Încă un concurs !!!
Se pare că este luna concursurilor.
Puteţi câştiga acest lingou de argint de puritate 0,999 participând la următorul concurs:
*
prilejuit de publicarea in exclusivitate a romanului „ Apocalipsa după Ceauşescu” aici:
*
Bafta tuturor participanţilor!
Concurs
Pentru că spre sfârşitul anului voi finaliza o culegere de povestiri SF, m-am gândit să vă ofer aici un mic „aperitiv” sub forma unui amuzant concurs. Volumul se va numi „Trebuie să zbang tung bung” şi am deja o propunere de copertă de la editură după cum se vede mai jos. Dar sunt deschis şi la alte propuneri dacă vor exista.
Cum am mai procedat şi la alte concursuri, voi posta pe blog o povestire fără final. Este vorba de povestirea – MICA MEA CONTRIBUŢIE LA SFÂRŞITUL LUMII.
Ea este de fapt scrisă şi pregătită pentru tipar dar cu ocazia acestui concurs lansez o provocare către toţi cititorii să completeze ei finalul. Cel care se va apropia cel mai mult de finalul imaginat de mine va câştiga un set de cinci cărţi pe care le-am publicat de-a lungul vremii – eventual cu autograf. Nu exista limită la mărimea textului: poate să fie o singură frază sau chiar câteva pagini şi am să vă rog să postaţi continuarea dumneavoastra în comentarii. Concursul începe în 15 septembrie şi se va finaliza în 30 septembrie la ora 24 când voi posta şi finalul povestirii spre a putea să compare toată lumea versiunile.
Acestea sunt cărţile pe care le voi oferi drept premiu:
MICA MEA CONTRIBUŢIE LA SFÂRŞITUL LUMII
Sunt un profesionist. Nu este vorba de lipsă de modestie, dar cum altfel aţi putea numi un om care are un cazier imaculat ca zăpezile de pe Kilimanjaro şi care a sustras la vremea lui cele mai celebre pietre preţioase din lume? Mi-au trecut de-a lungul vremii prin mână şi diamantul Hope, şi smaraldul Patricia, ca să pomenesc numai de cele mai cunoscute. Uneori, pentru variaţie, mai făceam să-şi schimbe proprietarul şi câte un tablou celebru, totuşi specialitatea mea rămâneau cristalele. Puţinii cunoscuţi care îmi ştiau activitatea mă bănuiau că am o slăbiciune pentru ele, dar, de fapt, aveam o slăbiciune pentru libertatea mea, pentru că era mult mai uşor să te strecori pe sub ochiul necruţător al camerelor de luat vederi cu o picătură de frumuseţe pură, cum erau pietrele preţioase, decât cu un tablou fie el şi făcut sul.
Din acest motiv, printre colecţionarii cu greutate eram socotit un fel de rara avis, pentru că nu-mi lăsasem aproape nici o comandă neonorată, odată acceptată. Dar şi tariful meu era pe măsură: un milion de dolari lovitura plus cheltuielile ocazionate de acţiunea în sine. Fără îndoială că au fost şi lovituri pe care le-am refuzat şi poate de aici îndelungata mea activitate profesională. Existau locuri pur şi simplu inaccesibile sau erau acţiuni care ar fi fost realizabile, dar a căror punere în scenă ar fi costat mai mult decât piatra în sine.
După mai mulţi ani de activitate, aveam douăsprezece milioane în diferite conturi şi tot atâtea lovituri strălucite la activ; ajunsesem la jumătatea vieţii şi tocmai mă întrebam dacă nu cumva ar fi cazul să mă retrag. Nu eram superstiţios şi o eventuală a treisprezecea lovitură nu-mi crea emoţii, dar parcă am avut o uşoară ezitarea atunci când am fost contactat iarăşi prin canalele obişnuite. Şi dacă, de obicei, numele clientului îmi rămânea necunoscut, de data asta l-am aflat chiar de la început, şi asta nu mi-a plăcut deloc. Despre Donald Koster auzisem şi eu la fel ca oricine citea ziarele, pentru că avea prostul obicei să nu lase să treacă măcar o zi fără să se scrie despre el. Un gest de caritate generos azi, un capăt de acuzare mâine şi o căsătorie cu o starletă poimâine nu puteau să-mi scoată din minte ceea ce bănuia toată lumea, şi anume faptul că principala parte a averii magnatului provenea din comerţul mai mult sau mai puţin legal cu arme.
Ce ar putea să-şi dorească un om de calibrul lui şi să nu poată obţine prin alte mijloace, încât să fie nevoit să apeleze la mine? În seara când m-a primit în cabana lui singuratică din munţii Apalaşi, undeva în apropierea vârfului Washington, încă nu mă lămurisem, deşi îmi întinsesem toate antenele pe care le aveam — şi nu erau deloc puţine.
Odată prezentările făcute, secretarul lui care mă adusese la cabană se făcuse nevăzut, cum nevăzuţi s-au făcut şi oamenii de la pază.
Mă instală într-un fotoliu, îmi aduse un scotch, apoi răscoli puţin buştenii care ardeau în cămin, dar toate acestea erau simple stratageme pentru a trage de timp şi a mă studia în voie.
— Îţi plac filmele, domnule Grimson? Acesta era numele sub care mă cunoştea.
Am gustat puţin din pahar, gândind cu rapiditate: acesta era un soi de test sau era pur şi simplu o încercare de a începe o conversaţie? La gestul meu, care putea fi interpretat drept unul pozitiv, el continuă:
— În ultimul timp, nu prea mai am timp de ele, aşa cum probabil că nu ai nici dumneata. Dar, în tinereţe, filmele, mai ales cele de aventuri, mă fascinau. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de „Indiana Jones şi Arca pierdută”. Tot filmul este superb, dar finalul este pur şi simplu terifiant pentru un colecţionar ca mine: un depozit întreg, plin cu artefacte care abia îşi aşteaptă colecţionarul potrivit. Multă vreme am crezut că este o simplă găselniţă a scenaristului pentru un final mai interesant…
Luă o înghiţitură de scotch, mai răscoli puţin jarul, apoi se aşeză pe fotoliul din faţa mea.
— Spre deosebire de clienţii dumitale obişnuiţi, care îşi bucură ochii cu pietricele sau nuduri, eu sunt un colecţionar mai pretenţios. Mie îmi plac artefactele ciudate şi deosebite…
Se ridică vioi şi deschise un seif încastrat la vedere în perete, de unde reveni cu o casetă. O aşeză cu grijă pe măsuţa din faţa noastră, apoi o deschise atent, iar în faţa ochilor mei uimiţi apăru celebrul craniu de cristal.
Zâmbi când văzu uimirea întipărită pe chipul meu şi spuse:
— Uneori, astfel de minunăţii apar ici-colo, în muzee sau în colecţii particulare. Apoi, pe neaşteptate, ele dispar cu totul din atenţia publicului şi prin mijloace specifice am aflat că nici nu apar în colecţii particulare, aşa cum este a mea.
Împachetă cu grijă craniul în casetă, pe care-o puse apoi cu evlavie în seif, se aşeză la loc în faţa mea şi-mi puse o mână pe genunchi, ca şi cum ar fi urmat să-mi spună un lucru de mare taină:
— Acum câteva luni a fost descoperită o sferă din acelaşi tip de cuarţ ca şi craniul. Au numit-o Sfera Magică, dar, după numai câteva zile în care a fost studiată de specialiştii de la Smithsonian Museum, sfera a dispărut cu totul. Nu a fost furată şi abia după îndelungi cercetări am aflat că astfel de depozite, precum cel din film, chiar există şi în ele Guvernul adună şi îngrămădeşte, fără nici un scop aparent, un artefact după altul.
Scoase un dosar şi mi-l înmână:
— Ai aici tot ce te-ar putea interesa ca să dai în relativă siguranţă lovitura – coduri de securitate, ore de patrulare… Tot ce ai nevoie.
Am dat să refuz, dar a făcut un gest de respingere a argumentelor mele înainte de a le auzi:
— O să îmi spui că nu este genul dumitale de lovitură, dar bănuiesc că zece milioane te vor face să te răzgândeşti şi să treci şi genul acesta de acţiuni în patrimoniul dumitale. Cinci milioane acum şi cinci milioane când îmi predai intactă Sfera Magică.
M-am răzgândit, într-adevăr, şi am luat dosarul gata să plec şi să mă apuc de treabă.
— Mai am o singură rugăminte, de fapt două, spuse Donald Koster înainte de a ne despărţi. Lovitura aş dori să fie dată săptămâna viitoare, mai precis pe 21 decembrie 2012. După cum ştii, conform calendarului mayaş, atunci este preconizat sfârşitul lumii, iar genul de oameni care-şi fac veacul în acel depozit sunt predispuşi ca în aceea zi să urmărească orice altceva, numai artefactele de acolo, nu; cred că vor sta cu toţii lipiţi de televizoare, să prindă apocalipsa în direct. A, mai adăugă el, şi aş dori să nu deschizi absolut deloc cutia în care se află Sfera Magică. Mi-o aduci şi-atât…
*
Dacă referitor la prima condiţie nu a fost nici o problemă, cu cea de-a doua se pare că nu avea să fie chiar aşa de uşor, şi asta din cauză că sfera, fie ea magică sau nu, era aşezată într-o simplă cutie din lemn şi nu era asigurată nici măcar printr-o încuietoare obişnuită, darmite vreun sistem complicat cu cifru sau alte minunăţii la care te-ai fi putut aştepta. Astfel că, atunci când am ajuns în garajul meu, am scos cutia din portbagaj şi am aşezat-o pe masă cu cât mai multă grijă. Valora totuşi zece milioane… După ce am iluminat-o cu o lampă puternică şi am cercetat-o cu o lupă, am hotărât că ceea ce era înăuntru valora zece milioane, indiferent dacă deschideam cutia sau nu. Am mai verificat o dată capacul, să nu aibă vreun sigiliu ascuns, şi l-am dat uşurel la o parte, pregătit pentru orice. S-a dovedit că nu era nevoie de atâtea precauţii pentru că înăuntru, încastrată într-o structură metalică ciudată, se găsea o simplă sferă din cuarţ, după cum zicea Donald Koster, deşi mie mi se părea că ar fi avut o structură mai complexă. Oricum, nu era ceva care să merite zece milioane de dolari, mai degrabă părea o sferă obişnuită, ce putea fi găsită prin bâlciuri cu cel mult zece dolari.
Şi totuşi, chiar înainte de a închide cutia, mi s-a părut că văd uşoare irizaţii în structura metalică ce încastra sfera. Mi-am plimbat degetele şi, sub apăsarea mea uşoară, din cutie a ieşit o formă tubulară, ca un mic microscop, iar sfera s-a înălţat puţin şi plutea acum liberă în faţa obiectivului. Înainte de a-mi da seama ce fac, mi-am lipit ochiul de ocular şi degetele au găsit aproape fără să caute o rotiţă de reglaj, încercând să potrivesc claritatea, deoarece acolo se zărea ceva. Am stins lampa, pentru că sfera avea propria ei luminescenţă şi, după câteva încercări, am început să văd mai bine. Norii mişcători arătau ca şi cum ar fi fost galaxii îndepărtate, iar mişcarea rotiţei părea să nu fie oprită de nimic, aşa încât am tot apropiat un astfel de sistem până când în faţa mea a apărut un sistem stelar cu vreo trei planete şi atunci mi-am dat seama că sfera era probabil un fel de hartă 3D a galaxiei, sau poate chiar a universului. Tot atunci mi-am dat seama că valoarea sferei era, în acest caz, nu de zece milioane, ci de… Am încercat să avansez o cifră, apoi mi-am dat seama că era nepreţuită. Pe de altă parte, niciodată nu am fost tentat să-mi opresc obiectele pentru care fusesem plătit să le fur, doar n-o să încep tocmai acum!
Aveam să i-o dau lui Donald Koster şi apoi s-o uit, dar înainte să închid cutia mai aveam o singură curiozitate: oare aş putea să localizez Terra pe această insolită hartă? Şi dacă da, cât de mult m-aş fi putut apropia ca să localizez un anume loc de pe planetă?
Mi-am aplecat iarăşi ochii peste ocular şi am mai găsit câteva butoane cu ajutorul cărora am început să caut. Probabil că avea şi un sistem automat asemănător cu Google Earth, dar funcţionând telepatic, pentru că la un moment dat, fără să mai mişc din butoane, obiectivul s-a fixat pe ceea ce părea a fi Terra. A durat câteva minute până am localizat oraşul în care mă aflam, dar mult mai puţin până am găsit garajul. O rotiţă pentru detalii fine, pe care am găsit-o instinctiv, m-a apropiat şi mai mult, apoi am rotit puţin butonul şi, într-un mod pe care nu mi-l pot explica, obiectivul a străbătut acoperişul din tablă al garajului, fără să lase nici o urmă, şi s-a focalizat asupra omului care studia preocupat o sferă la microscop. Am mai focalizat puţin şi acum obiectivul aproape atingea creştetul celui de la microscop, care părea să nu observe nimic. Încă o fracţiune de rotire şi i-am atins capul, şi chiar în acelaşi moment am simţit ceva atingându-mi ceafa şi imediat am ştiut ce este. Am ridicat imediat, îngrozit, obiectivul, până s-a depărtat suficient de sferă.
CONTINUAREA ESTE …
Îmi imaginam ce-ar fi însemnat această sferă în mâinile lui Donald Koster: trebuia s-o distrug şi să-i înapoiez banii. Aşa ceva nu trebuia să încapă pe mâinile nici unui om, dar mai ales în cele ale lui Donald Koster. Am desfăcut cu greu sfera din suportul metalic, am vrut s-o privesc mai bine, dar mi s-a părut că aud pe cineva la uşa garajului, aşa că am ieşit afară să verific. Strada era pustie, luminată de felinare şi de stelele strălucitoare ale nopţii înalte de iarnă. Peste drum se afla un mic bar, unde un banner mare şi multicolor anunţa: “21 decembrie 2012 — astăzi poate fi ultima zi, aşa că distrează-te!” — iar după aglomeraţia dinăuntru, părea că lumea într-adevăr se distrează. În capătul străzii au apărut două maşini care se apropiau repede. Le-am recunoscut imediat, aşa că am mai privit o dată la sfera din mâna mea, apoi trântit-o cât am putut de tare de podeaua de ciment de la intrarea garajului. În timp ce sfera se spărgea în mii şi miriade de cioburi multicolore, ca într-un nou Big Bang, m-am uitat în sus, spre cerul curat de iarnă. Am văzut cum stelele se sting încet una după alta şi un întuneric dens, ca de început de lume, a prins să se strângă în jurul meu…
SFÂRŞIT
Sergiu Someşan
ÎNTÂLNIRE CU DRAGONUL
Cetatea nu arăta cu mult mai bine ca altele, dar avea nevoie de o Călăuză. Şi eu tocmai asta eram, aşa că m-am apropiat de porţile ferecate şi am bătut în ele tare, cu bastonul. Pesemne că eram aşteptat pentru că, după ce am fost cercetat fugar printr-o ambrazură din zid, poarta s-a întredeschis şi mi s-a făcut loc să intru.
Am fost condus la căpetenie, care m-a primit imediat într-o sală de consiliu ce cunoscuse şi vremuri mai bune.
— De trei zile te aşteptăm, îmi spuse el cu un reproş voalat în voce. Încă de ieri trebuia să trimitem ofranda şi Dragonul şi-a pierdut răbdarea pentru că iar a început să trimită nori de fum asupra noastră — şi-mi arătă spre fereastră, unde spre nord cerul era acoperit de o pâclă vineţie, care părea că se apropie.
— Am venit cât am putut de repede, am spus, dar drumurile sunt total distruse în partea asta…
— Ştim, ştim, dar e bine că aţi ajuns până la urmă. Am dori să porniţi imediat la drum, până nu se înfurie iar. Şi, adăugă el, dacă nu este cu supărare, am dori să facem plata la întoarcere.
La întrebarea mea nerostită, răspunse:
— Acum un an, Călăuza, după ce a luat banii, a fugit în lume cu tot cu fecioară şi nu au ajuns la Dragon… a fost un an groaznic. Noaptea, Dragonul ajungea până la poalele zidurilor şi distrugea totul. Nu vrem să mai riscăm să ne pierdem încă o dată toate recoltele. Rezervele noastre sunt epuizate, aşa că, dacă rămânem şi anul acesta fără recolte, nu ne rămâne decât să mergem cu toţii direct în gura Dragonului…
După ce-am stabilit condiţiile plăţii, căpetenia trimise după fecioară, iar eu am rămas în aşteptare. De câţiva ani buni, de când se observase că, uneori, pe lângă fecioara cuvenită, dragonii mai luau ca desert şi pe câţiva dintre cei care-o însoţeau, localnicii cu stare din cetăţile ce se pricopsiseră cu câte un dragon prin preajmă preferau să strângă o sumă consistentă şi să încredinţeze această sarcină unor oameni de meserie, aşa ca mine.
Căpetenia privi în jur să se convingă că nu ne aude nimeni, apoi se apropie şi-mi spuse şoptit:
— Aş vrea să spun că unele fete încearcă să convingă Călăuza să se culce cu ele în ultima noapte, crezând că astfel Dragonul le va refuza jertfa. Problema este că, în cazul acesta, Dragonul se simte trădat şi mănâncă atât fata, cât şi Călăuza, apoi se răzbună pe cetate…
Am dat aprobator din cap: în lumea noastră, poveştile astea circulau de multă vreme, dar noi, cei de meserie, nu prea le luam în seamă.
M-am apropiat iarăşi de geam şi, în timp ce priveam spre norul care căpătase acum o culoare verzuie, în cameră a fost adusă fecioara. Era plânsă şi foarte frumoasă, aşa că, dacă cea de anul trecut arăta tot ca asta, nici n-o condamnam prea tare pe Călăuza care plecase cu ea în lume.
— Până la hotarul cetăţii o să vă însoţească câţiva oameni din gardă, apoi va trebui să vă descurcaţi. Drumul până acolo este de o zi şi o noapte. Vă dăm merinde pentru trei zile, deşi… Încerca să-mi spună că, de fapt, la întoarcere voi avea numai eu nevoie de merinde, dar văzând ochii plânşi ai fetei, se poticni şi chemă gărzile.
— Ar fi bine să plecaţi imediat, poate faceţi o bucată bună de drum şi astăzi, pentru că Dragonul nu se va opri până nu… Se poticni iar şi arătă numai din ochi spre fată.
Cei din cetate ne-au condus până la poartă, pe care au trântit-o brusc în urma noastră, de parcă dragonul ar fi bântuit pe undeva prin preajmă. După numai câteva ceasuri de drum, cei doi soldaţi care ne însoţeau ne-au arătat nişte dealuri în faţa noastră şi au mormăit o scuză că până acolo ţine hotarul şi că ei nu pot merge mai departe, aşa că trebuie să se întoarcă.
Am rămas numai eu cu fata, care mergea încet de parcă ar fi vrut să amâne cât mai mult întâlnirea cu dragonul. Nu puteam s-o condamn, mai ales că, fiind atât de frumoasă, ar fi avut un viitor liniştit alături de vreun flăcău de treabă, dacă nu ar fi apărut puzderia asta de dragoni şi legendele legate de ei. În seara ce se lăsa tot mai mult, a început să-mi povestească despre viaţa ei din ultimii ani, de când a aflat că fusese sortită Dragonului. A fost păzită zi şi noapte, ca să nu se apropie vreun băiat de ea şi, chiar dacă s-ar fi putut apropia, dacă nu ar fi trecut înainte de plecare examenul în faţa bătrânelor satului, ar fi fost ucisă cu pietre în piaţa Cetăţii. De asta îmi dădea de înţeles că acum, în noaptea care se apropia repede, ar fi momentul ca ea să ajungă femeie şi să scape de soarta ce-o aştepta.
După ce-am mâncat la poalele unui copac înalt, ne-am făcut tot acolo culcuşul pentru noapte.
— Pot să vin lângă tine? m-a întrebat şi, fără să mai aştepte răspunsul, s-a strecurat lângă mine. Era caldă şi speriată, aşa că fără să vreau am luat-o în braţe ca s-o încurajez.
A rămas un timp liniştită, apoi a început să mă strângă cu frenezie în braţe. S-a urcat pe jumătate peste mine şi cu una dintre mâini a început să-mi descheie pantalonii: fecioară, nefecioară, dar ştia rostul şi locul lucrurilor, aşa că foarte repede m-am trezit cu pantalonii daţi în jos până aproape de genunchi. A căutat mai departe şi s-a oprit dintr-odată, blocată:
— Ce-i asta? a întrebat ea.
M-am ridicat în capul oaselor şi i-am răspuns:
— Tablă.
— Cum adică tablă? Ce fel de tablă? a întrebat ea, de-a dreptul perplexă.
Mi-am ridicat pantalonii şi i-am spus:
— Tablă inox. Mai precis tablă inox V2A cu formulă îmbunătăţită şi rezistenţă sporită la radiaţii.
Clătină nedumerită din cap şi mă privi lung:
— Stai aşa… Tu nu eşti un bărbat adevărat? Un bărbat în carne şi oase?
Am clătinat cu tristeţe din cap:
— Îmi pare rău, dar sunt doar un RUC. RUC Trei, mai precis.
— Ce „ruc”? întrebă fata complet năucită.
— Robot Umanoid Constatator, varianta trei. Măsor nivelul de radiaţii din locurile unde au căzut bombele. Apoi calculez şi constat câtă vreme vor mai rămâne nelocuibile aceste locuri şi le comunic la Centru. Am fost creat foarte asemănător ca formă cu un om, dar constructorii mei nu au crezut că asemănarea trebuie să meargă chiar atât de departe — şi am făcut un gest vag spre pantaloni.
— Bine, bine, şi Dragonul? întrebă fata complet năucită. Ce este cu el?
— Dragonul este altceva. O să vezi dimineaţă mai multe, când o să ne apropiem…
M-a lăsat apoi în pace toată noaptea, deşi nu cred că a dormit prea mult, pentru că s-a tot foit. Prin circuitele mele, pe care le-aş fi echivalat cu un creier dacă aş fi fost om, îmi treceau în astfel de clipe tot felul de gânduri. Sau poate erau numai diferenţe de potenţial care nu reuşeau să se echilibreze în cadrul softului pe care-l aveam implementat. Eram dotat cu circuite de autoperfecţionare, adaptare şi învăţare, dar la ce-mi foloseau atâta vreme cât aveam, în loc de carne, tablă de oţel? Cu regretul că aceia care m-au proiectat nu au mers mai departe cu asemănările, m-am aplecat peste fata care tremura de frig şi am luat-o în braţe. Am pornit radiatorul intern, l-am reglat pe optim şi am privit-o cum se ghemuieşte în braţele mele, în căutarea căldurii. Eu, oricum, nu eram programat pentru somn, aşa că am aşteptat răbdător, cu ea în braţe, să răsară soarele.
După ce s-a trezit, am mâncat — da, am mâncat şi eu, pentru că, deşi nu am nevoie de hrană propriu-zisă, am observat că cei care mâncau lângă mine se simţeau mai confortabil dacă mâncam şi eu, chiar dacă ştiau că sunt robot —, apoi am pornit la drum. Pe măsură ce ne apropiam de punctul zero, semnele radiaţiilor remanente erau tot mai evidente. La un moment dat, am întâlnit un cadavru aproape mumificat şi fata s-a oprit speriată:
— Asta-i Maria! O cunosc după haine… Este fata care-a fost trimisă acum doi ani drept jertfă Dragonului!
M-am apropiat de leş şi am pornit contorul. Nu era foarte radioactiv, dar ţinând seama că trecuseră deja doi ani, probabil că fusese până în apropierea craterului, în căutarea Dragonului, spre a-l îmbuna. Sărmana fată! Sărmanele fete!
Am pornit din nou la drum, apoi, când contorul încorporat m-a avertizat că ne apropiem de pragul critic, i-am spus fetei să se oprească şi să mă aştepte, ceea ce a acceptat foarte bucuroasă.
— Ce fac dacă ţi se întâmplă ceva? m-a întrebat ea şi părea sincer îngrijorată. Dacă mă întorc în cetate, voi fi ucisă cu pietre, ca nevrednică…
— N-o să păţesc nimic şi-o să mă-ntorc repede. Ai uitat că sunt din cel mai bun oţel inox? Într-un gest de bravadă, mi-am ridicat pulpana hainei, bătându-mă ostentativ pe tabla de sub burtă.
Abia când am văzut-o că roşeşte mi-am dat seama că gestul meu ar fi putut fi interpretat ca fiind unul obscen, aşa că n-am mai spus nimic şi am pornit-o repede la drum, spre crater.
După ce-am făcut măsurătorile şi am estimat durata de anihilare a radiaţiilor, m-am întors lângă fată.
— Am chemat două elicoptere, am spus eu — adică două aparate de zbor, am adăugat văzând că face ochii mari. Unul va genera un câmp de forţe peste care va fi aşezat un ciment cu întărire rapidă, rezistent la radiaţii. În două ore, vom putea pleca şi noi de aici…
— Şi unde-o să mă duci? întrebă ea, părând a fi preocupată de ceva.
— Mai există pe planetă câteva locuri ferite de radiaţii. Acolo îi vei întâlni pe cei care m-au construit…
Între timp, au sosit elicopterele şi, după o schemă bine pusă la punct, au început să acopere craterul şi suprafaţa din jur cu un sarcofag impenetrabil la radiaţii. În jurul sarcofagului, radiaţiile urmau să ajungă foarte repede în limite normale, aşa că atunci când totul a fost terminat, am comunicat estimările iar pe suprafaţa albă de ciment a fost înscrisă, spre cele patru puncte cardinale, data de azi şi durata estimativă de anihilare a radiaţiilor din interior: 289 de ani.
Un elicopter a aterizat să ne ia la bord şi, în drum spre el, fata m-a prins de mână şi m-a întrebat poticnit:
— Acolo unde mă duci… cei care te-au construit sunt tot roboţi ca tine sau sunt oameni în carne şi oase?
— Oameni în carne şi oase, am spus eu, afişând cel mai optimist zâmbet pe care-l aveam programat. Sunt sute de bărbaţi care de care mai frumoşi şi mai deştepţi şi numai vreo cincizeci de femei, aşa că, frumuşică cum eşti, în mod sigur o să-ţi găseşti unul care să te placă şi pe care să-l placi şi tu…
A căzut pe gânduri, în timp ce elicopterul se înălţa, apoi un zâmbet timid i-a luminat faţa. Perspectiva pe care i-o ofeream eu era oricum mai bună decât cea la care se aşteptase atunci când plecase de-acasă, însoţită de mine.
În timp ce zburam spre bază, am privit la zecile de sarcofage albe defilând pe sub noi şi am continuat în gând: te vei căsători, vei face copii care vor fi frumoşi şi vor învăţa bine şi, văzând miile de sarcofage albe din jurul lor, se vor feri să se joace iarăşi cu puterile atomului. Dar copiii copiilor lor… oare vor face la fel?
Pentru că am integrat şi un circuit de predicţie, am simţit o uşoară diferenţă de potenţial la bornele lui în clipa în care mi-am pus întrebarea asta, aşa că am hotărât să-mi schimb neapărat bateriile cu unele noi, odată ajuns la bază…
“Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca cei buni să nu facă nimic”
Edmund Burke
— Libertatea este un lucru pe care trebuie să ţi-l iei singur, pentru că nimeni nu va veni să ţi-l ofere pe gratis!
Tonul bătrânului profesor era solemn şi serios, ca întotdeauna când spunea unul dintre renumitele lui citate. De obicei, erau în latină şi tot de obicei uita să le traducă, aşa că i-am fost recunoscător că de data asta a fost mai înţelegător şi nu ne-a lăsat cu incertitudini existenţiale înaintea unui asemenea drum. I-am mulţumit cu o înclinare sobră din cap: de când am aflat că toţi mă consideră în mod tacit conducătorul grupului, am început să mă comport ca atare nu atât pentru că aşa simţeam nevoia, cât mai mult pentru a nu-i dezamăgi. Am privit la grupul eterogen din jurul meu: vreo douăzeci de oameni de toate vârstele şi categoriile sociale. Cei mai mulţi nu vor rezista nici un kilometru, dar vorba lui Ted, veteranul infirm din Afganistan:
— Nu fi fraier şi ia-ne cu tine! Lasă-ne să fim măcar carne de tun. Cu cât se vor ocupa mai mult de noi, cu atât vei fi tu mai liber în mişcări. Şi nu uita ca pe drum să stai cât mai mult lângă mine: mă îndoiesc că vor trage într-un veteran de război în uniformă, plin de decoraţii şi aflat într-un scaun cu rotile…
L-am asigurat că aşa voi face, deşi în sinea mea mă îndoiam foarte mult de posibila lui protecţie. Aş zice că mai degrabă va fi o ţintă predilectă, pentru că gestul lui va fi considerat drept unul de frondă sau pur şi simplu trădare.
De când mă întorsesem din misiunea de pace din Irak şi le vorbisem vecinilor de cursurile de gherilă urbană pe care le urmasem acolo, toţi mă considerau nu numai specialist, ci şi unica lor speranţă.
Am deschis aşadar uşa blocului şi am ieşit în spaţiul deschis: în ciuda faptului că era o zi însorită, o pâclă portocalie părea să se ridice dinspre bulevardul Libertăţii pe unde urma să trecem noi. Nu trebuia să mergem mai mult de doi, poate trei kilometri, dar aveau să fie cei mai lungi kilometri din viaţa mea. Instinctul îmi spunea că ar fi trebuit să ne dispersăm, dar dacă am fi făcut aşa ceva, sunt sigur că jumătate dintre noi ar fi luat calea înapoi la primul colţ de bloc.
„Ce rămâne până la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor!” — ne citase, înainte de a pleca, bătrânul profesor, din Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, dar am avut impresia că — în loc să-i încurajeze — pe cei mai mulţi dintre noi asta i-a speriat.
Am mers aşadar, ca nişte raţe în bătaia tirului, pe mijlocul stradelei ducând spre bulevardul Libertăţii şi rezultatele nu au întârziat să apară: de undeva, din faţă, s-au auzit câteva focuri înfundate de armă, câţiva dintre noi au căzut, iar ceilalţi s-au împrăştiat ca potârnichile care încotro, la adăpostul blocurilor din jur.
— Laşilor, a strigat în urma lor Ted şi a rămas ferm lângă cei trei oameni căzuţi, încercând să-i ajute.
Treaba asta se vede că a înfuriat pe cineva foarte tare, pentru că tot dinspre bulevardul Libertăţii a venit vâjâind un proiectil reactiv care-a lovit în plin căruciorul de invalid al lui Ted, rezolvându-i — cu schijele lui — şi pe cei trei răniţi. Bietul Ted, mi-am spus în gând: a scăpat de talibani şi-acum a sfârşit ucis de ai lui! Medaliile şi uniforma nu i-au folosit la nimic sau poate că ne-au lămurit pe noi, definitiv, cu cine avem de-a face. Am oprit aşadar cu mine doar doi tineri care îmi păreau mai de nădejde, plus o fată care ştiam că jucase handbal şi avea o ţinută mai atletică, iar pe restul i-am trimis acasă, spre uşurarea lor ascunsă.
Celor trei rămași le-am ţinut un scurt instructaj, fragmente pe care mi le mai aminteam şi eu despre lupta de gherilă. În principiu, trebuiau să se ţină după mine şi să mă imite în tot ce fac. Chiar când să pornim, a pârâit micul radiotelefon pe care-l aveam în buzunar:
— Pe bulevardul Libertăţii au adus tancuri, iar pe blocurile de lângă obiectiv au postat lunetişti!
Telefoanele mobile erau blocate, dar trimisesem cu o seară înainte pe cineva într-un apartament din apropiere de ţintă, cu un radiotelefon de jucărie care — după cât se vedea — îşi făcea foarte bine treaba.
Folosind terenul şi ascunzându-ne după rondurile cu flori, am început să înaintăm. Din când în când, ne opream atât pentru a ne orienta cât şi pentru a ne trage sufletul. Cei trei tineri nu păreau să aibă aşa mare nevoie de refacere, dar în cazul meu simţeam acut cei patruzeci de ani tocmai împliniţi, cât şi lipsa de antrenament din ultimul timp. Ne-a luat mai bine de o oră să ajungem la capătul bulevardului Libertăţii. O pâclă de un portocaliu-roșcat murdar se târa de-a lungul ei. Dacă am fi luat-o de-a dreptul, nu am mai fi văzut aproape nimic şi am fi căzut victime sigure lunetiştilor care precis erau dotaţi cu dispozitive cu infraroşii.
Am scos harta şi, ascunşi după câteva containere de gunoi, am studiat-o. Toate căile ne erau în mod clar blocate, aşa că dacă am mai fi înaintat ne-am fi sacrificat pur şi simplu degeaba. Unul dintre băieţi a scos o hârtie veche de ozalid, pe care se vedeau câteva linii albastre aproape şterse:
— Unchiul meu mi-a dat asta, înainte să plecăm; pe vremuri a lucrat la construirea tunelurilor de canalizare…
Imediat lângă containerele de gunoi, se afla un capac rotund de canalizare care dădea într-un tunel ce ne-ar fi dus până la vreo treizeci de metri de ţintă. Era cam un kilometru de mers printr-un tunel în cea mai mare parte larg de abia un metru şi ceva, dacă indicaţiile de pe vechiul plan erau adevărate. Poate chiar mai mult, în unele porţiuni, dar pentru asta ne trebuiau lanterne şi numai la aşa ceva nu ne gândiserăm, când am plecat de-acasă.
De data asta, se pare că fata urma să ne scoată din încurcătură, pentru că după ce se lovi cu mâna pe frunte, spuse doar atât:
— Aşteptaţi aici câteva minute! Se furişă până la intrarea celui mai apropiat bloc, de unde reveni cam într-un sfert de oră, cu patru lanterne şi câteva baterii de rezervă.
Unul dintre băieţi întrebă:
— Și dacă cei de la care ai cerut lanternele or să dea telefon?
— Nu vor da, spuse fata simplu. Sunt ca noi, dar le este frică. Dacă erau ca ei, acum erau afară să ne vâneze.
A trebuit să ne înclinăm în faţa logicii ei şi am coborât în tunel, trăgând atenţi capacul în urma noastră. Prima porţiune avea chiar mai puţin de un metru înălţime aşa că a trebuit să mergem târâş. Norocul nostru că tunelul era uscat, ca şi cum n-ar fi fost folosit de multă vreme. După nici o sută de metri, am ajuns la o bifurcaţie şi, privind pe hartă, am văzut că tunelul care pornea pe sub bulevardul Libertăţii era destul de înalt încât puteam merge în picioare. Deasupra noastră se auzeau paşi apăsaţi, scrâşnet de şenile şi din când în când împuşcături.
— Ar trebui să-i spună bulevardul Războiului, nu bulevardul Libertăţii! spuse primul dintre băieţi, apoi se opri brusc şi privi fix înainte.
La lumina lanternei, se zărea o ceață portocalie din care ieşeau o mulţime de şobolani apropiindu-se cu paşi mărunţi.
— Crezi că au dresat şobolani să atace oponenţii? întrebă fata, cu glas stins.
— Poate nu a fost nevoie, pentru că cine se aseamănă se adună, spuse încrâncenat al doilea băiat şi smulse din peretele tunelului o bucată zdravănă de lemn.
Celălalt făcu la fel, apoi ne arătă o nişă:
— Intraţi acolo şi noi vom încerca să-i atragem în tunelul celălalt. După ce trecem, aşteptaţi vreo zece minute, apoi puteţi pleca mai departe…
Am intrat în nişă, am tras uşa după noi și am stins lanternele, ca să nu atragem atenţia. Curând, am auzit zgomote de luptă afară: sunete înfundate, când cei doi tineri loveau în plin câte un şobolan, şi înjurături, când îi ratau. Din când în când şi câte un ţipăt, când erau muşcaţi, dar în general se părea că ucideau destul de mulţi dintre ei şi în curând zgomotul bătăliei se mută dincolo de bifurcaţie.
Am ieşit şi noi după un timp, apoi am început să înaintăm pe furiş spre capătul străzii Libertăţii de unde se auzeau în continuare zgomote de război în toată regula şi din când în când ţipete. Am pierdut la un moment dat noţiunea timpului, ba chiar am avut impresia că ne târâm de ore întregi prin canalele bulevardului Libertăţii. Într-un târziu, m-am convins că ne-am rătăcit, aşa că a trebuit să risc să arunc o privire afară ridicând cu câţiva centimetri un capac de canal. Am privit lung, ca să mă dumiresc, apoi m-am lăsat încet înapoi.
— Mai sunt numai douăzeci de minute până la închidere, suspină fata, şi noi suntem atât de departe…
Am desfăcut harta şi am luminat-o cu lanterna, apoi i-am arătat şi ei:
— Uite, pe-aici, o scurtătură prin care am putea ajunge în numai câteva minute. Are doar treizeci de metri lungime, dar din păcate are un diametru de numai şaizeci de centimetri…
— Eu o să mă descurc, a spus ea zâmbind. Nu ştiu dumneavoastră ce-o să faceţi!
— Nu mă las eu întrecut de o fată, am spus curajos dar imediat am înghiţit în sec, văzând-o cum se strecoară cu agilitate în canalul îngust.
M-am ţinut după ea cât de repede am putut şi m-am prefăcut că nu văd mâna pe care mi-a întins-o drept ajutor, după ce-am ajuns la capăt. M-am rostogolit alături de ea în canalul principal şi am răsuflat adânc de câteva ori, apoi am reperat capacul de canalizare şi l-am ridicat puţin: la nici patruzeci de metri, se putea vedea intrarea larg deschisă, dar care era atât de bine păzită că nu aveam nici o şansă să trecem dincolo de ea.
— Ce facem? întrebă fata, după ce privi lung pe sub capac. Mai sunt numai zece minute.
Am privit-o îndelung, până a început să roşească. Era o fată într-adevăr bine făcută şi, înainte de-a apuca să întrebe ceva, i-am spus să se dezbrace.
— Mie chiar îmi place de dumneavoastră şi poate că nu aş zice nu, în condiţii normale, dar acum chiar nu este momentul!
— Nu m-ai înţeles, am zâmbit eu obosit. Va trebui să te dezbraci, slipul poţi să-l păstrezi pe tine, apoi să ieşi prima. Va trebui să joci puţin teatru şi să atragi atenţia celor de la poartă, până voi reuși eu să trec printre ei…
O sclipire i-a trecut prin ochi şi în numai câteva clipe a rămas în slip, apoi s-a strecurat afară, prin gura de canal. La început, n-a remarcat-o nimeni şi am admirat-o pentru faptul că — deşi pășea maiestuoasă ca o regină — nu mergea drept spre intrare, ci puţin oblic, spre stânga, astfel că atunci când a fost oprită în cele din urmă, intrarea rămăsese cu totul liberă.
Am respirat de câteva ori adânc, încercând să capăt puteri, apoi, după ce-am ieşit cât mai încet posibil, am luat-o la goană cât mă țineau picioarele.
Până când şi-au desprins ei cu greu ochii de pe sânii planturoşi ai fetei, deja intrasem. Deasupra uşii, pe o pancartă mică şi albastră, scria cu litere negre: „SECŢIA DE VOTARE NR. 182” — iar ceasul atârnat alături arăta că mai erau încă şase minute lungi cât o eternitate.
Un jandarm, prea uluit ca să mai spună ceva, m-a salutat şi mi-a deschis uşa. În faţa mea se vedea un coridor lung; respirând greu, am pornit de-a lungul lui cât am putut de repede. Din sala unde se afla secţia de votare au scos capul o mulţime de oameni, probabil membri ai comisei electorale care păreau că încearcă să mă încurajeze din priviri. Ţinându-mă pe ultimii metri de ziduri, am reuşit să întru în sală cu trei minute înainte de ora închiderii, apoi:
AM VOTAT!
Cu ultimele puteri, am băut puţina apă pe care mi-a oferit-o cineva din comisie, după aceea, tremurând tot, am ieşit din clădire. Afară se auzeau tancurile plecând de pe bulevardul Libertăţii, ceaţa portocalie se ridica şi ea, iar eu am pornit spre casă după ce am recuperat-o pe vecina mea handbalista, căreia cineva îi dăduse un veston şi o pereche de pantaloni ca să se acopere. Am mers încet pe bulevardul Libertăţii, sprijinindu-mă de umerii ei: eram extenuat cum niciodată, în confruntările cu insurgenții din Irak, nu fusesem. Echipele de curăţenie înlăturau în grabă cadavrele şi petele de sânge de pe bulevard. Prin geamurile deschise, se auzeau televizoarele date la maxim, anunţând victoria, așa că ne-am oprit la o cafenea să bem o cafea şi să ascultăm.
„Cel de al treisprezecelea referendum pentru demiterea preşedintelui, referendum care a fost impus ţării de duşmanii democraţiei, a fost câştigat din nou de iubitul nostru conducător. Toată ţara, într-un cuget, a boicotat oripilată această farsă impusă de forţe străine poporului şi de un Parlament trădător, aflat sub influenţa agenturilor străine. Un singur, reţineţi vă rog, un singur cetăţean cu drept de vot din toată ţara a votat pentru demiterea preşedintelui. Ceilalţi, prin boicotarea acestui simulacru de referendum, şi-au demonstrat încă o dată adeziunea totală faţă de cel mai iubit fiu al poporului.”
Am băut cafeaua care mi s-a părut extrem de amară şi am plecat spre casă, unde am fost primit ca un erou. După ce mica petrecere în cinstea succesului meu, ţinută în casa scării, s-a încheiat, de mine s-a apropiat mohorât preşedintele de asociaţie care, cu gesturi ezitante, mi-a dat un plic. L-am desfăcut şi am găsit binecunoscuta citaţie:
„Numele, prenumele, este chemat în dosarul penal nr…., în calitatea de făptuitor în cauza privind prezenţa la vot…”
Bătrânul profesor citea peste umărul meu. Mă aşteptam să vină cu vreun nou citat, dar în loc de asta el spuse numai atât:
— Dumneata nu eşti făptuitor, dragul meu. Eşti un Făuritor… Făuritor de Vise, pentru noi toţi şi pentru toată ţara. Câtă vreme ai să continui să exiști, ei n-au ce să ne facă. Iar când n-ai să mai fii dumneata, va apărea altul… Și altul… Și altul… Căci nu vom ceda niciodată! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
A dat din cap, sfătos, și s-a îndreptat cu pași mărunți spre garsoniera lui sărăcăcioasă, plină de praf și de cărți îngălbenite. L-am urmărit îndelung cu privirea și, nu știu de ce, m-am simțit dintr-odată cel mai puternic om de pe Pământ…
Sergiu Someşan
EU SUNT GICĂ
Când ai doi copii mici în casă, unul de trei şi celălalt de patru ani, ţipetele şi zgomotele cele mai neaşteptate sunt ceva la ordinea zilei, oricât am încerca să ţinem sub control decibelii atât eu, cât şi consoarta. Totuşi, ţipătul care s-a auzit în după-amiaza zilei de joi a fost mai puternic decât multe altele şi părea că de data asta pluteşte pe culmile exasperării. Tocmai mă aşezasem pe canapea şi aşteptam binemeritata cafea, când ţipătul mi-a dat de înţeles că, dacă voiam cafea, trebuia să mi-o prepar singur. Nu eram foarte interesat de motivul ţipătului, dar cum aşa mi se părea că este politicos, am întrebat:
— Ce-au mai făcut de data asta, dragă?
O pauză, cât consoarta să-şi mai ia o doză bună de aer şi să aducă unele ajustări coardelor vocale.
— Nu ce-au mai făcut ei, ci ce ai făcut tu?
Cum situaţia se complica, am abandonat poziţia lenevind-culcat în aşteptare şi mi-am luat o figură preocupată, îndreptându-mă spre locul crimei. Crima se pare că avusese loc în debara, loc în care ţineam o mie şi unul de lucruri până aveam să câştig la loto şi să cumpăr o casă dotată cu un atelier de bricolaj corespunzător. Soţia din dotare stătea în uşa deschisă a debaralei şi privea crunt înăuntru:
— Ce-i asta? m-a întrebat ea scurt, când am ajuns destul de aproape.
Am privit şi eu curios peste umărul ei, dar nu am văzut decât ceea ce se vedea de obicei: câteva cutii în care cândva o să aranjez şuruburile şi piuliţele care acum erau înşirate ici şi colo, un pistol de lipit fără cablu, un aparat de măsură, câteva pânze de bomfaier ruginite, chei de 13-14 din crom-vanadiu, un furtun de la duşul din baie, un osciloscop cu tubul spart, trei condensatori, dintre care unul variabil, rezistenţe, siguranţe, mă rog, tot ce mai are nevoie omul prin casă.
Am dat din umeri nedumerit pentru că mi se părea că priveşte spre condensatorul variabil:
— Un condensator, ce să fie? şi am dat să îl iau în mână.
— Nu-l atinge! ţipă ea scurt, dar nu am ascultat-o pentru că îl atinsesem de nenumărate ori, fără să păţesc nimic, pe când condensatorul ăla încă mai era activ şi plin de volţi şi făcea parte din etajul final al unui radioemiţător pe care îl construisem pe vremuri, când eram radioamator.
— Nu ăla, preciză consoarta şi arătă mai mult din priviri spre furtunul de la duş. S-a mişcat şi mi-a făcut cu ochiul!
M-am tras puţin înapoi şi am privit-o mai bine. Era mai palidă ca de obicei şi în mod sigur era extenuată. În ultimul timp, din cauza unor termene presante la serviciu, mi-am luat destul de mult de lucru acasă şi le-am cam lăsat pe cele două mici bestii în seama ei. Începeam să regret, în fond, fiecare dintre noi are o limită şi se pare că a ei tocmai fusese atinsă, aşa că mi-am pus o mână pe umărul ei, când am prins cu coada ochiului o uşoară mişcare în debara. Şi nu era condensatorul, ci tocmai furtunul cu pricina.
— Uite! a ţipat iar soţia, de-a dreptul înspăimântată. Iar se mişcă!
De data asta, priveam fix spre furtun, aşa că am văzut fără nici o urmă de îndoială cum în capătul dinspre noi s-a deschis un ochi căprui, care ne-a privit scurt, apoi s-a închis iar.
— Ce mama dracului este asta? am răbufnit eu şi am luat un patent aflat la îndemână de pe unul dintre rafturi.
— Vorbeşte frumos, că te pot auzi copiii! m-a apostrofat consoarta grijulie ca întotdeauna la educaţia celor mici.
Cei mici erau undeva pe hol şi, ca de obicei, încercau să împartă ceva ce nu se putea împărţi, aşa că nu grija lor o purtam, ci pe a drăciei din debara care ne spiona. O clipă mi-a trecut prin cap ideea că, poate, în transă, am făcut vreun montaj din revista Tehnium, de care nu mai ştiam, dar era puţin probabil să fi ajuns atât de uituc peste noapte. Din holul apartamentului, ţipetele erau acum însoţite de lătrăturile micului terrier, care probabil că îşi cerea şi el vehement partea din ceea ce încercau să împartă copiii, fapt care mă împiedica să mă concentrez ca lumea.
Oricum, nu aveam timp de ei pentru că trebuia să demonstrez lumii că eu sunt masculul alfa, aşa că am împins uşor furtunul cu patentul. Ochiul s-a deschis iar şi m-a privit încruntat. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama că privirea era încruntată, din moment ce lipsea o frunte pe care să apară cutele corespunzătoare, dar am priceput asta suficient de repede încât să retrag precaut patentul.
Sub ochi a apărut ceva care părea o guşă neagră şi abia când a început să vorbească mi-am dat seama că era un difuzor.
Ochiul s-a făcut un pic mai mare, apoi şi-a dres vocea şi a spus:
— Eu sunt Gică!
Sunt sigur că Napoleon, Cezar sau Alexandru cel Mare s-ar fi descurcat mai bine ca mine, dar eu am putut doar să zic:
— Încântat de cunoştinţă! Eu sunt Matei, iar ea e Dina, soţia mea.
— Ştiu, a spus drăcia din faţa noastră. Mi-au fost implementate toate datele despre voi înainte de a fi adus aici. Bănuiesc că aţi luat la cunoştinţă despre Ordonanţa de Urgenţă prin care se distribuie fiecărei familii câte un Ghid Individual Complet Autonom, pe scurt câte un GICĂ.
Văzându-ne cam nedumeriţi, adăugă:
— S-a publicat alaltăieri în Monitorul Oficial şi de vreo săptămână numai despre asta se vorbeşte la televizor. Aveţi un noroc teribil: prin tragere la sorţi, aţi fost aleşi să fiţi una dintre primele familii monitorizate.
Ziare nu mai citeam de mult, iar la televizor parcă auzisem eu ceva, dar când ai doi copii mici în casă care tocmai au învăţat cum se umblă cu telecomanda, e cam greu să mai vezi vreo ştire atâta vreme cât nu se transmite pe canalele de desene animate. Ceva vag auzisem şi pe la serviciu, că după adoptarea ACTA şi a legalizării urmăririi şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a conexiunilor de internet se va trece la pasul următor, dar nu îmi imaginam că voi fi urmărit de furtunuri de duş.
Am văzut o uşoară mişcare sub furtun şi o pereche de şenile îşi făcu apariţia până la picioarele noastre, astfel că am observat că sub ceea ce părea a fi un furtun era şi un corp asemănător unui tanc de jucărie teleghidat. Proastă alegere, mi-am spus, dar nu am avut când să aprofundez ideea.
— Îmi daţi voie, vă rog? spuse mica arătare şi se strecură printre noi. Am fost plasat ieri, aici, de o echipă de intervenţie, dar acum va trebui să fac un mic tur pentru a mă obişnui cu apartamentul, apoi voi fi în permanenţă gata să vă acord tot sprijinul pentru a vă ajuta să vă comportaţi aşa cum ar trebui să o facă nişte cetăţeni model ca dumneavoastră şi pentru a înregistra tot ce se întâmplă în această locuinţă.
„Să mori tu!“, mi-am spus eu, văzându-l că se îndreaptă spre holul unde cei doi copii încă se mai ciondăneau în surdină.
Am privit lung spre consoarta mea şi amândoi am ridicat din umeri, aşteptând desfăşurarea evenimentelor, care era oarecum previzibilă.
Nu a trecut un minut, că din hol s-a auzit un ţipăt de bucurie:
— Uraaa! Ne-ai cumpărat încă un tanc teleghidat! a strigat plin de încântare băieţelul mai mare. Acum trei luni le cumpărasem un tanc teleghidat adevărat, care a rezistat numai vreo trei zile, şi asta pentru că în primele două zile m-am jucat mai mult eu cu el.
— E al meu! a ţipat peltic cel mic şi eu am încercat să îmi imaginez scena.
Mezinul era el mai mic, dar era mai îndesat, mai încăpăţânat şi pare-se că un pic mai motivat, pentru că în mai puţin de un minut a apărut în uşă triumfător, târând un capăt de furtun după el, urmat de cel mare, care ţinea într-o mână o şenilă, iar în cealaltă ce mai rămăsese din corpul bietului Gică. Erau secondaţi de micul terrier, care părea puţin abătut pentru că din toată tărăşenia el se alesese doar cu difuzorul. Oricum, îl ţinea bine şi nu părea dispus să se despartă de el.
— Binecuvântate fie animalele şi copiii, spuse sec nevastă-mea şi plecă să aducă coşul de gunoi.
Sergiu Somesan 