The Arena

Apud Fredric Brown

The sleep had glued my mouth, making me feel a bitter taste and I swore for the umpteenth time that I’d never put any booze in my mouth again. Like usual, I’ll forget these oaths the moment I get to the club with the boys.

I tried to lie better and then, all of a sudden, I realized I was not in my bed. I held out my hand and I met some rough hair. Before opening my eyes completely I asked myself how drunk I could have been the night before to get in bed with such a woman. I stretched myself and I tried to turn over: maybe I should better pretend I am still sleeping and she will have the decency to leave unnoticed. Not a chance: women, the rougher their hair, the more churl they are, I found myself formulating one of the laws I was to forget the moment I got rid of my hangover.

A kick in my ribs made me open my eyes over an incredible scene: I was lying with half of my body over the thick mane of a lion that was snoring gently and farther on I could see a lioness too. My hand was resting on the lion’s mane and, Continuă lectura

Sa n-o saruti pe Isabel

Se pare ca petrecerea a fost o adevarata reusita; cel putin asa m-au asigurat toti cei care la sfârsitul ei mai puteau sa-si exprime cât de cât coerent opiniile. Tocmai conduceam spre iesire un grup galagios si vesel când am vazut-o pe Isabel ca îmi face un semn discret.
– Maestrul vrea sa-ti vorbeasca înainte de a pleca, îmi zâmbi ea fermecator atunci când am putut ajunge în preajma ei.
– Crezi cumva ca…? întreb eu nedumerit si privesc spre fotoliul din colt unde batrânul Norris, un fel de invitat de onoare al serii, ma astepta privind posomorât într-un pahar pe care îl banuiam a fi gol.
– Dragule, se alinta Isabel, eu nu cred nimic! Dar daca ma rogi pot sa-ti calculez probabilitatea ca el sa fie cel pe care îl cautam…
La gestul meu de nerabdare continua: Continuă lectura

Bla-bla-bla, domnule general

Betty, nevastă-mea, tocmai îl culcase pe micul Bill, băieţelul nostru de aproape un an, rugându-mă să fac linişte până adoarme, când am auzit soneria de la intrare. Intrigat – era aproape zece seara şi nu prea eram obişnuiţi cu vizite la ora asta -, m-am dus să deschid. În faţa uşii aştepta un colonel, care, din câte mă pricep eu la uniforme, părea a fi din armata aerului. În spatele lui aşteptau o mulţime de soldaţi, care mă priveau impasibili. În întunericul străzii mi s-a părut că zăresc şi umbrele unor blindate uşoare, dar nu am putut să mă uit prea bine pentru că ofiţerul mi se aşeză în faţă.

– Bună seara, spuse el, şi în glas i se simţea o uşoară încordare. Nu vă supăraţi, îl căutăm pe domnul William Clemens.

Am zâmbit vinovat.

– Cred că este o greşeală la mijloc, domnule colonel, am spus eu, cu ochii la armele soldaţilor. Mă numesc Continuă lectura

Cele nouă miliarde de idei SF

Ascultam cu difuzorul dat la maximum „Rondoul veneţian“ al lui Mozart. Flautul avea două efecte oarecum contrare asupra celor din jur: pe mine mă inspira, iar pe vecinul meu de palier îl enerva. Nu aveam nici un chef să-i ascult iar tiradele despre modul în care înţelegea el să-şi petreacă duminicile, dar eram în criză de timp. Şi, ca să nu mai pierd vremea, am abandonat poziţia clasică de tolănit în fotoliu, mi-am pus căştile şi am reînceput să citesc îngrijorat, pentru a zecea oară, clasica povestire „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu“ de Arthur C. Clarke. Subiectul este simplu şi, cred eu, orice iubitor de literatură SF care se respectă îl cunoaşte. Doi ingineri de la o firmă de calculatoare sunt angajaţi de un lama să instaleze un calculator performant la o mănăstire tibetană, în vârful unui munte. Din spusele celui care comandase calculatorul, după imprimarea în limba wolapuk a tuturor numelor lui Dumnezeu, şi erau vreo nouă miliarde, se presupunea că rasa omenească îşi va fi sfârşit menirea. Admiram economia povestirii, îi admiram finalul, stelele care se sting definitiv o dată cu Continuă lectura

Şansa noastră s-a numit Adam

Adam B. era într-una dintre cele mai nefericite zile pe care şi le putea aminti de câţiva ani buni încoace. Adevărul este că toate întâmplările care concurau acum la nefericirea lui i se mai perindaseră aşa, din când în când, prin viaţă, dar întotdeauna separat şi mai ales lăsând câte o săptămână, două între ele, suficient ca el să-şi revină şi să înceapă să-şi facă iar iluzii, pe care destinul urma să i le spulbere de altfel foarte repede.

Şirul ghinioanelor a început încă de dimineaţă, când a descoperit în cutia poştală o scrisoare de la Camelia; bineînţeles că fusese adusă de poştaş încă din după-amiaza zilei precedente, dar a trebuit ca el să caute în cutie tocmai dimineaţă şi să-şi strice astfel toată ziua. Mai primise el şi altădată scrisori incendiare, dar de data asta dulcea copilă de pe malurile Dâmboviţei era categorică în exprimarea sentimentelor ei.

Îi scria, printre altele, că nu înţelege de ce pentru. Continuă lectura