Un fragment consistent din „Manualul practic de magie neagră”

Pentru că sunt mereu întrebat despre tipul de roman care este „Manualul practic de magie neagră” vă pun la dispoziție mai jos un fragment consistent – mai precis tot capitolul întâi.

 

Manual practic de magie neagră

Capitolul 1

Cufărul misterios

 

Elenina împlinise șaisprezece ani cu o zi înainte, dar nu-și dorise să dea o petrecere acasă, așa cum o îndemnaseră părinții ei. La fel cum făceau toți colegii, dusese la școală o cutie cu bomboane de ciocolată, pe care le împărțise profesorilor și colegilor de clasă, iar după-amiază ieșise la o cofetărie cu două dintre prietenele ei.

Tatăl ei ar fi vrut să îi organizeze ceva mai deosebit, dar mama ei părea mulțumită și cu varianta asta. Elenina știa de ce, dar nu avea nici cea mai mică intenție să le spună și altora, pentru că era secretul lor bine păstrat: între patru și șase după-masa, maică-sa stătea acasă și urmărea un mini-maraton de două telenovele una după alta, ceea ce o făcea absentă pentru restul lumii. Dacă ar fi pregătit o petrecere acasă, ar fi trebuit să se lipsească de cea mai mare plăcere a ei după shopping, așa că acceptase mulțumită ideea cu cofetăria și îi cumpărase câteva bluze și o rochiță pe care i le dăduse grăbită, cu ochii la ceas.

Tatăl ei fusese mai sincer și îi dăduse niște bani cu o figură ușor încurcată, zicându-i că nu știa ce i-ar fi plăcut ei mai mult să-i cumpere. Elenina acceptase cu un zâmbet și banii, și pupicul lui grăbit, dar își spusese că nu de banii lui avea nevoie, ci de cu totul altceva, de un lucru pe care avea să-l ia mai târziu pe furiș din garajul lui. Nu-și făcea griji că ar fi putut să-l supere, pentru că el nu avea să afle deloc despre asta – niciodată nu se întorcea acasă înainte de cinci, șase seara. Însă trebuia mai întâi să aștepte să decoleze mama ei spre sufragerie, să deschidă televizorul mare cât jumătate din perete și să se piardă iar în încurcăturile amoroase ale personajelor pe care le urmărea zilnic.

Așteptă nerăbdătoare în camera ei, care era chiar vizavi de sufragerie, până la patru fără cinci, când mama ei bătu la ușă și îi zise:

–  Elenina, te rog să ai grijă pe aici – și să nu mă deranjeze nimeni până la șase decât…

– Știu, mamă, decât dacă ia casa foc. Și nici măcar atunci, dacă nu-i absolut necesar și se descurcă  pompierii singuri.

Mama îi zâmbi și închise ușor ușa în urma ei. Era gluma lor încă de când începuseră cele două seriale în urmă cu aproape doi ani.

Elenina așteptă câteva minute bune, până când muzica de generic a primei telenovele dispăru, înlocuită de replicile pline de pasiune ale protagoniștilor. Apoi, încercând să nu facă niciun pic de zgomot, coborî în garajul tatălui ei și cercetă cu privirea de jur împrejur.

Ca orice bărbat care dispune de bani, tatăl ei își dotase garajul cu toate lucrurile de care i se păruse că ar putea avea nevoie vreodată. Peste tot în jur, atârnate pe pereții garajului sau așezate cu grijă în dulapuri și sertare, erau mașini de găurit de toate tipurile, fierăstraie puternice cu care ar fi putut să taie chiar și un tanc și scule și unelte care ar fi putut asigura necesarul unui atelier auto mai modest. E inutil de adăugat că toate erau noi sau folosite cel mult o dată sau de două ori.

Elenina își trecu privirea peste ele și se îndreptă spre un panou pe care erau prinse ciocane de diferite mărimi. Luă unul de o jumătate de kilogram și, cum i se păru cam ușor, îl schimbă cu unul mai mare. Cu o zi în urmă luase o pânză de bomfaier, dar n-avusese niciun succes cu ea, așa că acum era hotărâtă să ia măsuri radicale: micul lacăt care stătea în cale curiozității ei precis nu avea să reziste dacă-l lovea direct cu un ciocan de un kilogram. La nevoie, putea să-l schimbe cu un ciocan și mai mare de-atât, dar în după-amiaza asta era hotărâtă să-i vină de hac cu orice preț.

Lacătul cu pricina era de fapt un lăcățel abia un pic mai lung decât degetul ei mare, cu tot cu tortiță. Îi stârnise curiozitatea de multă vreme și ar fi vrut de mai demult să-l deschidă, numai că se afla în pod, loc unde îi fusese interzis să se aventureze o grămadă de timp. Motivul oficial era că acolo se aflau câțiva faguri de viespi, dar la începutul anului Elenina mersese până sus cu o lanternă și văzuse clar că fagurii erau vechi și abandonați de foștii lor locuitori.

– Totuși, e periculos și aș prefera să nu urci acolo, insistase mama ei când Elenina îi comunicase noutatea.

– Ce pericol ar putea fi? se mirase Elenina, iar tatăl ei, care asista și el la discuție, începuse să râdă.

– Maică-ta crede că podul este bântuit de spiritul malefic al bunicii ei, spusese el printre hohote.

– Marcele, Marcele, oprește-te! Știi că nu-mi place să vorbim despre asta, încheiase mama ei discuția.

Elenina încercase apoi să-l descoase pe tatăl ei despre „spiritul malefic” din pod, dar nu reușise să obțină decât mormăituri evazive:

– Ei, prostii de-ale mamei tale. Mai bine să nu vorbim despre ele, pentru că se supără dacă află.

N-au mai vorbit, dar curiozitatea Eleninei fusese definitiv și iremediabil stârnită. Iar dacă până atunci mai rezistase cum rezistase, după ce se întorsese de la cofetăria unde-și sărbătorise ziua, își pierduse complet răbdarea. Profitase de faptul că mama ei era încă prinsă de magia telenovelelor și căutase înfrigurată pe internet metode prin care putea să deschidă lacătul fără cheie. Soluțiile pe care le găsise erau foarte multe, foarte bune și i-ar fi folosit de minune unui spărgător amator. Însă pe ea nu o ajutau absolut deloc, pentru că fiecare dintre ele se referea la lacăte care aveau deja chei, iar singura sarcină a hoțului începător era să facă o copie după ele. La o adică s-ar fi descurcat și ea cu așa ceva, metodele nu păreau prea complicate, numai că adevărata problemă era că nu avea de unde să scoată cheia după care să facă o copie. O căutase peste tot, chiar și pe sub fagurii de viespi sau pe sub marginile luminatoarelor. Nu era și pace.

Podul era plin de tot felul de vechituri și nu era nici foarte curat, nici foarte bine întreținut. Elenina bănuia că unul dintre motivele pentru care arăta cum arăta era aversiunea mamei ei față de el. Oricum, de fiecare dată când profita de absența mamei ca să bântuie prin pod și să răscolească prin dulapurile și sertarele vechi, fiecare escapadă sfârșea invariabil în fața cufărului încuiat cu lăcățelul pe care astăzi voia cu orice preț să îl deschidă.

Era un cufăr vechi din lemn masiv, cu capacul întărit cu benzi groase de metal. Chiar dacă se vedea că anii trecuseră peste el, lemnul din care era făcut părea aproape neatins de vreme. Benzile de metal începuseră puțin să ruginească, dar erau altfel intacte și prinse cu nituri mari și solide.

După ce se întorsese de la cofetărie și căutase cheia peste tot fără s-o găsească, luase o pânză de bomfaier și încercase să taie lacătul. Era ultima dintre metodele pe care le aflase de pe net și era nerecomandată pentru că lăsa urme care nu mai puteau fi șterse pe urmă. Eleninei nu-i păsa de urme, oricum ea era singura care mai urca în pod de multă vreme, dar după un sfert de oră de trudă fusese nevoită să renunțe: pe toarta lacătului nu se vedea nici măcar o urmă de zgârietură. Coborâse înapoi în garaj și pusese bomfaierul la locul lui, gata să se dea bătută, dar găsise într-un sertar un set de pile diamantate pentru metale dure. Urcase înapoi scările aproape în fugă, dar și cu pilele eșuase la fel ca înainte, așa că le aruncase furioasă prin tot podul.

Cu gândul la întâmplările de ieri, Elenina urcă o treaptă pe scara care ducea în pod și cântări neîncrezătoare ciocanul în mână, întrebându-se dacă nu ar fi fost bine să ia unul mai mare. Era gata să se întoarcă când simți o dorință de nestăpânit să ajungă cât mai repede în fața cufărului. Imboldul era mai puternic decât ea, mai presus de ce simțea de obicei. O singură dată mai fusese cuprinsă de o trăire atât de intensă, atunci când, după o zi întreagă de hoinărit cu clasa prin munții Piatra Craiului, răbdaseră cu toții de sete pentru că ghidul lor se bazase pe un izvor pe care-l găsiseră secat. Exact aceeași senzație o simțea și acum, deși în mod sigur nu era vorbă de sete. Era o nevoie pe care nu și-o putea explica, care o împingea să ajungă cât mai repede în pod – și nu oriunde, ci în fața cufărului. Pe când urca scările și deschidea trapa, parcă avea în față cufărul și numai cufărul, care i se părea înconjurat de o lumină pală ce pâlpâia ușor.

– Doamne, ce naiba se întâmplă cu mine? se întrebă ea, proptind bine chepengul, ca nu cumva din cauza vreunui camion care trecea pe stradă să se trântească și să răsune în toată casa.

Cufărul era tot acolo și bineînțeles că nu era înconjurat de nicio lumină. Elenina zâmbi crispată și se apropie de el, strângând puternic ciocanul în mână. Se lăsă în genunchi în fața lui și timp de o clipă se întrebă de ce lacătul era atât de strălucitor, când cufărul în sine era atât de vechi. Însă nu stătu să se gândească prea mult la asta, ci, cuprinsă de nerăbdare, luă hotărâtă lacătul în mâna stângă și-l strânse bine, iar cu dreapta ridică ciocanul și se pregăti să lovească. Avea de gând să dea mai întâi o lovitură mai ușoară, pentru a-i testa tăria, iar abia apoi avea să lovească cu toată puterea.

O clipă i se păru că era într-un vis, pentru că nici nu făcu vreun efort și se trezi deja cu micul lacăt în mână. Auzise doar un ușor clinchet, dar Elenina era sigură că nici măcar nu trăsese de el. Privi fără să creadă când spre lacătul din mâna ei, când spre tortița lui care acum se bălăngănea ușor în belciugul cufărului. Încă neîncrezătoare, scoase tortița din belciug și începu să ridice cu grijă clapa.

Lângă ea răsună un scârțâit sinistru, ca și cum ceva sau cineva foarte greu ar fi călcat pe podeaua podului. Râse nervos, amintindu-și că tatăl ei pomenise de spiritul malefic în pod, chiar dacă nu credea în existența lui. Dacă femeia despre care vorbeau părinții ei fusese bunica mamei ei, Eleninei i-ar fi venit un fel de străbunică. Își zise că probabil că era un grad de rudenie prea îndepărtat ca să mai aibă vreo importanță.

Făcându-și curaj, ridică puțin câte puțin capacul cufărului. Un nou scârțâit al podelei îi însoți mișcarea și Eleninei i se păru că cineva se uita peste umărul, ba chiar și că auzea o respirație adâncă în spatele ei, dar când se întoarse grăbită nu văzu pe nimeni. Praful pe care-l stârnise când urcase în pod strălucea ca niște mici diamante în razele piezișe ale soarelui ce se strecurau prin lucarne. Într-un loc parcă se învârtejea mai tare decât în altele, dar Elenina nu se uită mai atent pentru că era atrasă irezistibil de cufăr și de conținutul lui.

Clătină din cap și se încumetă să deschidă până la capăt capacul cufărului. În prima clipă fu dezamăgită de ce găsi acolo. Se aștepta la o mulțime de fleacuri din secolul trecut, așa cum găsise și prin celelalte lăzi și sertare din pod, dar în loc de asta văzu doar o bucată masivă de lemn negru, elegant fasonată, cu o adâncitură atent lucrată în care se afla un caiet negru pe coperta căruia scria cu litere aurii, frumos caligrafiate:

 

„PENTRU STRĂNEPOATA MEA, ELENINA”

 

Iar dedesubt, cu același scris, dar parcă mai colțuros și amenințător, se specifica:

 

„NUMAI ȘI NUMAI PENTRU STRĂNEPOATA MEA ELENINA”

 

Se încruntă fără să știe dacă să fie amuzată sau înspăimântată, apoi mai privi încă odată în jur și ridică cu grijă caietul din adâncitura în care era adăpostit.

Sub caiet, într-o scobitură în lemn, mai era un colier de perle negre. Îl luă cu grijă în mână și, după ce îl privi încântată, îl puse cu regret înapoi: oricât de talentată ar fi fost la „îmbunătățit realitatea”, se îndoia că îl putea purta prea curând. Poate cu vremea ar fi putut găsi o explicație pentru existența lui pe care s-o accepte și mama ei, dar era conștientă că încă nu avea așa ceva. Iar lucrurile ar fi fost și mai grave dacă mama ar fi aflat că-l găsise în cufărul străbunicii.

 

cufarul

 

 

Reveni la caietul elegant, cu coperta ce părea să fie făcută din piele vopsită în negru și cu colțurile prinse într-un metal strălucitor pe care Elenina îl bănuia a fi argint.

Deschise caietul și pe pagina de gardă citi din nou o atenționare amenințătoare:

 

„ATENȚIE!

Dacă nu ești strănepoata mea, ELENINA, închide chiar acum acest caiet. Pleacă, uită de el și astfel poate blestemele mele nu te vor urmări.”

 

Dedesubt, cu litere abia vizibile, scria:

 

„Mic manual de magie neagră”

 

Elenina râse nervos și privi în jur, ca și cum s-ar fi așteptat să fie pândită de cineva. Dar cum era singură, mai dădu o pagină și începu să citească:

 

„Draga mea strănepoată Elenina,

 

Dacă totul a mers bine, tu ai împlinit ieri seară șaisprezece ani, așa că poți citi liniștită acest caiet. Însă dacă nu i-ai împlinit și totuși ai deschis cufărul, prin forță sau alte mijloace, atunci crede-mă că este mai bine să pui caietul la loc, să închizi cufărul și să uiți de el până când vei împlini vârsta asta. Odată cu deschiderea lui te pândesc mari primejdii, pe care nu le vei putea înfrunta înainte de șaisprezece ani, pentru că forțele tale abia atunci se vor manifesta cu toată puterea.

Dar probabil că te-am făcut foarte curioasă, așa că nu am să te mai fierb la foc mic, ci am să-ți spun adevărul: noi suntem vrăjitoare. Mai precis, noi două suntem vrăjitoare. Mama și bunica ta nu s-au învrednicit cu această chemare, în parte pentru că nu au vrut, în parte pentru că darul acesta al vrăjitoriei are un mod foarte complicat de a se transmite între generații. Poate că vina cade și asupra mea pentru faptul că ele sunt lipsite complet de har, căci mi-am folosit arta pentru a le lipsi pe ele de puteri magice și a ți le transfera ție. Chiar dacă nu îți vine să crezi, o să fii cea mai puternică ființă magică care s-a născut vreodată. Ba mai mult decât atât: ești prințesa unui regat care te așteaptă să îl iei în stăpânire. Eu am fost regina lui o bună bucată de timp, până când am fost răpusă de un grup de complotiste.

Știu că încă nu crezi ce-ți scriu aici, dar în foarte scurtă vreme te vei convinge. Va trebui să înveți repede să-ți folosești puterile magice, deoarece vei fi înconjurată de dușmani. O să ai și un paznic în preajmă, dar va trebui să înveți să te aperi singură, pentru că toți cei ce mi-au vrut răul se vor îndrepta de acum împotriva ta. Am fost o vrăjitoare puternică și suficient de îndărătnică încât să îmi stârnesc o mulțime de dușmănii.

Tu va trebui să îmi duci munca mai departe. O să îți explic eu mai încolo despre ce este vorba, dar pentru asta ar fi bine să verificăm mai întâi câteva lucruri, ca să știm cum stăm.

În mod sigur ești vrăjitoare, dar au trecut aproape o sută de ani de când am dispărut și s-ar putea ca tot ce am pregătit eu cu grijă să fie puțin altfel decât ar trebui. Timpul are propriile lui planuri și de multe ori e greu să luptăm cu ele.

Va trebui să treci trei teste ca să fii sigură că ești cu adevărat prințesa vrăjitoarelor, așa cum mă aștept eu. Pentru că sunt mai ușoare, astă seară ne vom ocupa doar de primele două.

Primul este cel mai simplu. Nu e greu să afli dacă într-adevăr corespunzi din acest punct de vedere. Du-te în baie, aprinde toate luminile, dezbracă-te până la brâu și numără toate alunițele pe care le vezi pe corpul tău. Dacă sunt peste nouă, totul este în regulă. Dacă nu, problema este mai complicată: vei putea învăța magie, dar mult mai greu decât dacă ai fi avut peste nouă alunițe. Nu uita să iei și o oglindă de mână, ca să-ți verifici spatele și chiar și ceafa, pentru că unele alunițe au obiceiul să se ascundă în partea din spate a capului, chiar la limita dintre piele și păr. Se spune că cei care au mai multe alunițe vor trăi mai mult și vor fi mai sănătoși pentru că au celulele albe cu telomerele mai mari. Astea-s prostii de-ale oamenilor de știință, care nu sunt în stare să pună punctul pe „i”: persoana cu multe alunițe are puteri magice native care o feresc de boli și de probleme. Este un lucru înscris în ADN-ul nostru și nimeni nu ni-l poate lua.

Acum că ai aflat asta – și sper că ai trecut testul alunițelor – să trecem la testul următor. Va trebui să te duci într-o grădină sau pădurice și să rupi câteva crengi de salcie – poate să fie și răchită, pentru ce urmează nu contează. Bănuiesc că știi cum arată o salcie, dar ca să fii mai sigură ți-am decupat o fotografie și am lipit-o alături, așa cum m-am priceput eu mai bine.

creanga-de-salcie

 

Important este ca mlădițele să le rupi, nu să le tai, de îndată ce apune soarele. Nu e foarte important să le culegi chiar în acel moment, dar cu cât mai aproape, cu atât mai bine. Apoi vii cu crengile acasă, te închizi cu ele în baie și dai drumul la apă cât să se umple cada – ai grijă să nu folosești nici săpun, nici spumă de baie. Apa trebuie s-o lași perfect curată. În timp ce aștepți, rupe șaptezeci și șapte de frunze de pe crengile de salcie aduse de tine. După ce ai șaptezeci și șapte de frunze rupte, ține-le strâns în mâna stângă, ca să se impregneze cu esența puterilor tale, apoi intră în cadă cu ele în mână. Rupe-le în jumătate una câte una și aruncă-le în apa din jurul tău pe toate, în afară de ultima, pe care o prinzi între buze și o ții așa cam un sfert de oră.

Sper că te gândești să încui ușa la baie, pentru că nu ar fi prea plăcut să intre cineva și să te vadă cu frunza în gură. Eu am fost neatentă și am fost surprinsă așa de o slujitoare. În nesimțirea ei, mi-a spus că seamăn cu o capră. Ei, ca să mă cunoști mai bine, îți spun că și-a petrecut restul vieții chiar sub formă de capră. Nu că m-ar fi încălzit asta foarte mult. Multe din lucrurile pe care le face cineva care practică magia par caraghioase pentru cei din jur, dar efectele sunt cele care contează.

După ce ai stat cam un sfert de oră în cadă, rupe și ultima frunză, amestec-o cu celelalte, apoi ieși afară și scoate dopul de la cadă. Nu știu dacă ai învățat la școală despre efectul Coriolis. Dacă nu, am să îți spun eu despre ce este vorba în doar câteva cuvinte, ca să nu te plictisesc prea tare: forța Coriolis a fost descoperită de un savant al cărui nume era, bineînțeles, Coriolis. El a aflat că, datorită mișcării de rotație a pământului, când ești în emisfera nordică, apa care se scurge printr-un orificiu trebuie să se scurgă în sensul mișcării acelor de ceasornic. Iar dacă ești în emisfera sudică, se scurge spre stânga, în sens invers mișcării acelor de ceasornic.

Urmărește cu atenție apa: când cada e aproape goală, la scurgere se va forma un mic vârtej. Fii atentă la sensul de rotație: fiind în emisfera nordică, datorită forței Coriolis vârtejul ar trebui să aibă sensul acelor de ceasornic, deci să se rotească spre dreapta. Dacă și la tine se va roti la fel, asta înseamnă că va trebui să te pui cu burta pe carte – o carte mai complexă decât „Micul manual de Magie” pe care îl ții acum în mână – și să înveți în ore lungi grele și chinuitoare cum să stăpânești magia la un nivel mulțumitor. Dacă însă apa se va scurge fără să facă nici un vârtej – așa cum eu cred și sper să o facă – nu va trebui să faci nimic și magia va veni la tine atât de repede și cu o forță așa de mare încât uneori nu ai să o poți stăpâni. Nu mă întreba de ce oamenii înzestrați cu darul magiei anulează forța Coriolis. Habar n-am, dar știu precis că așa se întâmplă. Și în cazul acesta te vei folosi de „Micul manual de Magie”, dar de data asta numai pentru a-ți tempera pornirile, ca să nu faci lumea din jurul tău să o ia razna din cauza forțelor pe care le poți dezlănțui fără voia ta.

Gata! Ajunge pentru astăzi! Du-te și fă ce ți-am spus până acum, iar pe urmă poți să revii și să citești mai departe.”

 

Ca și cum s-ar fi sincronizat cu cele scrise în caiet, dinspre intrarea în pod s-a auzit vocea pătrunzătoare a mamei ei.

– Elenina… ce tot faci de atâta vreme în pod?

Elenina tresări și închise caietul cu coperți de piele, apoi îl trânti în cufăr și închise cu zgomot capacul. Fusese atât de prinsă de lectură încât nici nu observase că trecuse vremea primei telenovele, când de obicei mama ei făcea o scurtă pauză ca să mai stea câteva minute de vorbă cu ea.

– Îmi caut un costum pentru carnaval, mamă, răspunse ea, încercând să nu-și lase vocea s-o trădeze, ca să nu afle mama ei cât de emoționată era.

– De o oră? întrebă maică-sa și capul i se ivi în capul scării care ducea în pod.

– Păi nu am găsit nimic care să mi se potrivească, zise ea și se îndreptă spre scară, pentru ca mama ei să nu urce și să-i descopere secretul.

Maică-sa aruncă o privire circumspectă prin podul prăfuit și pufni nemulțumită:

– Dă-le naibii de vechituri, mai bine du-te în oraș să îți cumperi ceva ca lumea.

– Bine mamă, făcu Elenina ascultătoare și se îndreptă spre ea gata să coboare scara.

Pentru mama ei, „ceva ca lumea” însemna ori ceva la modă, ori măcar ceva nou și scump, dacă se putea.

Coborâră împreună în sufragerie și maică-sa îi reaminti să nu întârzie la cină. Tânăra dădu din cap ascultătoare și, din clipa în care rămase singură, țâșni spre baie. Aprinse toate luminile, încuie ușa, își dădu jos tricoul și începu să-și numere alunițele. Pe la douăzeci și trei se opri și oftă ușurată. Primul test îl trecuse cu brio. Nu mai avea de trecut decât două.

Imediat după ce ieși din baie, fugi la calculator să afle ora exactă la care apune soarele în 25 septembrie. Află repede că apusul era la ora nouăsprezece și douăzeci și nouă de minute.

După ce se termină și a doua telenovelă, îi spuse mamei ei că voia să iasă ca să ia puțin aer. Tatăl ei, care printr-o minune ajunsese mai repede decât de obicei acasă, mormăi aprobator:

– Prinde foarte bine o plimbare de seară. Îmi pare rău că nu pot să vin cu tine, mi-ar prinde și mie bine un pic de aer.

Elenina își luă o geacă de blugi pe ea și ieși înainte ca el să se răzgândească și o aprobă din mers pe mama ei, care ca de obicei îi mai dădu un sfat înainte de plecare:

– Ai grijă pe unde umbli! Imediat se lasă seara și am auzit că s-a umplut cartierul de golani.

Tânăra se mai uită încă o dată la ceas: era abia șapte seara, așa că avea tot timpul. Trebuia doar să traverseze strada și să intre în parc. Din câte își amintea, pe undeva prin desișurile dinspre pădure se găseau câteva sălcii plângătoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s