea, deși ea presupunea că este în cutie. Oricum, nu se vedea. După ce au terminat de cântat, au băgat cutia în groapă și au pus-o pe ea să arunce primul bolovan. Pe urmă nu a mai băgat-o nimeni în seamă, iar ea a început să se plimbe printre morminte.

La un moment dat, i s-a părut că aude pe cineva plângând și când s-a apropiat, a văzut că era o cățelușă care săpa de zor sub o placă de beton unde fusese probabil îngropată stăpâna ei. Era slabă, nemâncată și însetată, iar labele din față le avea însângerate de la cât săpase în zadar. S-a gândit să se ducă să-i caute o cutie, să-i aducă măcar puțină apă.

Lângă ea a apărut un bărbat uriaș, sau așa i s-a părut ei, fiindcă era mai firavă. El a spus că îi aduce degeaba apă, fiindcă nu vrea să mănânc și nici să bea apă. Era paznicul cimitirului și, ca să o convingă, a scos de după piatra de mormânt o cutie de conservă și o sticlă de apă.

—Ia, încearcă să-i dai tu, poate de la tine vrea.

A turnat câteva picături de apă în cutia de conservă și a apropiat-o de botul cățelușei. Biata cățelușă a întors ochii spre ea ca și cum i-ar fi spus:

—Nu apă vreau, fetiță dragă, ci pe stăpâna mea înapoi!

A luat-o în brațe strângând-o cât putea de tare, ca să-i transmită toată dragostea și compasiunea ei. Cățelușa i-a acceptat câteva clipe îmbrățișarea, apoi s-a întors la săpatul ei zadarnic. Mai târziu, la școală, când a învățat despre mitul lui Sisif, așa și-l imagina: ca o cățelușă albă care săpa în zadar.

Eva a început să plângă cu lacrimi atât de amare, încât paznicul, cât era el de solid, i-a spus: 

—Fetiță dragă, du-te… că, uite, te caută familia. Și pe urmă mă faci și pe mine să plâng. Au trecut sute de oameni pe aici și nu am plâns după niciunul și acum mă faci să plâng după Emma. Așa scrie pe cureaua cățelușei.

Locuia destul de aproape de cimitir, așa că a doua zi a mai făcut un drum și a luat pentru orice eventualitate și o sticlă de apă cu ea. Paznicul cimitirului era deja lângă mormânt, cu o lopată în mână.

—A murit azi-noapte și chiar dacă nu e voie să îngropăm animale în cimitire, mă gândeam că nu ne vede nimeni. Chiar mă gândeam dacă o să apari să îți iei rămas-bun de la ea.

Emma era atât de mică și de slăbită că bărbatul i-a săpat groapa în doar câteva minute.

—Crezi că ar trebuie să zicem ceva? a întrebat Eva. Fiindcă preoții ăia au vorbit o grămadă la mormântul bunicii mele.

—Nu există rugăciuni pentru câini, dar putem inventa noi una! Hai să zicem amândoi: să-ți fie țărâna ușoară, dragă Emma, și drum lin până la stăpâna ta!

Au zis amândoi asta, apoi Eva a acoperit-o cu palmele pe cățelușă și la cap i-a pus micul medalion din alamă în formă de cruce, pe care îl purta la gât.

A plecat și pe urmă nu a mai trecut pe acolo, chiar dacă ocazional mai ajungea de sărbători pe la mormântul bunicii ei.

În viață, chiar dacă durerea după cățelușa moartă i s-a mai atenuat, a rămas pentru totdeauna că acesta ar putea fi maximum de durere pe care îl putea simți cineva.

Și-a adus aminte de Emma peste ani, când a văzut-o pe Dora, cățelușa dirigintei care părea identică cu Emma. Erau adunați toți elevii clasei a XI-a a Liceului de Artă care așteptau instrucțiunile pentru tabăra de creație în care urmau să plece.

Și Dora o iubea pe Eva, fiindcă atunci când a intrat în curtea școlii s-a smucit din lesă și a ținut-o tot într-o fugă până la Eva, ca să o ia în brațe.

Diriginta clasei a XI-a, care putea fi considerată deja a clasei a XII-a fiindcă tocmai terminaseră anul, era denumită de toți „Majurul” și își merita pe deplin renumele, fiindcă avea nu numai vocea puternică, dar și tonul unui majur din vechea armată. Se numea Amalia Colțea și numele zău că i se potrivea, pentru că părea foarte colțuroasă, cel puțin la prima vedere.

—Eva, să faci bine să nu mi-o alinți iar ca data trecută, dar nici Dora și nici Eva nu păreau să o bage în seamă fiindcă se piguleau de zor, de parcă nu s-ar mai fi văzut de o grămadă de ani! Plus că erau preferatele dirigintei, chiar dacă din motive diferite.

O ținea minte pe doamna Colțea încă din primele ore de desen pentru că după ce i-a privit câteva lucrări, i-a spus încet, de parcă nu ar fi vrut să audă și ceilalți elevi:

—Eva, ești genială, dar ai grijă că toate marile genii au partea lor de nebunie. Ai grijă când o fi să apară nebunia ta, să o dirijezi spre ceva care să te ajute, nu să te distrugă!

Se aflau în curtea liceului 22 de elevi, 2 profesori și două microbuze care tocmai au sosit gata să plece la o tabără de desen din Predeal.

Diriginta nu îi însoțea, dar avea de gând să organizeze totul ca la carte ca ea să poată dormi liniștită până i se întorc elevii. Uneori, când era într-o dispoziție melancolică, îi numea „puiuții ei”.

A bătut din palme și s-a lăsat o liniște mormântală:

—Nu are rost să vă spun ce sfori a trebuit să trag că să vă pot trimite în tabăra de creație de la Predeal. Sper să vă întoarceți cu un premiu pe măsură și să păstrați ordinea și disciplina așa cum v-am învățat.

A aruncat ochii roată asupra lor și le-a spus:

—O singură plângere din partea personalului de la internat despre felul cum vă purtați și trimit microbuzele după voi. Fără băuturi, fără jointuri și fără excese de nicio natură!

—Văd că perechile au fost oarecum făcute: profesorul Pușcașu va merge cu primii 11 elevi, conform tabelului. Profesoara Balu va fi în următorul microbuz cu ceilalți 11 elevi. Disciplină și ordine, ca să nu ne faceți liceul de râs. În afară de asta, vă va urma în tabăra de creație și Apostolescu Marcel, care va participa chiar dacă nu este din clasa noastră, dar el are propria lui mașină de două locuri în care o va lua și pe Eva, care a fost bolnavă până săptămâna trecută și nu am trecut-o pe lista mare fiindcă nu știam dacă va putea participa.

Un început de hohot de râs s-a pornit dinspre cei 22 de elevi care ascultau, dar care a fost repede înăbușit sub privirea de foc a dirigintei. Hohotitul pornea de la faptul că Eva era considerată cea mai frumoasă și mai cuminte fată din liceu. Toate femeile de serviciu o numeau  „păpușa Barbie”, iar talentul îi era demonstrat de numeroasele premii internaționale care erau etalate cu mândrie pe holurile liceului. Începutul de hăhăit venea de la Marcel, care era considerat cel mai fustangiu băiat din liceu. Avea și de ce. Chiar dacă nu era prea frumușel, ba părea puțin pocit dacă îl priveai dintr-o parte, tatăl lui era senator și îi permitea băiatului cam de toate. Mereu venea la școală cu mașini de lux, dar firea lui era destul de afurisită și devenea de-a dreptul detestabilă, în afară de cazul în care era dornic să cucerească vreo fată, când era numai lapte și miere. Cel puțin până o „rezolva”, așa se lăuda el.

Când l-au văzut că apare cu BMW-u lui decapotabil în curtea liceului, atât diriginta, cât și mama Evei i-au făcut semn să se apropie de ele.

Erau prea departe ca să se audă ce au vorbit, dar din când în când Marcel aproba cu o voce spăsită:

—Da, doamnă, sigur că da, doamnă, bineînțeles că da, doamnă.

După ce femeile au terminat de spus ce aveau de spus, Eva s-a urcat în mașină, s-a așezat comod și după ce și-a pus centura de siguranță a făcut cu mâna mamei ei, ceilalți elevi au făcut și ei cu mâna părinților care și-au făcut timp să îi însoțească, iar micul convoi a pornit la drum.

—Noi o să mergem puțin mai încet, că altfel, când ajungem la Posada, murim încet în urma lor, o să vezi.

—Bine, facem cum vrei tu, că doar tot la Predeal ajungem. Sunt însă curioasă ce te-au instruit aproape un sfert de oră…

—Păi, în rezumat ar fi cam așa: să nu te ating nici măcar cu o floare.

A schimbat viteza și, ca din greșeală, i-a atins piciorul.

—Vezi tu, au zis mult și bine să nu te ating nici măcar cu o floare, dar nu au spus nimic despre mâini.

A zâmbit și Eva involuntar, iar înainte de a intra în Ploiești, el i-a mai atins ca din greșeală piciorul.

—Asta chiar e necesar? a întrebat ea făcând pe supărata.

—Nu chiar, dar când te-am atins prima dată, mi s-a părut că simt așa un fior, ceva special, așa că acum am vrut să mă conving. Și sunt sigur că și tu simți același fior, numai că ți-e jenă să recunoști. Uite, acum pun mâna mai încet, ca să ai timp și tu să te convingi.

A atins-o iar, de data asta mai aproape de chiloți și, într-adevăr, parcă a simțit un fior. Dar ținând seama de faptul că niciodată niciun băiat nu o mai atinsese acolo, poate că era firesc.

—De data asta, mi-am dat seama că ești virgină, din cel puțin două motive:

Poate că ar fi trebuit să încheie aici discuția, mai ales ținând seama de reputația lui, dar curiozitatea ei a fost mai puternică, așa că a întrebat:

—Care sunt alea?

—Păi, unul dintre motive este că de fiecare dată când pun mâna pe piciorul tău, de fiecare dată o pun cu unu-doi centimetri mai aproape de păsărica ta, iar tu strângi din picioare ca și acum ai încerca în felul acesta să îți aperi sigiliul.

Oare așa făcea? Toate erau prea noi pentru ea, așa că nu își putea conștientiza emoțiile.

Ca să schimbe vorba, a întrebat:

—Și al doilea motiv?

—Al doilea motiv este simplu: mi-a spus mama ta!

—Ți-a spus mama mea așa ceva? a întrebat ea consternată.

—Da, a spus și a mai spus ceva. Că după ce vii de la Predeal, prima vizită o vei face la ginecolog, iar dacă nu mai ești virgină, îmi taie puța. Iar ca să mă convingă, a scos și un cutter din geantă.

Parcă nu-i venea să creadă așa ceva! Atât de obsedată era maică-sa de virginitatea ei?

Au schimbat subiectul și a întrebat-o despre viața ei și dacă are un iubit. Avea. Și avea chiar și un film cu el, pe care i l-a arătat. El era la Liceul de Muzică și cânta dumnezeiește. În film, nici nu mai privea partitura, ci doar îi cânta cu ochii în ochii ei. Erau iubiți aproape de un an și i-a spus că nu numai că nu au făcut dragoste, ci nici măcar nu a sărutat-o. Doar o dată, la o despărțire, dar era o sărutare așa… ca de copii, ușor pe buze.

—Nu-mi vine să cred așa ceva, a spus el și părea de-a dreptul stupefiat. Păi și atunci, de ce-i mai zici iubit?

—Pentru că îl cunoaște mama, are încredere în el și uneori mă duc cu el la spectacole și la filme.

—Atunci îți este prieten, nu iubit. Nu zic neapărat că trebuie să faceți sex, ca să vă numiți iubiți, dar măcar câteva mozoleli tot ar fi trebuit să aveți. Ai avut vreun orgasm?

—Aste este o treabă prea intimă ca să o spun unui băiat pe care îl cunosc de trei ore.

El a mormăit ceva și a schimbat discuția,

Urâțel cum era, Evei i se părea că Marcel este totuși un băiat de treabă. Prima senzație că de fapt el este cu totul alt om în lume și că se poartă așa de bine doar cu ea a avut-o la o benzinărie de la intrarea din Câmpina, când au oprit să cumpere ceva.

Au oprit să își ia câte un sandvici și un suc, iar ea a intrat și la toaletă. Când a ieșit, a văzut un alt Marcel, cu totul schimbat. Avea ochii injectați de furie, iar vocea îi devenise parcă aspră și de nerecunoscut. Și toate astea numai fiindcă o femeie cu un copil în brațe l-a rugat să o lase pe ea prima, fiindcă cel mic își pierdea răbdarea. Până și vânzătoarea era consternată de accesul lui brusc de furie. Poate a văzut-o cu coada ochiului, fiindcă atunci când a ieșit ea din toaletă, și-a schimbat cu 180 de grade comportamentul. Dar secundele alea cât l-a văzut cu fața injectată au făcut-o să-și dea seama că era genul de om care credea că i se cuvine totul. Nu a putut să își dea seama dacă era așa din naștere sau funcția tatălui său l-a făcut să devină așa.

Nu l-a întrebat nimic pe drum despre asta, dar și-a dat seama că nu poți cunoaște un om după numai câteva ore petrecute împreună.

După ce au trecut de Sinaia, drumul a deveni mai bun și mai liber, așa că ea și-a scos telefonul și a început să vorbească cu Florin, iubitul ei… sau doar prieten, după cum spusese Marcel.

I-a povestit că a trecut de Sinaia, iar el a spus că îi este dor deja de ea și abia așteaptă să se întoarcă.

—Te pup, Florin, a încheiat ea discuția, iar Marcel a început să rânjească.

—O fi având bietul Florin podul plin de pupături. Când de întorci acasă, arată-i și tu o sărutare franțuzească, să simtă omul că trăiește.

După ce au trecut de niște curbe periculoase, Marcel a tras mașina pe dreapta, într-o parcare.

—Scuză-mă, dar am ore întregi de când conduc, aș vrea să fac vreo zece minute pauză, mai ales că se lasă întunericul și aș vrea să mi se obișnuiască puțin ochii. Poți să ieși și tu, abia îți mai miști puțin picioarele, dacă tot le ai atât de frumoase.

Au ieșit și au început să privească în jur. Se aflau undeva pe lângă Bușteni și era o zonă plină de minunății, iar Marcel i le arăta una după alta.

—Da, le văd, a spus Eva, munții din jur sunt minunați, florile de pe ei, la fel, norii plutesc ca niște Cupidoni, dar eu nu înțeleg de ce, dacă toate astea sunt atât de frumoase, te uiți mereu la mine și nu la ele.

—Eva, am să fiu sincer, se mai apropie el un pic de ea. Nori, munți și nori, am mai văzut, dar fată mai frumoasă decât tine, nu.

A mai făcut un pas și a luat-o în brațe:

—Știu că de obicei sărutările se fură, nu se cer, dar eu te rog să mă lași să te sărut o dată.

Nu a așteptat răspunsul ei și gura lui i-a acoperit buzele. O clipă a strâns buzele și a închis ochii, dar el mirosea atât de frumos, încât fără să vrea și-a descleștat maxilarul și a simțit cum limba lui se lipește de limba ei. Limba lui, toată gura lui avea un gust teribil de plăcut și i s-a părut că această clipă nu se mai termină. Avea un gust minunat și fără să vrea a scos un geamăt de plăcere. O mână a lui i s-a strecurat pe sub bluzița subțire și s-a oprit pe sfârcul ei, mângâindu-i sânul cu mișcări acaparatoare. Câteva mașini care au trecut pe lângă ei au claxonat, dar ei nu le-au băgat în seamă.

Când, în cele din urmă, totul s-a terminat, ea se clătina, așa că a fost nevoie de ajutorul lui ca să își revină și să poată intra în mașină.

—Știi, a zis el după ce a pornit mașina, acum, că tot am devenit un pic, doar un pic, mai intimi, pot să îți spun un banc, așa… mai de șantier, cum îi zic eu, dar care îți jur că are farmecul lui.

Cum Eva nu a zis nimic, el a început să spună bancul:

—Cică o mămică din asta cam ca a ta, obsedată de virginitatea fetei ei, se duce cu ea la controlul ginecologic și îi spune doctoriței: „Doamnă doctor, am venit să vedem dacă floricica fetiței mele mai este intactă sau e ruptă?”. Intră doctorița cu fata în cabinet și când iese îi spune mamei:

—Doamnă dragă, nu este vorba numai de floricica fetiței dumneavoastră care este ruptă, dar pe deasupra are și ghiveciul spart!

Chiar dacă nu a înțeles ea foarte bine dedesubturile bancului, a zâmbit ușor, a roșit la fel de ușor și a privit pe geamul mașinii brusc preocupată de peisajul din jur.

—Of, văd că acesta nu ți-a plăcut! a comentat Marcel și a adăugat: mai spun unul singur și pe urmă promit că mă astâmpăr până ne întoarcem în București.

Văzând că ea nu spune nimic, a început:

—Tot o mămică din asta obsedată de virginitatea fiicei ei își ducea lunar fata la controlul ginecologic, până când fata, exasperată, i-a spus:

„Mamă, vrei să te oprești odată cu controale astea penibile? Îți dai seama cât de nasol mă simt să mă duc să desfac de fiecare dată picioarele la doctorul acela?

—Știu, fata mamei, dar să știi că este spre binele tău!

—Spre binele meu pe dracu! Am 19 ani, simt și eu nevoia de mângâierea unui băiat. Din cauza ta am început să mi-o trag în fund numai ca să fii tu liniștită! Și știi ceva, chiar a început să îmi placă!

De data asta, Eva a râs. Nu chiar în hohote, dar a râs, așa că după ce au trecut de Azuga și a văzut că s-a liniștit cât de cât, i-a zis:

—Acum pune mâna pe telefon, sun-o pe mama ta și spune-i că imediat intrăm în Predeal, ca să fie liniștită.

A lăsat-o să termine de vorbit, apoi i-a spus:

—Acum telefonează profesorului Pușcașu, fiindcă el se ocupă de cazare, și roagă-l să-ți rezolve o cameră în care să fii singură.

Eva a făcut ochii mari și a întrebat:

—Păi… și ce motiv să-i bag?

—Spune-i că ți-a revenit răgușeala și că îți este frică să nu transmiți cuiva răceala.

—Păi, de ce să fac așa ceva?

—Pentru că pe la ora unu, când se culcă lumea, eu vin și bat de trei ori la ușa ta.

—De ce ai face asta?

—Ei, și tu? Ca să mai stăm de vorbă despre tehnica graficii în cărbune, pentru că am auzit că ești specialistă. Cea mai bună din toată școala.

Totul s-a întâmplat exact cum a programat Marcel, iar pe la ora unu noaptea, când și-a făcut apariția Marcel, avea cu el și un bloc de desen, și o bucată de cărbune.

—Astea pentru ce sunt? a întrebat mirată Eva.

—Păi, am auzit că ești foarte talentată la desen, așa că trage tu câteva linii în cărbune ca să avem o motivație dacă ne surprinde cineva. Iar dacă ne întreabă de ce la ora asta, spunem că așa sunt artiștii, imprevizibili și desenează când și cum le vine lor inspirația.

S-a apropiat de ușă, a încuiat-o și a zis:

—Asta ca să avem timp să ne îmbrăcăm, dacă chiar ne caută cineva.

—Păi ce, ne dezbrăcăm? a întrebat panicată Eva.

—Măcar maiourile, pentru început. Păi, cum altfel ai vrea să îmi pictezi mușchii de pe piept. Iar de când am simțit acolo sus pe munte sânul tău drept, tot timpul am trăit numai cu așteptarea clipei că o să vină momentul să-i văd pe amândoi.

Iar după ce Eva și-a dat jos bluza de pijama, părea că Marcel nu avea de gând să își mai scoată capul dintre sânii ei. Din când în când, făcea o pauză cât să o sărute și să îi absoarbă îndelung aerul de sub bărbie și să exclame:

—Doamne, ce bine este, parcă absorb energie pură din tine și mă faci să mă simt atât de bine!

S-au giugiulit toată noaptea și, chiar dacă i-a simțit de câteva ori penisul erect pe abdomen, nu a încercat niciodată să o penetreze, deși, la un moment dat, a atins-o cu el între picioare, trăgându-i chiloțeii subțiri într-o parte.

Când a văzut că îi este frică și că are rețineri și că mereu încearcă să își apropie picioarele ori de câte ori penisul lui se apropia prea mult de intrarea în vagin, s-a oprit și i-a spus:

—Văd că ți-e frică, dar ține minte o vorbă veche, cam vulgară și folosită mai mult de șantieriști, dar tare adevărată:

Dacă ții de penis bine,

N-are cum să intre-n tine.

Și, deși era cuprinsă de spasme și de o dorință imensă de a-l simți în ea, a găsit curajul și puterea să-i apuce penisul – oricum era prima dată când atingea așa ceva – să-l mângâie și să-l strângă, dar găsea puterea în ea să îl împingă într-o parte dacă el insista, fie fiindcă îi era frică de gura mamei, fie că încă nu simțea că a venit vremea pentru așa ceva. Oricum, ea a avut un orgasm de zile mari, primul din viața ei, iar el chiar vreo două, dar nu părea deloc ca asta să-l obosească, fiindcă se ștergea de spermă și o lua de la capăt. În semiîntunericul din cameră aproape că nici nu se vedea cât de urât este. Dar după ce aprindea lumina, își dădea seama clar că nu va avea decât o aventură cu Marcel, fiindcă nu era bărbatul pe care să și-l dorească alături toată viața. Din mai multe motive, chiar dacă nu putea să și le explice acum pe loc.

Fără să vrea, și-a adus aminte de tonul pe care îl folosise când vorbise la benzinărie cu femeia aceea care îl rugase să o lase înainte. Nu era foarte sigură, dar avea impresia că acela era adevăratul Marcel. Și nu voia să își petreacă viața alături de un asemenea om.

A doua zi, și-a vizitat bunicii care locuiau chiar în Predeal, undeva mai spre margine, și, deși ei au insistat să rămână mai mult, ea a motivat că nu poate, fiindcă are un program foarte încărcat. Iar toate astea, numai ca să mai petreacă cu Marcel câteva clipe.

În fiecare seară încerca tot mai mult să o amăgească și să o penetreze, doar că ea era fermă pe poziție și la un moment dat el s-a enervat așa de tare, încât i-a fost frica să nu îi dea o palmă. Dar văzând frica din ochii ei, s-a schimbat instantaneu în băiatul blând de altădată, însă de atunci a început să i se facă frică de el și să-l ocolească chiar și în cursul zilei.

Oricum, era ultima noapte petrecută împreună și poate de aici și insistența lui de a face dragoste, așa… ca toți tinerii normali la cap, după cum zicea el.

Bietul Florin Bindea îi scria mereu mesaje lungi pe Messenger. Dar la mesajele lui ea îi răspundea grăbită,  îi spunea că este ocupată cu desenul și că nu aveau un program fix, ci desenau după cum le venea rândul la concurs.

La un moment dat, i-a zis că simte că nu mai este interesată de el și că excursia asta a ei de studiu i-a îndepărtat iremediabil.

Florin i-a făcut și alte reproșuri, iar ea, nervoasă, a început să-i spună despre aventura ei cu Marcel. Poate că i-a dat cam multe amănunte, pentru că o bună bucată de timp Florin nu a mai zis nimic.

Ca să îl lămurească în cele din urmă definitiv cum stau lucrurile, i-a trimis o poză în care ea îl pișca de sfârcuri pe Marcel, pe urmă una cu Marcel cum o săruta pe sâni și una în care el era urcat peste ea, iar ea avea picioarele depărtate și flexate, așa încât puteai crede că fac dragoste.

—Nu ți-e teamă că o să le facă publice ca să te șantajeze? a întrebat-o Marcel când a văzut ce face.

—Nu mi-e frică absolut deloc, pentru că este prea moale chiar și pentru așa ceva.

Dovadă că a avut dreptate, la pozele ei, el i-a trimis o poezie sau un fragment de poezie, nu și-a dat seama exact despre ce era vorba pentru că a șters mesajul înainte de a-l citi în întregime:

„Pentru că fuga către cer a plopului subțire

Nu ne mai cheamă astăzi pe-amândoi,

Ia-ți partea ta de fericire,        Dă-mi partea mea de suflet înapoi!”

Tot ea, după vreo jumătate de oră, văzând că nu zice nimic, l-a întrebat:

—Ce faci? Nu mai zici nimic?

A răspuns greu, după câteva minute. El, care de obicei răspundea instantaneu.

—Scuze, dar eram cu dicționarul explicativ al limbii române și căutam un cuvânt pe care nu îl găsesc!

—Ce cuvânt? a întrebat ea înainte să își dea seama în ce capcană o să pice.

—Un cuvânt care să descrie o fată minunată de 17 ani și 11 luni și care la zece ore după ce cunoaște un băiat urâțel, după cum zice chiar ea, dar cu o mașină decapotabilă de lux, se cazează cu el în cameră și se hârjonesc, și se giugiulesc toată noaptea. Iar ea îi oferă pe tavă totul: frumusețea, sufletul, sânii ei de regină, inima, mai puțin bucățica aia mică de pieliță pe care anatomiștii o numesc himen, pe care ea o păstrează ca pe un trofeu de preț pentru fraierul care o va lua virgină de nevastă. Sincer să fiu, aveam altă părere despre virginitate decât tine. Eu credeam că, de fapt, este mai degrabă un concept moral, o stare de curățenie sufletească, nu existența sau inexistența himenului.

Și să nu îndrăznești să zici că ar fi vorba de curve: curvele sunt femei care fac sex pe bani fie de foame, fie ca să își întrețină familia sau pentru că sunt obligate să facă asta de peștii lor, care le bat și le obligă să se culce cu clienții.

Oricum, am să caut mai departe cuvântul și când îl găsesc te anunț.

A închis nervoasă telefonul fără să-i răspundă. Acum o jumătate de an, la un moment dat, sub pretextul că fac filme, el cântând și ea desenând, l-a chemat pe Florin la ea acasă. Părinții ei erau plecați pentru mai multe zile, așa că oare cine l-a oprit să facă cu ea ce a făcut Marcel acum?

—Te respect prea mult, îi spunea el când aducea vorba despre sex, și aș vrea să lăsăm să meargă totul încet, să vină oarecum de la sine, așa… ca la carte…

A venit exact ca la carte, numai că, se gândea ea, cartea pe care o cunoștea Marcel cel mai bine era Kama Sutra, iar cartea pe care o cunoștea Florin era Arici Pogonici. Numai că ei aveau totuși 18 ani, nu 8, cum își imagina el.

Pe porțiunea Ploiești-București, drumul era ceva mai bun, așa că ea a putut să-l întrebe iar pe Florin:

—Ei, ai găsit ce înseamnă cuvântul ăla magic pe care îl tot cauți?

O scurtă pauză, după care Florin i-a răspuns:

—Nu, și nici nu cred că am să îl găsesc vreodată. Tu, ca și alții, faci parte din lumea artiștilor, iar ei au cu totul alte criterii după care judecă lumea. Nu mă gândesc acum decât la Veronica Micle. Era căsătorită cu bătrânul profesor, dar se iubea cu Eminescu. Era muza lui nemuritoare care l-a făcut să scrie poeziile care ne încântă și acum. Cu toate astea, din când în când, și-o mai trăgea și cu Caragiale sau chiar cu alții pe care istoria literaturii nu i-a mai consemnat. Nu tu, ci eu sunt de vină că am crezut că mă pot vreodată potrivi unei artiste și erotismului ei. De undeva trebuie să își tragă și ei geniul: droguri, băutură, tu ai ales erotismul. Să îți fie de bine și scuze că te-am încurcat. O să caut una de talia mea și cu asta gata.

A revăzut filmul cu Florin când cânta la vioară în timp ce ea desena. Avea niște ochi blânzi ca de căprioară și o privea cum probabil numai adoratorii antici își priveau zeițele.

A vrut să-i zică să se ducă la mănăstire, poate găsește vreo călugăriță, dar a preferat să nu-l mai stârnească.

În loc de asta, și-a amintit de momentele de plăcere maximă produse de Marcel și pe telefon a început să-i facă o poezie. Știa că de obicei băieții fac poezii fetelor, dar de la Marcel nu se aștepta la așa ceva, așa că s-a hotărât să facă ea primul pas.

A început să o scrie pe telefon, urmând ca acasă să o deseneze frumos și să o integreze într-un ansamblu cu Venus sau altă zeiță antică.

Deși își dădea seama că era penibilă și copilăroasă, nu se putea opri din scris. Deși Marcel avea aproape doi metri, poezia ei începea cam așa:

Marceluț micuț, drăguț

Tu săruți așa de bine,

Lumea se oprește-n loc

Ca să se uite la tine…

Era gata, gata să termine poezia, dar în timp ce se apropiau de București, chiar înainte de a intra în oraș, Marcel, care nu mai era chiar atât de vorbăreț ca la drumul spre Predeal, i-a spus mai pe ocolite:

—Eva, aș vrea să îți spun că eu în București am o mulțime de prietene, că iubite nu le pot zice, deși fac sex cu ele. Așa că nu te supăra, ești o fată frumoasă, dar am și alte obligații. Sper să îți dai seama că tabăra de creație a fost o excepție și asta numai pentru că erai cea mai frumoasă fată de acolo. Ca să îți spun sincer, a fost o simplă aventură și nici măcar aia dusă până la capăt, și asta numai din vina ta.

Deși se aștepta la așa ceva, nu prea i-a căzut bine un adevăr spus atât de brutal, așa că a șters brusc poezia scrisă pentru el, iar dacă ar fi putut, l-ar fi șters și pe Marcel brusc din memoria ei.

Băiatul a lăsat-o în fața casei, i-a făcut cu mâna și asta a fost tot. Nici măcar nu a sărutat-o la despărțire.

Părinții ei erau plecați la serviciu, așa că s-a dus în camera ei și s-a trântit pe pat, și a început să plângă. Nu după Marcel, oricum nu-i plăcea de el, ci pentru faptul că și-a dat seama că a fost folosită ca un simplu obiect sexual. O păpușă gonflabilă ceva mai sofisticată. „Măcar am învățat și eu să sărut ca lumea”, s-a consolat ea și s-a dus să facă duș și să se schimbe, ca să o găsească părinții ei veselă când se întorc acasă.

Capitolul 3

O excursie la Roma

Și-a aranjat cât mai estetic cu putință premiile și mențiunile obținute în tabăra de creație. Erau destule, așa că putea zice că excursia a fost o reușită. Cel puțin pe partea de creație, dar acesta a fost și scopul principal.

Tatăl ei, care avea mult mai multă încredere în ea decât mama ei, nu a întrebat-o nimic, ci doar i-a admirat premiile și a lăudat-o. Apoi, doar a strâns-o în brațe. Când era ceva mai mică și erau singuri, i-a spus: „Fata mea, ești destul de mare ca să pricepi ce îți spun, că văd că ești destul de deșteaptă ca să pricepi. Ești mare, fă ce vrei, că este viața ta, dar încearcă, dacă poți, să nu te faci de râs!”.

Mama ei, în schimb, nu s-a putut abține să nu o tragă de limbă, dar măcar a crezut-o când i-a spus că nu s-a întâmplat nimic și nu a mai dus-o la niciun ginecolog. Dar a trebuit să îi spună până la urmă că s-a sărutat de câteva ori cu Marcel, însă nimic despre „studiile” de grafică pe care le făcea cu el noaptea.

—Eu ce să zic, Eva dragă? Ești mare de acum, va trebui ca în cele din urmă să îți începi și tu viața sexuală, dar, sinceră să fiu, mi-aș dori să fie un băiat cuminte, ceva de genul lui Florin și nu un dezmățat ca Marcel, pentru că am auzit multe lucruri urâte despre el. Și după ce că este urât ca naiba, nu știu cum ai putut tu să săruți o asemenea pocitanie, are și un caracter mizerabil. De câteva ori, când nu știa că sunt acolo, am văzut cum se comportă cu alți oameni. După ce se va obișnui cu tine, cred că se va purta și cu tine la fel de urât, așa că ai mare grijă la băiatul ăsta… Nu știu dacă așa s-a născut și așa e firea lui sau i s-a urcat la cap în cele trei mandate de când tatăl lui e senator… că nici ăluianu-i mai ajungi cu nimic la nas, de încrezut ce este…

Asta a fost toată discuția. Ce ar mai fi de spus: în fiecare an, când era aniversarea ei, părinții îi făceau cadou o excursie la Roma. Tatăl ei avea un frate, iar cei doi verișori ai ei aveau grijă de ea în cele două săptămâni petrecute acolo. Numai că de data asta împlinea 18 ani exact în ziua în care mergea spre Roma, așa că părinții ei au hotărât, ca o dovadă de încredere, să o lase să plece singură: era majoră la urma urmei, ce naiba!

S-a mai întâlnit totuși o dată și cu Marcel și, cu toate că mirosul și gustul lui i se păreau la fel de minunate, se vedea că este pe grabă pentru că deși a strâns-o la fel de frenetic în brațe, a mângâiat-o pe sâni și ea i-a simțit penisul în erecție pe pântecele ei, chiar când se simțeau mai bine, a privit la ceas și a lăsat-o așa, încălzită și nesatisfăcută.

Într-un fel, s-a bucurat, fiindcă erau într-un parc de lângă blocul ei și i s-a părut că unii dintre cei care au trecut pe lângă ei erau vecini care au privit-o cam ciudat, fiindcă o știau drept fata cuminte a cartierului. Pe de altă parte, faptul că a lăsat-o așa încălzită și a fugit la alta de la care poate va obține ceva mai mult, a lăsat-o cu ochii în lacrimi. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Florin. Acesta, de parcă ar fi așteptat cu telefonul în mână, i-a răspuns imediat:

—Vreau să te văd! i-a spus ea scurt.

—Acum vin! a spus el.

I-a explicat unde să ajungă și în zece minute a fost lângă ea.

—Vreau să te sărut! i-a spus ea șăgalnic. Sau după ce m-a sărutat Marcel tu nu mai vrei?

S-au sărutat de vreo două ori și, deși a băut șampanie o singură dată în viața ei, a ținut minte toată viața gustul ei și spumele care îi asaltau papilele gustative.

Când o săruta năvalnic Marcel, parcă ar fi băut de fiecare dată șampanie. Când a sărutat-o Florin, parcă ar fi băut apă plată. După ce l-a sărutat de două ori, a încercat să nu pară dezamăgită și i-a spus să plece, fiindcă doar a vrut să îl vadă, pentru că i-a fost dor de el. În sinea ei spera să reia plăcerea din locul în care o lăsase Marcel, dar se vede treaba că din punctul acesta de vedere era unic.

În drum spre casă, a întâlnit un fost coleg de clasă din școala generală, Virgil Bădulescu, și și-a amintit că lui îi plăcea foarte mult de ea.

L-a oprit direct și l-a întrebat la fel de direct:

—Virgile, ție îți mai place de mine?

La aprobările lui entuziaste și pline de elan, ea i-a spus doar atât:

—Atunci taci și sărută-mă!

S-au sărutat peste zece minute, cu pauze cât să respire, dar tot nu și-a putut da seama ca să facă o diferență suficient de clară. Nu săruta chiar ca Florin, dar nici ca Marcel. Era ceva intermediar.

„Sau poate n-am încercat eu încă destul de mulți băieți!”, a chicotit ea în drum spre casă. Dar acum, dacă tot și-a dat drumul, avea de gând să încerce cât mai mulți.

Uitase vorba aia veche care spunea „ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să primești!”.

Tatăl ei a condus-o la aeroport, iar în avion a avut noroc să stea lângă un bărbat între două vârste și care părea a fi o adevărată enciclopedie, pentru că i-a povestit de toate pe drum. Și vrute, și nevrute, dar nu era deloc sâcâitor. Dacă vedea că un subiect o plictisește, trecea la altul și până la urmă tot găsea ceva care să-i atragă atenția.

—Dragă domnișoară, i-a spus el chiar înainte să se pregătească de coborâre, îți cer scuze pentru că te-am bătut atât la cap, dar îmi este o frică teribilă să zbor cu avionul și, cât am mai stat de vorbă, parcă am mai uitat de spaima mea.

Deși Evei nu-i era deloc frică de zbor, ca să zică și ea ceva, i-a spus că și ei îi este frică să zboare și că așa, stând de vorbă, a trecut mai ușor timpul și a uitat de frica ei. Ca să se revanșeze, a scos blocul de desen și o bucată de cărbune și, în numai câteva minute, până să le spună stewardesa să-și lege centurile, i-a și creionat figura.

Omul a rămas atât de încântat de talentul ei, încât a sfătuit-o ca, în caz că vreodată rămâne în Roma fără bani, să meargă lângă Colosseum și să facă pe bani portrete turiștilor. I-a făcut și lui un grafician așa ceva și, deși a dat 10 euro pe el, nu era nici pe departe atât de reușit ca al ei.

Nu stătea Eva chiar așa de rău cu banii, îi dăduseră ai ei destui când a plecat de-acasă, iar unchiul ei, de fiecare dată când ajungea la el, îi dădea cu generozitate bani de buzunar. Dar ideea i-a rămas pe undeva prin minte, pentru că imediat cum a ajuns acasă la unchiul ei și au început să îi facă programul, ea a spus că ar vrea să stea tot timpul lângă Colosseum, fiindcă avea de făcut un studiu pentru școală cu ruinele pictate din cât mai multe poziții.

Cum voia nepoatei lui era lege pentru el, unchiul Tom a dat ordin celor doi copii ai lui să-i îndeplinească dorința. Verișorii ei, Daniel și Radu, aveau serviciu, așa că, pe rând, , după cum puteau, o duceau când plecau la serviciu și o lăsau lângă Colosseum, apoi, spre seară, o luau acasă. În prima zi, mai mult s-a plimbat și a văzut o mulțime de artiști – cântăreți,  clovni, iar printre ei, și vreo doi graficieni care își expuneau arta. La început i-a fost frică de carabinierii care patrulau țanțoși pe-acolo, dar se pare că ei aveau treabă mai mult cu șoferii care încercau să se apropie de ruine, iar pe majoritatea artiștilor îi salutau ca pe niște vechi cunoscuți.

A doua zi de dimineață, imediat cum a lăsat-o Daniel în oraș, a plecat în jurul ruinelor și la un mic magazin a găsit tot ce voia: un trepied cu șevalet, cărbune, scotch, un tub în care să pună desenele pentru acasă, pentru că voia să vadă și unchiul ei că s-a ținut de cuvânt, și un bloc mare de desen cu hârtie granulată care îi plăcea ei în mod deosebit, pentru că scotea în evidență felul ei de a creiona portretele.

S-a tot învârtit ca să își găsească un loc potrivit, pentru că nu ar fi vrut să se așeze lângă ceilalți doi graficieni, ca să nu le facă concurență.

S-a așezat într-un loc mai ferit și a început să facă schițe după Colosseum. Cei doi carabinieri care patrulau prin piață s-au oprit în spatele ei și au comentat admirativ desenele. Cum de câțiva ani venea în fiecare vară la unchiul ei în vizită, era normal să vorbească italiana, așa că și-a făcut curaj să îi întrebe și pe ei dacă nu vor un portret, pentru că arată foarte frumos în uniforma lor atât de impunătoare. După ce au privit unul la altul, au fost de acord, iar dacă de obicei îi lua câteva minute să schițeze un portret, de data asta a lucrat mai mult, ca să și-i facă într-un fel aliați. Și-a dat seama de cât de încântați au fost după faptul că unul dintre ei a plecat să cumpere două tuburi pentru păstrat desene, semn că aveau de gând să țină desenele ca pe niște cadouri de preț. Tot pe ei i-a întrebat cam cât să ceară pentru un portret de la turiști și aceștia, după ce s-au sfătuit între ei, au zis că minimum 10 euro.

După ce carabinierii au plecat, s-a apropiat de tânărul care cânta la vioară și l-a rugat să îl lase să-i facă un portret. De fapt, două: unul ca să i-l facă cadou și unul să îl atârne pe trepiedul ei cu șevalet, ca să atragă clienții. Tânărul a acceptat cu plăcere și, când a văzut cât de bine desenează, i-a spus că a făcut o singură greșeală: a adus cu ea o pălărie prea mică, fiindcă în numai câteva ore se va umple cu banii pe care o să-i lase la ea turiștii.

—Să am eu norocul acela, a spus zâmbind Eva. Se pare însă că violonistul a avut dreptate fiindcă au început să curgă clienții, unul după altul.

Tot tânărul a învățat-o ca atunci când se adună o sumă mai mare, să o strângă și să o pună în buzunar sau în poșetă, ca să nu atragă nimănui atenția.

Până la amiază, a făcut mai mult de o sută de euro și, în mod curios, era atât de cuprinsă de frenezia muncii, încât nu simțea nici măcar urmă de oboseală. S-a dus pe la prânz să mănânce un sandvici și să bea o cafea, apoi s-a apucat iar fericită de treabă.

În jurul amiezii, s-a apropiat de ea un grup gălăgios de turiști francezi, vreo șase. Toți au vrut portrete. Al doilea, ceva mai simpatic, s-a prezentat a fi Pierre și, deși nu vorbea bine franceza,a înțeles încă de la început ce vrea. A spus că așa se practică peste tot unde sunt portretiști și că nu vede nimic deosebit dacă face asta: că dacă îl lasă să o sărute, îi dă zece euro în plus.

A rămas câteva clipe pe gânduri: nu avea nici pe departe de gând să-i rămână fidelă lui Marcel, mai ales după cum se comportase la despărțire, dar chiar așa să ajungă… să se sărute pe bani?!

Își aducea aminte că la anumite festivaluri, mai ales în Occident, se mai practicau astfel de jocuri și nimeni nu avea nimic de comentat. Era un joc, la urma urmei.

Plus că, în felul acesta putea să-și dea seama de diferența dintre sărutarea ca o șampanie a lui Marcel și cea ca o apă plată a lui Florin.

Ei bine, sărutarea lui Pierre a fost cu totul altceva și și-a dat seama că sărutarea lui Marcel i s-a părut atât de deosebită din cauza lipsei ei de experiență. În fond, era prima ei sărutare adevărată și nu avea cu ce să compare.

Bineînțeles că după Pierre au vrut și ceilalți colegi ai lui să repete experiența, astfel că în cele din urmă a fost nevoită să deseneze sub prețul portretului și prețul unei sărutări. Carabinierii au râs când au văzut adăugarea la afiș și au zis că regretă că sunt în uniformă și că nu pot beneficia de oportunitatea asta, dar au promis că a doua zi vin fără uniformă, numai ca să o poată săruta.

Violonistul s-a distrat copios și a zis glumind că ar pune și el un afiș asemănător, dar îi e frică să nu-i fure din clienții ei.

Până seara, când a venit Daniel după ea, avea toate buzunarele pline de bani și, la un moment dat, s-a gândit să-și bage picioarele în ea de Românie și să rămână în Roma să deseneze și să se pupe cu lumea. Numai gândul că la un moment dat va împlini 50 de ani și atunci s-ar putea ca lumea să nu mai fie chiar așa de interesată de sărutările ei a făcut-o să-și alunge repede ideea.

Se vede treaba că a doua zi s-a răspândit vestea despre graficiana care face niște portrete superbe și că sărută minunat, fiindcă nici nu a ajuns bine la locul unde își instala trepiedul, că deja forfotea lumea în jurul ei. Pentru că ieri unii uitau parcă să se mai desprindă de buzele ei, a intrat într-un magazin și a cumpărat un ceas pentru șahiști și a fixat timpul la 2 minute, timp pe care l-a scris și pe anunț.

Văzând că lumea era mai mult interesată de sărutări decât de desene, schița cât mai sumar portretul, dar oamenii erau mulțumiți, iar afacerea mergea strună. Au fost și câțiva excursioniști din Japonia, unii care păreau a fi din Mexic, iar alții, negri ca smoala, dar nu a făcut nicio excepție, ca să nu fie acuzată de rasism. O singură dată a avut o ezitare când un bătrân de vreo 70 de ani a vrut și el portretul. L-a sărutat și pe el, ce era să facă, iar omul parcă a simțit repulsia ei, fiindcă i-a dat 20 de euro în loc de zece.

Singura condiție a fost să nu se facă fotografii și, chiar dacă unii au mai făcut pe ascuns, măcar până a plecat ea din Italia nu a apărut nicio poză cu ea pe internet. Dar l-a rugat pe violonist să-i facă câteva cu cei pe care îi credea ea mai frumoși, ca să aibă o amintire. Cu Pierre, care a revenit aproape în fiecare zi, la un moment dat a făcut și un filmuleț. Dar numai cu telefonul ei. Seara, când stătea și se gândea la ziua trecută, aproape că nu își imagina că există vreo țară care să nu-și fi trimis ambasadorii să-i guste buzele. Făcuse o mulțime de bani și își făcea probleme cum avea să-i treacă la vamă, fiindcă nu știa limita maximă admisă.

Discret, l-a întrebat pe Daniel și a aflat că până la zece mii de euro nu sunt probleme, dar chiar atâția nu făcuse, ar fi avut deja bătături la buze, dacă ar fi fost așa.

După ce a ajuns acasă și le-a arătat părinților ei desenele făcute după clădirea Colosseumului și cele cu cei mai simpatici băieți desenați, a oscilat dacă să-i spună sau nu mamei ce făcuse la Roma. Se înțelegeau foarte bine, între ele era o sinceritate totală, dar parcă aici, în Bucureștiul care părea atât de provincial față de Roma, gestul ei nu mai părea așa de amuzant.

Cum tatăl ei era mai mult plecat, la un moment dat, când se uitau amândouă la un film de cinematecă din cadrul unui festival, a apărut o fată care avea un afiș lângă ea, ceva de genul: o sărutare, un dolar. Acțiunea filmului avea loc în America.

Atunci și-a luat inima în dinți și a spus: și eu am făcut așa ceva, dar măcar eu am luat zece euro!

Mama ei a rămas consternată câteva clipe și în cele din urmă a izbucnit în râs:

—Și când aveai de gând să îmi spui despre asta?

Eva a dat din umeri:

—Așteptam mai întâi să văd dacă apare ceva pe internet. Dar văd că nu a apărut încă.

— Să văd, să văd, a început mama ei să dea din picioare ca un copil mic care așteaptă cadourile de Crăciun.

A fost nevoită să-i arate toate pozele din telefon, plus filmul cu Pierre.

—Acesta parcă și-a făcut abonament la tine, pentru că prea venea des, a zis ea despre Pierre.

—Da, cred că s-a îndrăgostit un pic de mine. Mai lipsea puțin și mă cerea de soție!

După ce au discutat mult și bine despre fiecare băiat din poză, mama ei i-a spus:

—Eva dragă, nu te supăra pe mine, dar oricare dintre băieții ăștia e de o mie de ori mai bun decât slutul acela de Marcel. Eu nu știu ce naiba ai găsit la el?!

Eva a oftat greu și apoi a spus:

—Eu știu, mamă. Am aflat, dar a fost prea târziu, a fost primul și am crezut că numai el e singurul băiat din lume. Și că numai el știe să sărute așa. Am aflat între timp că toți sărută la fel, dar bine că am aflat până la urmă că poate sunt mii de băieți care s-ar putea să mă placă așa cum sunt, pentru ceea ce sunt și nu pentru cum arăt!

Mama ei a mai tras un hohot de râs, apoi a spus:

—Nu-i zice nimic tatălui tău, că știi că el e de modă veche. Dar vara viitoare vin și eu cu tine. Măcar cinci euro merit și eu.

S-au mai distrat cât s-au mai distrat, apoi mama ei a întrebat foarte serioasă:

—Eva dragă, sper că ai avut grijă acolo! Adică, nu ai sărutat vreunul cu bube dulci sau mai știu eu ce boli.

—Stai liniștită, mamă, că m-am uitat atentă la ei. Fără nicio supărare, pe câțiva i-am și refuzat fiindcă aveau, așa, ca o spuzeală, pe lângă gură. Au înțeles și au plecat. I-am pupat creștinește pe frunte ca să nu se simtă prea oropsiți, dar nu le-am luat bani.

—Ah, a spus mama ei, ne-am luat cu vorba și am uitat să îți spun. Florin, fostul tău prieten, s-a sinucis. L-au îngropat acum trei zile, dar nu ți-am mai scris ca să nu-ți stric vacanța la Roma. Nu știam dacă mai ții legătura cu el și dacă te mai interesează subiectul.

—Cum așa? a făcut Eva ochii mari. A lăsat vreun bilet, ceva?

—Nimic, niciun bilet, dar părinții l-au găsit spânzurat de tocul ușii. Niciun bilet, dar pe masă era o foaie de hârtie ca pe piatra lui de mormânt să scrie ceva de genul:

„Nu bate pentru alinare la ușa omului care te-a rănit!”.

—Știi ceva de asta? a mai întrebat mama ei. Mai ținea legătura cu tine?

—Nu, mamă, a mințit Eva, clipind nevinovată din ochii ei albaștri. Nu am mai vorbit cu el de câteva luni. Cine știe de cine s-o fi îndrăgostit, că era foarte pretențios la fete. Dacă nici măcar eu nu i-am plăcut, îți dai seama. Cred că voia să își găsească vreo călugăriță sau așa ceva…

Timpul a început să se scurgă monoton și parcă abia aștepta să înceapă școala ca să se poată lăuda cu pozele, mai ales la colegele ei care o credeau prea mironosiță. Nu mai rămăseseră decât câteva zile, dar părea că nu mai avea răbdare.

Și totuși, și-a făcut timp să-l mai întâlnească și pe Marcel o dată. La început, băiatul nu prea a vrut să vină, dar când a auzit că și-a pierdut virginitatea la Roma și că acum a devenit ea un fel de expertă în sex, a devenit brusc interesat. S-au întâlnit în același părculeț de lângă blocul lui, s-au sărutat, dar de data asta nu i-a mai permis atâta intimitate ca altă dată. După prima sărutare, l-a îndepărtat puțin de ea și i-a spus:

—Știi, Marcele, când te-am cunoscut pe tine, eram o fetiță nevinovată și când am văzut cât de năvalnic te repezi asupra mea, credeam că așa este normal, iar sărutarea, mirosul și gustul tău mi se păreau sublime… dar știi de ce?

—De ce? a întrebat Marcel intrigat de subiectul discuției.

—Pentru că erai singurul și primul băiat din viața mea, iar corpul meu era atât de dornic de viață, încât te-a crezut sublim, așa urât cum ești.

De fapt, nu era foarte urât, dar avea o falcă strâmbă care îi afecta chipul. Probabil vreun accident cu bicicleta din copilărie. Privit din lateral, părea chiar dizgrațios.

—Și acum nu mai sunt sublim? a întrebat el curios.

A ezitat o clipă dacă să-i spună sau nu, dar, la urma urmei, ce avea de pierdut? Avea și ea de răzbunat câteva clipe când el s-a purtat urât, poate nu atât cu ea, cât cu cei din jurul lor.

A oftat și a zis:

—Nu, nu ești Marcel. Ești ca un elev din grupa pregătitoare în ceea ce privește arta sărutului.

I-a povestit cum a procedat ea cu desenele în cărbune și cu cei zece euro pe care îi primea pentru o sărutare. I-a arătat și fotografiile cele mai reușite, plus filmul cu Pierre.

—Dacă vrei să iei lecții și să-i ajungi din urmă pe cei din Roma, ia-ți concediu o lună și du-te la ei. O să ai ce învăța, crede-mă: a săruta nu înseamnă numai să învârți limba ta în gura altuia. Iar de dezvirginat, am făcut-o cu un francez, Pierre, știi că ei sunt amanți teribili, am făcut-o cu el fiindcă a fost recomandat de ceilalți prieteni din grupul lui. A meritat, crede-mă! La revedere, de fapt, adio, fiindcă nu cred că o să mai am nevoie de serviciile tale. Și, sinceră să fiu, nici chef să te mai văd.

A plecat cu pași de regină, lăsându-l pe bietul Marcel blocat poate pentru prima dată în viața lui.

Bineînțeles că era tot virgină, dar era dornică să-i vadă fața căzută încrezutului fiu de senator.

Capitolul 4

O simplă durere de ficat

Bineînțeles că fotografiile ei au avut un succes teribil și o mulțime de fete au început să își programeze excursiile de la anul, de după BAC, ori la Roma ori, și mai bine, la Paris. În fond, toate desenau și chiar dacă nu erau atât de talentate ca Eva, un portret puteau și ele să facă, mai ales când au înțeles că secretul nu stă în arta grafică, ci în arta sărutului, la care toate se credeau experte.

Adevărata problemă a început în a treia zi de școală, când la jumătatea orei, a simțit o durere groaznică în partea dreaptă, cam pe unde bănuia ea că ar fi ficatul.

S-a învoit de la școală, s-a învoit și mama ei de la serviciu și au plecat amândouă la doctorița de familie, Baicu Cezariana, care întâmplător era și prietenă de familie, fiindcă ea și mama ei fuseseră colege de liceu și au rămas foarte apropiate.

Bineînțeles că a trimis-o la o mulțime de analize și doctorița, după ce i-a palpat ficatul, i-a spus:

—Este cel mai mare ficat pe care l-am întâlnit vreodată. Dar să vedem ce zic analizele.

A doua zi au venit și analizele, urgentate fiind de doctoriță, și când le-a comunicat rezultatul aproape o pufnea râsul:

—Boala ta este una benignă și dacă ai fi avut sistemul imunitar bun, nici nu ai fi simțit-o. De obicei trece fără simptome evidente, dar cum pe tine te știu că ești cu sistemul imunitar în piuneze încă de când erai bebeluș, o să te doară ficatul, o să te doară splina și o să ai scaune dese și dureroase, dar în cel mult 60 de zile o să fii ca nouă, fiindcă în tratatul meu de medicină se zice că nicio mononucleoză nu durează mai mult de 60 de zile. 

I-a palpat iar cu grijă ficatul și le-a spus:

—Virusul acesta nu are vaccin, nu produce anticorpi care să țină prea mult și o să îl porți cu tine toată viața. Nu o să se manifeste în niciun fel, dar la primul semn de slăbiciune a sistemului imunitar scoate iar nasul la iveală. Se ridică să plece:

—Cam 80% din adolescenți îl au în sânge, dar fiindcă au sistem imunitar normal nici nu îl simt. Și din cauză că modul principal de transmitere este saliva din sărut se mai numește „boala sărutului”

—Tu cu ideile tale prostești! a izbucnit mama Evei și, la insistențele doctoriței, i-a povestit ce a făcut Eva la Roma. Nu s-a simțit ea bine până nu a sărutat jumătate din Roma.

Punând cap la cap informațiile, doctorița a spus:

—Îmi pare rău să vă spun, dar virusul care produce această boală se numește științific Epstein – Barr și are prostul obicei că persoana infectată îl poate transmite altora prin sărut încă de a doua zi după ce s-a infectat, dar simptomele apar abia după 21 de zile. Așa că gândiți-vă amândouă unde a fost Eva acum 21 de zile. 

—Predeal, au spus și mama, și fata într-un singur glas.

—Și pe cine ai sărutat acolo? a întrebat doctorița.

—Pe Marcel, fiul senatorului Bindea, lua-i-ar dracu pe amândoi!

—Păi, mare lucru nu avem ce face, fiindcă mononucleoza nu este considerată o boală periculoasă din cauza simptomelor reduse și a faptului că trece de la sine. Nu există medicamente pentru acest virus, tot ce putem face este să îți întărim sistemul imunitar. Odihnă, chiar la pat dacă este nevoie, antidiareicele pe care ți le-am trecut pe lista asta numai dacă apare… și încearcă să fii optimistă. Asta ajută foarte mult. O să te doară din când în când ficatul, ba chiar o să te înțepe ca naiba, dar de câte ori te doare, să îți aduci aminte cât de mult îți plăcea când te săruta Marcel fiindcă, ține minte de la mine, toate în viață se plătesc și, din păcate, de cele mai multe ori, nu în proporții egale.

După plecarea celor două femei și când Eva a rămas singură în casă, s-a gândit ce să facă pentru a se înveseli și a deveni optimistă, fiindcă nu se simțea deloc așa. Nu prea avea mare lucru de făcut pe acasă, mai ales când se gândea că la liceu programul nu este așa de stresant și colegii ei mai mult se distrează decât învață.

În lipsă de altceva, și-a accesat căsuța de e-mail, pentru că din moment ce discuta mai mult pe WhatsApp sau pe Messenger, neglija aproape cu totul e-mailul. Primul care i-a sărit în ochi a fost unul de la Florin, încă din vremea când era ea la Roma. Dar cu multiplele ei preocupări de la Roma, numai de e-mailul lui Florin nu-i mai ardea.

Ca de obicei, era un e-mail pesimist și îi spunea că deși ei nu se potrivesc, el o iubește enorm și că încearcă să o înțeleagă. Dădea exemplul Veronicăi Micle care pentru Eminescu era o muză, iar pentru babele din fața blocului, dacă ar fi aflat ce a făcut, ar fi fost pur și simplu o curvă.

Și îi mai spunea că, deși ea nu crede, el are o viziune foarte nasoală despre Marcel și că în cele din urmă o să-i facă mult rău. Poate viziunea asta este dată numai de gelozia lui pentru că el nu a avut parte să se bucure de ea și de frumusețea ei, așa cum a făcut băiatul de senator, dar are o viziune ciudată în care Marcel o linge și o sărută cu patimă, iar în urma sărutărilor lui pielea ei rămâne palidă și subțire, prin care i se văd oasele, așa că o sfătuiește să aibă mare grijă cu el. Și a revenit iar la ideea lui fixă că virginitatea nu este doar o stare fiziologică, este mai ales una morală. Și îi dădea exemplu foliile de plastic cu bule încorporate care erau folosite la ambalajul obiectelor fragile. Și îi spunea că de câte ori îi povestea cum o sărută Marcel, avea impresia că sânii ei, considerați de el niște lucruri de preț, sunt formați din astfel de bule și fiecare nouă sărutare mai spărgea câte o bulă de inocență până când, în cele din urmă, nu a mai rămas niciuna. Iar în final, din sânii ei zvelți, feciorelnici și obraznici, care păreau să explodeze asemenea unor floricele de porumb, nu au mai rămas decât niște pungi fleșcăite. Spera, spunea el la finalul e-mailului, că se vor întâlni dincolo, unde erotismul nu contează așa de mult, pentru că el simțea că sunt făcuți unul pentru altul fiindcă, într-un fel, sunt suflete-pereche. „Asta e, și nu avem ce face: ești Înger și Demon în același timp, așa cum zicea și Eminescu în poezia lui!” Îmi reproșezi că am prea multe pretenții și că ar trebui să fiu mulțumit că îmi trimiți pupici și inimioare în fiecare seară. Sincer să fiu, aș prefera să-i trimiți lui Marcel inimioarele și să-mi dai mie giugiulelile pe care i le-ai dat lui.

A dat fuga la oglindă să se privească și trebuia să recunoască că, chiar și dincolo de moarte, Florin avea dreptate, fiindcă pungile dizgrațioase de piele care îi atârnau pe piept nu puteau fi sânii ei tari și feciorelnici de altădată.

Exact de asta aveam nevoie ca să devin optimistă, și-a spus ea oftând, dar s-a gândit că sânii și-au redus dimensiunile din cauză că a slăbit câteva kilograme. După ce va începe să mănânce ca lumea și va termina cu diareea interminabilă, va pune kilogramele la loc și în mod sigur își vor reveni și sânii la mărimea normală.

Capitolul 5

Spitalul de urgență

Doctorul Basarab mai avea vreo trei ani până la pensie. Era considerat cel mai experimentat medic generalist din Spitalul de Urgență, dar în ciuda anilor petrecuți în spital, tot nu se putea obișnui cu moartea. De parcă s-ar putea cineva obișnui vreodată.

Era lângă patul unei fete frumoase ca un înger și la fel de palidă. O palpa cu grijă pentru ca pe lângă durerile provocate de boală să nu adauge suferințe inutile.

—Să îmi spui dacă te doare! o avertiza el în timp ce atingea cel mai ciudat ficat pe care îl întâlnise în cariera lui.

—Da, domnule doctor! Încă rezist.

—Cum te cheamă? a întrebat-o el, mai mult ca să îi distragă atenția fiindcă vedea foarte bine pe fișa de observație numele și prenumele ei.

—Fulga, domnule doctor.

—Probabil că atunci când te-ai născut ningea așa de frumos, că părinții tăi au hotărât să mai adauge un fulg minunat acestei lumi.

—Probabil, domnule doctor, a răspuns fata cu voce slabă.

În timp ce doctorul o palpa ușor, fata a spus:

—Domnule doctor…

Și când a văzut că o privește, a adăugat:

—Mi-e frică!

—Fulga dragă, tuturor ne este uneori frică. Important este să-ți faci curaj… fiindcă sunt aici cu tine, ca să te ajut.

Doctorul Basarab era de prea multă vreme în meserie, așa că atunci când fata i-a căutat mâna cu un gest aproape instinctiv, a prins-o și el și a strâns-o ca răspuns la strângerea ei slabă, deoarece cunoștea semnele.

Buzele ei deveneau tot mai cenușii, iar ochii, tot mai stinși.

—Domnule doctor, a șoptit fata abia auzit.

—Ce este, Fulga dragă? a întrebat-o doctorul și s-a aplecat mai mult spre ea, ca să o audă mai bine.

—Să nu mă lăsați să mor!

—Vai, ce prostii vorbești, copilă dragă! s-a forțat doctorul să zâmbească cu gura până la urechi. Cum îți poți imagina vreodată că aș putea lăsa să se topească un fulg de nea minunat ca tine.

Cu ultimele puteri, fata a încercat să-i răspundă zâmbetului încurajator al doctorului și a murit așa, cu zâmbetul de înger pe față.

Doctorul s-a aplecat peste mâna fetei, mai mult ca să nu-i vadă cei din jur lacrimile din ochi. Când s-a ridicat de lângă pat, a făcut semn unui brancardier:

—Du-o, te rog, urgent, la Patologie! Și spune-i doctorului Herman că vreau cât mai repede rezultatele.

Brancardierul a vrut să spună ceva, dar o asistentă din apropiere i-a făcut semn cu cotul să tacă, așa că au mutat cadavrul fetei pe un cărucior și a plecat cu el.

Doctorul Basarab, medic internist, a plecat spre cabinetul lui, a încuiat ușa și a pus capul pe birou. Se aștepta ca după zeci de ani de meserie și sute de oameni care au murit în preajma lui, să se obișnuiască.

Dar fata de azi, care chiar arăta ca un înger, l-a impresionat mai mult decât toți ceilalți morți din viața lui. În astfel de momente îi venea să-și arunce boneta, halatul de doctor și stetoscopul și să plece în parcul din apropiere, doar să se plimbe cu nepoții și să uite de toate.

Nici nu și-a dat seama cât timp a trecut când a auzit telefonul. Era fostul lui coleg de facultate care alesese Patologia în locul Internelor. Dar rămăseseră la fel de buni prieteni ca în tinerețe.

—Salut, Dorele, a spus direct fostul lui coleg. Poți să vii până jos la mine?

—Nu poți să-mi spui prin telefon? Abia mă mai țin pe picioare.

—Crede-mă că nu se poate! Trebuie neapărat să vii până aici! Așa ceva nu ai mai văzut.

Când în cele din urmă a ajuns la subsol, fiindcă acolo era situată morga, a văzut că Herman avea dreptate.

Acesta doar i-a arătat cadavrul fetei desfăcut și i-a făcut semn spre ficat:

—Intenționat nu l-am scos, ca să îl vezi și tu cum arată cât mai este în interior!

Doctorul Basarab a palpat cu grijă ficatul fetei și și-a dat seama imediat de unde senzația aia nefirească pe care a simțit-o la palpare pe când încă era vie. Ficatul era aproape lichid și când l-a atins a avut senzația că atinge o meduză ținută în forma ei numai de învelișul exterior.

Doctorul Herman și-a coborât mâna, imediat sub ficat, și i-a arătat splina:

—Ruptă în trei locuri și, din câte aș putea să îți spun la prima vedere, nu din cauza unui efort fizic sau a unui sport de contact. S-a rupt singură.

—Ai cumva o primă concluzie? a întrebat el și, deși nu se aștepta la un răspuns, Herman a zis:

—Aș paria pe o toxiinfecție alimentară cu un element exotic sau pe o infecție de tip nou. Așa ceva eu nu am mai întâlnit. În locul tău, eu aș anunța poliția să verifice ei pe unde a fost și ce a mâncat.

Doctorul Basarab avea dubii, fiindcă dacă ar fi anunțat poliția pentru fiecare moarte suspectă de pe secția lui, polițiștii ar fi trebuit să stea numai pe la bolnavi pe-acasă, așa cum făceau cei din filmele polițiste.

Îndoielile i-au fost spulberate de asistenta-șefă care, de cum a intrat în salon, l-a informat:

—A mai murit o fată, Carolina Ilieș. Tot 17 ani și tot cu aceleași simptome.

S-a dus în salon, a privit scurt cadavrul Carolinei, i-a palpat ficatul care arăta tot ca al fetei dinainte și a urcat la director. În fond, era treaba lui să rezolve problema, dar el o să-l sfătuiască să implice și poliția. Fetele alea precis au fost pe undeva împreună, unde au consumat sau au fost infectate cu aceeași boală.

Până seara au mai murit două fete cam de aceeași vârstă, iar pe surse s-a auzit că a murit una și la Spitalul Universitar. Aceleași simptome.

Atât Spitalul de Urgență, cât și cel Universitar au intrat în carantină.

Capitolul 6

Echipa de intervenție

Sarcina să rezolve problema de la cele două spitale a picat pe chestorul Costea Marius. Mai avea două zile până când să plece în concediu, dar nu-și făcea nicio iluzie: pentru un caz ca ăsta, ar fi fost chemat și din insulele Antile. A citit și a recitit hârtiile pe care le primise, apoi și-a sunat secretara:

—Fă-mi, te rog, legătura cu comisarul-șef Bivolaru!

—Vă fac legătura cu el, domnule chestor, dar să știți că este suspendat pe termen nelimitat.

—Știu, Margareta, știu, că doar eu l-am suspendat! Încearcă să dai totuși de el.

După câteva minute care i s-au părut interminabile a sunat telefonul și din  receptor s-a auzit vocea inconfundabilă a comisarului Bivolaru. Omul acesta avea o voce de parcă se zguduia pământul când vorbea.

—Comisarul-șef Bivolaru la telefon, șefu’. Cu ce te pot ajuta?

—Am nevoie de tine, Bivolaru. Și încă repede.

—Poate ai auzit că sunt cam suspendat, șefu’…

În public, Bivolaru mai respecta cât de cât ierarhia oficială, dar în particular își cam băga picioarele în ea.

—Așa ceva parcă am auzit și eu. Poți să îmi amintești pe scurt de ce?

—Păi, am fost solicitat la o luare de ostatici. Un tip cam la vreo 30 de ani își ținea soția și copilul în vârstă de trei luni ostatici ca să ceară să mute biserica din cartier mai aproape de el, fiindcă altfel o să-i ucidă pe cei doi, deoarece așa i-a zis o voce care lui i se părea că ar fi a lui Dumnezeu.

—Și cum s-a terminat povestea?

—Până să ajungă negociatorul, nebunul le-a tăiat gâtul celor doi, iar eu am intrat și pentru că a încercat să facă și cu mine la fel, adică să-mi taie gâtul, l-am trimis direct la Dumnezeu ca să renegocieze condițiile.

—Și cum s-a terminat?

—Încă nu știu… Dumnezeu nu și-a făcut timp să îl primească, iar el o fi sub formă de viermi la ora actuală.

—Nu, măi omule, eu te întreb cu suspendarea cum s-a terminat. Cei de la comisia de disciplină de la afaceri interne ce-au zis?

—Habar nu am și nici nu îmi pasă, fiindcă între timp mi-am găsit de lucru cu ziua ca paznic.

—Atunci, lasă tot și vino urgent la mine. Suspendarea ta e anulată și vei fi reangajat.

—Plus sumele pierdute din timpul suspendării. Cred că tâmpiții ăia din departament se gândeau că poate e cazul să mă trimită în Siberia.

—Da, da, și sumele pierdute, a promis chestorul, deși nu era chiar așa de sigur de cât de legal ar fi așa ceva. În cât timp poți ajunge aici?

—Dacă găsesc repede înlocuitor, adică în zece minute, ajung cam într-o jumătate de oră.

—Atunci, grăbește-te, că ai și o primă de la mine.

—Gata, șefu’, am plecat.

Peste un sfert de oră, când Bivolaru a intrat în birou, chestorul și-a adus aminte că în copilărie, unul dintre profesorii lui au încercat să le explice că măcar un pic, o caracteristică a numelui omului trădează ceva din caracterul lui sau chiar din fizionomie.

La comisarul-șef Bivolaru erau valabilă și una, și alta: depășea doi metri înălțime și nu era bine să îl contrazici prea pe față, mai ales dacă avea el dreptate, fiindcă brusc te trezeai teleportat într-o arenă de coridă din Spania pe post de toreador care tocmai și-a pierdut sabia.

Conform obiceiului, Bivolaru a bătut la ușă și a intrat înainte să primească răspunsul. A ocupat cam un sfert din aerul respirabil al biroului, apoi s-a trântit pe un scaun care a pârâit sub greutatea lui și a spus cu vocea lui de tunet:

—Da, șefu’, m-am prezentat la ordin!

Pentru el, cuvântul „comandant” nu exista în dicționar și nu a fost auzit pronunțându-l niciodată, dar lumea se obișnuise cu el așa cum era și toți îl acceptau ca atare.

În loc de răspuns, chestorul Costea i-a împins în față teancul de hârtii pe care le-a primit de la spitale:

—Să îți fac și un scurt rezumat, ca să vedem dacă înțelegem la fel problema: în cursul zilei de azi, în numai câteva ore, șase adolescente mor aparent cu aceleași simptome. Ficatul aproape lichefiat și splina ruptă. Doctorii se jură că nu există o asemenea boală, deci există presupunerea rezonabilă că acești adolescenți au luat o substanță care le-a produs așa ceva.

—Vreo toxină la analiză? a întrebat comisarul-șef cu vocea lui tunătoare.

—Nimic care să poată fi descoperit la o primă analiză, dar încă se caută. Părerea mea este că nu vor găsi nimic. Îți mai aduci aminte de acidul gama hidroxibutiric, cunoscut și ca drogul violului? După șase ore, organismul îl metabolizează în apă și bioxid de carbon. Poate că avem de-a face și aici cu ceva asemănător, numai că are alte efecte.

Comisarul-șef înhăță teancul de hârtii de pe birou și spuse:

—În trei zile, cazul este rezolvat, cu două condiții!

—De ele îmi este frică, suspină chestorul.

Comisarul ridică din umeri:

 —Nu-s chiar așa de ciudate: în primul rând, vreau vechea echipă înapoi, m-am obișnuit cu ea și acum bieții de ei cine știe pe unde sunt răspândiți.

—S-a făcut. Și pentru că ancheta poate să fie una foarte complexă, îți disloc câți agenți ai nevoie pentru sarcinile de rutină, percheziții, arestări și ce mai ai nevoie. Și a doua condiție?

—Vreau înapoi clădirea cu Area 52!

—Ce dracu’ e Area 52?

Comisarul a început să râdă:

—Ați uitat că acum patru ani, când americanii ne-au cerut o clădire secretă unde să își țină pușcăriașii până îi transferă la Guantanamo, le-am oferit în secret spațiul ăla. Are modul de comunicații, 20 de celule, centru de interogare și ce mai este nevoie pentru a afla de la niște deținuți încăpățânați tot ce avem nevoie să auzim de la ei. Ei au un loc Area 51, unde își țin secretele, iar noi am vrut să fim mai cu moț și i-am zis Area 52.

—O să dau un telefon și se rezolvă, dar cine știe în ce stadiu se află spațiul ăla acum. O fi dărâmat cu totul.

—Arată brici, zici că ieri au plecat zugravii din el. Are și automat de cafea. Păi, unde credeați că făceam eu de pază? Exact în clădirea aia. Iar jumătate din costurile de întreținere sunt suportate de noi și jumătate de americani, că nu se știe când mai avem nevoie de el.

—Atunci, este ca șirezolvat, tu doar du-te și apucă-te de treabă.

Comisarul-șef Bivolaru a ieșit ca un vifor și, pe scări fiind încă, și-a sunat fostul adjunct și l-a pus să își adune oamenii la Area 52.

Pe drum s-a oprit și la spital ca să discute cu medicul Basarab și, după ce l-a văzut cât de devastat este, și-a dat seama că problema e extrem de serioasă. A cerut copii după adresele copiilor morți, ca să știe unde să își trimită subalternii să caute.

Mai ales că doctorul i-a confirmat că mai are o mulțime de adolescenți, adolescente mai precis, care se prezintă exact ca Fulga Vladimir în primele zile de internare. Febră, lipsă de poftă de mâncare, vomă, diaree și durere în partea dreaptă.

A trecut și pe la morgă și vederea celor șase cadavre de adolescente l-a motivat mai mult decât orice altceva în viață.

Când a ajuns la Area 52, negru la față de mânie, după ce și-a văzut colectivul adunat, le-a prezentat pe scurt povestea, a împărțit adresele celor morți și a zis:

—Noi nu suntem medici precum cei din Doctor House ca să căutăm dovezi medicale care să explice de ce au murit acești adolescenți. Asta vor căuta medicii în urma noastră. Noi trebuie doar să găsim când și unde acești copii au fost împreună: tabără, chef sau orice alt prilej de a se aduna împreună. Aduceți-vă aminte de filmul cu Superman: era acolo un element numit, dacă nu mă înșel, kriptonită și care slăbea puterile lui Superman sau, in extremis, îi putea produce moartea. Încercați să vedeți dacă nu cumva a apărut un nou ceai la modă pe la chefuri și care se elimină la fel cum se elimină și drogul violului, după numai șase ore. Vă rog, vă implor, nu lăsați nici o piatră neîntoarsă, fiindcă altfel vă duc la morgă să vedeți cum arată șase copii morți în același timp și din aceeași cauză.

I-a sunat telefonul și după ce a răspuns, s-a făcut și mai înnegurat la față:

—Trebuie să rectific: șapte adolescenți, numai că, de data asta, al șaptelea este un băiat de 17 ani, așa că măcar excludem motivul sexual drept cauză a acestor crime. Se pare că fetele sunt mai sensibile la substanța asta sau cine știe care o fi motivul. Oricum, am senzația că suntem abia la început, așa că, vă rog, la treabă.

Capitolul 7

Pe teren

Tot șapte agenți avea și comisarul-șef în echipă, așa că fiecare dintre ei a luat câte o adresă și a plecat pe teren. Pentru Fulga Vladimir s-a oferit Mirela Popa, o fată care părea abia ieșită de pe băncile școlii, deși avea 25 de ani. Era blonduță, albă la față, zveltă și parcă chiar aducea un pic cu Fulga.

Când a sunat la ușa familiei Vladimir, i-a deschis mama fetei, care părea atât de plânsă, încât se părea că nici nu mai are lacrimi.

Când a aflat despre ce este vorba, a poftit-o pe agentă în casă și a început să îi spună cât de cuminte era Fulga. Învăța bine la școală, avea numai prieteni cuminți și nu a băut niciodată nimic, cu atât mai mult droguri sau alte prostii. Mai mergea sâmbătă seara la câte un chef, dar numai la colegi de-ai ei, pe care îi cunoștea bine și care veneau după ea și pe la ora 12.00, cel târziu la 1.00, i-o aduceau la ușă. Niciodată nu mirosise a alcool sau a țigări, nici măcar nu fuma. Cumințenia pământului. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva și să îi moară fata?

După ce a ascultat-o aproape o oră și a participat la durerea ei, agenta a rugat-o să o lase să se uite prin camera fetei, poate găsește ceva. Poate veni și mâine cu un mandat oficial de percheziție, dar acum vrea numai să se uite puțin, poate găsește ceva.

Mama nu a avut nimic împotrivă și Mirela, de cum a intrat, și-a dat seama că are de-a face cu camera unei fete ordonate. Toate lucrurile păreau așezate cu liniarul, pe pereți erau așezate fotografii de la excursiile la care participase, iar în bibliotecă erau cărțile pe care orice adolescent le are. Erau separate pe două rânduri: cele din biografia școlară și cele care făceau parte din lecturile care îi plăceau ei mai mult. În timp ce răscolea teancurile de cărți, i s-a părut că în spatele lor vede un carnețel.

Când i l-a arătat mamei fetei, aceasta nu a părut să știe nimic de el. Era un carnețel mic de tip vocabular și la prima vedere părea a fi o listă destul de ciudată în el.

Pe copertă era numele unui băiat care apoi apărea și în carnețel, iar după linia de la mijlocul carnețelului, numele mai multor fete. Cu data, cu ora și cu ceea ce părea a fi semnătura fetei respective.

Mama fetei nu a avut nimic împotrivă să i-l dea, cu promisiunea că după ce își termină treaba cu el i-l va aduce înapoi, fiindcă era o amintire de la fata ei.

A ajuns prima la Area 52 și l-a găsit pe comisarul-șef adâncit în gânduri cu toate hârtiile cazului împrăștiate pe masă.

I-a pus în față carnețelul, apoi, după ce au făcut suficiente copii după el, au început să se gândească care ar putea fi motivul. Cel mai simplu ar fi să le întrebe pe fetele de pe listă, dar majoritatea erau trecute doar cu prenumele. Totuși, spre sfârșitul carnețelului, au găsit o fată care avea nu numai numele și prenumele, dar și telefonul. Cu condiția să mai fie valabil.

Se făcuse ora două din noapte când au început să apară și ceilalți agenți de pe la percheziții. Interesant este că unul dintre ei mai capturase un carnețel, pe care l-a găsit într-un sertar. L-a luat fără știrea mamei, prefăcându-se că îi este sete și trimițând-o după un pahar cu apă.

Era aproape identic cu primul ca format, atât că avea nume diferit pe copertă și numele din interior diferite.

Au făcut copii și după el și le-au împărțit pe la toți.

 —Cine găsește primul soluția la enigma asta capătă de la mine un bax de bere, a zis comisarul-șef cu vocea lui bubuitoare.

—Iar dacă este fată, o sticlă de whisky cream, a zis Mirela.

—Înseamnă că tu ai deja o idee, a spus Adriana, cealaltă fată din grup.

Cum camere și celule goale erau destule, și-a luat fiecare câte o cafea și s-a retras în singurătate, ca să poată pune cap la cap informațiile.

După o jumătate de oră, Mirela a revenit în sala mare și fără să-i spună nimic comisarului-șef, care își vedea de hârtiile lui, a pus pe suportul din spatele sălii o bucată mare de carton, pe care a început să scrie și să deseneze.

În stânga foii a scris cu litere mari de tipar un nume cu litere roșii: MARCEL BINDEA!

În ordine, în dreapta lui, a tras câte o liniuță și a scris tot cu majuscule și cu o culoare albastră numele celor șase fete decedate, plus data la care apăreau în carnețelul băiatului.

Mai jos, în continuarea listei, a mai scris cu verde numele a încă 18 fete. Acolo unde aveau numele complet a scris numele complet, iar unde cunoștea numai prenumele a scris numai prenumele.

L-a rugat apoi pe comisarul-șef să-i cheme pe toți colegii ei, fiindcă a rezolvat enigma, iar el să pregătească 50 de euro, deoarece cam ăsta este prețul unei sticle de whisky cream de calitate.

După ce s-au adunat toți, Mirela a luat un indicator și a arătat pe hârtia desenată de ea:

—După cum vedem aici, toate fetele care au decedat apar pe lista lui Marcel Bindea. Tot pe lista lui apar încă 18 fete, care, dacă logica încă funcționează cât de cât, sunt deja moarte sau vor muri cât de curând. Băiatul ăsta le-a făcut ceva sau le-a pus ceva în băutură astfel că ele, în cele din urmă, nu știm încă din ce motiv, au murit. Pentru că sunt trecute în ordine cronologică, putem observa că au decedat primele șase de pe listă. Asta înseamnă că ar trebui să o găsim de urgență pe cea de-a șaptea și să o ducem la spital. De fapt, și pe celelalte, nu numai pe ea. Moartea s-a produs la aproximativ 24 de zile după ce au apărut pe lista băiatului, deci putem elimina drogurile și alte substanțe cu acțiune rapidă. Asta presupune mai degrabă o infecție, deci poate că nu ar strica să cooptăm și un medic militar în colectivul nostru.

Câțiva dintre cei din cameră au început să vorbească, dar comisarul-șef a ridicat o mână și toți s-au oprit brusc.

—În principiu, fata asta are dreptate, așa că hai să vă propun un plan: este ora trei, așa că o să vă rog pe fiecare să vă găsiți o celulă cu pat, unde să dormiți câteva ore, până la șase dimineața. Apoi inspectorul Mardare merge la judecătorul Joiță, că tot sunt prieteni, ca să obțină un mandat de arestare pentru Marcel Bindea. Motivul… găsești tu unul, dar cel mai bine ar fi „zădărnicirea combaterii bolilor” sau ceva asemănător, că tot e la modă. Îi găsiți adresa băiatului la Serviciul de Evidență a Persoanelor. Și tot la evidența persoanelor o să-i găsești adresa ultimei fete de pe listă, adică Frâncu Amalia, asta numai pentru cazul că numărul de telefon nu mai este valabil. Apoi tu, spuse arătând spre comisarul Ghinea, care era și adjunctul lui, iei legătura cu chestorul Costea și îi spui că mai avem nevoie de încă zece agenți pentru filaj, supraveghere și interogatorii.

Până atunci, tot de la evidența persoanelor luați adresele fetelor care au numele întreg și le izolați sub supraveghere medicală, să vedem ce simptome au. Folosiți pentru izolare unitatea de urgențe și medicii noștri. Alte propuneri?

Tot Mirela a fost cea care a luat cuvântul:

—Aș propune ca la întâlnirea cu Frâncu Amalia să se ducă Adriana, arătă ea spre cealaltă fată din grup. Am o bănuială cam ce înseamnă cruciulițele astea din dreptul unor anumite nume și mi se pare că fetele între ele sunt ceva mai comunicative.

Zis și făcut. Au prins câteva ore de somn care pe unde a putut, iar la ora șase dimineața și-au început activitatea.

Cea mai norocoasă a fost Adriana Grigore, care a prins-o pe Amalia chiar când se pregătea să plece la școală.

Au stabilit să se întâlnească undeva pe drum, la o cofetărie. Adriana i-a promis că dacă întârzie o oră, o să-i dea ea scutire cu ștampila poliției.

Când a întrebat-o despre ce este vorba, Adriana a inventat ceva pe loc despre o plângere pe numele ei de la un șofer care a reclamat-o că a trecut pe roșu pe o trecere de pietoni și era să o accidenteze.

Motivul era pueril, dar se pare că Amalia era chiar bucuroasă să mai iasă puțin din rutina zilnică și să se întâlnească și cu o polițistă, dovadă că era deja instalată la o masă în cofetărie și bea o cafea.

Adriana și-a comandat și ea o cafea, iar după ce a venit, s-a apropiat de Amalia și, făcând pe misterioasa, s-a aplecat spre fată și i-a spus:

—De fapt, treaba cu reclamația era așa, mai mult un pretext, fiindcă e vorba de un lucru, așa, mai intim și, cum eram înconjurată de colegii mei, nu voiam să știe toți despre ce este vorba.

Amalia a făcut ochii mari de parcă ar fi devenit deja un personaj dintr-un film cu spioni. A făcut ochii și mai mari când a văzut că Adriana a scos carnețelul cu nume.

—Cunosc carnețelul ăsta, a spus ea. Este al lui Marcel Bindea, băiatul senatorului, afemeiatul liceului, cum îi spun toți. Are fața strâmbă de la un accident din copilărie, e încrezut peste poate, dar e mereu plin de bani și de asta are succes la fraiere.

Uite-așa, fără să pună nicio întrebare, Adriana află o mulțime de informații.

Deschise carnețelul și îi arătă numele primei fete din carnet: Fulga Vladimir.

—Despre ea ce poți să îmi spui?

—Nu prea multe, a spus Amalia. Este într-o clasă paralelă și nu ne vedem prea des, decât poate pe la chefuri, dar rar, că ea este mai retrasă și nu prea vine. Știu că este internată acum, este o fire mai sensibilă și mereu este bolnavă.

Adriana îi arătă cu degetul cruciulița din dreptul numelui fetei.

—Am văzut cruciulițele astea la mai multe fete. Ce este cu ele?

Amalia s-a înroșit, a început să chicotească și în cele din urmă a spus:

—Mai nou, ca să fie mai distractiv, am inventat la chefuri un nou joc. Fiecare băiat și-a făcut un carnețel și își trece la fiecare petrecere câte fete a sărutat, la ce oră și le pune să semneze în dreptul numelui lor. Așa cum erau pe vremuri la baluri carnețelele de dans.

Deși era amuzată, Adriana nu a zis nimic ca să nu pară caraghioasă în fața puștoaicei, dar a întrebat-o iar:

—Bine, bine, dar cu cruciulițele din dreptul anumitor nume, ce este?

Amalia a chicotit iar, apoi a spus:

—Acolo unde băiatul a făcut o cruciuliță înseamnă că a făcut și sex cu fata respectivă.

„Doamne, ce bine că am îmbătrânit înainte de a apuca jocurile astea”, a spus Adriana în gândul ei, dar cu voce tare a întrebat:

—Și cu cruciulița asta din dreptul numelui Fulgăi oare ce este? Parcă ar fi fost șters, apoi iar rescris și tot așa. Știi cumva despre ce este vorba?

—Întâmplător știu, pentru că s-au certat amândoi de față cu toți. Fulga i-a promis că face sex cu el, cu condiția să nu o treacă cu cruciuliță în carnețel. Numai că măgarul nu s-a ținut de cuvânt și tot a făcut cruciulița. Așa că ea a pus mâna pe carnețel și a încercat să o șteargă. El a văzut și a suprascris-o și atunci ea, spre dimineață, când s-au îmbătat toți, i-a furat carnețelul cu totul și l-a dus acasă.

„Norocul nostru”, și-a zis Adriana în gând, dar cu voce tare a spus:

—Este foarte important carnețelul acesta pentru noi, dar am să îți explic imediat de ce. Mai întâi să dau un telefon urgent.

A sunat-o pe Mirela și când i-a răspuns, a spus grăbită:

—Mirela, ai plecat să îl arestezi pe Marcel Bindea? A, ești pe drum. Păi, hai să îți spun câteva amănunte despre el pe care tocmai acum le-am aflat de la o colegă de clasă de-ale lui: este fiu de senator, este un tupeist plin de bani și un mare afemeiat. O să se împotrivească la arestare, așa că dacă nu vrei circ cu mass-media, ia-l cu binișorul.

—Bine, mulțumesc că m-ai informat, dar poate să fie și fiu de prim-ministru, eu tot am să îl dau puțin cu fața de asfalt, după câte a făcut.

Telefonul nu era pe speaker, dar tot se auzea destul de bine, așa că Amalia a făcut ochii mari când a auzit:

—O să-l arestați pe Marcel? Dar ce a făcut?

Adriana a oftat adânc. Avea nevoie încă de colaborarea cu Amalia, dar, pe de altă parte, cât de multe putea să-i spună ca să nu o sperie?

Norocul a fost că exact în momentul acela a sunat telefonul. Era comisarul-șef, care a întrebat-o:

—Adriana, ai lista de la Marcel Bindea la îndemână?

—Da, domnule comisar-șef.

—Atunci înconjoar-o cu roșu și pe următoarea de pe listă: Andrada Iosif.

A scos o carioca roșie și a înconjurat și numele Andradei cu roșu de pe copia carnețelului lui Marcel.

Amalia se vedea că moare de curiozitate, dar a avut bunul simț să nu întrebe nimic și Adriana s-a gândit dacă să-i spună sau nu despre ce este vorba. Oricum, urma să vină cu ea ca să se interneze în centrul de izolare la care tocmai se lucra, ca să fie amenajat în interiorul Spitalului Militar, așa că a întrebat ea prima:

—Bănuiești despre ce este vorba, Amalia?

La răspunsul negativ al fetei, Adriana a continuat:

—Toate fetele de pe lista asta care au numele înconjurate cu carioca roșie sunt moarte. Cauza nu este cunoscută, nu pare să fie o boală contagioasă și nici o toxiinfecție alimentară, dar la toate le-a cedat ficatul și au murit.

A lăsat-o pe Amalia să își revină, apoi a adăugat:

—Bănuiesc că ai observat că toate fetele moarte sunt pe lista cu fete sărutate de Marcel. Îți aduci aminte dacă v-a dat la petrecere vreun ceai exotic sau alt produs care ar putea provoca așa ceva?

Fata a scuturat hotărâtă din cap, apoi când și-a mai revenit, a apucat hotărâtă lista și a spus speriată:

—Aoleu, sunt și eu pe listă! Chiar dacă sunt ultima, tot o să mor, nu?

Adriana a încercat să o liniștească:

—Nu, Amalia, tu nu o să mori, fiindcă o să mergem la Spitalul Militar, unde sunt cei mai buni doctori din țară, și o să fii tratată ca să scapi. Am avut noroc că am găsit numărul tău de telefon și te-am putut găsi la timp.

Fata a început să plângă liniștită și după ce s-a oprit, Adriana i-a spus:

—Dă un telefon mamei tale și explică-i că o să te internezi într-un centru de carantină pentru că s-au găsit cazuri foarte periculoase de Covid la voi în școală. O variantă nouă, așa să îi spui, dar nu-i zice nimic încă de fetele moarte. Oricum se va afla din presă, în cele din urmă. Și dacă poți, poate ne ajuți să le identificăm și pe celelalte fete care sunt numai cu prenumele pe lista lui Marcel.

Au căzut de acord și, după ce Amalia i-a dat telefon mamei ei, au plecat spre centrul de carantină. Amândouă sperau în sinea lor că se va găsi un remediu, indiferent ce le făcuse Marcel fetelor sărutate de el.

Capitolul 8

O anchetă dură

Mirela și cei doi agenți care o însoțeau au ajuns în dreptul liceului cam pe la ora opt fără zece. Grupuri, grupuri de elevi se adunau în fața liceului, dar se părea că niciunul dintre ei nu se prea înghesuia să intre.

La un moment dat, un BMW decapotabil și-a făcut apariția și din el a coborât cu aer de mare șmecher un tinerel îmbrăcat în haine de firmă. Deși erau la o distanță de vreo zece metri, se vedea că are o mică deformație la falca stângă, care îi dădea un aer aparte. Imediat cum a coborât din mașină, a fost înconjurat de un grup de fete, care mai de care mai dornice să-i atragă atenția.

—Mergem? a întrebat colegul de lângă ea, dar Mirela i-a spus:

—Mai așteaptă! Lasă-mă să încerc mai întâi să-l aduc mai aproape de mașina noastră.

A ieșit, iar colegii ei au trebuit să recunoască faptul că era o agentă foarte sexy. Rochița era cam de o palmă, mersul era elastic, iar părul prins în coadă de cal flutura de parcă ar fi fost o iapă nărăvașă.

A intrat nonșalant în mijlocul fetelor și l-a prins pe Marcel de cot:

—Ce faci, Marcele? Te prefaci că nu mă mai cunoști când ești înconjurat de atâtea fete drăguțe.

Chiar dacă toate au privit-o chiorâș, și-au dat seama că toate la un loc nu fac cât ea, așa că i-au făcut loc fără să zică nimic.

—Mi-a plăcut noaptea pe care am petrecut-o împreună și, sinceră să fiu, aș vrea să o repetăm. Nu vrei să vii mai încoace și să stabilim amănuntele?

Și uite-așa, pas cu pas, l-a adus la vreo cinci metri de mașina lor.

Chiar când Marcel intrase în trepidație de nerăbdare, fiindcă nu își amintea deloc de frumusețea asta de fată și nu își imagina cât de băut ar fi putut să fie ca să o uite, Mirela s-a oprit și a salutat, apoi a spus:

—Dă-mi voie să mă prezint: sunt agent Mirela Popa și am un mandat de arestare pentru tine. Pentru zădărnicirea combaterii bolilor. Dacă cumva știi și să citești, este ăsta, și-i puse sub nas mandatul.

Îl lăsă să-l citească, apoi îi spuse zâmbitor:

—Putem rezolva problema asta în două moduri: faci frumos cu mâna la fete și le spui că ai să revii imediat, apoi te urci în spate lângă colegul meu sau metoda pe care aș prefera-o eu ar fi să te împotrivești și să te trântesc puțin cu capul de trotuar înainte să îți pun cătușele și să te încarc ca pe un sac în mașină.

L-a lăsat să se gândească puțin, apoi i-a spus:

—Alege!

Marcel Bindea era tupeist, plin de bani și încrezut, dar nu era prost. A ales într-o fracțiune de secundă, s-a întors spre grupul de fete și le-a făcut cu mâna:

—Ne vedem mai târziu, fetelor! a strigat el și s-a urcat cuminte în mașină.

După vreo trei sute de metri, agentul din față a scos din torpedo o cagulă opacă și i-a întins-o Mirelei:

—Ocupă-te tu de el, că văd că te simpatizează!

Fără menajamente, Mirela i-a tras cagula pe cap tânărului și i-a spus:

—Să nu îndrăznești să te atingi de cagulă, fiindcă, dacă vezi pe unde mergem, vom fi nevoiți să te împușcăm!

Marcel, atât de sigur pe sine în general, nu știa cum să se comporte de data asta. Dar era convins că imediat cum vor ajunge la destinație va primi dreptul la un telefon, cel puțin așa văzuse el în filmele polițiste, îl va suna pe tatăl său și totul se va rezolva repede.

După o jumătate de oră de mers, mașina a încetinit, a intrat în ceva ce părea a fi un garaj și, după ce mașina s-a oprit, agenta i-a dat jos cagula și i-a spus să coboare. În ciuda faptului că s-a împotrivit, mâinile i-au fost prinse cu cătușe la spate de către Mirela.

—Nu am ce face! Așa este protocolul: toți cei arestați să fie încătușați.

După ce a privit mai bine în jur, a văzut că se află într-un garaj modern, în care se mai aflau mașini. Exista și un lift, dar agentul l-a împins spre niște scări de beton.

—Hai că nu avem mult de urcat, l-a încurajat agentul. Celula în care o să stai este situată la etajul unu.

—Dar aș putea să aflu măcar concret pentru ce sunt arestat? Sunt sănătos tun, nu am venit în contact cu nimeni infectat, deci care ar fi motivul?

Agentul îl privi cam într-o parte și parcă și cu puțină milă:

—Vine imediat comisarul-șef Bivolaru și o să te lămurească așa de bine, încât o să-l implori să se oprească.

A fost dus într-o celulă cam de trei pe patru metri, care era prevăzută în mijloc cu o masă metalică, solidă, cu picioarele încastrate în podea. În fața mesei erau patru scaune, iar el a fost prins cu cătușele de un cârlig solid sudat de masă.

Începuse deja să se plictisească de atâta așteptare, când, la un moment dat, în clădire s-a simțit ceva, așa, ca un fel de uragan, și apoi s-a auzit un muget:

—Unde-i nenorocitul ăla?

—În celula unu, domnule comisar-șef!

Peste câteva secunde, ușa celulei s-a izbit de perete și cel mai mare om pe care l-a văzut vreodată Marcel a intrat în celulă. I-a trântit pe masă carnețelul cu numele lui și cu fetele pe care le sărutase la petreceri și a întrebat:

—E al tău?

—Da, a răspuns important Marcel, dar să știți că atâta lege cunosc și eu: am dreptul la un avocat și să știți că tatăl meu este senatorul Bindea!

—Eu cred că tu ai văzut prea multe filme americane, a răspuns comisarul-șef, în timp ce a scos din buzunar o rolă de scotch negru și după ce a rupt o bucățică din ea, a lipit-o pe obiectivul camerei de supraveghere.

—Sonor nu avem aici, după cum vezi casetofonul nu este pornit, camera este acoperită, așa că spune acum ce vrei.

—Un avocat! a spus țâfnos Marcel.

Lovitura de baston a venit în creștetul tânărului ca o lovitură de trăsnet și l-a făcut să scoată un țipăt ascuțit!

—Nu am auzit foarte bine ce vrei, așa că mai spune o dată.

—Un avocat, a scâncit Marcel și, deși se aștepta la așa ceva, noua lovitură tot l-a luat prin surprindere.

—Să îmi spui câți avocați vrei, își bătu comisarul-șef palma cu bastonul, fiindcă, după cum vezi, eu am foarte mulți aici!

Comisarul-șef mai participase la multe astfel de interogatorii și știa că fruntea omului este cel mai dur os din organism, iar o lovitură directă este foarte dureroasă, chiar dacă nu este periculoasă cu adevărat. Plus că pielea în locul unde este lovită se crapă și curge sânge din belșug, astfel că toată imaginea devine ca o scenă de film din bătăile dintre găști.

Comisarul-șef i-a întins câteva șervețele să se șteargă de cele două șuvițe de sânge care i se scurgeau spre ochi și i-a spus:

—Când termini cu fițele despre avocați și despre senatori și vrei să stăm serios de vorbă, să îmi spui.

După câteva minute, după ce durerea i s-a mai potolit, Marcel a spus:

—Putem vorbi acum, dar aș putea să capăt puțină apă înainte?

După ce un agent i-a adus o sticlă cu apă, Marcel a spus:

—Aștept întrebările dumneavoastră.

—Înainte de a începe, vreau să îți spun că la fiecare ezitare sau minciună o să primești câte un avocat în cap, așa că ar fi bine să fii EXTREM de rapid și de sincer în răspunsuri. Ai înțeles?

—Da, domnule comisar, a răspuns Marcel cu o voce supusă, cum nu credea că o poate avea.

—Păi atunci să îți explic și eu cum stă situația și poate ai să înțelegi o parte din furia mea.

A fluturat carnețelul băiatului în fața ochilor lui înspăimântați și i-a explicat:

—Primele șase fete din lista ta de cuceriri sunt moarte. Poți să îmi explici de ce?

Băiatul a scuturat neajutorat din capul însângerat.

—Vă jur, domnule comisar-șef, că habar nu am de ce. Toți am mâncat și am băut aceleași lucruri la grămadă. Nici măcar un ceai din acela mai exotic nu a fost, fiindcă erau multe boboace care veneau prima dată la chef și nu voiam să le speriem. E drept că noi, vreo patru băieți mai vechi, am făcut poștă un joint scurt, dar ne-am ascuns în baie, ca să nu fim surprinși de ceilalți. Și băieții ăia trăiesc, fiindcă m-am salutat cu ei chiar în dimineața asta, înainte de a fi arestat.

Comisarul-șef și-a frecat fruntea gânditor. De obicei îi depista foarte ușor pe mincinoși, iar băiatul ăsta o fi având el multe defecte, dar de mințit nu mințea, cel puțin nu de data asta!

—Ceva trebuie să fie, a insistat comisarul-șef. Ai luat vreo boală exotică de pe undeva care se transmite numai la fete. Ai ieșit din țară vara asta?

—Nu, nici măcar din București nu am ieșit. Adică, ba da, la sfârșitul clasei a XI-a am fost într-o tabără de creație din Predeal. Cam pe la începutul lunii iulie.

—Din Predeal nu ni s-a raportat niciun mort, așa că precis e altceva.

I-a trecut prin cap o idee și a sunat la comandament:

—Cum se numește băiatul acela care ziceți că a murit? Pandrea Nicolae, 17 ani?

S-a întors spre Marcel și l-a întrebat:

—Pe un băiat Pandrea Nicolae, de 17 ani, îl cunoști?

—Păi cum să nu îl cunosc? Este colegul meu de bancă, dar momentan lipsește, fiindcă este internat în spital.

Comisarul-șef s-a gândit o clipă cum să reacționeze: să-i spună sau nu că Pandrea Nicolae a murit deja?

Oricum avea să afle în cele din urmă, așa că mai bine să-i spună acum, poate mai află câte ceva.

—Vreau să îți zic că Pandrea Nicolae a murit aseară cu aceleași simptome ca și celelalte șase fete, așa că te întreb sincer: v-ați sărutat cumva?

Cu toată durerea din frunte, Marcel a găsit în el puterea să zâmbească și să se încrunte în același timp:

—Doamne ferește, domnule comisar-șef! Cum să facem așa ceva?

Bivolaru a ridicat doar din umeri:

—Am întrebat și eu, ca să fiu sigur. Mă gândeam că vreunul dintre voi este bisexual și poate când ați zis că ați tras jointul acela, v-ați prostit sau ați glumit și voi cum se face pe la chefuri.

—La chefurile noastre în niciun caz, domnule comisar-șef. De asta pot să vă jur. Puteți să întrebați pe oricine. Avem fete prea frumoase ca să ne mai dăm și la băieți.

—Dar Pandrea ăsta de care vorbeam avea și el un carnețel cu fetele pe care le săruta?

—Sigur că avea și lui nu i l-a furat nimeni, fiindcă era mult mai grijuliu cu el decât mine.

Comisarul-șef i-a zis unui agent să-i aducă lui Marcel un sandvici și o sticlă de apă de la automatul de pe hol, iar el a intrat în camera de comandament, unde afișul desenat de Mirela trona la loc de cinste.

S-a apropiat de el și a început să îl studieze cu atenție. Totul se încadra perfect, mai puțin Pandrea Nicolae.

A chemat-o pe Mirela Popa și i-a zis:

—Mirela, tu știi că în tine am cea mai mare încredere. Când e vorba de găsit ceva, ai un ochi de vultur și o intuiție de indian sioux. Du-te la judecătorul Joiță, obține un mandat de percheziție pentru Pandrea Nicolae și să nu te întorci fără carnețelul de sărutări al lui Pandrea. Simt că ne apropiem de ceva foarte important. Ne mai lipsește foarte, foarte puțin și vom rezolva cazul.

Între timp, comisarul-șef a dat ordin să se înființeze un dispecerat care să monitorizeze toate cazurile de moarte subită și care prezintă simptome asemănătoare cu cele din București.

Abia au început să centralizeze situațiile și cifrele au început să urce de la oră la oră. La ora unu erau deja 84 de cazuri în toată țara. Comisarul-șef și-a pus mâinile în cap și și-a dat seama că situația începe să îl depășească, așa că trebuie să raporteze mai departe. Singurul lui regret era că nu s-a gândit mai din timp să centralizeze situația pe întreaga țară, fiindcă era clar că așa ceva nu se putea întâmpla numai în București.

Capitolul 9

O altă ședință la fel de secretă

De data asta, când președintele a fost solicitat în Camera de Comandă, și-a dat seama că situația devenise gravă și deja avea o idee despre principalul subiect. Erau aceiași oameni de data trecută și, tot ca de obicei, profesorul Owen a deschis discuțiile:

—Domnule președinte, am două vești, ca de obicei, dar, din păcate, niciuna nu este foarte bună. Prima este că oamenii de știință israelieni i-au refuzat pe ruși referitor la filtrul pe care îl solicitau aceștia. Și nu din cauză că nu s-au oferit destui bani, ci pentru că au spus că nu se poate face un filtru atât de performant.

—Există posibilitatea ca, de fapt, israelienii să îl poată executa, dar să îl țină doar pentru ei? a întrebat președintele, deși se ghicea îndoiala în vocea lui.

—În niciun caz, domnule președinte! Ar fi dublat prețul, l-ar fi triplat, dar tot l-ar fi făcut și vândut până la urmă. Concluzia unanimă este că nu se poate face. Dar directorul CIA ne-a comunicat că a dat alarma printre agenții lui și cu ocazia asta a aflat că și chinezii, iranienii, francezii și indienii ar mai fi interesați de asemenea filtre.

—Tot e bine, a spus președintele, măcar știm la ce să ne așteptăm, la o adică. Și a doua veste despre ce este?

A răspuns de data asta directorul CIA:

—De la stația noastră din România am primit vestea că o epidemie ciudată afectează numai adolescenții. Au murit până acum peste 150 de copile în numai câteva zile și numărul crește cu fiecare zi. Interesant este că majoritatea sunt fete. Doar vreo 7 băieți. Diseară au ședință despre epidemia asta și vom afla mâine la ce concluzie vor ajunge, fiindcă avem om infiltrat în consiliul lor de apărare. Dar ne-au oferit toată colaborarea, așa că putem trimite câți specialiști dorim la fața locului.

—Credeți că s-au apucat românii de fabricat arme biologice?

Directorul CIA s-a strâmbat și a spus:

—Domnule președinte, românii nu sunt în stare să își repare șoselele de 30 de ani și credeți că se apucă de fabricat arme biologice? Mai degrabă cred că este vorba de o combinație aleatorie, fiindcă, vorba profesorului Owen, natura nu și-a oprit evoluția numai fiindcă a apărut omul pe pământ.

—Așa e, a admis președintele, dar vă rog să mă țineți zilnic la curent, fiindcă nu vreau să fim luați pe nepregătite și să pățim la fel cum am pățit cu Covidul.

—Da, domnule președinte, a spus profesorul Owen și ședința, poate cea mai scurtă care s-a ținut în Camera de Comandă, a luat sfârșit.

Capitolul 10

Un acces de furie la Kremlin

—Mereu mi-ați zis că savanții ruși sunt cei mai buni din lume, iar acum îmi spuneți că nu puteți să fabricați niște nenorocite de filtre. Ați spus că savanții ruși nu au acces la premiile Nobel din cauza sforilor trase de țările capitaliste, dar atunci de ce nu pot să facă filtrele astea?

Dintre cei prezenți la ședință, doar directorul Institutului de Microbiologie și Biotehnologie a îndrăznit să vorbească:

—Pentru că diametrul acesta de filtrare este deja foarte apropiat de dimensiunile moleculelor înseși. Și încă nu există tehnologia necesară pentru a fabrica așa ceva. De asta ne-au refuzat și israelienii.

—Atunci, ce mai așteptați? Inventați-o voi! E cazul ca, în cele din urmă, să-i depășim și noi pe imperialiștii ăștia la ceva.

În timp ce savanții din încăpere se priveau unii pe alții, președintele Pontin se pregătea să iasă din încăpere, când se întoarse brusc de parcă chiar atunci i-ar fi venit o idee:

—Stați așa, că mi-ați bătut capul toată ziua cu virusuri și periculozitatea lor. Care este cel mai contagios virus din lume?

—Cel al rubeolei, domnule președinte, a răspuns directorul institutului. Numit și pojar. Dar s-a fabricat un vaccin care a devenit obligatoriu în aproape toată lumea, astfel că din anul 1963 a fost eradicat.

—Ce simptome producea?

—În general, destul de ușoare, dar existau anumite tulpini care produceau direct encefalita și apoi moartea.

Președintele a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a întrebat:

—Dar bănuiesc că pe undeva, prin vreun laborator secret, mai avem totuși o rezervă de virusuri  de tip letal?

Tot directorul institutului a aprobat doar din cap, fără să spună nimic.

—Păi și atunci ce mai stați pe gânduri? Luați partea care provoacă îmbolnăvirea de la virusul rubeolei și combinați-o cu partea care se reproduce din virusul Zika-doi și va rezulta cel mai mic virus mortal din lume.

—Nu merge chiar așa, domnule președinte, se împotrivi profesorul Simovici. Există un întreg protocol pentru a putea fabrica așa ceva. O anumită ordine. În primul rând, avem nevoie de siguranța că putem să fabricăm un vaccin eficient împotriva lui, altfel riscăm să ne îmbolnăvim propriii oameni. Plus că, așa cum am mai spus, nu dispunem încă de măștile necesare care să ne protejeze de așa ceva.

—Nu mă interesează! Voi începeți încă de astăzi cercetările pentru crearea lui, iar de ce mai aveți nevoie o să descoperiți pe parcurs.

A ieșit vijelios din birou trântind ușa în urma lui, iar directorul institutului și profesorul Simovici s-au privit fără să spună nimic. Dar în ochii amândurora se citea cam același gând: sperau să moară ori ei, ori președintele Pontin înainte de a se realiza așa ceva, fiindcă ei își dădeau cel mai bine seama ce însemna asta.

Capitolul 11

O anchetă încrucișată

Comisarul-șef Bivolaru era în camera de comandă cu ochii la schema desenată pe carton de Mirela Popa. Adevărul este că așa, în grabă, cum a fost făcută, l-a ajutat să vizualizeze oarecum cazul în timp real, în toată desfășurarea lui.

A prins și el un carton alături de cel al Mirelei și a scris pe el doar numele lui Marcel Bindea, de la care a tras o linie, la capătul căreia a notat singura victimă masculină din lot: Pandrea Nicolae, după care a pus un semn imens de întrebare.

Când au mai venit și alți polițiști în sală, le-a spus:

—Am tot presupus că este vorba de o boală care se transmite prin sărut și numai de la Marcel

Bindea la fete.

A bătut cu carioca în carton și le-a spus:

—Marcel acesta al nostru se jură că nici măcar din joacă nu l-a sărutat pe Pandrea. Deci rămâne să ne întrebăm cum mama dracului s-a transmis boala de la el la Pandrea.

—Poate că ar trebui să întrebăm niște doctori, a spus Mirela, asta în afară de cazul că vreți să mai dați o sticlă de whisky cream.

—Mirela, tu știi ceva!

Fata a scos din buzunarul de la uniformă un carnețel și l-a arătat tuturor, fluturându-l ostentativ.

Apoi s-a dus la afișul lipit pe perete de comisarul-șef și dedesubt a scris mare cu roșu ca să vadă toți și a spus:

—Marcel a sărutat-o pe Fulga la ora 22.

În continuare a scris pe carton și a spus:

—Pandrea a sărutat-o pe Fulga și a trecut-o în carnet la ora 3 noaptea.

—Incredibil, a izbucnit comisarul-șef. Deci Marcel a infectat-o pe Fulga cu microbul acela sau ce o fi fost, iar după numai cinci ore Fulga îl infectează pe Pandrea, care la rândul lui moare aproape odată cu ea.

S-a apropiat de cartonul agățat de perete de Mirela și a bătut cu carioca tare în el.

—E clar că asta e rezolvarea. Este o boală care se transmite prin sărut. La ce oră ați zis că vin doctorii ăia încoace?

—La ora 18, domnule comisar-șef, adică exact peste șase ore.

Tot ideea Mirelei fusese și aceea să cheme și câțiva doctori ca să le expună și lor problema. La urma urmei, ei aproape își terminaseră de făcut partea care revenea poliției. E, acum să se mai descurce și doctorii. Deocamdată l-au chemat pe doctorul Basarab, ca fiind primul care a avut de-a face cu boala, și pe medicul Abramovici Nicolae, considerat cel mai bun virusolog din țară, chiar dacă între timp se pensionase.

—Dar până atunci eu mai am ceva de făcut, a spus comisarul-șef și s-a îndreptat cu pași mari spre celula unde era reținut Marcel Bindea.

Acesta a început să se plângă de cum l-a văzut că mâncarea este rea și că patul este tare și prea îngust, dar o lovitură cu bastonul în masa metalică l-a făcut să amuțească.

—Fii atent la mine și răspunde scurt și la obiect: înainte de carnețelul acesta al tău pe care l-am găsit noi, ai mai avut și altele?

—Da, a răspuns Marcel. Țin asemenea carnețele încă de acum vreo doi ani, ca să le recitesc pe când o să fiu bătrân.

—Lasă asta și spune unde le păstrezi.

—Acasă, sub pat, într-o casetă de lemn de trandafir, dar nu este închisă, la mine în cameră nu umblă nimeni.

Comisarul-șef a ridicat din umeri:

—Acum o să umble doi agenți pe care îi trimit după ea.

—Nu cred că tata o să fie de acord. Este foarte posesiv cu astfel de lucruri.

—Atunci o să mă duc eu după el și când o să-i trag două bastoane peste cap, o să se creadă senator adevărat, de pe vremea romanilor. Apoi o să se îmbrace în togă albă și o să țină discursuri în Piața Romană.

De fapt, tatăl băiatului depusese deja o plângere la Poliție că i-a dispărut băiatul de acasă, așa că o percheziție la Marcel în cameră ca să se afle ceva, avea să i se pară firească.

I-a trimis pe cei mai descurcăreți agenți pe care îi avea la îndemână, cu un mandat de percheziție făcut la repezeală și semnat în drum de judecătorul Joiță.

Oricum, în trei sferturi de oră au fost înapoi cu caseta în care erau carnețelele, iar comisarul-șef a intrat cu ele la Marcel și l-a întrebat:

—Sunt așezate în ordine cronologică?

—Da, că îmi place să le țin ordonat.

Comisarul-șef i-a întins cutia cu carnețele și l-a întrebat:

—Atunci, care este ultima fată pe care ai sărutat-o?

Marcel a luat ultimul carnețel și, după ce l-a răsfoit puțin, a spus:

—Asta este: Marcela Matache, în 7 iulie, la ora 3 dimineața.

—Mai trăiește?

—Cred că da, când m-a arestat colega dumneavoastră făcea parte din grupul fetelor care mă așteptau. Și cred că încă mă așteaptă.

Comisarul i-a dat telefon adjunctului său să verifice dacă Marcela Matache mai este în viață sau dacă este cumva bolnavă.

—Bun, reveni comisarul-șef la Marcel, deci între cele două carnete nu ai mai sărutat nicio fată.

—De fapt, ar mai fi una, dar nu am trecut-o pe niciun carnețel, pentru că a fost ceva, așa, mai deosebit. Este vorba de Eva Adamescu.

—Abia aștept să ascult!

—Păi, în 8 iulie am fost plecați cu un grup mai mare la o tabără de creație la Predeal și eu m-am lipit de ea, fiindcă mi s-a părut cea mai dezghețată. M-am cam înșelat cu asta, dar nu întotdeauna tragi lozul câștigător.

—Explică! a spus sec comisarul.

—Păi, speram să ne destrăbălăm puțin acolo, că am mai fost și altă dată în astfel de tabere de creație și atmosfera este destul de libertină, numai că…

Văzând că pauza lui Marcel se prelungește, comisarul îl îndemnă:

—Numai că?…

—Păi chiar înainte de a se urca la mine în mașină, mama ei m-a chemat deoparte și mi-a explicat că fiica ei este minoră și virgină pe deasupra. Iar când ne vom întoarce, prima vizită pe care o va face va fi la ginecolog, așa că dacă nu am chef să stau trei ani în pușcărie, să fac bine și să fiu cuminte.

—Și ai fost?

—Oarecum, fiindcă în afară de penetrarea propriu-zisă, i-am făcut cam de toate. Ne-am sărutat și ne-am giugiulit până ne-au sărit capacele.

Comisarul își nota minuțios noile informații pe care avea de gând să le împărtășească foarte curând medicilor.

—Ai mai întâlnit-o de când v-ați întors de la Predeal?

—Da, răspunse morocănos Marcel, ne-am întâlnit, ne-am mai și sărutat de vreo câteva ori, dar relația s-a rupt cu totul, pentru că, după părerea ei, eram prea neserios… adică prea afemeiat, a precizat el văzând privirea nedumerită a comisarului.

—Când ai văzut-o ultima dată?

—Chiar în ziua în care m-ați arestat. Dar era așa de încrezută, că a trecut pe lângă mine și s-a făcut că nu m-a văzut.

—Deci era sănătoasă.

—Da, zurlie și sănătoasă.

Comisarul a ieșit din celulă și s-a întors cu un teanc de foi și un pix, pe care i le-a pus în față lui Marcel și i-a spus:

—Scrie aici tot ce s-a întâmplat între tine și Eva Adamescu de la plecarea din București spre Predeal și până la întoarcerea înapoi în București. Pe minute, dacă se poate, chiar pe secunde. Iar dacă ai penetrat-o cumva fie și un centimetru, îmi explici milimetru cu milimetru cum ai intrat în ea și ce ai simțit.

Tânărul a privit spre comisar, apoi spre bastonul pe care acesta îl ținea în mână și a spus:

—Domnule comisar, nu vă supărați că vă spun, dar dumneavoastră păreți puțin cam pervers.

—Da, a zis comisarul sec, eu sunt pervers și mă-ta-i curvă, dar tu scrie acolo tot ce s-a întâmplat. O chem și pe ea aici, iar dacă diferă o singură virgulă între declarația ta și a ei, vă bat pe amândoi până aducem virgulele la același nivel.

A mers în sala de comandă și a trecut numele Evei Adamescu sub numele lui Marcel Bindea, apoi a trimis o echipă să o aresteze și pe Eva Adamescu sub același motiv: zădărnicirea combaterii bolilor.

În mai puțin de o oră a ajuns și fata și, deși nu era nici pe aproape atât de tupeistă ca Marcel, se vedea că este sigură pe ea.

Comisarul-șef a trebuit să admită că într-adevăr era o fată frumoasă. Cam slăbuță, după gustul lui, dar în mod sigur că era cea mai frumoasă față de adolescentă pe care o văzuse în ultimul timp.

Dar ca să lămurească și cum stau lucrurile, a întrebat-o de la bun început:

—Am auzit că ai avut o scurtă aventură la Predeal cu un băiat numit Marcel Bindea.

Fata ridică din umeri și întrebă:

—Da, oarecum așa este, dar pot să întreb și eu de ce ar fi poliția interesată de așa ceva?

—Sigur că poți să întrebi, dar asta nu înseamnă că o să îți și răspund.

Și ca să pună lucrurile la punct, o luă de cot și o conduse până în fața celulei lui Marcel, care scria de zor de parcă și-ar fi scris doctoratul vieții. Chiar dacă sângele de pe față îi fusese șters, cele două cicatrice cusute încă i se vedeau bine și fata a dus înspăimântată mâna la gură.

După ce au ajuns înapoi în celula ei, comisarul i-a spus:

—Sincer să fiu, ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o în ultimul timp. Arăți ca o păpușă Barbie. Dar dacă nu faci ce îți spun eu, îți garantez că în mai puțin de două ore o să arăți ca monstrul Frankenstein!

—Și ce ar trebui să fac? a întrebat fata cu voce tremurândă.

Comisarul-șef îi puse în față un teanc de hârtii și un pix și îi spuse:

—Să scrii tot ce ți s-a întâmplat de la plecarea ta din București în 8 iulie spre tabăra de creație din Predeal și până la întoarcerea ta în București. Toate amănuntele, indiferent cât ți s-ar părea de intime. Dacă Marcel te-a penetrat un singur centimetru, îmi descrii milimetru cu milimetru cum a fost și ce ai simțit.

—Nu m-a penetrat deloc, fiindcă la întoarcerea din Predeal eram virgină, a spus fata supărată.

—Eh, din câtă anatomie mai știu și eu, himenul nu este chiar la intrarea în vagin, așa că mai lasă loc de ceva jocuri erotice. Scrie acolo tot, fiindcă și Marcel scrie în celula de alături același lucru. Dacă diferă o singură virgulă între declarațiile voastre, am să vă bat până punem virgulele pe aceeași linie.

A vrut să plece, dar s-a întors din ușă, ca și cum ar fi uitat să întrebe ceva:

—Dacă tot te-ai sărutat atâta cu Marcel, te-ai simțit cumva rău în ultimul timp?

—Da, după ce am revenit din excursia de la Roma, m-a durut puțin ficatul, dar doctorița de familie a zis că este o boală obișnuită produsă de virusul Epstein-Barr și care de obicei trece de la sine în câteva săptămâni. Boala asta se numește „boala sărutului”, tocmai fiindcă se transmite numai prin sărut.

—Ai sărutat pe cineva în afară de Marcel în perioada asta?

—În România, o singură dată, pe un fost coleg de clasă, chiar înainte de a pleca în excursia din Italia.

—Cum se numește?

—Bădulescu Virgil.

Adjunctul comisarului a avut nevoie de numai câteva minute să afle că Bădulescu Virgil a murit acum câteva zile cu aceleași simptome ca ceilalți.

Când a revenit în celula fetei, aceasta i-a spus:

—În schimb, că văd că tot vă interesează pe cine am sărutat eu, vreau să vă zic că în Roma am sărutat o mulțime de băieți. Poate chiar sute…

În numai câteva cuvinte, Eva i-a povestit cum făcea ea portrete în Roma, iar comisarul-șef, după ce și-a dat o palmă peste frunte, a spus:

—Scrie și despre asta în declarația ta.

A ieșit ca o furtună, pentru că voia să mai amâne puțin ședința cu medicii, până își terminau cei doi declarațiile.

Capitolul 12

Îngrijorări în China

Juan Ziang, președintele Chinei, adormise greu în seara precedentă. Neoficial, China încă era a doua putere a lumii, dar ultimele date statistice i-au arătat că în curând va ajunge pe primul loc. Cel puțin din punct de vedere economic, pentru că militar va mai dura câțiva ani. Dar nu foarte mulți, se gândea el chiar înainte de a se cufunda în somn. Oricum, nimic nu mai putea sta în calea supremației chineze, se gândi el și adormi cu un zâmbet satisfăcut.

Dimineața, când s-a trezit, avea încă același zâmbet pe față, zâmbet care i-a trecut imediat după micul dejun.

Din prima clipă a fost neplăcut impresionat de fața înspăimântată a lui Hao Yin. Dacă Hao Yin, practic al doilea om după el în ierarhia neoficială a puterii, era înspăimântat, atunci fără îndoială că ar trebui să fie și el.

—Ce s-a întâmplat, Hao Yin? a întrebat, încercând să fie calm, președintele, iar șeful securității, fără să spună vreun cuvânt, i-a așezat doar o hârtie în față.

Președintele Juan Ziang a citit-o o dată, apoi, după ce a citit-o încă o dată, l-a întrebat pe omul lui de încredere:

—Să văd dacă am înțeles bine: cel mai mic virus care a fost descoperit până acum se numește Zika și are nu mai știu a câta parte dintr-o miliardime de metru. Nu-i periculos, în cel mai rău caz produce o stare subfebrilă câteva zile, câteva eczeme și nimic mai mult. Numai că în acest caz nu văd care ar fi pericolul și care ar fi urgența.

Generalul Hao Yin a privit precaut în jur de parcă i-ar fi fost frică să nu tragă cineva cu urechea, deși camera era controlată de câteva ori pe zi de microfoane, și a spus:

—Azi dimineață am aflat cu totul întâmplător că rușii au comandat israelienilor un milion de măști capabile să oprească virusul acesta numit Zika-doi.

—De ce naiba și-ar dori rușii așa ceva?

—Există un singur răspuns, domnule președinte! Partea din virus care provoacă îmbolnăvirile, de cele mai multe ori nu este cu mult mai mare decât virusul Zika. Iar dacă cele două părți ar fi cumva combinate, vă dați seama ce rezultă.

Președintele a rămas pe gânduri, apoi a întrebat:

—Avem vreo sursă la Moscova care să ne țină la curent cu cercetările lor?

—Din păcate, nu, domnule președinte. Rușii sunt foarte selectivi când vine vorba de a angaja oameni în locurile sensibile din cercetare.

—În cazul acesta, am încurcat-o!

Generalul a zâmbit satisfăcut și a spus:

—Noi nu avem la Moscova pe nimeni, dar au israelienii o sursă.

—Și asta cu ce ne ajută? Că nici la Tel-Aviv, din câte știu, nu avem vreun spion!

—Noi nu, dar au americanii, iar la americani avem noi.

Președintele a început să râdă în hohote:

—Am priceput acum: un adevărat lanț al slăbiciunilor. Te rog să ai grijă să nu se rupă vreo verigă din acest lanț, ca să aflăm la timp ce se întâmplă în lume!

În urmă cu vreo doi ani, chiar înainte ca primele infecții cu Covid-19 să își facă apariția, generalul Hao Yin i-a spus în mare secret președintelui:

—De fapt, Covid-19 este un fel de apă de ploaie, fiindcă, de fapt, el joacă în societate exact rolul pe care îl joacă în organismul uman celulele albe: elimină ceea ce este străin și nefolositor. Virusul acesta va elimina din societate pe cei bătrâni și neputincioși care oricum sunt neproductivi și neplătitori de taxe.

—Generale, ai perfectă dreptate, dar să nu mai zici nimănui asta, i-a spus atunci președintele Chinei. Cu politica nouă care se duce în Vest pentru drepturile omului, ăștia ar fi în stare să zică și că l-am produs noi și chiar în acest scop.

—Eu nu am spus nimic, domnule președinte, dar trebuie să avem grijă, pentru că va veni ziua când cineva se va gândi cu adevărat la asta.

Și iată că ziua asta chiar a venit. Chiar dacă obținerea unei arme biologice de calitate implică cheltuieli, cercetări laborioase și instalații pe măsură, după obținerea ei și după ce se cunoaște rețeta e destul de ușor de produs. De aceea, unii o mai numeau și arma țărilor sărace. Cu o investiție de numai câteva milioane de dolari puteai ține în șah o planetă întreagă. Iar China avea destui dușmani în jurul ei, așa că vor trebui să fie cu ochii în patru, se gândi președintele Chinei.

Capitolul 13

O ședință medicală

Cu scuzele de rigoare, au amânat ședința medicală până la ora 18.00. Între timp, tinerii și-au terminat de scris declarațiile și, după ce au fost multiplicate, au fost date fiecăruia dintre participanți să le citească. Primul a ajuns la sediu doctorul Basarab și se vedea pe fața lui că era marcat de numărul de fete tinere care au murit în preajma lui. Abia mai putea vorbi, de extenuat ce era.

Imediat după el, a apărut și medicul Abramovici Nicolae, care, neștiind despre ce este vorba, nu părea așa de afectat, fiindcă până la el au ajuns doar zvonuri, dar nimic concret, deoarece era pensionar de câțiva ani și nimeni nu prea părea să mai aibă nevoie de el.

Când i-a văzut adunați pe toți cei de care avea nevoie, comisarul-șef Bivolaru a trecut în față și a început să vorbească.

—Eu vă vorbesc strict din punctul de vedere al anchetei făcute de poliție. Dacă greșesc în presupunerile mele, vă rog să mă corectați și nu ezitați să mă întrerupeți.

A arătat cu indicatorul spre primul carton și a spus:

—Nu știu dacă folosiți și în termeni medicali expresia asta, dar eu am întâlnit-o în multe filme, așa că să o folosesc și eu: pacientul zero este Marcel Bindea, iar după umila mea părere, ziua zero e 8 iulie, și anume ziua când băiatul acesta s-a întâlnit cu o fată cam de aceeași vârstă cu el, numită Eva Adamescu. Întâlnirea lor s-a petrecut într-o tabără de creație din Predeal, unde s-au dus să deseneze și să se distreze.

Nu știu dacă s-au plăcut sau nu, fata zice că ea nu-l plăcea deloc, dar fiindcă era ținută din scurt acasă, a pornit o aventură cu el, fiind singurul mai de Doamne-ajută de pe acolo. Amândoi se jură că fără contacte sexuale, ci numai sărutări din belșug și giugiuleli, ce or fi înțelegând ei prin asta. După ce au revenit în București, s-au mai întâlnit o singură dată, s-au sărutat iar, dar a fost așa, ca un sărut de despărțire, pentru că după asta nu s-au mai întâlnit, deoarece el era un fustangiu notoriu și ea ar fi dorit un iubit adevărat și ceva mai multă fidelitate din partea lui.

După ce nu s-au mai văzut, el a reînceput viața de petreceri cu care era obișnuit. Au început un joc nou, și anume să vadă care dintre tineri sărută mai multe fete la o petrecere și, ca să nu trișeze, le notau numele și ora, apoi le puneau să semneze.

Le arătă celor doi medici carnetele luate de la Marcel Bindea și după ce le lăsă timp să le studieze, explică:

—Motivul pentru care presupun eu că ziua zero a acestei boli este 8 iulie este că în 7 iulie a avut loc o petrecere la care Marcel a sărutat, ca de obicei, zeci de fete. Toate sunt sănătoase și în viață.

Partenera lui de distracție de la Predeal, Eva Adamescu, s-a simțit și ea bine, fără să prezinte niciun simptom, dar cu ea este o poveste mai ciudată, pe care am să v-o spun imediat.

Marcel a revenit în București în data de 15 iulie și toate fetele pe care le-a sărutat după această perioadă au murit sau sunt pe moarte. După ce a revenit de la Predeal, Eva a sărutat doar trei băieți: o dată pe Marcel, care este bine mersi. Pe fostul ei prieten, Florin, care, dezamăgit în dragoste din cauza ei, s-a spânzurat, deci nu putem ști dacă a fost infectat sau nu. În schimb, a sărutat un fost coleg din școala generală, numit Virgil Bădulescu, care a murit zilele trecute cu aceleași simptome.

—Așadar, putem trage concluzia că atât fata, cât și băiatul sunt contagioși, a spus doctorul Abramovici. Dacă îi izolăm, ar trebui să scăpăm de problemă.

—Lucrurile nu stau chiar așa de simplu, domnule doctor, fiindcă la numai câteva ore după ce Marcel a sărutat o fată, aceasta a sărutat un băiat și acum sunt morți amândoi.

—Asta înseamnă că toți cei care au participat la genul acesta de petreceri sunt contagioși și că transmit boala mai departe printr-o simplă sărutare. Iar tinerii din ziua de azi se pupă toată ziua. E complicat… poate că ar trebui să închidem granițele și să anunțăm Organizația Mondială a Sănătății.

—Închidem degeaba granițele, domnule profesor, și stați să vedeți de ce. Imediat după ce s-a întors din Italia, fata asta de care vă vorbeam, Eva Adamescu, s-a simțit un pic rău. Medicul ei de familie a diagnosticat-o corect ca fiind infectată cu mononucleoză – adică boala sărutului – produsă de virusul Epstein-Barr, după cum bine știți. Pentru că nu este o boală periculoasă, i-a recomandat repaus la pat și medicamente pentru întărirea sistemului imunitar. Și i-a mai recomandat să nu sărute pe nimeni drag timp de 60 de zile, că ea atâta presupunea că este perioada în care este posibil să infecteze pe cineva și cam atâta mai este purtătoare de virusuri.

Și după cum spunea doctorița, virusurile astea nu provoacă organismul să dezvolte antivirusuri și, pe deasupra, de câte ori ai un puseu de imunitate scăzută, ele se reactivează, dar tot așa, la un nivel minimal pentru sănătatea generală. Și asta, toată viața. S-au adaptat atât de bine organismului uman, încât acesta își închipuie că este o celulă de-ale lui.

—O doctoriță foarte bine pregătită, a spus doctorul Abramovici. Nici măcar eu nu aș fi putut să-i explic mai bine.

—Și atunci, cum vă explicați numărul imens de morți tineri, dacă toți se îmbolnăvesc numai de boala sărutului, care, conform tuturor tratatelor științifice, că am mai citit și eu câteva dintre ele, este complet inofensivă?

Ambii doctori au ridicat neputincioși din umeri, iar comisarul-șef le-a arătat un monitor aflat sus în colțul camerei și le-a spus:

—Când am văzut că se îngroașă gluma, am creat un dispecerat național ca să putem afișa în timp real toți morții din România. Ne sunt raportate numai cazurile care mor din cauza simptomelor cunoscute: ficat lichefiat și splină ruptă. După cum vedeți, deocamdată sunt numai 385 de morți, dar numărul crește din ce în ce mai repede. Eu am să-i propun ministrului de interne să-i ceară președintelui să convoace azi Consiliul de Național de Apărare și să ia cele mai dure măsuri. Dacă nu este cumva prea târziu, fiindcă, spre deosebire de alte naționalități, noi, românii, suntem un neam de pupăcioși.

—Așa cum am mai zis, cred că ar trebui să închidem granițele, a spus doctorul Abramovici. Măcar atât putem face.

—Le închidem degeaba, domnule doctor, și stați să vedeți de ce.

Le-a povestit pe scurt despre excursia de la Roma a Evei și despre modul cum făcea ea portretele și cum îl săruta pe fiecare turist.

—Și, spre deosebire de Marcel, ea nici nu ținea evidența celor sărutați, așa că ne putem aștepta ca această epidemie să izbucnească oriunde și oricând. Dar s-a întors acasă cu mii de euro, deci probabil că s-a sărutat cu sute de turiști de toate naționalitățile. Din câte ne-a zis, ea crede că numai cu eschimoși nu s-a sărutat, în rest cu toate neamurile de oameni care se perindă prin Roma să vadă Colosseumul.

—Păi atunci de ce nu zice nimeni nimic? a întrebat doctorul.

—Pentru că din ce am mai citit și eu, perioada de incubație a virusului Epstein-Barr este de 21 de zile. Plus câteva zile în care virusul își manifestă efectele și lichefiază ficatul, apoi splina.

—Așa, și? a întrebat doctorul. De ce nu anunță în cazul acesta și alte țări astfel de cazuri?

—Pentru că alaltăieri s-au împlinit 21 de zile de când Eva a sărutat primul turist în Roma. Pentru că este un francez simpatic, a păstrat legătura cu el și mai vorbesc din când în când.

Comisarul a privit spre Mirela și i-a spus:

—Du-te și adu-o pe Eva încoace.

În numai trei minute, Mirela a fost cu Eva în birou. I s-a pus la dispoziție un laptop și a fost rugată să ia legătura cu Pierre, primul turist care a sărutat-o.

Pierre i-a răspuns greu, abia după vreo cinci minute, și din primele momente de discuție și-a cerut scuze că nu poate continua discuția, fiindcă este internat în spital, deoarece are niște dureri groaznice de ficat.

Toți cei din sală s-au privit lung și, în cele din urmă, doctorul Abramovici a spus:

—Asta înseamnă că de mâine începe nebunia!

—Stați puțin, a spus Eva, vreți să spuneți că Pierre va muri din cauza mea?

—Nu numai Pierre, a spus comisarul-șef, ci toți ceilalți două sau trei sute de turiști pe care i-ai sărutat!

Eva a izbucnit în plâns și printre hohote a întrebat:

—Bine, dar de ce tocmai eu, pentru că și alte fete din piața aia făceau la fel?!

Comisarul a ridicat din umeri:

—Asta e! Poate Dumnezeu te-a ales pe tine ca să pedepsești destrăbălarea oamenilor. De unde vrei să știu eu, dacă nici măcar doctorii nu știu?

După ce s-a mai liniștit puțin, fata a întrebat din nou:

—Și dacă eu și Marcel suntem bolnavi, de ce noi nu murim? De ce îi îmbolnăvim doar pe alții?

În camera de comandă s-a lăsat o liniște adâncă și, în cele din urmă, doctorul Abramovici a spus:

—Acum câteva mii de ani, un grădinar l-a întrebat pe bătrânul Esop: „Vorbește lumea că ești foarte înțelept! Ai putea atunci să-mi spui de ce buruienile cresc ca nebunele fără să le îngrijesc, în timp ce florile și legumele mele, deși le ud și am toată ziua grijă de ele, abia își duc zilele?”. Esop i-a arătat buruienile care îi invadau grădina și a spus: „Răspunsul este simplu, dragul meu: buruienile sunt copiii naturii, în timp ce florile sunt copiii tăi și fiecare are grijă de propriii copii”.

—Tot nu am înțeles, a spus fata și se vedea după figurile celorlalți că nici ei nu au priceput mare lucru.

Doctorul a ridicat exasperat din umeri și în cele din urmă a catadicsit să le explice:

—Păi, e simplu: boala asta a apărut în lume pentru că voi doi v-ați iubit sau v-ați giugiulit, cum ziceți voi. Deci, pentru ea, voi sunteți copiii ei și probabil că veți muri de bătrânețe singuri și apăsați de vină.

—Profesore, poate că ești prea pesimist. Dacă își vor uni eforturile și celelalte țări, este imposibil ca în cele din urmă să nu se găsească un vaccin sau un medicament, ceva, a spus comisarul.

Profesorul Abramovici a întrebat:

—Ai fost atent când fata a povestit ce i-a zis doctorița de familie?

—A zis multe. La ce trebuia să fiu atent?

—A zis… și pe bună dreptate, că oamenii nu dezvoltă antivirusuri la acest tip de mononucleoză. De-a lungul timpului s-au adaptat așa de bine la oameni, încât acum organismul uman le consideră niște celule de-ale lui. Dacă nu pot dezvolta antivirusuri, nu pot dezvolta nici vaccinuri, fiindcă vaccinurile astea sunt, la urma urmei, fragmente de antivirusuri sau substanțe care impulsionează producerea de antivirusuri.

Eva a plecat în celula ei să poată plânge în liniște, apoi comisarul-șef l-a întrebat pe doctorul Abramovici:

—Și atunci ce putem face, domnule doctor?

—Știți ce făceau străbunii noștri când năvăleau turcii?

—Care ce puteau…

—Nici vorbă de așa ceva. Otrăveau fântânile, ardeau recolta și fugeau în munți. Dacă nu găsim urgent un vaccin, asta ne rămâne și nouă de făcut.

Deși s-a vrut o glumă, nu a râs nimeni la ea, așa că doctorul a adăugat:

—La urma urmei, au apărut atâția savanți tineri și plini de idei noi, poate găsesc ei vreo metodă nouă. Deci avem doi subiecți care nu se îmbolnăvesc, deși sunt infectați. Am să vorbesc cu un coleg de-ai mei de la un centru de cercetări de virusologie din America. Credeți că se poate aranja pe cale diplomatică transportul… măcar al băiatului… la laboratoarele lor?

Comisarul-șef s-a încruntat și a spus:

—Dacă avem o speranță să rezolvăm problema, îl tranșăm și tot îl trimitem.

—Oricum, a adăugat bătrânul doctor, un filosof chinez cu nume de clopoțel scăpat pe scări, ceva de genul Țing-Ling-Bing, a spus că nu ar trebui să credem că natura și-a încheiat evoluția doar pentru că a apărut omul. Civilizația umană este doar o etapă și poate nu cea mai fericită, iar natura își vede mai departe de-ale ei fără să țină seama de noi.

Capitolul 14

O ședință a Consiliului de Securitate

Seara la ora opt, președintele țării a deschis ședința extraordinară a consiliului apărării și în deschidere a spus:

—În mod cu totul excepțional, îl avem ca invitat la ședință pe domnul comisar-șef Victor Bivolaru, deoarece a apărut o prolemă de siguranță națională și dânsul a fost implicat de la bun început în rezolvarea ei, așa că ne poate face cel mai bine o sinteză a problemei. Aveți cuvântul, domnule comisar-șef.

—Vă mulțumesc, domnule președinte! Voi încerca să fiu cât mai concis în expunerea mea, în așa fel încât dumneavoastră, după plecarea mea, să puteți lua cele mai bune decizii.

După cum vedeți, acolo sus în colț există un monitor pe care se afișează în timp real numărul morților cauzați de mononucleoză, numită popular și boala sărutului, o boală care există de mii sau zeci de mii de ani, care trecea de la sine fără să lase nicio urmă și care, dintr-odată, acum câteva zile, a devenit brusc mortală.

După cum vedeți, cifra de pe monitor este de 416 decedați și crește cu câte un mort la fiecare câteva minute, așa că mai bine o iau cu începutul. Am fost implicat încă de la primele manifestări, așa că am putut să fac o sinteză pentru dumneavoastră. Promit că nu durează mult.

A luat un indicator și s-a apropiat de un ecran unde a început să arate diferite imagini pe măsură ce acestea se derulau:

—Acum vreo două luni, mai precis pe 8 iulie, la Predeal a avut loc o tabără de creație pentru elevii de la un liceu de artă. Pictură, grafică, concursuri și ceva cursuri de perfecționare. Au fost 26 de elevi cu totul, plus doi profesori însoțitori și care au fost cazați la un internat școlar, care era liber pe perioada verii. Este cel pe care îl vedeți în imagine. Elevii erau cazați câte doi în cameră, cu excepția Evei Adamescu, care tușea puțin și din motivul acesta, ca să nu mai îmbolnăvească pe cineva, a fost cazată singură în cameră.

Pe ecran a apărut camera 211, unde a fost cazată eleva cu pricina.

—După cum vedeți, o cameră ca oricare alta, numai că de acest lucru a profitat Marcel Bindea, care s-a împrietenit cu ea și care își petrecea o bună parte din nopți la ea în cameră fără ca profesorii însoțitori să știe, pentru că în jurul orei cinci, el se retrăgea la el în cameră. În tot acest timp, cât rămâneau singuri, tinerii se jură că nu au făcut sex, ci doar s-au sărutat și s-au giugiulit, ce-o fi însemnând și asta. Oricum, pentru că fata a fost ținută foarte din scurt acasă, ea s-a ținut de cuvânt, dovadă că și acum mai este virgină.

Tabăra de creație s-a încheiat pe data de 16 iulie și tinerii au revenit în București.

Prietenia dintre cei doi s-a terminat, deoarece fata căuta un partener stabil, iar băiatul este un fustangiu notoriu. Abia acum apar adevăratele probleme, fiindcă băiatul participă la tot felul de chefuri și, mai nou, a apărut o nouă modă, deoarece își notează într-un carnețel numele și ora la care au sărutat o fată, ba mai mult, o pun să și semneze ca să nu existe nici un fel de îndoială. Făceau un fel de concurs, cu alte cuvinte. La câteva zile de când a revenit în București, a participat la o astfel de petrecere, unde a sărutat o fată numită Fulga Vladimir. La câteva ore după ce l-a sărutat pe Marcel, aceeași fată l-a sărutat și pe Pandrea Nicolae, care a participat și el la petrecere. Se pare că pentru grupul lor de prieteni nu era o problemă schimbul acesta de parteneri. Cel puțin nu pentru sărutat, dacă nu cumva chiar și pentru a face sex.

La 21 de zile de când a fost sărutată de Marcel, Fulga a început să se simtă rău și a fost dusă la spital. Diagnosticul a fost pus rapid: mononucleoză, adică boala sărutului, probabil o formă ceva mai gravă, fiindcă ea era o fată fragilă și avea sistemul imunitar slăbit. Toată lumea se aștepta să își revină de la o zi la alta, dar în loc de asta, trei zile mai târziu a murit. La autopsie s-a găsit ficatul într-o stare aproape semilichidă, iar splina ruptă în trei locuri, deși ea nu a făcut niciodată vreun sport de contact. Deci s-a rupt de la sine, lucru foarte neobișnuit, după cum mi-au confirmat medicii consultați în legătură cu asta. A doua zi ,spre seară, a murit și Pandrea Nicolae, cu aceleași simptome și cu ficatul și splina la fel de deteriorate.

A arătat pe ecran cum era un ficat după autopsie și a continuat:

—Începând cu a doua zi au început să moară câte 2-3 tineri în fiecare zi, apoi, când au ajuns la peste zece pe zi, am anunțat autoritățile competente, numai că atunci când am văzut că hârtiile se mișcă greu și toată lumea ezită să-și asume răspunderea, am fost în audiență la domnul ministru de interne și i-am solicitat această ședință a CSAT, fiindcă cu flerul de polițist pe care îl am simt că lucrurile vor exploda în curând, nu numai la noi în țară, ci în toată lumea.

—Pe ce te bazezi când spui asta? a întrebat președintele.

Comisarul-șef a schimbat iar imaginea de pe ecran și acolo a apărut Eva împreună cu un tânăr, iar în spatele lor se vedea Colosseumul.

—Aceasta este Eva Adamescu, care după ce a revenit din tabăra de la Predeal a primit cadou de la părinții ei o excursie de zece zile la Roma, pentru că tocmai împlinise 18 ani!

A așteptat să o vadă toți bine, apoi a continuat:

—Este foarte talentată și făcea portrete în cărbune turiștilor care doreau asta. Lua numai câte zece euro, așa că avea un mare succes, dar băiatul acesta care apare în poză cu ea a vrut ca pentru zece euro în plus să o și sărute. Fata, după o scurtă ezitare, în cele din urmă a acceptat. Și după el s-au luat mulți alții, astfel că în numai zece zile, fata a făcut mii de euro, deci vă dați seama câți turiști a sărutat.

—Și credeți că toți aceștia s-au infectat? a întrebat președintele.

—Din păcate, fata nu a ținut un tabel cu cei cărora le făcea portretul, dar acest Pierre, de care îi plăcea în mod deosebit și care este singurul cu care a ținut legătura, a murit azi dimineață la Spitalul Salpêtrière din Paris. Aș paria pe oricât că nici ceilalți care au fost sărutați de ea nu o vor mai duce mult.

A schimbat poza de pe ecran cu o fotografie în care era reprezentată parcă partea ramificată a rădăcinilor unui copac și pe care a explicat-o în felul următor:

—Dacă vă mai aduceți aminte cum arătau pe vremuri schemele piramidale, care au fost la modă într-o vreme și pe la noi, cam așa se vor produce și îmbolnăvirile în lume de mâine, poimâine. Pentru că fiecare dintre cei sărutați de fată are acasă o soție, o amantă care poate la rândul ei are pe cineva și tot așa până când se va epuiza materia primă, după cum zicea doctorul Abramovici, cel mai bun virusolog pe care îl cunosc.

—Și care ar fi materia primă, după doctorul Abramovici? a fost curios președintele.

—Noi, oamenii, domnule președinte.

În încăpere se lăsă o tăcere mormântală, întreruptă în cele din urmă de ministrul sănătății:

—Nu cred că stau chiar așa lucrurile, domnule comisar-șef. Există totuși anumite categorii de vârstă excluse din start. Cei foarte tineri și cei foarte în vârstă care nu se vor îmbolnăvi niciodată.

Comisarul-șef se apropie de ecran și puse o altă imagine:

—După cum vedeți, cea mai tânără victimă are numai 10 ani. O fi vrut și ea să se joace de-a sărutatul și uite ce i-a reușit: o moarte extrem de prematură. Iar cel mai în vârstă este badea Tudor Craioveanu, de 83 de ani, care a vrut să se bucure și el de căldura unui trup cald de fată frumoasă. O fi strâns vreo trei luni banii de pensie ca să își asigure serviciile unei escorte de lux și în loc de asta, uite cu ce s-a ales.

Pe ecran a apărut un bărbat care părea de vârstă matusalemică și ca o dovadă că la anumiți bărbați, hormonii nu se domolesc la nicio vârstă.

Iar s-a lăsat o tăcere grea în cameră, apoi președintele a întrebat:

—Pentru că ați fost de la bun început în miezul problemei, ce credeți că ar fi cel mai bine să facem? Ce ne sfătuiți?

Comisarul-șef oftă adânc, ca și cum și-ar fi dat seama că sfaturile lui nu vor fi bine primite:

—Primul lucru pe care l-aș face dacă ar fi după mine aș institui legea marțială, pentru că vor trebui luate măsuri dure și trebuie să aveți la îndemână instrumentul legislativ potrivit. Apoi aș concepe un anunț prin care sărutul, chiar și pe obraz, să fie interzis. Poate și îmbrățișatul, chiar și între rude. O să fie greu, pentru că, așa cum observa unul dintre doctorii consultați de mine, românii sunt un neam de pupăcioși. Acest afiș ar trebui tipărit în zeci de mii de exemplare și afișat peste tot. Televiziunile să transmită non-stop aceleași anunțuri și invitate apoi la morgă să vadă șirurile de cadavre cu ficatul făcut ferfeniță și să realizeze reportaje peste reportaje la fața locului. Apoi aș anunța printr-un text standard toate ambasadele și aș invita reprezentanții de la Organizația Mondială a Sănătății să vadă că nu avem nimic de ascuns și că totul a fost doar o întâmplare. Doar o nefericită întâmplare și nimic mai mult!

—Ce nefericită întâmplare?

—Virusuri de mononucleoză ai băiatului s-au combinat cu niște virusuri ai fetei prea mici pentru a fi detectați de aparatele obișnuite și a luat naștere varianta asta mortală. Americanii ne-au cerut prin intermediul doctorului Abramovici ca pe cale diplomatică să le împrumutăm pentru câteva zile băiatul ca să îl studieze și să vadă de ce el nu se îmbolnăvește. Dacă ar fi după mine, eu l-aș da de tot, cu condiția ca, în caz că descoperă un vaccin, să ni-l livreze și nouă, cu prioritate!

S-a depărtat de monitor și s-a apropiat de ușă:

—Dacă nu mai aveți întrebări, eu m-aș retrage ca să vă las să rezolvați problemele pe care vi le-am expus!

Cum nimeni nu mai avea nicio întrebare, comisarul-șef s-a retras, în timp ce monitorul din colț arăta 511 morți.

După retragerea comisarului-șef din camera Consiliului de Securitate, un timp, nimeni nu a spus nimic în așteptarea hotărârii președintelui.

În cele din urmă, președintele a spus:

—În principiu, eu sunt de acord cu toate propunerile comisarului-șef, cu excepția uneia, și anume instituirea stării marțiale.

Imediat, toată lumea a fost de acord, ținând seama că încă nu sunt întrunite toate condițiile pentru o asemenea măsură extremă. S-a dovedit numai o zi mai târziu că asta a fost o mare greșeală și a dus la mari turbulențe în toată țara.

Ședința s-a încheiat cu cuvintele președintelui, care a spus:

—Păi, în cazul acesta, să dăm ordin biroului de presă să pregătească comunicatele necesare atât pentru mass-media, cât și pentru ambasade și să le dăm drumul.

Capitolul 15

Revoluția îmbrățișărilor

A fost un mare ghinion că a doua zi a fost sâmbătă, iar oamenii erau liberi și fără prea multe evenimente la care să participe și care să-i țină ocupați. Afișele și anunțurile de la televiziuni referitoare la interzicerea sărutărilor și îmbrățișărilor au trecut aproape nebăgate în seamă de marea parte a populației, dar o seamă de politicieni, în cădere liberă în sondaje, au considerat că au găsit un nou prilej să apară pe scena publică. 

Sub cele mai aiuritoare lozinci au încins toate canalele de comunicare, dând mobilizarea pentru apărarea democrației, pentru că ceea ce voiau cei de la guvernare era, de fapt, îngrădirea unui drept sacru și pentru a interzice din fașă manifestările unui guvern care devenea tot mai aproape un stat polițienesc.

Fără nicio aprobare de la primării, sub pretextul de adunări spontane, pe la prânz, în toate piețele din marile orașe au început să se adune sute, apoi mii de oameni. Unii dintre ei au adus stații de mare putere la care se difuzau melodii patriotice și în special Hora Unirii, iar oameni necunoscuți au început să fraternizeze, să se îmbrățișeze și să se sărute.

În  biroul lui de comandament de la Area 52, comisarul-șef Bivolaru, împreună cu alți câțiva agenți care erau de serviciu, priveau scenele la televizor, majoritatea reportaje în direct, apoi au comentat sec:

—Peste 24 de zile, pe toți ăștia o să-i vedem pe la doctorul Basarab sau chiar la Patologie direct.

Cea mai complicată scenă a avut loc, se pare, în Piața Victoriei, unde o senatoare cam solidă de felul ei s-a urcat pe o masă și pe ritmurile de la melodia „Bandiera Rossa” a început să danseze pe masă și după ea s-au luat o mulțime de oameni.

—Ce-o fi având imnul comuniștilor italieni cu îmbrățișările românești, zău dacă înțeleg?! a spus amuzat comisarul-șef.

Televiziunile veneau mereu cu scene asemănătoare din toate marile orașe ale țării, dar punctul culminant a fost tot în București, când, pe ritmurile melodiei comuniștilor italieni, senatoarea bătea mai cu foc din picioare pe masa improvizată, iar aceasta s-a rupt și femeia a căzut de-a berbeleacul.

Înainte de a fi luată de mașina salvării, a zis că în mod sigur guvernul, prin oamenii lui, a slăbit picioarele mesei pentru ca ea să se accidenteze și astfel să se oprească din lupta pentru libertatea poporului.

În timp ce era luată de ambulanță, comisarul-șef a spus:

—Aș fi jurat că omul cel mai țăcănit pe care l-am văzut în viața mea este Marcel de la celula unu, dar senatoarea asta văd că îl întrece cu cel puțin o sută de puncte.

Capitolul 16

Un transfer dificil

În dimineața de duminică, 19 septembrie, după ce și-a văzut toți oamenii adunați în camera de comandă, Bivolaru a oftat și a zis:

—Să vedem ce ne mai aduce și ziua de azi, fiindcă nu am presimțiri prea bune legate de ea.

Abia a terminat de vorbit, că de la camera de comunicații, adjunctul lui Bivolaru a dat telefon să îl  anunțe că toate hârtiile sunt semnate pentru transferul lui Marcel Bindea, iar avionul așteaptă.

Comisarul-șef s-a întors către inspectorul Mirela Popa și i-a spus:

—Mirela, știu că nu îl suporți, dar nu am încredere în altcineva. Jigodia asta de băiat mi se pare foarte alunecos, așa că stai, te rog, cu ochii pe el măcar până îl vezi urcat în avion. Și avertizează-i și pe americani cu ce tâmpit au de-a face.

Mirela a făcut o grimasă, dar a zis tare:

—Să trăiți, șefu’!

Deși uneori i se părea că pune mâna pe o broască râioasă când trebuia să pună mâna pe băiatul senatorului, nu putea totuși refuza un ordin direct.

—Ai grijă să nu te pupe când vă luați la revedere, a strigat Vasilescu, un coleg mai bun de gură, dar ea i-a arătat doar degetul mijlociu.

Din ușă s-a întors și l-a întrebat pe comandant:

—Șefu’, pot să-mi aleg echipa cu care să efectuez transferul?

—Sigur că da, Mirela! Ia tot ce avem mai bun, numai ai grijă să se rezolve totul cu bine. Și ocoliți Piața Victoriei, că văd că iar începe să se adune lume acolo, deși azi-noapte la ora 0:00 a fost instituită legea marțială.

Inspectorul Mirela Popa a arătat spre inspectorul Vasilescu, cel cu gura bogată și încă unul dintre cei care au tachinat-o mai des de-a lungul timpului.

—Iar șofer l-aș vrea pe Ferrari.

—După cum am zis, iei tot ce vrei tu, numai să ajungeți cu bine.

Ferrari era, de fapt, agentul Ionide Nicolae, dar toți îi spuneau așa, fiindcă era atât de talentat și simțea așa de bine o mașină, de parcă s-ar fi născut cu volanul în mână. Toți îl sfătuiau să participe mai degrabă la cursele de mașini decât să-și piardă timpul ca șofer la poliție, dar el nu părea interesat de o asemenea ocupație.

Când au ajuns la celula lui Marcel, acesta era cam prost dispus, așa că a executat morocănos ordinele pe care i le-a dat Mirela ca să se întoarcă cu spatele și să-i prindă cătușele.

—Acum ce mai este? Unde naiba aveți de gând să mă duceți?

—Habar n-am, i-a spus sec Mirela și l-a împins pe scări în jos.

Au ocolit Piața Victoriei și în numai câteva ore au ajuns pe Aeroportul Mihail Kogălniceanu, unde un Hercules imens aștepta sosirea lor.

—Știu ce vreți să faceți! a spus panicat Marcel când a văzut avionul. Vreți să mă duceți în America, să mă desfacă ăia în bucăți și să vadă de ce eu sunt imun la boală. Nu vreau, am și eu drepturile mele…

—Ți-am zis eu că e deștept și că, de fapt, doar face pe prostul, i-a spus Mirela șoferului zâmbind.

De mașina lor se apropiau doi subofițeri americani care aveau probabil rolul să îl preia.

Profitând de faptul că toți priveau spre cei doi militari care se apropiau, Marcel a luat-o la fugă așa cum era, cu cătușele prinse la spate.

—Dă-mi voie să-mi retrag cuvintele: nu-i deștept! E prost de bubuie! Se află într-o bază militară americană super păzită și el crede că va reuși să scape?

—Păi și ce faci? întrebă Ferrari ușor panicat. Nu ai de gând să îl prinzi?

Mirela clătină din cap:

—M-am gândit să-i ofer un pic de avantaj. E adevărat că este înalt, dar uită-te și tu la el ce crăcănat fuge.

După câteva secunde, a pornit și ea în urmărirea lui și toți au fost nevoiți să admită că avea o viteză de invidiat. În mai puțin de 200 de metri l-a ajuns pe Marcel și, deși la diferența de viteză pe care o avea față de el ar fi putut foarte simplu să îl prindă de cătușe sau de guler ca să îl oprească, a preferat să îl placheze ca la rugby și să-l trântească pe jos. În timp ce îl încăleca, a spus:

—Să știi că de multă vreme îmi doream să te fac să guști din betonul patriei. Acum, sinceră să fiu, nu sunt foarte sigură dacă betonul ăsta din bază este pământ românesc sau este sub jurisdicție americană.

L-a ridicat de jos și i-a privit zgârieturile însângerate de pe față.

—Oricum rezultatul este mulțumitor, așa că hai înapoi!

—Nu vreau să ies din țară! a spus el hotărât, dar Mirela l-a tras nepăsătoare după ea până la mașină.

A semnat actele de predare-primire cu subofițerii americani și le-a spus:

—Să nu îl credeți periculos! E doar prost, după cum ați văzut, dar, sinceră să fiu, mie de ăștia mi-e mai frică decât de cei periculoși. Cei periculoși sunt măcar cât de cât previzibili, dar acesta e sonat rău, așa că stați cu ochii pe el. La cât de tâmpit este, ar fi în stare să sară așa încătușat cum e, în mijlocul Oceanului Atlantic, cu speranța că în cele din urmă îl va salva cineva.

—Mulțumim, doamnă, ne-am lămurit cu cine avem de-a face, i-au răspuns subofițerii și după ce i-au pus lanțuri și la picioare, l-au urcat în avion.

După ce agenții au văzut avionul decolând, Mirela l-a sunat pe comandant:

—Domnule comisar-șef, avionul a decolat și „ciudatul” nostru e la bord. Sper să nu deturneze avionul la cât este de tâmpit, fiindcă pe când eram în bază, a încercat să evadeze.

—Și cum de te-ai abținut să nu tragi în el? a hohotit comisarul-șef.

—Să știți că la început asta am vrut să fac, numai că în cele din urmă mi-am adus aminte că ne-ar putea ajuta la obținerea unui vaccin, așa că m-am abținut. Dar tot l-am dat puțin cu capul de beton.

După ce au terminat de vorbit, Mirela i-a spus lui Ferrari:

 —Uite că am uitat să îl întreb ce este mai important: ce traseu să alegem să nu ne trezim în mijlocul unei revoluții.

—Ați uitat că este în vigoare legea, deci ar trebui să fie cam liniște peste tot.

Încă de cum s-au apropiat de București, s-a văzut cât le păsa bucureștenilor de legea marțială. Bubuitul mitralierelor de 14,5 milimetri zguduia văzduhul, dar atâta vreme cât trăgeau în aer, efectul era nul. Tunurile cu apă stropeau de zor, dar nu prea aveau niciun efect, fiindcă din când în când trebuiau să meargă să își împrospăteze rezerva cu apă, iar protestatarii se adunau din nou. Pentru gazele lacrimogene, protestatarii improvizau măști folosite de obicei pentru Covid sau din alte materiale pe care le udau și tot nu plecau din piețele ocupate.

Au reușit să ajungă la sediul din Area 52 doar după un mare ocol, pentru că peste tot era plin de lume, care avea ceva de demonstrat. Nu se știa prea bine ce, fiindcă toate pancartele erau ude și scrisul de pe ele era șters.

Capitolul 17

Când viața bate filmul

Când au ajuns la sediul din Area 52, au găsit o atmosferă de înmormântare, deși aparent toți erau în viață.

—Ce s-a întâmplat? a întrebat panicată Mirela. A evadat Eva? Ea era încă sub impresia tentativei de evadare a lui Marcel.

—Era bine dacă se întâmpla asta: adică dacă se întâmpla numai asta și nimic altceva, a spus comisarul-șef și a făcut semn spre profesorul Abramovici, care era așezat la o masă și își ținea capul în mâini.

—Să-l lăsăm pe el să povestească.

Profesorul își scutură capul mare, cu o coamă leonină, ca și cum ar fi încercat să își revină dintr-un șoc prin care trecuse, apoi a început să vorbească:

—Știu că lucrurile sunt grave, dar nu pot trece direct la subiect până nu vă explic și ce îmi trece prin minte și acum am ajuns la concluziile pe care am să vi le expun imediat. În anul 1969, Michele Crichton a scris un roman de succes, care a fost tradus în zeci de limbi, ba chiar și în limba română, în anul 1976, la Editura Univers. A fost făcut și un film după el și, în ciuda faptului că atât cartea, cât și filmul au avut un succes fulminant, oamenii de știință au cam strâmbat din nas. Asta dintr-un singur motiv: ideea de la care se pleca în roman pornea de la faptul că din spațiul extraterestru a fost adus din  greșeală un virus cu niște proprietăți ciudate, își schimba în permanență structura astfel că oamenii de știință nu aveau cum să îl „apuce” de nimic, fiindcă se modifica tot timpul, suferind noi și noi transformări, nefiind accesibil niciun medicament, deși era extrem de periculos. Romanul se termină în modul optimist datorită faptului că virusul respectiv se simțea mai bine în spațiul cosmic, așa că a „evadat” de bunăvoie spre locul unde se simțea el cel mai bine, adică în Cosmos.

A luat o pauză, a băut o gură de cafea din cana pe care Mirela i-a pus-o la îndemână, apoi a continuat:

—Bănuiesc că vă întrebați ce legătură este între o carte scrisă acum 60 de ani și un virus care bântuie azi printre noi.

Scoase telefonul și le arătă poza unui tânăr în putere:

—Cu atâtea prostii care se transmit zilnic la televizor, sunt sigur că nu ați văzut și știrea asta: este nepotul meu, Comănescu Petre, care s-a întors săptămâna trecută dintr-o expediție pe care a făcut-o singur spre Polul Nord. A ajuns acasă acum o săptămână, a ținut o petrecere moderată cu vreo 20 de prieteni, care au venit să-i sărbătorească succesul.

—Păi, noi ce să zicem? întrebă comisarul-șef. Felicitări că aveți asemenea rude celebre.

—Urarea cea mai bună este „condoleanțe”, nu felicitări, pentru că aseară a murit. Iar ficatul lui seamănă cu o bucată de iască și splina, la fel.

Modifică fotografia de pe telefon și le arătă ceva ce numai a ficat nu arăta.

—Deci pentru asta ne-ați povestit despre romanul Andromeda? întrebă Mirela. Ca să ne puneți în temă.

—Da, de aceea, fiindcă virusul și-a schimbat nu numai perioada de incubație, ci și perioada de acțiune. În șapte zile, incubație, acțiune și moarte.

—Și ceilalți de la petrecere ce fac?

—Trei morți deja, iar restul la spital. I-am comunicat și prietenului meu din America, i-am trimis pozele și i-am spus să aibă grijă. Oricum, aproape că l-au disecat pe băiatul trimis de voi, dar nu au găsit nimic, așa că mâine vi-l trimit înapoi. Nu au găsit niciun motiv pentru care el este imun și alții nu.

—Ați mai vorbit și cu alți doctori, cu alți specialiști în virusologie? Ce părere au? a întrebat Mirela, care părea mai deschisă la dialog.

Profesorul Abramovici ridică din umeri:

—De vorbit am vorbit cu toți cei pe care îi cunoșteam. Păreri și presupuneri au toți, dar niciunul dintre ei nu are nicio soluție.

—Și dumneavoastră ce părere aveți de toate astea? Sigur că v-ați format o părere.

—N-aș zice că este chiar o părere, ci doar un gând. Noi, oamenii, existăm de câteva zeci de mii de ani, iar viața pe Terra, de câteva sute de milioane de ani, dar Universul există de un timp infinit, fiindcă eu nu cred că a apărut odată cu Big Bangul. Big Bangul a fost doar o etapă, așa cum este și asta pe care o trăim acum. Și dacă am trăit mii și milioane de ani conduși de aceleași reguli, să nu uităm că regulile astea sunt studiate de câteva mii de ani. De unde știm noi ce a fost înainte? De unde știm noi ce va fi mâine? Am fost obișnuiți să trăim într-un univers predictibil. Poate că ar fi cazul să ne schimbăm părerea. Unii scriitori de SF au tot încercat să ne obișnuiască și cu ideea asta, dar nu i-am crezut.

A mai băut o gură de cafea, apoi a privit spre cei din fața lui cu o figură cât se poate de serioasă:

—Poate că noi, oamenii, nu suntem decât niște firicele de nisip așezate pe calea ferată a unui tren de mare viteză. Poate că tot Universul acesta observabil, mă rog, partea de Univers pe care credem că o observăm, nu este decât un balon de săpun cu care un copil din alt Univers se joacă și îl umflă până când se va sparge.

În încăpere s-a lăsat o tăcere grea, fiecare încercând în felul lui să asimileze cele auzite.

—Dar toate astea poate că nu sunt decât elucubrațiile unui bătrân aproape nebun. Sau poate întâmplarea, sau poate Creatorul s-a plictisit de noi și vrea să reseteze jocul, cu speranța că data viitoare va reuși mai bine. Cred că va arunca iar zarurile să vadă ce va ieși de data asta…

A plecat. El, care era un om atât de politicos, nici măcar nu și-a luat la revedere. Se vede treaba că el chiar credea în cele spuse.

Capitolul 18

Haosul final

Pe măsură ce s-a dovedit că autoritățile nu mai pot controla situația, magazinele au început să fie jefuite, iar oamenii au început să își facă provizii.

Se pare că până și termenul de șapte zile pe care l-a comunicat profesorul Abramovici a devenit ceva mai scurt, pentru că de a doua zi au început să moară oameni pe străzi. Acum mergeau și erau bine sănătoși, apoi brusc se apucau cu mâna de partea dreaptă și cădeau ca niște bușteni. La început, serviciile mortuare au mai făcut față și cu măști pe față, îi adunau și îi duceau în gropile comune săpate în acest scop la marginea orașului.

Marți dimineață, Eva a fost anunțată de Mirela că mama ei a fost găsită moartă pe stradă și că a fost dusă la una din gropile comune de la marginea Bucureștiului.

Eva ar fi vrut să plângă, dar nici măcar atât nu mai putea, fiindcă avea un televizor în celulă și vedea grozăviile care se întâmplă zilnic peste tot.

Tot marți a fost adus și Marcel din America și, deși era slăbit după cât sânge i s-a luat, era la fel de tupeist ca de obicei, așa că a început să strige în gura mare:

—După masa de prânz, care oricum e de tot rahatul, vreau să fiu pus în libertate, fiindcă dacă cumva voi ați uitat, eu nu am uitat: azi expiră cele 30 de zile de arest preventiv.

După prânz, Mirela a trecut peste sila pe care Marcel i-o provoca și a intrat la el în celulă. A pornit televizorul pe un canal de știri și când a fost postată o imagine din Piața Unirii, i-a arătat câteva afișe pe clădirile de acolo.

—Marcele, tu știi că nu îmi ești foarte simpatic, dar îți dau un sfat: prin tot Bucureștiul sunt răspândite poze de-ale tale care te descriu drept băiatul de la care a pornit toată nebunia. Ca să nu mai vorbim de televiziuni, care te consideră acum un fel de vedetă. O vedetă negativă, dar tot o vedetă. Ești sigur că vrei să fii liber, acolo, în mijlocul mulțimii?

Marcel a început să arunce cu tacâmurile prin celulă și a strigat că el vrea libertate, fiindcă s-a săturat să stea în închisoare cu niște proști!

Mirela a ridicat din umeri, a intrat la comisarul-șef ca să-i semneze actele de punere în libertate a lui Marcel și cu ele în mână s-a dus și i-a desfăcut cătușele.

—Obligația noastră ar fi să te ducem în același loc în care te-am arestat, dar dacă vrei cumva în altă parte, te duc cu plăcere acolo. Chiar și la cimitir dacă vrei…

După ce s-a gândit câteva clipe, băiatul a spus:

—Păi, din câte am văzut la televizor, școlile s-au închis, așa că dacă tot vă este în drum, vă rog să mă lăsați în Piața Unirii, de care vă este vouă atât de frică.

Cu o mașină fără însemne de poliție, Mirela l-a dus singură până în Piața Unirii. Băiatul a deschis ușa și a ieșit din mașină fără să spună nici măcar la revedere, iar Mirela a găsit un loc de parcare mai ferit și a stat să se uite de parcă ar fi avut o bănuială în legătură cu ce o să urmeze. A început să filmeze cu telefonul ceea ce se întâmpla.

La ora 12:45, băiatul a coborât din mașină și a început să se plimbe, respirând larg aerul libertății de care îi fusese atât de dor. La ora 12:54, unul dintre bărbații din piață, probabil tatăl vreuneia dintre fetele ucise de virusul mortal, l-a recunoscut, s-a dus la portbagajul mașinii, a luat de acolo o bâtă de baseball și s-a întors cu ea la Marcel și i-a făcut capul zob. Era doar un cadavru printre altele, doi polițiști care patrulau pe acolo au trecut pe lângă scenă fără să aibă nicio reacție, așa că, în cele din urmă, Mirela s-a întors la sediu.

Le-a arătat filmul celor care mai erau acolo în sediu și a venit cu o propunere.

—Domnule comisar-șef, mandatul de arestare al Evei expiră mâine, dar eu zic să o punem în libertate de azi și să închidem șandramaua. Poate ar fi bine să vorbiți cu chestorul Costea Marius în problema asta.

—Chestorul a murit aseară, Mirela.

—Atunci direct cu ministrul de interne.

—El a murit azi, Mirela!

—Atunci dacă tot ați rămas ultimul la comandă, nu vă rămâne decât să puneți dumneavoastră planul acesta în aplicare

—Ai dreptate, arată-i fetei filmul în care se vede ce a pățit Marcel și întreab-o unde vrea să o duci. Poza ei nu a fost așa de mediatizată ca a lui Marcel, dar nu aș vrea să pățească la fel.

Când i-au făcut propunerea, Eva a fost destul de apatică și în cele din urmă a spus:

—Dacă nu este deranjul prea mare, aș dori să mă duceți până la Predeal. Bunicii mei locuiesc  acolo și e puțin probabil să mă cunoască lumea!

—Nicio problemă, a spus Mirela, cu șoseaua liberă cum este acum, e vorba de două ore dus, două ore întors, așa că pentru mine este chiar un fleac.

Cum Eva nu avea niciun bagaj, și-a luat de la automat doar două sticle de apă, un pachet de biscuiți și un pachet de șervețele umede și au plecat la drum.

La început a fost mai greu, pentru că găseau mereu mașini abandonate cu șoferi morți la volan, dar după ce au trecut de Ploiești, șoseaua a devenit mai liberă și au putut merge mai repede.

Pentru că nu mai trebuia să fie atât de atentă la volan, Mirela a putut să pornească un început de discuție cu Eva:

—Știi că în urmă cu numai două-trei săptămâni duceam o viață normală. Mă rog, un pic bolnavă, iar acum totul s-a dat peste cap. În iarnă trebuia să mă căsătoresc, dar viitorul mire a murit încă de acum o săptămână.

Eva nu a spus nimic, fiindcă se gândea la ale ei. În cele din urmă, a zis și ea:

—Să știi că uneori mă simt vinovată pentru ce se întâmplă, dar doctorul Abramovici a zis să nu-mi fac probleme din cauza aventurii mele cu jigodia de Marcel. Dacă nu ar fi fost el, ar fi fost altul, iar dacă nu am fi fost noi, ar fi fost alții, fiindcă probabil că facem parte dintr-un plan mai mare în care noi nu avem nicio vină.

A tăcut mult timp, apoi, după ce au trecut de Câmpina, a început iar să vorbească:

—În clasa a zecea am avut un coleg de clasă foarte bășcălios, pe care îl chema Cârstea Ion. Îi făcea o plăcere deosebită să-și bată joc de orele de religie și mereu înainte de a intra profesoara în clasă, stătea cu spatele la ușa de la intrare, prefăcându-se că nu o vede și amestecând citate din Biblie și din biologie, spunea ceva de genul ăsta: „Două coacervate pluteau nepăsătoare în supa primordială. La un moment dat, curenții le-au împins una în alta. Și coacervatul mascul a văzut că e bine și data următoare s-a împins intenționat în coacervatul femelă până când a penetrat-o! Și când au văzut ei că este bine, de atunci, ei se tot împing unul în altul și astfel au apărut pe lume bărbatul și femeia, care de atunci se tot împing în tot felul de poziții”.

Uneori mă întreb dacă eu și Marcel nu am fost, de fapt, niște coacervate mai complicate împinse de valurile vieții una spre alta. Oare asta am făcut și noi doi? Oare am fost doar două coacervate împinse de valurile supei primordiale ale întâmplării una spre alta?

—Nu îți mai pune astfel de probleme, a încercat să o consoleze Mirela, fiindcă atunci degeaba ești imună la boală, deoarece ai să mori de inimă rea în cele din urmă.

Au ajuns la casa bătrânească a bunicilor, în Predealul unde a început totul. Eva a coborât, iar Mirela s-a grăbit să se întoarcă spre București.

Eva a străbătut Predealul în lung și-n lat, dar nu a mai găsit niciun om în viață.

Când a ajuns la casa bunicilor, a văzut că bunicii săi erau morți, întinși pe pat, ținându-se de mână.

Peste tot în oraș, pe străzi, erau numai cadavre și în ciuda faptului că erau morți de mult și vremea era încă destul de caldă, nu mirosea niciunul a putrefacție. Parcă se uscau și se deshidratau și dacă își amintea ea bine, cam așa mirosea și într-o veche biserică atunci când a dus-o bunica ei în copilărie. Un fel de miros de smirnă amestecată cu tămâie.

În cele din urmă s-a dus spre gara din Predeal. Undeva prin apropiere era și internatul liceului unde a început totul, dar nu-i făcea plăcere să privească spre el. A găsit banca unde se bucura să stea și să privească la trenurile care treceau atunci când era în vacanța de vară la bunici. Lângă gara cu acoperișul în formă de aripi de fluture, cum îi plăcea ei să spună.

S-a așezat pe spate pe bancă, având sticla de apă lângă ea. Îi era sete, dar parcă nici chef să mai bea apă nu avea, exact cum se întâmplase cu micuța cățelușă albă din copilăria ei. Ca și cum nu ar mai fi avut chef de nimic, ca și cum nu mai avea putere să mai trăiască.

Dar și-a adus aminte de niște vorbe spuse cândva, undeva la vreo slujbă din care nu-și putea aminti decât cuvintele: Eva a fost cea care a dat naștere omenirii și tot Eva va fi și cea care o va face să piară. Sau poate numai i se părea, fiindcă nu credea că un preot ar fi putut spune așa ceva.

Cum stătea întinsă pe spate, la un moment dat a auzit niște pași grei cum se apropiau de banca ei. A deschis ochi și la vreo cinci metri de ea a văzut un urs uriaș. Sau poate că doar i se părea uriaș din cauză că era ea culcată pe spate. Oare acesta îi va fi sfârșitul? Să fie mâncată de un urs? Dar ursul nu părea deloc nici furios, nici înfometat. Părea mai degrabă derutat și după ce mai făcu încă un pas, unul dintre picioare îi cedă și căzu într-un genunchi. Apoi îi cedă și celălalt picior și o clipă, atât cât ursul a întins labele uriașe spre ea, părea doar o fiară care se roagă în genunchi unui Dumnezeu nevăzut. Sau poate se ruga de ea să nu facă ce-a făcut. De parcă ar putea să dea timpul înapoi.

De undeva de după clădire a apărut și o căprioară și pășind peste ursul mort, s-a apropiat de ea și și-a pus capul în poala ei. După o vreme s-a înserat și lângă erau doar un urs mort, o căprioară pe moarte și ea, care, de asemenea, nu se simțea prea bine.

Tot ce putea să facă era să privească spre nord, spre ceea ce credea ea că ar putea fi Steaua Polară și să aștepte să moară. În timp ce privea în ochii umezi ai căprioarei, care îi aminteau de ochii blânzi ai lui Florin, se gândea fără să vrea cum ar fi fost mersul lumii dacă ea nu s-ar fi întâlnit cu Marcel la Predeal.

Sau dacă ea și-ar fi văzut de desenele și de talentul ei, în loc să se zbenguie și să se giugiulească câteva nopți ascunși de toată lumea. Nu avea de unde să știe, pentru că nu putea da timpul înapoi.

În pădure, deși nu bătea deloc vântul, se auzea cum cad brazii. O pulbere ruginie de cetină a început să se aștearnă peste ea. Și-a adus aminte de vechiul cântec al copilăriei ei: „O, brad frumos, cu cetina tot verde!”. Brazii, simbolul vieții și al verdeții veșnice, mureau. Dacă nici măcar cetina nu mai era verde, iar brazii falnici de odinioară nu se mai puteau ține în picioare, însemna că toată lumea se prăbușea în jurul ei.

În cele din urmă, Steaua Polară sau ceea ce credea ea că este Steaua Polară a început să pălească și în final a dispărut cu totul.

A trebuit să treacă și câteva clipe până să își dea seama că nu Steaua Polară apunea, ci ochii ei s-au închis în timp ce trecea în neființă.

                                                                   *

Cândva, peste multe miliarde de ani, într-un ocean primordial de pe o planetă numită cândva Terra, din fulgerele cerului și din câteva minerale de pe mal, vor lua naștere mici molecule de albumină care se vor uni după o vreme în coacervate. Coacervatele se vor legăna multă vreme în valurile călduțe ale supei de la malurile oceanului. Unul din valuri va împinge din întâmplare un coacervat spre altul. Și acesta va vedea că este bine.