Romanul APOCALIPSA DUPĂ CEAUŞESCU

SERGIU SOMEŞAN

 

 

APOCALIPSA DUPĂ CEAUŞESCU

Capitolul 1

 

O MIE DE CĂRŢI

 

Braşov, sâmbătă, 18 august 2012, ora 21.00

Problema care mă frământa în seara în care a început totul era simplă: eram pensionar de două luni când am observat că, deşi dispuneam acum de tot timpul din lume, nu puteam citi mai mult de o carte pe săptămână pentru ca lectura să rămână ceea ce trebuie să fie, adică o delectare intelectuală, şi să nu se transforme într-o corvoadă. Din păcate, în ultimii ani, învăţământul se complicase atât de mult şi în mod atât de inutil, încât îmi consumase aproape tot timpul pe care se presupunea că ar fi trebuit să-l am liber, astfel că rămăsesem nepermis de mult în urmă cu lectura, care era, dacă nu scopul meu în viaţă, în mod sigur ocupaţia mea preferată. Mai mult din banii pe care mi-i trimiteau cei doi copii plecaţi în străinătate — unul în Canada şi celălalt în Anglia — decât din salariul modest de profesor, reuşeam să cumpăr toate cărţile care mi se păreau interesante, cu speranţa că după ieşirea la pensie le voi citi într-un ritm accelerat.

Totuşi, nu reuşeam să citesc mai mult de una pe săptămână şi aveam peste o mie de cărţi necitite! Era grav. După părerea mea, era foarte grav.

Chiar a doua zi după ce am primit decizia de pensionare, am făcut o selecţie riguroasă printre cărţi: tot ce-am reuşit a fost să le împing pe unele mai în spate în bibliotecă, iar pe altele să le aşez mai în faţă, dar dintre cele cumpărate de-a lungul timpului nu a fost nici măcar una la care-aş fi putut renunţa cu inima împăcată. Fiecare mi se părea că are ceva care mă incita şi care mă făcuse s-o cumpăr după ce citisem cele câteva rânduri de prezentare de pe supracopertă.

După cum am spus, problema era simplă, dar fără o rezolvare rezonabilă: aveam 65 de ani, iar tatăl meu murise împăcat cu el şi cu lumea la 75 de ani. Dacă tot atât se presupunea că voi trăi şi eu, mai avem vreo zece ani de viaţă, adică 120 de luni, şi cum citeam DOAR patru cărţi pe lună, asta înseamnă că aş fi izbutit să citesc numai 480 de volume din totalul de o mie care mă aştepta. Urâtă treabă! Poate că aş fi reuşit să mai câştig un an, doi de viaţă, devenind vegetarian şi renunţând la dulciuri şi la cele două, trei pahare de gin pe care le beam săptămânal. Sport nu făceam pentru că eram destul de leneş şi-apoi, dacă aş fi făcut sport, ar fi trebuit să renunţ la timpul dedicat lecturii. Aş fi câştigat astfel poate un an, doi, dar în loc să-i folosesc citind, ar fi trebuit să-i petrec alergând prin parcuri cu haite de câini fugărindu-mă întărâtaţi, oprindu-mă din zece în zece în zece minute să le explic poliţiştilor comunitari că nu, nu fusesem jefuit şi că în mod sigur nici nu voiam să jefuiesc pe cineva. În oraşul nostru, oricât de cosmopolit părea la prima vedere, alergatul nu reprezenta în mod sigur o soluţie pentru prelungirea vieţii.

— Te rezolv eu, mi-a spus într-o seară Virgil, singurul prieten care mă mai vizita în ultimul timp. Îţi fac eu rost de zece ani, deşi ar fi mai simplu să citeşti opt cărţi pe lună în loc de patru şi să nu te mai plângi peste tot de asta. Până şi tanti Maria, de la aprozarul de la parterul blocului, îţi plângea ieri de milă, în timp ce-mi cântărea roşiile. Opreşte-te, că te rezolv!

Nu ştiam prea bine ce fel de inginer fusese el, bănuiam că ceva cu şuruburi şi roţi dinţate, pentru că mereu avea aşa ceva prin sertarele de acasă, aşa că mi-am permis să-l persiflez:

— Bănuiesc că o să-mi faci la strung vreo zece ani noi. Te rog, să fie, dacă se poate, din oţel inox, să nu se uzeze prea repede…

— Auzi la el… oţel inox, a aflat şi botanistu’ lu’ peşte de oţel inox!

Deşi fusesem profesor de istorie, predasem sporadic şi biologia, atunci când se ivise ocazia, pentru că în tinereţe făcusem vreo trei facultăţi, poate doar din dorinţa de a amâna maturizarea — lucru complet de neînţeles pentru Virgil.

Cum discuţia avea loc la mine în apartament, în faţa celor o mie de cărţi necitite, m-a privit urât şi a plecat trântind uşa. Nu era prima dată când nu-mi suporta ironiile, aşa că nu prea l-am băgat în seamă, deşi, Doamne, ce bine ar fi fost să-i ascult sugestiile şi să citesc opt cărţi pe lună, în loc de patru…

Virgil era un inginer mecanic, pensionar ca şi mine, pe care-l cunoşteam încă din liceu. Fusese destul de respectat în oraş, predase într-o vreme şi unele cursuri pe la facultate, apoi se lăsase păgubaş pe motiv că avea studenţi prea proşti: „Ăştia vor un carton, nu vor să înveţe!” Era înalt, slab şi nu prea ţinea la etichetă, pentru că umbla destul de ponosit îmbrăcat şi aproape tot timpul era nebărbierit. Dintotdeauna fusese cam ciudat, dar acum vreo doi ani, într-o seară, după ce se amestecase într-o ceartă dintre câţiva tineri, mi s-a părut că a luat-o razna rău de tot. Până au sosit Poliţia şi Salvarea, pe trotuar, cu capul spart şi cu un picior rupt, mai era doar Virgil, care vorbea singur despre tensori şi formule imbricate. Nu înţelegea nimeni ce spunea şi, din cauza înfăţişării, la început poliţiştii l-au confundat cu un om al străzii. Abia la spital s-au lămurit cine este şi l-au internat. După câteva luni petrecute acolo, când şi-a făcut ieşirea, a apărut la uşa mea — palid şi mai slab ca de obicei.

— Să ştii că văd sunete şi aud tensori…

— Ce-s ăia tensori? l-am întrebat, dar el, în loc să îmi răspundă, a început să se plimbe şchiopătând prin casă.

Avea un baston din lemn de mahon, cu o măciulie metalică la capăt, de care făcea mare paradă, şi aveam impresia că-şi accentuează în mod intenţionat şchiopătatul, pentru a semăna mai mult cu doctorul House, eroul lui de film preferat.

— Nu contează, a spus, o să-ţi explic eu cândva.

Nu mi-a mai dat niciodată explicaţia şi adevărul este că nici n-o aşteptam cu cine ştie ce interes, dar, după ce m-am plâns tuturor cunoscuţilor că aş mai avea nevoie de încă zece ani de viaţă ca să pot citi toate cărţile rămase nelecturate, dintre toţi prietenii mei el a părut a fi singurul care să ia problema în serios — spre deosebire de mine, care nu vedeam cum un inginer ar putea rezolva o astfel de problemă chiar dacă auzea tensori şi vedea sunete. După cum am spus, îl suspectam că face toate astea pentru a părea mai interesant, deşi, la cât de bine ne cunoşteam, nu era cazul să încerce astfel de trucuri cu mine. Adevărul este că putea fi tare copilăros uneori. Într-o seară, târziu, a apărut la uşa mea şi a bubuit cu bastonul în ea până i-a trezit pe toţi vecinii de pe palier. Tocmai mă culcasem şi, până m-am trezit, până mi-am luat halatul pe mine şi i-am deschis, deja încropise un pui de ceartă cu un vecin mai sensibil. Cred că numai bastonul solid de abanos, cu măciulia zdravănă de metal în cap, pe care-l agita ostentativ, a aplanat cearta.

— Mai vorbim noi, i-a aruncat el în fugă vecinului, apoi a năvălit în apartament fluturând în mână o carte pe care-a trântit-o provocator pe măsuţa din sufragerie. Uite, aici! Să nu te mai plângi că n-am grijă de tine: „Mitul longevităţii sau Cum să trăim două sute de ani“ de Lucian Boia…

S-a aruncat mândru într-un fotoliu, şi-a turnat o porţie generoasă din sticla de gin de pe masă şi m-a privit încântat, ca un copil care vine acasă de la şcoală cu prima lui notă de zece.

Urma să-l dezamăgesc: privindu-l în ochi ca un şarpe care îşi hipnotizează prada, m-am apropiat cu spatele de rafturile cu cărţi şi am început să le pipăi pe rând: aveam pretenţia că o carte — odată citită — puteam s-o găsesc oricând, în cel mult un minut. N-a durat chiar atât şi am scos exemplarul meu, care, spre deosebire de al lui, era ferfeniţit de atâta lectură şi cu zeci de semne de carte puse în el.

— Ai şi tu cartea? m-a întrebat el, dezamăgit, şi a dat ginul pe gât. Credeam că-ţi fac o surpriză şi-ţi rezolv şi obsesia aia a ta, cu zece ani în plus. Sunt o mulţime de metode prin care poţi să prelungeşti viaţa, a spus el şi şi-a mai pus o porţie generoasă de gin. Apă tonică nu ai? E cam sec aşa…

Am adus din frigider o sticlă de apă tonică, apoi m-am aşezat pe celălalt fotoliu, cu cartea în mână, şi am deschis-o la întâmplare.

— Uite aici, Virgile… una dintre metodele prin care poţi să-ţi prelungeşti viaţa ar fi să consumi mult iaurt bulgăresc, întrucât ciobanii din Bulgaria, care consumă cu predilecţie iaurt, sunt majoritatea centenari. Acest iaurt, numit în mod curent chefir, este recomandat de doctorul Ilia Mencinkov, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1908. Problema este că degeaba consumi tone de iaurt dacă nu adopţi şi stilul de viaţă al ciobanilor bulgari… care mă îndoiesc că citesc patru cărţi pe lună. Iar pe de altă parte, Ilia Mencinkov, după ce a consumat în ultima parte a vieţii vagoane de iaurt bulgăresc, a murit la doar 71 de ani!

Am mai dat câteva pagini.

— Uite aici altă alternativă: doctorul Voronin propunea grefarea de testicule de cimpanzei tineri pentru prelungirea vieţii şi pentru întinerirea bărbaţilor în vârstă. Un efect secundar era acela că, după câteva luni de relativă tinereţe, subiecţii decedau de delirium tremens.

A făcut ochii mari şi mi-a luat cartea din mână; a citit pasajul respectiv, apoi a început să chicotească.

— Iote că pe asta n-o citisem, că nu-ţi mai aduceam cartea. Va trebui să inventăm altceva, a conchis el şi şi-a mai turnat o porţie generoasă de gin, pe care a dat-o peste cap, apoi a plecat ca un vârtej, aşa cum făcea de obicei.

După ce, cu ani în urmă, am divorţat şi fosta mea soţie s-a recăsătorit cu un pastor baptist tocmai în Australia, iar copiii au plecat şi ei care încotro în lume, dintre foştii colegi doar cu Virgil ce mă mai vedeam de două, trei ori pe săptămână. Uneori era prea mult şi atât, dar părea că lipsise cu desăvârşire de la lecţiile la care se predase politeţea, pentru că nu reacţiona în niciun fel când îi dădeam de înţeles că vizita lui se prelungea prea mult.

Din mai multe motive, pentru mine sâmbătă seara era sfântă şi o aşteptam de fiecare dată cu o plăcere ascunsă. În primul rând, pentru că — nefiind bisericos — duminica puteam dormi până târziu fără grija că întârzii la biserică, spre supărarea prost ascunsă a vecinelor mele, care mi-au depistat până la urmă meteahna, deşi probabil că se aşteptau să le însoţesc la biserică, pentru că aproape săptămânal ba una, ba alta îmi vorbeau de vârsta când ar trebui să ne împăcăm cu Dumnezeu. „Dar eu nu m-am certat niciodată cu El, ca să fiu nevoit să mă împac!“, încercam să scap cu o glumă, însă nu obţineam decât priviri consternate şi dezaprobatoare.

Prin faptul că puteam dormi târziu duminica, reuşeam să mă delectez sâmbăta cu lectura până pe la două-trei noaptea. Era un adevărat vertij intelectual: cu o muzică de relaxare dată în surdină, citeam şi mai ales reciteam cele mai alese cărţi din colecţia mea, deloc mică. Din nefericire, cam tot sâmbătă seara îşi făcea şi Virgil apariţia şi ştiam că degeaba aş fi încercat să-l alung.

După cum mi se pare că am mai spus, când a început totul era chiar o astfel de sâmbătă seara şi, dacă aş fi bănuit ce urmează, aş fi putut spune mai ferm ca de obicei:

— Du-te, Virgile, acasă! Azi nu vreau să te văd!

În loc de asta, atunci când i-am auzit ciocănitul bastonului în uşă — de când şchiopăta renunţase cu totul să mai folosească soneria —, am alergat să-i deschid, bucuros în sinea mea că tocmai aşezasem, în sfârşit, pe două rânduri, cele o mie de cărţi necitite şi astfel păreau acum ceva mai puţine. Şi, oricum, el nu mai fusese de câteva săptămâni bune pe la mine…

Când am deschis, a rămas proţăpit în uşă, cu un zâmbet larg pe faţă, fără să-l intereseze prea mult că probabil era atent studiat prin vizoarele de la uşile de pe palier, ca la fiecare vizită, de altfel.

— Boşorogule, fii fericit! Pune un gin, că tocmai ţi-am făcut rost de zece ani în plus de viaţă.

Acolo, în prag, m-a îmbrăţişat şi m-a pupat pe amândoi obrajii, apoi s-a strecurat în apartament către sticla cu gin. Spre uimirea mea, îşi cumpărase o haină nouă din piele, dar tot nebărbierit era.

Am închis uşa în urma lui şi l-am urmat în sufragerie, bombănind:

— Boşorog eşti tu! Nu uita că eşti mai bătrân decât mine cu o jumătate de an…

Dar nu părea să mă audă.

Cum ştia destul de bine rosturile casei, de data asta nu a mai aşteptat să-i aduc eu nimic, ci, lăsându-şi bastonul sprijinit de fotoliu, a început să se mişte ca un titirez prin casă după pahare şi apă tonică, pentru că ginul era deja pe masă. În timp ce el turna în pahare, mie mi-a căzut privirea pe baston: ceva mi se părea schimbat la el. A durat destul de mult timp până să-mi dau seama că era vorba de măciulia din capăt. Era mai mare şi parcă mai elegantă, mai strălucitoare.

S-a apropiat cu cele două pahare de gin în mână şi a văzut la ce mă uitam.

— Argint, a spus el sec şi mi-a întins paharul.

Am luat băutura, nu înainte de a cântări bine în mână bastonul: era greu.

— Un kilogram de argint? am întrebat eu şi l-am privit lung.

— Un kilogram şi jumătate, a precizat el. Am vrut să-l fac din aur, dar mi s-a părut prea ostentativ. Şi, la cât sunt de distrat, sunt sigur că mi l-ar fi furat imediat.

Cred că aveam o figură destul de nedumerită, pentru că m-a lămurit sec:

— Am câştigat la loto, dar nu de asta sunt aici.

Ridică paharul să ciocnească cu mine.

— Vreau să toastăm pentru cei zece ani suplimentari de care ţi-am făcut rost.

L-am privit bănuitor.

— Să ne înţelegem, am spus apăsat: nu îmi grefez testicule de cimpanzeu, nici nu fac baie în chefir şi nici nu mă caţăr pe munţi!

— Nici vorbă de aşa ceva, s-a ofensat el. De data asta, am studiat foarte bine problema şi nu poate să dea greş.

Se tot învârtea cu paharul după mine să ciocnim, dar eu m-am ferit precaut.

— Nu toastez până nu-mi spui despre ce este vorba. Cine ştie ce idee nebunească ai iarăşi în cap. Spune!

A fost rândul lui să se împotrivească.

— Nu pot să-ţi spun. Dar îţi dau cuvântul meu că totul va fi bine.

A dat paharul peste cap, fără să mai aştepte să ciocnim.

— Totul va fi bine, a repetat obsesiv, dar am nevoie de ajutorul tău câteva zile…

L-am privit fără să spun nimic: parcă era schimbat şi nimic din ce îmi spunea nu-mi inspira încredere. Cum nu-mi inspira încredere nici bastonul cu sfera de argint din capăt sau haina lui din piele. Nu i se potrivea nici una, nici alta. Nu-mi dădeam seama cum, dar era schimbat. Şi nu neapărat în bine. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, a pus paharul pe măsuţă şi s-a apropiat de mine.

— Uite, îţi dau cuvântul meu că am găsit o metodă sigură, pur inginerească, prin care poţi să-ţi prelungeşti viaţa cu cel puţin zece ani. Dar pentru asta am nevoie de ajutorul tău. Numai şapte zile! Atât! Ce zici, merită schimbul? Zece ani pentru şapte zile!

— Parcă ai fi Mefisto, Virgile, m-am cutremurat. Trebuie să semnăm vreun pact, ceva?

— Nu, nici vorbă, a hohotit el voios. Doar că trebuie să mergem până la Oradea.

— Ce naiba să căutăm la Oradea? am întrebat, din nou suspicios.

— Cei zece ani ai tăi! Acolo sunt ascunşi, a hohotit, însă râsul lui mi se părea puţin forţat.

S-a descheiat la haină şi a scos un bilet de tren.

— Uite, am rezervat o cuşetă pentru noi doi. Ar fi bine să te grăbeşti, peste o jumătate de oră pleacă trenul. Şi ia şi sticla de gin cu tine: o să fie o noapte lungă!

— Virgile, e sâmbătă seara, nu plec nicăieri. Vreau să citesc!

— Nu-ţi lua prea multe bagaje, o să cumpărăm de acolo tot ce avem nevoie.

Şi-a desfăcut iarăşi haina din piele şi am văzut că-şi pusese o mulţime de buzunare interioare şi toate erau pline cu teancuri de bancnote.

— Virgile, să fie clar, nu plec nicăieri.

— Să-ţi iei numai vreo carte, două, să ai de citit. Şi un slip, că acolo sunt multe ştranduri cu ape termale…

— Virgile, nu plec!

Capitolul 2

 

SPRE ORADEA

 

Braşov, sâmbătă, 18 august 2012, ora 23.00

 

Chiar dacă blocul în care îmi aveam apartamentul era chiar peste drum de gară, tot am făcut vreo zece minute din casă până la peron. Era în toiul verii, iar lumea pleca sau venea în şi din concediu. În holul mare al gării ne-am făcut loc cu greu printre munţi de bagaje, copii care fugeau în toate părţile şi mame care alergau după ei să-i recupereze. Un stol de vrăbii intrate nu ştiu pe unde pândea de pe balustrada de sus orice mişcare şi recupera fără frică fiecare firimitură scăpată pe jos de călători.

Am ajuns la timp totuşi, am urcat în vagon iar Virgil, cu nonşalanţa unui miliardar american, a plasat o bancnotă în buzunarul însoţitorului de vagon.

— Să nu fim deranjaţi, te rog! Şi să ne baţi în uşă, la Oradea, în cazul în care nu ne trezim…

Se vede treaba că bancnota era de valoare destul de mare, pentru că însoţitorul a scos un „Să trăiţi!” sonor şi, cu ochii la măciulia din argint a bastonului, ne-a deschis larg uşa cuşetei.

În ciuda grabei cu care ne făcuserăm bagajele, Virgil nu uitase să mă atenţioneze de câteva ori să iau ginul şi apa tonică, aşa că le-am scos împreună cu paharele aferente din buzunarele laterale ale valizei.

Nu-mi venea încă să cred că mă convinsese atât de uşor, dar adevărul este că, în ultimul timp, îmi pierdusem vacanţele citind şi iar citind, în apartamentul meu modest din preajma gării. Nu vedeam niciun motiv să plec undeva, la sute de kilometri de casă, doar pentru a citi, aşa că poate în sinea mea recunoşteam că o asemenea existenţă de huhurez, fie el şi cititor împătimit, nu poate să fie prea normală. Înainte să plece trenul, am deschis geamul şi m-am uitat spre clădirea gării: era prea înaltă şi nu se vedea deloc blocul în care locuiam. În timp ce priveam afară, o buburuză rătăcită a venit de undeva şi s-a aşezat pe mâna mea.

— Ce mai faci tu, micuţă Coccinella? am întrebat în şoaptă, dar Virgil m-a auzit şi a început să râdă.

— Ce faci? Acum vorbeşti cu gâzele?

— Păi, la câte nebunii am făcut în seara asta, ce mai contează încă una, nu?

Am ridicat mâna cu buburuza în aer şi ea şi-a luat zborul spre oraş. Ultima dată când am ţinut una în mână, am observat că petele maronii de pe dosul mâinii mele erau tot şapte, ca şi punctele de pe spatele buburuzei. Atunci am conştientizat că alimentaţia mea este cam prea bogată în lipide şi alte lucruri care dau de lucru ficatului. Motiv pentru care şi suspectam apariţia petelor. Am hotărât urgent să trec pe un regim de cruţare şi pe ceaiuri hepatice. Oricum, am reuşit ani buni să stopez multiplicarea petelor de pe mână. Altfel, în curând ar fi trebuit să-mi compar numărul de pete cu cele zece linii ale gândacului de Colorado.

În balconul apartamentului meu aveam o adevărată minigrădină botanică şi, uneori, printre alte gâze atrase de oaza de verdeaţă din mijlocul oraşului, se găseau şi multe buburuze. O clipă, mi-a plăcut să cred că aceea de-acum era una dintre ele şi că încerca să-mi trimită un mesaj. Dar ce fel de mesaj? Că pot să plec, că va avea ea grijă de tot în lipsa mea? Puţin probabil. Ba, ţinând seama de ce urma să se întâmple, cred că încerca să-mi dea de înţeles că ar fi mai bine să mă întorc la oaza de verdeaţă din balcon şi la cărţile mele. Mare greşeală am făcut că nu am ascultat-o, dacă asta voia cu adevărat să îmi spună!

După ce trenul a pornit, m-am aşezat pe una dintre cuşete şi am luat bastonul lui Virgil în mână. Am început să-i mângâi inconştient măciulia din argint şi am simţit o senzaţie plăcută şi reconfortantă, astfel că, fără să-mi dau seama, nu l-am mai lăsat din mână până la Oradea, chiar şi după ce am adormit.

Virgil a desfăcut sticla de gin şi, după numai două-trei pahare, s-a dovedit că precauţia lui a fost utilă: am dormit toată noaptea ca doi prunci scăldaţi şi numai bătăile insistente în uşă, de a doua zi dimineaţă, ne-au adus la realitate. Îmi aduceam aminte ca prin vis că, după ce am golit sticla, am mai încercat de câteva ori să-l trag de limbă pe Virgil despre ceea ce avea de gând să facă. Ori nu avea nimic clar în cap, ori era hotărât să păstreze până la capăt secretul. Dar, vorba lui: Oradea era plină de ape termale şi câteva băi nu puteau să le facă rău unor boşorogi ca noi.

 

Capitolul 3

 

PIRATU’

 

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 8.00

 

Abia am coborât din tren, că am simţit nevoia să bem înainte de toate o cafea, să ne mai revenim şi să ne limpezim gândurile. Virgil nu a vrut să mai pierdem timpul la restaurantul de pe peron, aşa că am apelat la automatul din holul gării. Am închis ochii şi tocmai savuram gustul cafelei, când un urlet barbar m-a adus la realitate:

— Dom’ inginer! Ştiam eu că până la urmă ai să revii!

O namilă de om de vreo patruzeci de ani, care părea de-a dreptul fioroasă din cauza bărbii încâlcite, s-a repezit spre Virgil şi, fără să ţină seama de paharul cu cafea pe care prietenul meu îl avea în mână, l-a strâns năvalnic în braţe. Ştiind câţi bani are Virgil la el, am făcut un pas în spate şi am privit circumspect scena, dar omul se pare că era animat de cele mai bune intenţii. După ce a scos un şerveţel şi a început să-l cureţe pe Virgil de cafeaua vărsată, s-a întors spre mine, dar eu i-am făcut doar un semn evaziv, ca să mă distanţez; nu prea a avut efect, pentru că omul a întins spre mine o mână cât o lopată.

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnu’ profesor… Respectele mele, dom’ profesor, respectele mele, onorat să vă cunosc. Domnu’ inginer m-a vorbit o mulţime despre dumneavoastră… Zile întregi numai despre dumneavoastră mi-a vorbit. Numai de bine, să ştiţi, numai de bine. Dar m-am luat cu vorba şi am uitat să mă prezint: eu sunt Piratu’. Mi se spune aşa de pe vremea „răposatului”, când făceam taximetria la negru. Piratam sistemul, cum se zice, şi de aici mi se trage porecla de Piratu’!

Omul deborda pur şi simplu de energie şi a fost de-a dreptul dezamăgit când a văzut că singurele noastre bagaje erau o plasă din plastic şi geamantanul meu. Părea în stare să care pietre de moară şi parcă îşi şi dorea aşa ceva. L-a luat de mâner şi, în mâna lui, geamantanul părea de-a dreptul minuscul. A privit încă o dată în jur, ca să se asigure că nu mai avem şi altceva, apoi s-a uitat radios spre Virgil.

— Ştiu unde mergem, domnu’ inginer… La Băile Felix, Hotel Someş. Aşa-i c-am ghicit?

Virgil încuviinţă numai din cap şi porni în urma uriaşului. Poate că, dacă nu am fi fost chiar atât de mahmuri, Piratu’ ar fi fost suportabil, dar aşa, sincer să fiu, eu, unul, abia aşteptam să scăpăm de el, să ajungem undeva într-un loc mai liniştit, unde să-l pot trage de limbă pe Virgil.

Dar abia am pornit, că Virgil a scos un ţipăt alarmat:

— Stai aşa, opreşte!

Cu o frână demnă de filmele cu urmăriri, Piratu’ a tras pe dreapta.

— Ce s-a întâmplat, domnu’ inginer? Aţi uitat ceva în tren?

Virgil a privit lung la măciulia din argint a bastonului, apoi s-a întors spre mine.

— Ce i-ai făcut?

Nu pricepeam ce voia să spună şi i-am şi zis asta.

— Uite şi tu la măciulia asta din argint. Aseară, când am venit la tine, era o sferă perfectă. Şi uită-te acum, cum arată!

Am luat iar bastonul în mână şi a trebuit să recunosc că măciulia era cam ovalizată.

— La naiba, a spus Virgil, şi parcă e mai mică! A cântărit-o încruntat în mână şi a adăugat: Mult mai mică decât aseară. Găsim undeva o bijuterie? l-a întrebat el pe Piratu’. Aici se petrec lucruri necurate şi vreau să mă lămuresc despre ce este vorba.

— Găsim, domnu’ inginer, cum să nu găsim, a spus Piratu’ şi a demarat în trombă.

Chiar dacă era duminică, am găsit până la urmă o bijuterie în centru, iar Virgil, urmat de noi doi, s-a năpustit în micul magazin. Sub privirile nedumerite ale bijutierului, a deşurubat măciulia din argint şi a trântit-o pe tejgheaua din sticlă.

Protestul incipient al omului a fost înăbuşit în faşă de o bancnotă de 500 de lei şi de Virgil, care a spus:

— Repede, vreau să ştiu cât cântăreşte drăcia asta şi ce compoziţie are!

— Păi, să începem cu greutatea, că este mai uşor de aflat, a zis bijutierul şi a aşezat măciulia pe un cântar.

A privit indicaţia, apoi a întors cântarul spre noi ca să vedem.

— După cum vedeţi, o mie trei sute şaisprezece grame. Iar compoziţia o s-o aflăm imediat, deşi, la cât argint mi-a trecut prin mână, aş putea să jur că este argint 925, aşa-numitul sterling silver. Dar despre asta o să ne lămurim în mai puţin de un minut…

S-a mişcat iute şi eficient cu o sticluţă de acid şi o piatră de testare, apoi a şters măciulia şi i-a înapoiat-o lui Virgil, spunând:

— Aşa cum am bănuit: argint de puritate 925, argintul folosit de obicei la confecţionarea bijuteriilor şi a obiectelor din argint, pentru că argintul de puritate mai mare este foarte moale şi se uzează uşor.

Virgil l-a întrerupt cu un gest.

— Mulţumesc, cunosc amănuntele de la tipul care mi-a confecţionat bastonul.

A înşurubat oarecum în scârbă măciulia la baston şi s-a îndreptat spre taxi, urmat de mine şi de Piratu’.

După ce-am urcat în maşină, s-a întors spre mine.

— Nu ştiu ce i-ai făcut, dar să nu te mai atingi de bastonul meu. Dacă vrei să rozi argint, spune-mi şi te îngrop în argint, dar lasă-mi bastonul în pace!

A oftat lung, cu ochii la baston, apoi i-a spus Piratului, care aştepta tăcut şi răbdător:

— Ei, acum putem merge.

Drumul spre staţiune nu a durat cu mult peste zece minute şi, când am ajuns în faţa hotelului, abia l-am convins pe uriaş că nu este cazul să ne ducă micul geamantan până în cameră. Bineînţeles că ar fi trebuit să aşteptăm până la ora douăsprezece, ca să ne putem caza, dar se pare că pe Virgil îl cunoştea toată lumea, aşa că n-a fost o problemă să intrăm în posesia cheilor. El avea camera 404, iar eu 405, şi nu mi-am pus nicio clipă întrebarea de ce-a reţinut două camere duble. Poate că avea de gând să-şi aducă femei în cameră, dar, sincer să fiu, m-a bucurat gândul că pot scăpa de el şi de Piratu’ — sau de alţi ciudaţi — ca să pot dormi liniştit şi nu mi-am mai pus alte întrebări.

Am dormit o oră neîntors, pentru că somnul din tren nu mi se pare niciodată a fi foarte odihnitor, iar când m-am trezit am făcut un duş scurt şi am hotărât că ar fi cazul să pornesc în căutarea unei cafele adevărate, fierte într-un ibric, nu în ţevile unui automat ruginit. Am ieşit pe coridor, unde domnea o penumbră răcoroasă. Somnul îşi făcuse efectul, capul nu mă mai durea şi mica noastră escapadă începea să semene un pic a concediu. M-am apropiat de uşa camerei lui Virgil şi m-am pregătit să ciocănesc, când am auzit nişte voci dinăuntru. Izolaţia uşilor nu era strălucită, aşa că, deşi vocile păreau înăbuşite, mi s-a părut că aud destul de clar:

— Nu, în niciun caz nu putem fi de acord cu asta, tocmai zicea o voce de femeie care îmi părea destul de cunoscută.

A urmat un moment de linişte, apoi s-a auzit un târşâit ca şi cum un scaun ar fi fost mutat, pe urmă o voce de bărbat extrem de cunoscută a spus:

— Ar trebui să aveţi în vedere că noi nu suntem ei şi nu ne putem asuma răspunderea pentru ce-au făcut ei…

A mai adăugat ceva, dar chiar atunci s-a deschis o uşă în capătul coridorului şi am fost nevoit să mă depărtez. O femeie cu o fetiţă de mână a ieşit, a trecut pe lângă mine şi s-a îndreptat spre lift.

M-am apropiat iarăşi de uşa lui Virgil, forţându-mă să-mi aduc aminte a cui era vocea. Îmi părea extraordinar de cunoscută, dar n-o puteam identifica. De dincolo de uşă s-a auzit un scaun trântit, apoi Virgil a zis:

— La naiba! Nu puteţi spune că nu vă pasă. E vorba de ţara noastră… E vorba de România!

— Asta nu este ţara noastră, domnule Virgil, nu încercaţi să ne convingeţi…

Aş fi vrut să mai ascult, dar deja curiozitatea îmi depăşise orice limită, şi am bătut la uşă. Dincolo s-a făcut dintr-odată linişte, aşa că am încercat să intru, dar era încuiat. S-au auzit câteva şoapte precipitate, apoi uşa s-a crăpat de două degete şi Virgil m-a privit numai cu un ochi.

— Ce-i? a întrebat el nervos şi a privit bănuitor în spatele meu.

Am încercat şi eu să mă uit în spatele lui, însă nu se vedea decât un colţ de dulap.

— Cum ce-i? am întrebat şi eu. Ai zis că am venit în concediu, aşa că hai să bem o cafea şi pe urmă să ne plimbăm prin staţiune. Şi să căutăm ceva de mâncare, că mi s-a făcut foame.

M-a privit urât prin crăpătura uşii, apoi mi-a spus:

— Aşteaptă-mă la tine în cameră! În cinci minute vin să vorbim — şi bang, a trântit uşa în urma lui.

Nu m-am lăsat intimidat şi am ciocănit iar.

De data asta, m-a privit şi mai urât.

— Ce mai este acum?

În spatele lui, vocile se contraziceau în şoaptă.

— Cine e la tine în cameră? am întrebat eu şi am încercat din nou să privesc peste umărul lui.

— Eşti nebun? s-a enervat el. Cine vrei să fie? E doar televizorul… — şi iar a trântit uşa.

M-am întors nedumerit în cameră, ros complet de curiozitate, şi am ieşit pe balcon; sub încăpere era piscina hotelului, în care o mulţime de oameni se bălăceau lipsiţi de orice grijă. Presimţeam că nu voi ajunge foarte curând acolo, decât dacă aş fi sărit în ea direct din balcon.

Nu au trecut nici cinci minute, când, după o bătaie scurtă în uşă, Virgil a intrat în cameră cu o figură preocupată. În mână avea un carneţel şi un pix cu care mâzgălea de zor în el. S-a oprit, m-a privit parcă fără să mă vadă, a mai notat ceva, apoi s-a apropiat de mine.

— Uite, ştiu că eşti curios, dar n-ai de ce să-ţi faci griji. Crede-mă, foarte curând se va lămuri totul şi atunci o să vezi că am avut dreptate. Dar până atunci am să te rog să-mi faci câteva servicii foarte importante. Te rog, doar fă ce-ţi zic şi deocamdată nu pune nicio întrebare suplimentară!

A băgat mâna în buzunar şi a scos un teanc de bani, l-a privit o clipă, apoi a mai scos unul şi mi le-a întins. Le-am luat, înainte să-mi dau seama ce fac. Totul părea atât de ireal… iar lipsa unei cafele mă făcea să acţionez pur mecanic.

A rupt apoi o foaie din carneţel şi mi-a întins-o:

— Ai aici numărul de telefon al Piratului. Sună-l, du-te în Oradea şi cumpără un laptop. Cel mai mare şi mai performant pe care-l găseşti. Să aibă ecranul de cel puţin 18 inchi şi placa video bună. Plăteşti cu numerar şi nu te preocupa de factură sau de garanţie: importantă este viteza cu care-l aduci. Ştiu că este duminică şi e târziu, dar plăteşte oricât şi fă-mi rost de unul. Dacă nu găseşti la o firmă de calculatoare, du-te la un supermagazin, că ăştia au deschis şi duminica, până seara.

A mai scris ceva pe o foaie din carneţel, apoi a rupt-o şi pe asta şi mi-a întins-o:

— Caută, te rog, şi un magazin de produse naturiste şi cumpără-mi chestiile astea… Ţine minte, este foarte important să fie vegane. Uite, ţi-am scris aici cu majuscule: VEGANE. Este vorba despre o hrană mai specială, pură şi neatinsă de foc. Hrană vie, pură şi virgină, ai înţeles? Fără aditivi sau alte substanţe chimice prin ea. Sincer să fiu, nu am înţeles nici eu foarte bine cum vine treaba cu hrana asta, dar sunt sigur că dacă găseşti un magazin naturist te va lămuri vânzătoarea de acolo. Cumpără vreo zece, douăzeci de porţii, să le ajungă.

— Cui să le ajungă, Virgile? am întrebat iute, dar el a dat din mână şi a continuat:

— Nu contează asta, tu umple portbagajul Piratului cu ierburi şi vino repede. Mai ia nişte bani, că buruienile astea am auzit că sunt scumpe…

Mi-a mai întins un teanc de bani şi m-a împins spre uşă. Când aproape să ies, şi-a dat o palmă peste cap şi m-a prins de mână.

— Stai aşa! Uitam ce era mai important: îmi trebuie şi o coafeză.

Am privind lung la chelia lui lucioasă.

— Virgile, cred că baţi câmpii. Ţie de ani buni nu-ţi mai trebuie nici măcar frizer!

A schiţat un zâmbet strâmb.

— A, tu ai crezut că pentru… Ai uitat că te-am rugat ca zilele astea doar să mă asculţi şi să nu-mi pui întrebări?

Am dat din mână, m-am încheiat mai bine la buzunarul unde pusesem banii şi am deschis uşa să plec, dar înainte de asta am mai privit o dată spre Virgil. Deja nu mă mai băga în seamă şi se cufundase în nişte calcule complicate, cu fracţii suprapuse şi cu tot felul de săgeţi desenate în micul lui carneţel. Probabil că aşa arătau tensorii, însă trebuia să-l mai întreb ceva, chiar dacă nu-mi era uşor să îl întrerup.

— Virgile, am spus, dar n-a părut să mă audă. Virgile, am strigat eu ceva mai tare şi de data asta a ridicat ochii mari spre mine.

— Ce-i? N-ai plecat încă?

— Virgile, vreau nişte lămuriri cu privire la coafeză.

— Ce-i cu ea?

Am dat din umeri.

— Ştii tu, întrebam doar dacă ai vreo preferinţă anume.

— Ce fel de preferinţă?

— Păi, ştiu eu? Poate vrei blondă sau brunetă. Grasă sau slabă… sau, mai ştiu eu, trebuie cumva să fie virgină?

M-a privit de parc-aş fi fost nebun, apoi s-a apucat cu mâinile de cap şi a ţipat la mine:

— Du-te odată şi adu-mi o coafeză! Poate să fie cum vrei tu, numai să fie pricepută şi să cunoască meserie.

Şi m-a împins afară, trântind uşa după mine.

Capitolul 4

 

COAFEZA

 

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 11.00

Dacă nu am avut nicio dificultate cu laptopul, cu hrana vie a fost o întreagă dandana. Nu din cauză că nu aş fi găsit, am găsit, şi încă prea multă, aşa că pentru un novice ca mine a fost o întreaga belea să aleg dintre grămezile de plante uscate şi în culori incerte, pe care le perindau încântate vânzătoarele prin faţa mea. Problema era că nu-mi puteam imagina că un om întreg la minte ar putea mânca de bunăvoie aşa ceva. Cu inima îndoită, am dat o grămadă de bani pe un maldăr de pungi umplute cu roşii veştede şi storcite, felii uscate de dovlecel care cică păstrau nu mai ştiu ce elemente vitale printre sâmburii lor, plus amestecuri bizare de plante şi fructe împreună cu o mulţime de sucuri şi paste de culori dubioase. Speram doar ca Virgil să nu se lase purtat de val şi să mă oblige să mănânc şi eu aşa ceva.

Ei bine, dandanaua cu plantele pe post de grătar a fost o nimica toată pe lângă povestea cu coafeza. De bună-credinţă, am ales şi eu un coafor din centru, care mi s-a părut a fi mai de top, şi am intrat încrezător înăuntru. Deşi duminică spre prânz, era încă aglomerat. Vreo zece, douăsprezece căşti aşezate pe două rânduri, ce s-au ridicat simultan lăsând să apară de sub ele de două ori mai mulţi ochi curioşi, care mă priveau avid, m-au făcut să-mi dau seama că intrarea unui bărbat într-un coafor nu este un lucru chiar atât de obişnuit cum am crezut eu la început. Am respirat adânc şi am privit în jur, uşor derutat. Chiar lângă intrare, în spatele unui birou pe care se afla o casă de marcat, trona o femeie în vârstă, de dimensiuni impozante, care tricota preocupată şi în care mi-am văzut salvarea. M-am apropiat cu paşi timizi de ea şi, dregându-mi glasul, am trecut direct la subiect:

— Buna ziua! Ştiţi, aş avea nevoie de o coafeză pentru câteva ore.

În jurul nostru s-a făcut dintr-odată linişte, toate coafezele au lăsat treaba, privind la noi, iar casieriţa a lăsat tricotatul şi m-a privit perplexă peste ochelari.

— Ştiţi, aş dori una tânără şi… — era cât pe ce să zic virgină, dar mi-am revenit la timp şi am completat — foarte pricepută. Plătesc oricât, am adăugat, însă nu ştiu cât am fost de convingător; nu-mi aminteam ca Virgil să fi zis ceva despre vârsta coafezei, dar adevărul este că atât repetasem în gând micul meu discurs, că până la urmă l-am ratat.

Casieriţa m-a privit lung, apoi mi-a făcut semn să mă apropii.

— Domnule dragă, noi înţelegem dorinţele dumneavoastră, aşa cum înţelegem dorinţele tuturor bărbaţilor, dar nu cred că procedaţi bine…

Cred că a vrut să vorbească în şoaptă, însă avea o voce profundă, generată de o cutie de rezonanţă îmbelşugată, care a făcut ca şoapta ei să ajungă până la ultima coafeză.

— Dar nu înţeleg de ce, am protestat.

Atunci, plină de bunăvoinţă, voluminoasa doamnă s-a apucat să îmi explice. Mai bine nu o făcea!

— Păi, am mai auzit că bărbaţii, mai ales după o anumită vârstă, doresc să-şi trăiască toate fanteziile pe care şi le-au reprimat în tinereţe. De aici, fanteziile cu poliţiste, cu asistente medicale sau, cum este cazul dumneavoastră, cu… coafeze!

Am dat să protestez, dar binevoitoarea doamnă a continuat în deliciul asistenţei:

— Dar eu cred că se procedează niţel altfel. Se solicită o fată cu o moralitate mai… uşoară, în acest scop, care este apoi rugată să se îmbrace conform dorinţelor dumneavoastră, nicidecum nu se caută o fată din meseria respectivă, care să facă asta cu dumneavoastră…

Am dat iarăşi s-o întrerup, dar nemiloasa femeie a continuat implacabilă:

— Vă daţi seama şi singur ce bastoane pe spinare v-aţi lua dacă i-aţi propune asta unei poliţiste adevărate, indiferent câţi bani i-aţi oferi!

Prima cască de lângă casieră era de o culoare roşu-vişinie şi cred că tot la fel arăta şi faţa mea, întrucât casieriţa m-a întrebat inocentă:

— Ce-i, am greşit cu ceva?

Am respirat adânc de câteva ori, mi-am privit mâinile care îmi tremurau, apoi m-am sprijinit de birou şi abia pe urmă am spus dintr-o suflare:

— Doamnă, sora mea este imobilizată la pat şi ar dori să îşi aranjeze părul, înainte de a pleca la Viena pentru o operaţie.

Nu aveam nicio soră şi nicio călătorie planificată prea curând la Viena, dar orice minciună mi se părea potrivită, numai să ies odată din încurcătură.

— A, a făcut casiera, asta era – şi mi s-a părut puţin dezamăgită că era vorba despre o poveste atât de banală. Păi, în general, nu servim clienţii acasă, dar în cazuri excepţionale ca acesta… mai facem şi excepţii, nu? Numai că o să coste destul de mult…

Am oftat uşurat că totul s-a lămurit şi am dat nepăsător din mână: încă aveam buzunarul pe jumătate plin de bancnotele lui Virgil.

— Ar mai fi o problemă, m-a adus casiera cu picioarele pe pământ. Cum îşi aranjează doamna părul de obicei? Ca să ştie fata ce să-şi ia cu ea, nu?

Am făcut ochii mari şi m-am gândit la cele trei fire de păr de pe chelia lucioasă a lui Virgil. Recunosc că nu am avut o mutră inteligentă vreme de câteva clipe lungi, apoi tehnica modernă m-a ajutat să ies din încurcătură. Am scos telefonul din buzunar şi l-am sunat pe Virgil:

— Am ajuns la coafor, dar domnişoara ar dori să ştie pentru ce fel de coafură să fie pregătită, ca să ştie ce trebuie să ia cu ea.

N-am mai aşteptat răspunsul şi i-am pasat telefonul casierei, fără să mă gândesc că ceea ce făceam nu prea se potrivea cu povestea cusută cu aţă albă pe care tocmai i-o servisem înainte.

Casiera vorbea preocupată la telefon şi, la un moment dat, părea că discută cu o femeie, pentru că la final a încheiat cu:

— Sigur că da, doamnă, am înţeles, numai un coc simplu, nicio problemă, desigur, în cinci minute pleacă spre dumneavoastră.

Mi-a întins telefonul şi a strigat spre şirul de căşti din spate:

— Angela, pregăteşte-te să pleci cu domnul!

Şi o fată durdulie la vreo 24-25 de ani a venit lângă noi, privindu-ne curioasă.

Deşi încurcătura cu perversitatea mea se lămurise şi sunt sigur că auziseră toate despre ce era vorba, fata m-a privit cu o sclipire maliţioasă şi m-a întrebat zâmbind:

— Să-mi iau şi halatul, sau…

— Angela, nu ţi-e puţin ruşine? Domnu’ tocmai ne-a explicat despre ce este vorba. Ce-o să-şi închipuie despre noi?

Nu am avut timp să-mi închipui nimic, pentru că exact în momentul acela Piratu’ şi-a făcut o intrare furtunoasă.

— Domnu’ Profesor, haideţi odată, că am parcat în loc interzis şi mă omoară cu zile poliţiştii. Trei agenţi stau lângă maşina mea, cu carnetele de amenzi pregătite şi gata să scrie!

A dat cu ochii de casieră şi a ridicat exasperat mâinile:

— Doamna Nuţi, păi, se poate? Tocmai dumneavoastră să-i faceţi greutăţi Domnului Profesor. Nu mă aşteptam…

— Nu ştiam că-l cunoşti, s-a scuzat casiera, dar i-am dat-o pe cea mai bună fată pe care o am. Pe Angela, nepoată-mea, aşa că aveţi grijă de ea…

Piratu’ a privit spre Angela, care-şi pregătea o sacoşă, şi şi-a pus o mână pe piept.

— Doamna Nuţi, puţină decenţă, ce naiba?! Hai, că eu mai greşesc, deşi în ultimul timp mai mult cu ochii, dar domnu’ profesor… Păi, ştiţi că acum câţiva ani i-a lipsit doar un singur vot să ajungă la Academie?

Am făcut ochii mari: singura mea legătură cu Academia a avut loc acum vreo trei ani, când am fost în Bucureşti, şi fiindcă tot eram aproape, de curiozitate, am făcut un mic ocol ca să trec pe Strada Academiei. Dar mai ştiu eu ce poveşti le spusese Virgil, despre mine, celor de-aici? Am preferat să tac şi să-i urmez pe cei doi spre taxi.

În câteva minute, am ajuns la hotel, iar aici, după ce-am cărat mulţimea de pungi şi punguliţe cu hrană vie în camera lui Virgil, sau ca să fiu mai exact până la uşa camerei lui Virgil, fiindcă în afară de coafeză nu a vrut să ne primească pe niciunul înăuntru, am răsuflat uşurat şi am coborât la barul hotelului să beau, în sfârşit, mult aşteptata cafea. Piratu’ plecase iarăşi, strecurându-se pe lângă mine, lumea trecea relaxată, fără nicio grijă, aşa cum le stă bine oamenilor în concediu. Uneori, aveam impresia că Virgil ăsta are talentul de a face ca însăşi materia, în intimitatea ei, să intre într-un fel de trepidaţie aparte şi ca totul să vâjâie în preajma lui, nu numai oamenii. Oricum, începeam să regret că mă lăsasem antrenat în ceea ce sperasem să fie doar câteva zile liniştite, la băi. Regretele, dar şi curiozitatea au început să se manifeste şi mai abitir la numai câteva minute după ce mi-am terminat cafeaua, când Virgil a telefonat după mine.

— Sună-l pe Pirat să vină s-o conducă pe domnişoara acasă şi vino sus, s-o ajuţi la bagaje!

Iată-mă şi pe post de hamal, dar dacă tot intrasem în horă, trebuia să joc, nu? Oricum, intenţionam să am cât de curând o discuţie lămuritoare cu Virgil şi să-mi iau tălpăşiţa spre casă, dacă nu-mi oferea nişte răspunsuri plauzibile pentru haosul şi nebunia din ultimele ore.

Am preluat-o pe durdulia Angela împreună cu bagajul ei şi am coborât în hol să aşteptăm taxiul. Am întrebat-o de bani, dar se pare că partea cu plata o rezolvase mulţumitor Virgil. După ce mi-a confirmat asta a doua oara, a mai adăugat ceva care m-a făcut să ciulesc urechile şi să cred că nu auzisem bine:

— Vai, dar ce bine arată Tovarăşa! Se vede că-i priesc legumele acelea pe care i le-aţi adus dumneavoastră. Şi Tovarăşu’ s-a păstrat minunat, dar Tovarăşa este de-a dreptul încântătoare. Exact ca în poze, că eu n-am prins-o în realitate…

Mi-a căzut falca şi am avut nevoie de un minut întreg ca să-mi revin şi să întreb:

— Ce Tovarăşă?

Fata m-a privit curioasă şi a precizat:

— Tovarăşa Elena Ceauşescu, bineînţeles!

N-am mai apucat să spun nimic, pentru că Piratu’ şi-a făcut apariţia şi a smuls-o pur şi simplu de lângă mine pe Angela, înainte s-o mai pot întreba ceva.

— Haideţi, tânără domniţă, că dacă stăm ne stă norocul!

Din uşă, s-a mai întors o dată spre mine şi a strigat de-a răsunat holul hotelului, cât era de mare:

— La revedere, domn’ profesor… De câte ori aveţi nevoie, apelaţi cu încredere la Piratu’. Oricând, oriunde, la dispoziţia dumneavoastră.

Şi s-a dus ca un vârtej de vară, lăsându-mă pradă celei mai mari nedumeriri din viaţa mea.

Am plecat spre cameră, dar nu am luat liftul, ci am pornit voiniceşte pe scări. Mă opream pe îndelete la fiecare palier şi mă gândeam: vocile pe care le auzisem din camera lui Virgil şi care îmi păreau atât de cunoscute ar fi putut fi oare ale celor doi? Precis asculta vreun documentar cu ei, la televizor. Dar, atunci, ce văzuse coafeza?

Oricât de încet am urcat, am ajuns până la urmă şi la etajul patru. Virgil mă aştepta în faţa uşii, cu un ziar în mână, şi mi-a făcut semn să intrăm în camera mea.

Capitolul 5

 

TOVARĂŞU’ ŞI TOVARĂŞA

 

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 14.00

Înainte de a apuca să intrăm, pe lângă noi a trecut o cameristă.

— Nu te supăra, a oprit-o Virgil. Cum te numeşti dumneata?

— Ildiko, domnule, a răspuns fata. Vă pot ajuta cu ceva?

— Dacă nu te superi, a spus Virgil, aş dori două cafele mari şi tari, în camera asta.

Fata a părut încurcată şi a dat neajutorată din umeri.

— Ştiţi, nu se serveşte cafea în cameră. Trebuie să mergeţi jos, la bar.

A tăcut brusc pentru că a văzut hârtia de 500 de lei pe care-o scosese Virgil şi pe care i-a pus-o delicat în buzunarul de la piept.

— Păstrează restul, a spus el şi fata a părut brusc băgată în priză.

— Da, domnule, sigur că da. Numai atâta doriţi?

Şi a făcut un gest uşor spre buzunarul în care se aflau banii.

— Eu numai atât, dar să fii atentă la el, a arătat Virgil spre mine, că pare el aşa inocent şi nevinovat la prima vedere, dar să ştii că este un mare fustangiu…

Eu am făcut ochii mari, fata a zâmbit în colţul gurii, apoi a făcut o uşoară plecăciune.

— Bine, domnule. Mă duc să aduc cafelele.

După ce-am intrat în cameră, Virgil a încuiat uşa şi mi-a întins ziarul. L-am luat şi am privit fugitiv prin el: era revista loto pe care-o cumpăram şi eu cu ani în urmă, când mai credeam că aş putea câştiga vreun premiu dacă jucam suficient de des şi de chibzuit. Am dat din umeri, nelămurit.

— Ce ar trebui să văd la el?

— Priveşte la dată, a spus sec Virgil şi eu m-am conformat.

Data era din… ianuarie… 2013, adică de anul viitor. Am răsfoit revista, care era ceva mai voluminoasă decât de obicei, pentru că, la fel ca toate revistele din ianuarie, publica toate numerele câştigătoare de-a lungul anului. Totul părea perfect, numai că revista asta era greşită. Poate că era doar o simplă greşeală de tipar sau poate că făcea parte dintr-un plan de-al lui Virgil pe care nu-l înţelegeam, aşa că i-am dat-o înapoi fără să spun nimic.

S-a auzit o bătaie uşoară în uşă şi, după ce-am deschis, a intrat Ildiko cu o tavă pe care abureau cele două cafele. Le-a aşezat pe măsuţa de lângă geam şi a dat să plece. Am prins-o de mână şi am oprit-o.

— Nu trebuie să bagi în seama tot ce spune domnul acesta. Mai glumeşte şi el…

A dat din cap înţelegătoare şi a privit în jos. Mirosea a iarbă proaspăt cosită şi a flori de câmp.

— Nu te supăra, ce parfum foloseşti? am întrebat-o eu şi am apropiat-o şi mai mult.

— Niciun parfum, domnule, aşa miros eu.

Am privit în jos spre ea: deşi era aproape de înălţimea mea, aplecase uşor capul, care ajunsese astfel sub bărbia mea, şi mirosul părului ei, îmbătător şi dens, mi-a inundat nările. Mâna mea a ajuns aproape fără să vreau în pletele şatene cu şuviţe blonde şi o clipă am avut senzaţia că sunt un violonist care îşi acordează vioara şi se pregăteşte să cânte. Atâta doar că nu ştiam să cânt la vioară.

— Hei, voi, ce naiba faceţi acolo? a răsunat vocea aspră a lui Virgil — dar venea ca de la o mare depărtare.

Am luat încet şi cu părere de rău mâna de pe creştetul fetei şi m-am retras ruşinat. A ridicat şi ea privirea spre mine: avea ochii verzi şi un zâmbet parcă uimit şi vinovat pe buzele pline şi roşii ca focul. Am dat să spun ceva, dar aveam vocea gâtuită, aşa că m-am bucurat când l-am auzit pe Virgil că îi zice:

— Mulţumim, Ildiko, te chemăm dacă mai avem nevoie de ceva.

După ce fata a ieşit, Virgil s-a răstit la mine:

— Ce naiba te-a apucat? O amuşinai ca un dulău în călduri…

Am dat să-l contrazic, dar scena îmi era încă vie în mine, aşa că nu prea aveam argumente.

Camera avea două paturi, care, dacă erau apropiate unul de altul, puteau fi transformate într-unul dublu. Dar acum erau depărtate şi între ele se afla o noptieră, pe care Virgil a mutat cafelele. S-a aşezat pe un pat şi mi-a făcut semn să stau pe celălalt.

A sorbit o gură de cafea, a plescăit apreciativ, apoi a spus:

— S-ar putea să-ţi explic eu mai târziu o parte din comportamentul tău bizar…

— Mi-ai pus ceva în cafea, m-am repezit eu cu o explicaţie care-mi trecuse la un moment dat prin cap.

Virgil a arătat cu un gest spre cana mea de cafea neatinsă încă şi a suspinat uşor.

— Nu vezi că încă n-ai băut din ea? Logica ta, unde-i? A plecat şi ea în concediu, odată cu tine? E altceva şi o să te lămuresc imediat. Îţi mai aduci aminte că acum câtva timp, imediat după ce-am ieşit din spital, am spus că vedeam sunete şi auzeam tensori?

Am dat din cap afirmativ şi am sorbit puţin din cafea, fără să-mi dau seama unde voia să ajungă: ce putea avea în comun faptul că el vedea sunete cu recentul meu acces de efuziune faţă de biata fată?

A luat şi el o gură de cafea şi a continuat:

— De fapt, nu era chiar aşa: era mai mult o simplificare a lucrurilor pe care le simţeam şi le vedeam. Uneori, înainte de a adormi, aveam impresia că văd câmpurile de forţă din jurul cablurilor electrice. Eram convins că lovitura la cap îmi afectase ceva grav şi profund în creier. Anumite legături neuronale păreau că au fost destructurate de lovitură şi apoi s-au refăcut oarecum la întâmplare. Eram sigur că încet, încet o iau razna. Unul dintre doctori mi-a recomandat astă-iarnă, chiar la începutul anului, o cură termală aici, la Felix. Am fost cazat tot în camera 404, cea în care stau acum. În prima noapte, m-am perpelit într-un somn neliniştit şi, la un moment dat, am avut senzaţia clară că spaţiul clivează în faţa mea şi că pot alege oricare dintre dimensiunile defilând prin faţa mea şi să intru în ea. Eram sigur că aş fi reuşit să pătrund în oricare dintre acele vagi năluciri ale mele, numai să-mi doresc.

— Ai băut ceva înainte? l-am întrebat, aducându-mi aminte de câteva vise postbahice pe care le-am avut pe vremuri şi care precis ar fi câştigat un premiu la un concurs de genul „Beţivii spun lucruri trăsnite”.

A clătinat din cap.

— Nici măcar un strop, eram uscat ca Sahara în zilele ei bune.

A rămas tăcut mai multă vreme şi, cum eu tot nu vedeam relaţia dintre ceea ce-mi povestea el şi comportamentul meu oarecum bizar de acum un sfert de ceas, l-am îndemnat să continue:

— Până aici te-am urmărit, dar tot nu văd legătura…

— Ai răbdare, că o s-o vezi imediat. În seara aceea, doar am adormit… neliniştit, dar până la urmă mi-am refuzat o călătorie într-unul dintre universurile paralele care defilau în jurul meu. În ciuda faptului că tu eşti convins că sunt un fel de nesăbuit, ca să nu spun mai mult, m-am oprit la timp. Poate că mi s-a făcut frică, poate că mi-am spus că este o poartă deschisă nebuniei, destul e că am refuzat.

M-a privit adânc în ochi, apoi mi-a spus:

— În schimb, a doua zi, la lumina vie a soarelui, m-a apucat râsul de spaimele mele nocturne. Am pus afişul cu „Nu deranjaţi” în uşă, am proptit un scaun ca o măsură de precauţie suplimentară, am tras draperiile la geam, apoi m-am aşezat în pat exact cum făcusem cu o noapte înainte. M-am uitat la ceas: era ora zece fix. N-a durat mai mult de un minut şi în jurul meu a reapărut priveliştea cunoscută. Unii au bănuit de multă vreme că spaţiul nostru clivează într-o infinitate de universuri paralele, o infinitate de lumi, o infinitate de dimensiuni care diferă de a noastră prin foarte puţin. Dar cum s-o aleg pe cea în care să ajung? Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dar spitalizarea, operaţia şi medicamentele m-au lăsat falit şi plin de datorii, aşa că mi-am dorit să ajung într-un univers paralel exact ca al nostru, însă decalat exact cu un an. După cum ţi-am spus, asta se întâmpla anul ăsta prin ianuarie, exact la începutul anului. Am simţit ceva ca o zguduitură, am deschis ochii şi m-am uitat la ceas. Ora zece fix şi nimic în jurul meu nu părea schimbat. Ar fi fost prea frumos şi prea uşor să fie atât de simplu, aşa că, puţin dezamăgit, m-am îmbrăcat şi am coborât în hol. Abia la standul cu ziare am văzut că toate publicaţiile erau din 2013. Am cumpărat programul loto şi am urcat aproape alergând înapoi în cameră, unde m-am trântit pe pat, îngrozit că n-o să mai fiu capabil să ajung înapoi. Dar a fost suficient să închid ochii şi să-mi doresc să revin, că am şi ajuns.

Mi-a aruncat programul loto în poală.

— Şi uite aşa am câştigat acum două luni marele premiu şi mi-am permis să vin aici mai des — de asta mă cunosc toţi aşa de bine — şi să fac o mulţime de experienţe cu călătoriile astea între… nici nu ştiu cum să le zic. Universuri paralele li se potriveşte cel mai bine.

Cafeaua se răcise între timp, aşa că am putut s-o beau destul de repede. Nu prea mai aveam chef să petrec mult timp prin preajma unui maniac.

M-am ridicat în picioare, obligându-l şi pe el să facă la fel.

— Frumoasă povestioară, nimic de zis. Ar trebui să te duci la o emisiune din alea, specializate pe paranormal. Ştii, acolo se întâlnesc oameni care au aceleaşi fantezii, şi le împărtăşesc reciproc, mai telefonează şi telespectatorii şi timpul trece mai uşor, iar unii am auzit că se şi vindecă.

— Cum poţi să vorbeşti aşa? s-a răţoit el la mine. Ţi-am arătat cât am câştigat la loto…

Şi, cu un gest devenit aproape tic, şi-a descheiat iarăşi haina, ca să-mi arate teancurile de bani.

— Aici se întâmplă ceva, se concentrează nişte energii telurice şi până şi solul şi apa sunt radioactive… N-ai văzut ce i-ai făcut bietei fete? Încă un pic şi te urcai pe ea, ca un cotoi bătrân ce eşti!

Am dat din umeri.

— O strângeam doar în braţe, nu mă urcam pe ea, şi tot mai sunt convins că mi-ai pus ceva în cafea.

— Doamne, atâta lipsă de logică nu mă aşteptam să întâlnesc nici măcar la tine. Totul s-a petrecut înainte de-a bea măcar un singur strop din nenorocita aia de cafea. Ceva se întâmplă în zona asta! Este plină de energii telurice care mie îmi activează posibilitatea de a călători în alte universuri, iar ţie, nătâng bătrân, îţi injectează valuri de adrenalină şi testosteron în venele tale blegite. Ţine minte că am vrut să te lămuresc încetul cu încetul, să te pregătesc, dar crede-mă, nu meriţi aşa ceva. Vino cu mine…

M-a prins de mână, a deschis uşa şi a făcut doi paşi până la camera alăturată, unde a bătut cu putere în uşă.

— Deschideţi, a spus el tare. Eu sunt!

Uşa s-a deschis şi, în faţa privirilor mele uimite, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, ţinându-se de mână, ne priveau morocănoşi.

Capitolul 6

 

UN AN DE ICI, UN AN DE COLO

 

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 15

— Intraţi, a făcut Ceauşescu cu vocea lui inconfundabilă şi s-a dat la o parte să ne facă loc să intrăm.

Cum aţi reacţiona dacă — deschizând uşa casei — aţi găsi în hol o zână, un marţian sau un dinozaur? Spre ruşinea mea, eu am reacţionat mai degrabă ca în faţa unui dinozaur decât a unei zâne, aşa că am făcut un pas înapoi şi-atunci am auzit-o pe Elena chicotind, lucru care nu a îmbunătăţit deloc situaţia. Chicotind în continuare, a trecut printre cei doi bărbaţi şi m-a luat de mână, trăgându-mă în cameră.

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul profesor Adam, nu?

M-a purtat de mână până la unul dintre fotolii şi eu am urmat-o docil, de parcă aş fi fost viţeluşul care merge cuminte după ţâţa vacii. Recunosc că nu este o imagine care să mă avantajeze, dar este singura care mi-a venit în minte şi probabil că nici nu era prea departe de realitate, pentru că după ce m-a aşezat pe un fotoliu, iar ea s-a aşezat pe celălalt, mă privea în continuare şi părea că nu se poate opri din chicotit. Am încercat să-mi revin şi am privit-o pentru prima dată ceva mai atent: nu prea îmi stătea mie gândul la calcule şi nici nu-i mai ştiam foarte exact anul naşterii, dar eram sigur că ar fi trebuit să aibă bine peste nouăzeci de ani. Ei bine, nu-i arăta de loc. Părea mai degrabă pe undeva pe la şaizeci de ani şi părea îmbătrânită frumos. Avea chipul senin, luminos, sau poate părea aşa numai din cauza ochilor, care pur şi simplu râdeau tot timpul.

— Vai, îmi cer mii de scuze, domnule Adam. Cred că m-am purtat ca o proastă. Dar aşa abia v-aţi putut da seama cum ne-am simţit noi când ne-am trezit brusc aici, în camera asta. Imaginaţi-vă că ne plimbam prin parc lipsiţi de orice grijă, când apare ciudatul dumitale prieten, ne dă bună ziua, ne prinde pe amândoi de mână şi… dintr-odată ne trezim aici!

Am privit spre Virgil, care a ridicat nepăsător din umeri. Ceauşescu părea de-a dreptul supărat pe ceva şi s-a tras mormăind mai aproape de televizor, manevrând furios telecomanda.

Elena părea singura care găsea ceva amuzant în toată situaţia, aşa că m-am adresat ei:

— Şi totuşi, cred că există o explicaţie…

— Şi încă una foarte simplă, domnule Adam. Prietenul dumitale, aici de faţă, se pare că şi-a descoperit în urma unei lovituri zdravene la cap talentul de a glisa între diferite universuri paralele, având posibilitatea să culeagă şi să aducă aici, în lumea dumneavoastră, diferite suveniruri. S-a întâmplat că de data asta noi am fost premiul la concursul „Cel mai frumos suvenir”… Şi iată-ne aici, cu o misiune imposibilă, care mă face să regret că lovitura aia pe care-a primit-o prietenul dumitale n-a fost ceva mai puternică.

Virgil a râs mânzeşte şi a spus:

— N-am avut de ales… După nopţi întregi de căutare, sunteţi singurii care se potrivesc cu ceea ce vreau eu!

Elena Ceauşescu s-a întors spre mine.

— Aţi auzit ce ton a folosit când a spus „se potrivesc cu ce vreau eu”? Parcă ar fi spus „Io, Mircea voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara, îi vreau doar pentru mine pe aceşti Ceauşeşti”. Doamne, cum se pot prosti unii oameni când ajung să aibă puţină putere!

În locul ei, poate că nu aş fi amintit despre modul în care poate corupe puterea, dar e posibil ca acolo, în lumea lor, Ceauşescu al ei să nu fi făcut atâtea prostii ca al nostru.

— Cum adică „vă potriveaţi”? am întrebat eu, simţind că încep să-mi mai revin.

— Păi, e simplu de explicat: căuta — în toate universurile la care avea acces — numai acele Românii care erau cel puţin pe locul patru în Europa după PIB. Raţionamentul lui era simplu: dacă Ceauşescu din acel univers a fost în stare să obţină un asemenea rezultat, în mod sigur va obţine acelaşi rezultat şi aici!

Am privit spre Virgil, care zâmbea cu gura până la urechi, văzându-şi expuse atât de simplu şi concret prostiile făcute.

— Şi asta încă n-ar fi fost nimic: mai avea pretenţia ca în acel univers durata medie de viaţă să fie de două sute de ani…

Am privit mai atent la ea şi mi-a dat seama că de asta arăta atât de strălucitoare: chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, în universul ei încă nu ajunsese la jumătatea vieţii!

— În timp ce Nicu al meu ar fi dus România voastră pe noi culmi de progres şi civilizaţie — parcă aşa spunea Ceauşescu al vostru —, eu urma să te învăţ pe dumneata cum să mai câştigi măcar zece ani de viaţă, dintr-un motiv care îmi rămâne momentan obscur.

Virgil s-a aşezat pe pat şi m-a bătut prieteneşte pe genunchi.

— Ai văzut că nu te-am uitat?

— Nu l-ai uitat, dar nici nu l-ai rezolvat, domnule Virgil. De unde să ştiu eu de ce noi trăim două sute de ani şi dumneavoastră doar o sută?

— Şaptezeci şi cinci de ani, am corectat-o eu. Optzeci, dacă avem puţin noroc.

— Bine, optzeci să fie, admise Elena Ceauşescu, dar tot nu ştiu de unde această diferenţă. Poate să fie de la alimentaţie sau de la razele soarelui nostru… Sau de la orice altceva ce nu putem afla noi în trei zile. Pentru că în lumea noastră, eu nu sunt savant de renume internaţional, ci doar o simplă profesoară de desen.

A rămas câteva clipe pe gânduri, privind în gol.

— E adevărat că noi mâncăm hrană vie, adică negătită, şi dumneata ca profesor de istorie ar trebui să ştii că până în paleolitic, când au descoperit focul, oamenii nu aveau niciuna dintre aşa-zisele boli ale civilizaţiei, nici măcar carii dentare. Abia după descoperirea focului, când elementele esenţiale din alimente au fost distruse prin gătire, a apărut toată cohorta de boli ale civilizaţiei. Dar să ne înţelegem, asta este o opţiune personală, pentru că şi în lumea noastră există oameni, de fapt majoritatea, care mănîncă numai gătit, ca şi cei de-aici, şi care trăiesc tot două sute de ani.

— Bine, dar de ce să rămâneţi aici numai trei zile?

— Pentru că atât eu, cât şi soţul meu i-am explicat prietenului dumitale că NOI nu suntem EI şi că nu avem de gând să ne asumăm prostiile lor şi nici felul lor de a fi. Niciodată şi cu nicio condiţie. Din nefericire, se pare că nu ne poate duce înapoi înainte de trei zile. Un fel de a spune că are nevoie de acest timp pentru a-şi reface forţele, deşi — din câte îl cunosc acum pe prietenul dumitale — cred că minte.

— Păi, atunci, de ce-aţi acceptat să vă aranjaţi ca să semănaţi cât mai mult cu ei? am întrebat eu, amintindu-mi de întâmplarea cu coafeza.

— Am zis că, dacă tot suntem nevoiţi să rămânem aici trei zile, să-l ajutăm atât cât putem… O să ieşim prin oraş să ne vadă lumea, să fie oarecum pregătită până va găsi o pereche potrivită, deşi, sinceră să fiu, nu prea ştiu la ce-o să ajute asta. Ne-a pregătit şi o acoperire: să spunem că în toată această perioadă am fost plecaţi în Tibet şi că nu am îmbătrânit datorită alimentaţiei cu mâncare vie. Şi că, în locul nostru, au fost împuşcaţi de fapt doi oameni care ne semănau perfect.

Am privit spre Virgil, care zâmbea mulţumit lângă mine. A arătat la ceasul de pe perete.

— Uite, s-a făcut aproape patru. De ce nu mergeţi voi să vă plimbaţi puţin prin staţiune pentru un prim contact cu lumea? ne-a întrebat el pe toţi trei. Şi nu vă mai faceţi griji: sunt sigur că până la urmă voi găsi o pereche care să accepte să vină de bunăvoie aici, să scoată România din rahat. Când vă duc pe voi, am să-i aduc pe ei, şi gata!

Ceauşescu privea lung telecomanda din mâna sa. Părea că vrea să i-o arunce în cap lui Virgil, aşa că m-am ridicat în picioare, preventiv. Dar nu avea gânduri războinice, pentru că a aşezat-o lângă televizor şi ni s-a adresat mie şi Elenei:

— Eu nu mă simt în stare să ies încă, mergeţi numai voi.

S-a întors spre Virgil:

— Dumneata rămâi aici! Avem ceva de discutat!

Elena l-a privit lung:

— Nicule, să nu faci vreo prostie. Dacă domnul Adam mă însoţeşte, am să ies să fac câţiva paşi, dar te rog să fii cuminte…

Ceauşescu a încercat să zâmbească, dar nu prea i-a reuşit.

— Nu-ţi face griji, dragă, dar trebuie să fiţi convinşi că singurul motiv pentru care nu-l strâng de gât pe „simpaticul” domn Virgil este acela că trebuie să ne ducă înapoi. Dacă totuşi acest motiv dispare cumva, o să-mi facă o plăcere deosebită să-i arăt ce înseamnă să se joace de-a zeii…

M-am ridicat cu greu de pe fotoliu. Eram îngrijorat de situaţia creată şi nu prea vedeam cum aş putea contribui la ameliorarea ei, aşa că m-am îndreptat spre uşă.

— Mă duc să-mi iau un sacou şi revin să vă iau, i-am spus Elenei, dar Virgil a luat o sacoşă cu haine din şifonier şi a venit după mine.

— La noapte voi dormi şi eu dincolo, aşa că hai să ne aranjăm puţin.

Am ieşit pe coridor, unde Virgil m-a împins grăbit în ceea ce avea să fie de-acum camera noastră comună.

— Acum, dacă te-ai convins că ăsta-i adevărul, o să fie simplu să faci ce ai de făcut.

Am închis uşa după noi şi l-am întrebat:

— Ce naiba să am de făcut? Nu am nimic de făcut. Oricum nu vreau să urmez nici măcar o jumătate de idee care ar putea să-ţi iasă din tărtăcuţa aia bolnavă…

— Nu fi fraier, ripostă Virgil. Îţi mai aduci aminte de romanul ăla al lui Isaac Asimov pe care-l citeam amândoi în tinereţe, „Sfârşitul eternităţii”? Îl mai ţii minte?

Îl mai ţineam minte vag, dar tot nu pricepeam unde vrea să ajungă.

A ridicat exasperat din umeri şi a început să îmi explice.

— Ştii că Eternii din carte, datorită statutului şi ocupaţiei lor, erau consideraţi nemuritori… şi din acest motiv foarte curtaţi de toate femeile pe care le întâlneau.

Am făcut ochii mari şi am ridicat din umeri a nedumerire.

— Nu-mi aduc chiar atât de bine aminte… Care anume era motivul şi unde vrei să ajungi?

Virgil oftă exasperat, apoi continuă:

— Toate femeile erau convinse că dacă se culcau cu un Etern, o parte, dacă nu toată imortalitatea lui, va trece asupra lor, ajungând astfel şi ele nemuritoare.

Tot nu pricepeam.

— Aşa, şi care-i şmecheria în cazul de faţă?

— Păi, am văzut că Elena te cam place. Oricum, te simpatizează. Nu cred c-o să-ţi vină prea greu să te culci cu ea, după ce-am văzut cum te-ai dat la biata cameristă. Tu crezi că ea nu va dori să se întoarcă în lumea ei şi să se laude la prietene cu aventurile avute aici, în această lume stranie? O mai tragi de limbă referitor la obiceiurile alimentare… dacă este vorba de vreun aliment, ţi-l pot aduce fără nicio problemă de dincolo, din lumea lor. Şi uite-aşa, câştigi un an de ici, un an de colo, şi imediat se fac cei zece ani pe care ţi-i doreşti!

A scăpat. S-a mişcat mai repede decât am putut eu să arunc perna după el. Am ridicat perna de jos şi am pus-o bine: cred ca la noapte o s-o folosesc să-l sufoc în somn, ca să nu mai poată face alte prostii. Înainte de a ieşi, am cules de pe noptieră şi revista loto şi am pus-o în buzunarul sacoului: aveam în gând o metodă sigură prin care să verific elucubraţiile lui Virgil.

Capitolul 7

 

LA PLIMBARE CU ELENA

 

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 16

Până am ajuns în holul mare de la recepţie, nimeni nu a observat nimic. Acolo, Elena, care privea curioasă în toate părţile, m-a întrebat:

— Pot să te iau de braţ? Mă simt puţin nesigură…

Vocea ei nu a răsunat prea tare în holul în care mai erau destul de mulţi oameni, vorbind între ei cu voce scăzută.

Şi totuşi, cineva a auzit-o, pentru că a spus cu voce tare:

— E Elena Ceauşescu… Doamne, e chiar Elena Ceauşescu!

S-a făcut dintr-odată linişte iar cei din faţa noastră s-au dat la o parte, privind tăcuţi la noi. Elena m-a prins de braţ şi, privind în pământ, parcă s-a făcut mai mică lângă mine. Am ieşit din hotel urmăriţi de o mulţime de priviri nedumerite şi curioase. În staţiune se ajungea coborând nişte scări destul de abrupte şi am fost atenţi la ele, apoi am ajuns la o scurtă alee unde ţăranii îşi vindeau brânza, urda, roşiile sau ce mai aveau. Toată lumea privea spre produsele de pe tarabe, care arătau într-adevăr apetisant, astfel că nu ne-a mai remarcat nimeni. Elena a ridicat capul şi m-a întrebat în şoaptă:

— Oare n-o să fim atacaţi?

Uite că asta nu îmi trecuse prin gând, aşa că am făcut ochii mari şi am întrebat-o:

— Ce vă face să credeţi aşa ceva?

A ridicat din umeri şi a spus:

— Păi, de când am ajuns aici, am urmărit pe laptopul adus de dumneata numai filme despre atrocităţile comunismului. Şi am mai văzut că în percepţia maselor nu atât Ceauşescu a fost considerat vinovat de viaţa grea pe care-o duceau, cât mai ales ea. Eu am fost considerată geniul malefic care l-a corupt pe el, Geniul Carpaţilor!

A conchis asta cu un mic zâmbet, dar părea sincer îngrijorată. Oricum avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, pentru că în lift, cât am coborât singuri, mi-a spus că o amuză teribil poreclele inventate de poeţii de curte. Şi avea de gând ca, în cele câteva zile petrecute aici, să înveţe cât mai multe şi să le folosească atunci când se va duce înapoi, aşa, din simplă distracţie.

— De fapt, nu sunt îngrijorată atât pentru mine, dar ai fi şi dumneata implicat şi chiar că nu ai nicio vină.

Între timp, am ajuns în Strada Primăverii, din care puteam ajunge la cunoscutele lacuri cu nuferi. Cel puţin aşa citisem într-un ghid pe care mi l-a dat Virgil şi pe care l-am răsfoit puţin în tren, înainte de a adormi. Deşi era o stradă în toată regula, pe lângă noi mergeau o mulţime de oameni direct pe mijlocul carosabilului iar puţinele maşini care se încumetau să treacă trebuiau să claxoneze minute în şir, ca să-şi facă loc.

— Păi, hai să facem o probă, am spus eu, ca să vedem despre ce este vorba…

Înainte de-a apuca să mă oprească sau să mă întrebe ceva, m-am oprit, m-am întors cu faţa spre ea şi — cu o voce puternică pentru a atrage atenţia — am întrebat-o:

— Stimată tovarăşă Elena Ceauşescu, cred că pe-aici, prin parc, putem ajunge la Lacul cu Nuferi, dacă doriţi. Dar am să întreb pe cineva, ca să fim siguri…

Pe lângă noi trecea o pereche de pensionari ţinându-se de mână şi privindu-ne curioşi.

— Nu vă supăraţi, i-am oprit eu, poate cunoaşteţi staţiunea mai bine ca noi. Tovarăşa Elena Ceauşescu ar dori să ajungă la Lacul cu Nuferi…

Femeia a rămas blocată şi cu gura căscată, iar bărbatul s-a căutat febril la piept; o clipă, am crezut că i s-a făcut rău şi că se ţine cu mâna de inimă, dar îşi căuta doar ochelarii, pe care şi i-a pus cu mâinile tremurânde. A privit lung înspre noi, apoi s-a repezit spre Elena şi, înainte de-a apuca să fac ceva, i-a apucat mâna dreaptă şi a început să i-o sărute frenetic. A încercat să spună ceva, dar avea vocea prea gâtuită ca să se înţeleagă vreo vorbă. După un timp, i-a lăsat mâna, şi-a scos ochelarii şi s-a văzut că avea ochii în lacrimi.

— Tovarăşă Elena, numai Dumnezeu v-a adus înapoi…

Am crezut o clipă că se va trânti în genunchi în faţa ei, dar s-a oprit la timp şi Elena i-a prins mâinile în palme, încercând să-l liniştească, dar bătrânul nu se mai oprea din şuvoiul de cuvinte, din care nu se înţelegea decât că este bine şi că în sfârşit s-a făcut dreptate.

— Ai văzut, Mărioaro? s-a întors el spre soţia lui. Tovarăşa Elena, ea este… este chiar ea!

Brusc îngrijorat, şi-a desprins mâinile din palmele Elenei şi a întrebat-o încet, cu o uşoară panică în voce:

— Dar tovarăşul? E şi el venit aici? E bine, e sănătos?

Elena încerca să-şi revină din perplexitate.

— Da, a ajuns şi el. E la hotel, se odihneşte.

În jurul nostru se adunase deja o mulţime de lume, dar nimeni nu părea ostil şi nici măcar nedumerit, ca şi cum apariţia Ceauşeştilor, la douăzeci şi doi de ani de la moartea lor, ar fi fost un lucru foarte firesc. „E la hotel, se odihneşte”, a reluat cineva şi vestea a alergat repede de-a lungul străzii. Am simţit nevoia să intervin, aşa că în ciuda constituţiei mele fragile am încercat să fac pe bodyguardul:

— Faceţi-ne loc, vă rugăm. Deocamdată suntem într-o vizită privată, dorim doar să ajungem la Lacul cu Nuferi. Suntem abia ajunşi de pe drum şi nu am dori să fim deranjaţi, vă rugăm să ne înţelegeţi!

„Sunt obosiţi”, a reluat strada şi lumea s-a dat respectuoasă la o parte, în timp ce o mulţime de mâini ne arăta încotro să apucăm.

Elena m-a luat iarăşi de braţ şi ne-am strecurat prin cărarea făcută printre oameni, urmaţi la o distanţă respectuoasă de cei mai curajoşi dintre ei. Din când în când, sclipeau bliţurile, iar telefoanele care aveau norocul să aibă camere cred că îşi epuizaseră bateriile.

— Nu înţeleg, mi-a şoptit Elena la ureche, după ce ne-am îndepărtat puţin. Filmele pe care ni le-a arătat Virgil despre comunismul din lumea voastră au fost cumva trucate?

Am dat din umeri.

— Ba, cred că au fost foarte reale. Şi probabil că încă nu aţi putut vedea tot, în cele numai câteva ore cât aţi avut la dispoziţie.

— Şi atunci, cum se explică această atitudine? Mă aşteptam să fim linşaţi, iar în loc de asta… O clipă, am crezut că omul acela avea să-mi cadă în genunchi.

— Nu găsesc o explicaţie rezonabilă decât poate aceea că vârstnicii o duc foarte greu, că schimbările sunt prea rapide pentru ei şi că starea de nesiguranţă în care trăiesc îi face nostalgici după timpurile dinainte. Până şi eu sunt uimit de reacţia lor. Încep să mă întreb dacă Virgil nu are cumva dreptate…

Am continuat să mergem şi, foarte curând, am ajuns la o mică piaţă forfotind de lume şi în care cred că se putea cumpăra aproape orice, dar Elenei i s-au oprit ochii pe un bloc de desen. S-a întors spre mine:

— Poţi să mi-l cumperi, te rog… şi nişte cărbune sau culori? Mi-e dor să mai desenez ceva!

Am cumpărat blocul de desen, am găsit şi culori, iar mie mi-am cumpărat un porumb fiert, fiindcă mă apucase foamea cu atâtea minuni culinare expuse în jurul nostru. Elena nu a vrut nimic, aşa am plecat mai departe spre Lacul cu Nuferi, unde am găsit o bancă liberă. Eu am început să mănânc, iar Elena a scos blocul şi, privind din când în când spre mine, a început să deseneze.

Pe lângă noi trecea lumea în tăcere, dar toţi începeau să şuşotească de cum depăşeau banca. După numai câteva minute, am terminat porumbul şi am plecat să-l arunc la un coş de gunoi din apropiere. Când m-am întors, Elena a scos un şerveţel din geantă şi, ca o mamă grijulie, mi-a şters firimiturile de porumb de la gură. A continuat apoi să deseneze, privind din când în când la mine, iar când a terminat mi-a arătat rezultatul. Am luat blocul de desen şi am privit lung la… mine. Eram şi nu eram eu. Adică arătam la fel ca în fotografiile pe care destul de rar mi le mai făceam, dar pe de altă parte ceva era cu totul altfel. Ochii păreau mai luminoşi şi un zâmbet stătea ascuns în colţurile buzelor, gata să iasă la iveală în orice moment.

— Am încercat să-ţi desenez sufletul, a şoptit ea. Dacă ai fi lipsit de griji, exact aşa ai arăta.

A tăcut un moment, apoi a adăugat:

— Sau poate dacă ai veni în lumea noastră…

Am tăcut şi eu şi am privit spre lac, unde broaştele ţestoase se mişcau alene printre nuferi, în căutarea firimiturilor aruncate de turişti. Pe lângă noi a trecut a doua oară o femeie, ţinând de mână un copil de patru, cinci ani. Cum lăsasem blocul de desen pe bancă între noi, cu desenul în sus, s-a oprit în faţa noastră şi a privit lung la foaie. Apoi i s-a adresat Elenei:

— Ştiu că nu se cuvine să vă cer asta, dar vă rog, aţi putea să-i faceţi un portret şi lui Andrei?

Copilul stătea absent lângă ea şi privea în pământ.

— Ştiţi, a spus ea aproape vinovată, este autist. Numai desenul şi muzica îl mai liniştesc.

Am vrut să intervin, dar Elena mi-a făcut semn să tac şi a luat blocul de desen şi culorile.

— Priveşte spre tanti, Andrei, a spus femeia şi băieţelul, de parc-ar fi ştiut despre ce este vorba, şi-a fixat privirea undeva pe umărul Elenei şi n-a mişcat deloc până când desenul a fost terminat.

— Gata, a spus Elena şi a desprins cu grijă foaia din blocul de desen. Am făcut portretul cam schematic, mi-a fost frică să nu-şi piardă băieţelul răbdarea…

— Vai, dar este minunat, s-a entuziasmat tânăra mamă. Uite, Andrei, ăsta eşti tu!

O clipă, am crezut că băieţelul va rupe foaia, dar după ce privirea i-a căzut pe desen, a rămas cu ochii pironiţi pe imagine ca şi cum ar fi fost hipnotizat şi a luat-o cu grijă de la mama lui, strângând-o uşor la piept. După un timp, a privit-o iar, şi a strâns-o iarăşi la piept, cu un zâmbet sfios ce-i înflorea pe buze.

— Doamne, chiar îi place, a şoptit femeia cu voce stinsă. Niciodată n-a mai făcut aşa cu vreo jucărie sau desen. Parc-ar înţelege că este el…

După un timp în care am privit toţi trei la copilul fericit din faţa noastră, femeia l-a tras pe băieţel mai aproape de Elena.

— Iertaţi-mă că îndrăznesc să vă mai rog ceva…

Am crezut că vrea să-i ceară bani şi, cum ştiam că nu are niciun ban la ea, m-am pregătit să bag mâna în buzunar, unde aveam banii lui Virgil, însă femeia a spus:

— Vă rog să-i puneţi mâna pe creştet… — şi l-a împins pe băieţel până lângă Elena.

Elena a privit neajutorată spre mine, însă am dat neputincios din umeri. Problema mă depăşea, aşa că Elena, ezitând, şi-a pus amândouă mâinile pe părul blond al copilului.

— Binecuvântaţi-l, vă rog, a şoptit femeia, şi Elena a privit iarăşi pierdută spre mine. Vă implor, a continuat femeia cu ochii în lacrimi, iar Elena a spus destul de tare ca să se audă până la cei din jurul băncii:

— Fie ca Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească de cele rele!

Femeia a izbucnit în lacrimi şi şi-a strâns odorul la piept, iar noi am profitat de momentul creat şi ne-am făcut loc spre drumul către hotel.

— În lumea asta, Ceauşescu n-a fost cel care — la îndemnul Elenei voastre — a dărâmat bisericile ca să facă loc construcţiilor lui megalitice? m-a întrebat ea, când am ajuns ceva mai departe.

— Ba da.

— Şi-atunci, cum îţi explici asta?

— Nu-mi explic în niciun fel. Doar constat.

În urma noastră, o mulţime mare de oameni tălăzuia în tăcere, de parcă s-ar fi aşteptat ca Elena să sară în micul râu care mărginea Strada Primăverii şi să facă o minune păşind pe apă.

***

Înainte de a începe să urcăm scările abrupte spre hotel am întrebat-o şi eu:

— Şi totuşi, binecuvântarea… de unde ai ştiut ce cuvinte să spui?

A dat din umeri, începând să urce scările.

— În lumea mea, tata este preot şi mereu ne binecuvânta pe noi, copiii lui, când plecam undeva. Numai că ne binecuvânta cu semnul crucii făcut pe frunte. Aşa cum am binecuvântat eu copilul acela are voie s-o facă numai arhiereul…

— Să fii iertată, fiica mea, pentru păcatul făcut, am spus eu, probabil cel mai ateu din toată staţiunea, şi amândoi am izbucnit în râs.

Capitolul 8

 

CEA MAI FRUMOASĂ DINTRE ROMÂNII

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 17

Am ajuns la hotel fără alte peripeţii şi, chiar dacă aparatele foto au lucrat din plin în timp ce noi traversam holul, nu ne-a mai oprit nimeni. Când am ajuns în dreptul camerei 404, am surprins o discuţie purtată pe un ton destul de ridicat încât să se audă suficient de tare prin uşa care era destul de subţire. Nu se auzea destul încât să se poată reconstitui în întregime discuţia, dar se pare că Ceauşescu încerca să-l convingă de ceva pe Virgil. Părea o discuţie pe teme economice sau de agricultură, pentru că se repetau destul de des cuvinte ca tone, cereale, dolari şi produsul intern brut.

Elena m-a prins de mână şi m-a tras spre camera 405, în timp ce zâmbea cu subînţeles.

— Hai să lăsăm copiii să se certe, abia se vor cunoaşte mai bine. Noi avem multe de discutat.

Am intrat în cameră şi ne-am aşezat pe fotolii. Şi eu aveam multe s-o întreb, aşa că am scos din minifrigider o apă plată pentru ea şi un nectar de piersici pentru mine.

A băut o gură de apă, apoi a spus:

— Hai, întreabă, văd că mori de nerăbdare, dar nu uita că eu sunt o simplă profesoară de desen. Mă implicam în viaţa publică cât mai puţin, pentru că mă simţeam mult mai bine cu copiii mei la ora de desen decât la recepţiile oficiale. Nu ştiu aproape nimic despre cum a condus Nicu al meu România, de-a adus-o pe locul patru în Europa după PIB.

— Mai întâi câteva observaţii logice: chiar dacă Virgil a vrut să găsească un univers cât mai asemănător cu al nostru, cu cele două amendamente de care aţi amintit, e clar că n-a prea reuşit. Sunt şi alte diferenţe, dar cele mai frapante se referă la dumneavoastră.

— La mine…? se miră ea şi făcu ochii mari. Suntem chiar atât de diferite?

— Nu numai diferite, dar, aşa cum aţi spus la un moment dat, sunteţi alta. Complet alta. Lenuţa noastră era… — am ezitat de frică să nu se simtă jignită, dar nu găseam alte cuvinte, aşa că am spus până la urmă: Era rea. Era o persoană de o răutate profundă, ajunsă într-un loc pe care nu şi-l merita. N-am întâlnit-o niciodată, dar era destul s-o vezi în filmele propagandei de partid, când se presupune că ştia că este filmată şi-ar fi trebuit să se controleze, ca să te lămureşti ce-i putea pielea. Priviri furişe, căutături necontrolate şi posace, făcute parcă să deoache omul, nu să aducă linişte şi pace. De fapt, amândoi erau răi şi lipsiţi de educaţie, iar răutatea dublată de incultură este cel mai toxic amestec din viaţa publică, pentru că îţi dă impresia că poţi obliga oamenii să te creadă bun şi deştept. Te lasă să crezi că, dacă te înconjori de oameni culţi flămânzi după funcţii şi după glorie şi care te adulează şi nu-ţi ies din cuvânt, eşti mai cult decât ei. Lucru perfect valabil şi astăzi, deşi l-a sesizat Eminescu cu peste o sută de ani în urmă. Cum spunea el? „Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea.”

Elena a rămas tăcută cât timp am vorbit, privindu-mă concentrată.

— Şi totuşi, cum îţi explici scena de azi? a întrebat ea într-un târziu.

— M-am tot gândit la asta şi cred că am găsit o explicaţie. Percepţia populaţiei despre perioada comunismului este parţial deformată şi oarecum idealizată de greutăţile prin care trece acum omul de rând. Poate că nu se găseau prea multe prin magazine, dar existau locuri de muncă. Ba mai mult, dacă nu aveai un loc de muncă, statul-partid te obliga să munceşti, altfel făceai puşcărie. Dacă te căsătoreai, primeai în cel mult un an o garsonieră, iar după ce o tânără familie avea şi un copil, automat primea un apartament. Era un pic mai mare decât o cutie cu chibrituri, dar era un acoperiş deasupra capului. Acum…? În douăzeci de ani nu s-au construit atâtea apartamente câte construia Ceauşescu într-un an. Sau, dacă s-au construit, rămân neocupate, pentru că populaţia abia are bani de mâncare, utilităţi şi medicamente. Automat, toate aceste trecute beneficii sunt asociate în subconştientul colectiv cu imaginea cuplului prezidenţial, mai ales de către populaţia vârstnică, care este cea mai afectată de aceste schimbări. Femeia de azi cu copilul n-o ştia pe adevărata Elena Ceauşescu decât din poveştile părinţilor ei, poate. V-a văzut pe dumneavoastră şi… dumneavoastră sunteţi cu totul altfel!

Pare ciudat ca o femeie de nouăzeci de ani să pară cochetă, dar uite că Elena mea putea fi, pentru că a zâmbit, ascunzându-se pe jumătate după paharul cu apă, şi m-a întrebat:

— Dar cum sunt eu faţă de ea? Cum mă vezi dumneata?

Am mai băut o înghiţitură de nectar, privind lung la femeia din faţa mea, şi de-atunci am fost sigur că mereu voi asocia mirosul şi gustul de piersici cu imaginea sa zâmbitoare, aşteptând răspunsul meu.

— În primul rând, cred că sunteţi o persoană foarte bună şi foarte empatică. Cred că asta a simţit la dumneavoastră tânăra mamă în parc. Elena Ceauşescu era pentru ea doar un nume din alte vremuri, dar acolo a văzut o persoană sinceră şi plină de compasiune pentru fiul ei. Spre deosebire de Elena noastră, aveţi ochii sinceri şi buni. Zâmbitori chiar, iar astfel de ochi nu se pot obţine prin nicio operaţie estetică. Nici cu bani, şi nici cu putere, ci doar te poţi naşte cu ei.

Am mai luat o gură de nectar şi aş fi vrut să fie gin, ca să am o scuză pentru ceea ce urma să spun:

— Să ştiţi că în alte vremuri şi în alte condiţii poate chiar m-aş fi îndrăgostit de ei!

A roşit asemenea unei fetiţe de liceu de altădată şi şi-a dus mâna la faţă, încercând să o ascundă.

— Vai, domnule Adam, chiar n-am crezut că trebuie să vin în alt univers ca să aflu că încă mai pot roşi ca o domnişoară de pension. Hai să trecem mai bine la lucruri mai serioase. Sunt sigură că mai aveţi multe să mă întrebaţi…

Aveam, sigur că aveam, deşi eram sigur că cele pe care voiam să le aflu se discutau mai degrabă în camera alăturată, dar eu mă simţeam bine aici, aşa că am întrebat.

— Aţi spus că nu ştiţi cum a făcut să ajungă România pe locul patru, după PIB, în Europa. Dar măcar o idee despre cum a procedat, aveţi?

— Păi, n-aş putea spune că a fost numai meritul lui. A avut lângă el oameni de valoare. Oameni care spuneau adevărul. Eu simt imediat un mincinos, dar de câte ori am fost nevoită să particip la diferite evenimente publice sau chiar la unele mai puţin publice, n-am întâlnit niciun mincinos sau un oportunist pe lângă el, pentru că nici el nu-i suporta. Avea un slogan, mai ales la începuturi: să ne îmbogăţim vânzând sărăcia noastră…

— Cum adică să vinzi sărăcia? am întrebat eu uimit. Dac-ar reuşi să facă aşa ceva şi  guvernanţii noştri, am ajunge pe primul loc în Europa!

— Se pare că a intuit înaintea altora ce amploare o să ia alimentaţia bio şi a transformat toată România într-o imensă grădină axată pe agricultură bio. Există produse care sunt solicitate intens pe piaţa externă şi se spune că unele se vând la preţuri exorbitante. Dar probabil că sunt numai zvonuri. Multe hidrocentrale, multe irigaţii… şi un imens Dracula Land în toată Transilvania. Autostrăzi bune şi milioane de turişti în fiecare an, era ceva şi în legătură cu energia, căci exportam în neştire. Dacă pe vremuri eram denumiţi „grânarul Europei”, acum ne spuneau „dinamul Europei”, dar asta nu avea deloc o nuanţă peiorativă. Până la urmă, sunt sigură c-o să-ţi explice el mult mai bine decât mine. De fapt, chiar asta cred că face acum dincolo, aşa că hai să mai prindem măcar o parte din discuţie…

Am trecut în camera alăturată, unde discuţia trecuse la teme politice, astfel că intrarea noastră a trecut aproape neobservată.

— Şi totuşi, întreba chiar atunci Virgil, nu-mi dau seama cum aţi trecut aşa de uşor peste decembrie 1989. N-am avut prea mult timp să caut prin biblioteci şi să citesc ziarele voastre. Bănuiesc că v-a afectat totuşi.

Virgil făcuse rost de undeva de o sticlă de gin şi amândoi aveau în mână câte un pahar pe jumătate plin.

— Eu nu consum alcool de obicei, s-a întors Ceauşescu spre mine, dar uite că prietenul dumitale m-a corupt. Dar tot nu m-a convins să rămânem aici. Voi cum v-aţi distrat?

— Bine, a răspuns Elena în locul meu. O să-ţi povestesc eu mai târziu, tu răspunde la întrebare, pentru că sunt sigură că-l interesează şi pe domnul Adam.

Ceauşescu a mai băut o gură mică de gin, apoi şi-a trecut mâna prin păr şi a privit în tavan ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele.

— Păi, aş putea spune că pentru noi decembrie ’89 nici n-a existat, dar n-ar fi chiar aşa. N-a existat pentru marea parte a populaţiei, dar pentru Securitate şi pentru noi a avut un mare impact. Ştiam, bineînţeles, că nu sunt agreat de niciunul dintre cele două blocuri, chiar dacă din motive diferite. Dar dacă ai bani, şi noi aveam, şi eşti dispus să-i dai pe informaţii, poţi afla aproape tot ce te interesează. Astfel am descoperit tot ce era important pentru noi şi am putut să dezamorsăm liniştiţi toate situaţiile tensionate, create artificial de „agenturile străine”. Ştia şi Ceauşescu al vostru ceva, dar orgoliul l-a împiedicat să acţioneze lucid. Eu am dat ordin să-l lase pe Tökes în pace şi să se alimenteze Timişoara cu de toate. Cu tot riscul şi cu toată opoziţia economiştilor, am mărit salariile şi alte venituri. Oricum România noastră, chiar dacă nu era încă pe locul patru în Europa, o ducea bine, comparativ cu ce-a fost la voi în optzeci şi nouă. Cred că nici în Berlinul de Vest nu se găseau atunci atâtea câte s-au găsit în decembrie 1989 în Timişoara. Veneau unguri puhoi la Timişoara, Securitatea era disperată şi îmi trimitea în fiecare zi semnale alarmiste, dar din o mie de oameni care treceau graniţa, abia vreo doi, trei îşi mai făceau timp de bietul pastor reformat, apoi au renunţat şi ei. În zadar tuna el din amvon, într-o biserică tot mai goală, împotriva nălucirilor şi a ademenirilor materialiste ale diavolului, căci în oraş ajunsese zvonul că după Anul Nou acest corn al abundenţei se va închide, aşa că fiecare voia să mai prindă ceva cât se mai găsea. Gemeau măcelăriile de cotlete şi antricoate, iar antenele de satelit şi videorecorderele se găseau la toate colţurile. Am fost măgar, recunosc, am fost un mare măgar, dar am judecat bine: cine să mai asculte îndemnurile la cumpătare şi revoltă ale preotului, când se găseau de toate peste tot şi se permitea aproape orice. Am închis ochii până şi la vreo cinci case de toleranţă clandestine, că oricum trei erau ale Securităţii. Cine să asculte o predică, atunci când se puteau cumpăra la liber, pe câţiva lei, casete cu filme porno, iar prin antenele de satelit se puteau vedea zilnic sport, serialele la modă, filme şi spectacole de divertisment? Nu este o jignire, ci doar o constatare: românul, dacă are burtica plină, o bere într-o mână şi o telecomandă în cealaltă, nu iese să facă revoluţie. De ani buni urmasem exemplul Iugoslaviei şi oricine putea pleca liber din ţară: de tot sau numai la muncă. Am riscat şi a trebuit să bat cu pumnul în masă ca să-mi impun voinţa în faţa Comitetului Central. Aici, o parte de merit are şi Elena, pentru că m-a convins că românul este prea sentimental şi prea ataşat de ţara lui ca să petreacă prea mulţi ani departe de casă. Şi a avut dreptate: după ce stăteau câţiva ani şi făceau bani buni în străinătate, veneau cu ei în ţară şi începeau să construiască, oferind astfel de lucru firmelor de construcţii — şi uite aşa, în numai un deceniu, n-a mai fost nevoie să plece nimeni. Se câştiga în România mai bine decât în majoritatea ţărilor din jur…

— Bine, dar cu ruşii în decembrie cum a fost? am întrebat curios.

— A fost şi mai simplu… Prin intermediul Mossadului, cu care aveam relaţii speciale, am aflat din timp de planurile lor. Ne-a costat peste un milion de dolari să facem un general KGB să defecteze şi am primit astfel lista cu toţi cei care-aveau de gând să intre în România în celebrele — de-acum — maşini Lada şi care au fost arestaţi unul câte unul, la intrarea în ţară. Apoi am făcut un târg cu Gorby: ori generalul KGB ieşea pe post la televiziune şi spunea adevărul despre planurile „agenturilor străine”, ori ne returnau tezaurul, iar în Moldova de peste Prut se organiza în trei luni un referendum referitor la alipirea la România. Era o mişcare riscantă şi mulţi prieteni m-au sfătuit să renunţ la ea, dar mă săturasem de ifosele lor: cineva trebuia să le pună oglinda în faţă. Marele imperiu nu putea primi o asemenea palmă, aşa că în cele trei luni au încercat de două ori să-l asasineze pe bietul general şi de trei ori pe mine. Dar, cum eram pregătiţi, am scăpat cu bine şi eu, şi generalul, astfel că la 1 decembrie 1990 am avut iar România Mare şi tezaurul expus la muzeu. Îţi dai seama că de-atunci am fost reales tot cu 90-95 la sută — şi asta în alegeri organizate pe bune, nu cum le făceau ăştia ai voştri. Dar la anul vreau să mă retrag, să-i mai las şi pe ăştia mai tineri…

— Păi, dacă merge totul atât de bine, de ce-aţi dori să vă retrageţi? am întrebat.

— Va trebui s-o fac pentru ca să nu apară alte probleme. Şi prea mult bine strică uneori…

— Adică? am continuat eu, văzând că nu vrea să-mi dea alte amănunte.

Ceauşescu a dat din umeri, dar a răspuns Elena:

— Diferenţa economică dintre România şi celelalte ţări din jur este acum atât de mare, încât cei din Cadrilater vor să organizeze un referendum pentru reunificarea cu patria-mamă. Ba, merge vorba că şi cei din Ucraina se mobilizează tot pentru aşa ceva. Şi ţine seama că nu românii de acolo, ci bulgarii şi ucrainenii sunt cei mai dornici să se alipească. Şi nu este vorba numai de partea materială, crede-mă. Există în toată ţara o emulaţie spirituală care atrage lumea în România de parcă ar fi un ţinut binecuvântat de Dumnezeu, deşi nimeni nu-şi explică asta… Poate-o fi ceva legat de profeţiile lui Sundar Singh…

Am privit cu alţi ochi la Ceauşescu din faţa mea: poate că n-ar fi fost o idee prea rea să îl convingem să rămână.

Ca şi cum ar fi ghicit la ce mă gândeam, a clătinat din cap.

— Nu rămân, aţi auzit doar că vreau să mă retrag. Toţi sunt convinşi că aceste realizări mi se datorează mie. Vreau să le arăt că totul va merge la fel de bine şi după ce mă voi retrage. Şi dacă voi pleca, poate va înceta şi isteria asta cu România Super Mare. Exact de conflicte n-avem nevoie acum…

— Păi, dacă tot vă retrageţi, poate veniţi într-o scurtă vacanţă aici, am testat eu mai departe terenul.

Ceauşescu s-a mulţumit să clatine din capul lui mare, ca un catâr încăpăţânat, iar Virgil a spus:

— Poţi să abandonezi discuţia. Cred că se fac în curând zece ore de când încerc să-l conving, şi tot degeaba!

Am privit la ceas: se făcuse aproape şase după-amiaza, ora la care se servea masa, aşa că am spus:

— Foarte bine, atunci plecaţi aşa cum s-a stabilit, dar ăsta nu-i un motiv să nu ieşim în lume. Ce-ar fi să mergem cu toţii la masă. Noi doi mâncăm, că ni s-a făcut foame, iar dumneavoastră numai ne însoţiţi sau comandaţi doar o salată.

Ceauşescu a clătinat din cap.

— Oare e bine? Oamenii nu vor avea resentimente? Cum s-au purtat cu voi? a întrebat-o el pe Elena.

— Putem merge, a spus Elena. Oameni s-au comportat minunat, poate chiar prea bine, de parcă ar fi uitat cu totul ce le-au făcut conducătorul lor iubit — adică tu — şi sinistra lui consoartă — adică eu.

— Şi totuşi, am spus, eu mă îndoiesc că numai cu agricultura bio şi cu Transilvania Land se pot întrece PIB-ul unor ţări ca Italia şi Spania, care au populaţia aproape dublă. Ce mai este la mijloc?

Ceauşescu a zâmbit vag.

— Ei bine, mai este ceva, dar nu vă pot spune. Ar fi prea periculos pentru voi…

— Şi totuşi, un indiciu cât de mic, am insistat eu. Fuziunea la rece cumva?

Ceauşescu a privit spre Virgil şi a clătinat iarăşi din cap.

— Nu, ar fi prea periculos pentru voi. E o idee simplă şi uşor de pus în practică, dar dacă ar încăpea pe mâna şlehtei de politicieni pe care-o aveţi acum, ar fi un adevărat dezastru şi în mod sigur ar duce la polarizarea totală a societăţii iar apoi la o adevărată catastrofă. Nu se poate, vă rog să nu mai insistaţi!

Capitolul 9

 

O CINĂ DE POMINĂ

 

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 18

 

Sala de mese a hotelului se afla la etajul întâi şi am găsit-o fără prea mari probleme. Problemele adevărate au început atunci când am intrat: era o sală mare, imensă, cu o mulţime de mese aşezate în şiruri ordonate, şi majoritatea erau ocupate atunci când am intrat noi, dar nimeni nu părea să mănânce, de parc-ar fi fost în aşteptare. Când am intrat, toţi ochii s-au aţintit asupra noastră şi la început unul, apoi toţi cei care stăteau jos s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude.

Ceauşescu s-a întors spre mine şi spre Elena şi a spus şoptit:

— Asta numai voi aţi aranjat-o. Doar voi aţi lipsit din cameră…

— Nicule, cum poţi să spui asta? Pur şi simplu, se pare că aici eşti perceput ca fiind măreţul lor conducător, aşa că, te rog, comportă-te ca atare!

Am păşit încet printre mese şi, tocmai când ne întrebam unde să ne aşezăm, dinspre bucătărie a apărut ca adus de vânt un omuleţ îmbrăcat la două ace, care ne-a interceptat din mers. După vârstă, se părea că apucase ceva vremuri din perioada conducătorului iubit, pentru că s-a ploconit adânc în faţa perechii prezidenţiale şi cu voce tremurândă a spus:

— Să ne trăiţi şi bine aţi venit în vizită la noi! Sunt şeful de sală Postolache şi vă rog să  poftiţi după mine, v-am reţinut cea mai bună masă, când am auzit că avem nesperata onoare să fim vizitaţi tocmai de dumneavoastră.

În capătul sălii de mese era o mică estradă unde, la prilejuri festive, probabil că-şi avea locul o orchestră. De data asta, acolo era aşezată doar o singură masă cu patru locuri, împodobită sărbătoreşte, la care ne-am aşezat înconjuraţi de atenţiile şefului de sală. Qdată cu noi, s-au aşezat şi ceilalţi meseni.

După ce s-a arătat surprins de dorinţele frugale ale celor doi, şeful de sală s-a mai destins atunci când eu şi cu Virgil am salvat situaţia şi am comandat lucruri normale.

Până să vină ce comandaserăm, Ceauşescu s-a aplecat spre noi şi ne-a întrebat în şoaptă, arătând spre meseni, care majoritatea erau pensionari ca şi mine:

— Ei sunt cei cărora le-am dărâmat bisericile, pe care i-am ţinut înfometaţi în frig şi le-am interzis să iasă din ţară?

Virgil a dat din umeri şi atunci Ceauşescu s-a întors spre mine, aşteptând un răspuns.

— Eşti istoric, domnule Adam, cum îţi explici asta, pentru numele lui Dumnezeu?

— Nu sunt istoric, domnule Ceauşescu, sunt doar un modest profesor de istorie… şi de biologie, că tot veni vorba, dar nici una, nici alta nu mă ajută cu nimic. Nu găsesc nicio explicaţie, am adăugat eu şi — de fapt —aşa şi era.

Am privit în sala de mese, de unde şiruri de ochi priveau spre masa noastră cu… nici nu ştiam cu ce. Puţină neîncredere şi parcă infinită speranţă?

— Singurul posibil răspuns este că sunt atât de înspăimântaţi de prezent, de schimbările care se produc în jurul lor, şi atât de scârbiţi de clasa politică actuală, încât ar prefera oricând să vină o persoană fermă care să gestioneze haosul din ţară. Nu uitaţi că românii l-au sanctificat pe Ştefan cel Mare, „cel aprig la mânie şi iute vărsătoriu de sânge”. N-aş băga mâna în foc că peste cincizeci de ani n-o să ajungeţi şi dumneavoastră sfânt. Compatrioţii ăştia ai mei sunt în stare de orice…

Am auzit-o pe Elena chicotind uşor.

— Vai, sfinte Nicu, l-a tachinat ea şi l-a bătut uşor peste mână. Pot să-ţi spun sfinte Nicuşor, de-acum încolo?

— Elena, astâmpără-te, i-a răspuns el în şoaptă şi zâmbind în barbă. Trebuie să fim sobri, că ne vede poporul!

Odată cu mâncarea, mititelul domn Postolache a pus delicat în colţul mesei şi un microfon şi i-a spus lui Ceauşescu:

— În cazul în care doriţi să spuneţi câteva cuvinte, am pregătit microfonul. Este reglat, trebuie numai să vorbiţi…

A bătut uşor cu unghia în microfon şi zgomotul care s-a auzit a făcut ca toţi ochii să se îndrepte iarăşi spre noi.

Ceauşescu a luat microfonul şi s-a ridicat în picioare, urmat imediat de câţiva meseni, dar el le-a făcut semn să ia loc iar ei l-au ascultat cuminţi, aşezându-se la locurile lor.

— Bună seara tuturor şi bine v-am regăsit!

O mulţime de voci i-au răspuns amestecate, dar în aer se simţea ceva ca o mare aşteptare pe care numai Ceauşescu o putea astâmpăra. Simţea şi el asta, pentru că, după ce s-a uitat atent în jur la cei care-l priveau ţintă, şi-a dres vocea şi a început să vorbească aşa cum Ceauşescu al nostru nu ar fi vorbit niciodată:

— Mai întâi, aş vrea să-mi cer iertare de la dumneavoastră că am lipsit atâţia ani. Nu vă pot spune totul, dar am fost nevoiţi să ne retragem în Tibet, unde am dus o viaţă ascetică şi ne-am rugat să fim iertaţi, dacă am greşit cu ceva poporului român, în întregul lui…

Un val de negaţie indignată s-a făcut auzită, iar Ceauşescu, după ce rumoarea s-a liniştit, a continuat:

— Ne-am rugat să fie iertaţi şi ucigaşii perechii care-a acceptat să ne ţină locul…

Din sală s-au auzit aprobări febrile: „Ţi-am spus eu că n-au murit”, „Ştiam eu că nu sunt ei”.

— Deocamdată, sunt într-o scurtă vizită particulară, dar mâine, la orele 14, voi ţine în holul hotelului o conferinţă de presă în care voi lămuri toate aceste lucruri. Acum nu mai vreau să spun nimic în plus decât „poftă mare” şi să vă asigur doar că voi face totul ca România să ajungă iarăşi ce-a fost şi, dacă se poate, chiar mai mult şi să-şi câştige locul pe care şi-l merită în lume. Aşa să îmi ajute Dumnezeu! Iar acum fiţi binecuvântaţi şi Domnul să binecuvânteze România şi pe oamenii ei minunaţi!

După ce valul de ovaţii s-a liniştit, un timp nu s-a mai auzit decât zgomotul tacâmurilor, iar după ce am terminat de mâncat, când am plecat am fost înconjuraţi de priviri respectuoase şi de luminile bliţurilor. Vreo câteva femei mai în vârstă nu s-au putut abţine şi au sărutat din mers ba mâna lui, ba mâna ei.

Eu şi Virgil mergeam în spatele lor aproape nebăgaţi în seamă şi, când am ajuns în lift, l-am întrebat:

— Eşti supărat, nu-i aşa?

— Nicidecum, a negat el. De ce-aş fi supărat?

— Păi, ţie nu ţi-a sărutat nimeni mâna. La cât eşti de orgolios, nu cred că asta nu te-a afectat chiar deloc, mai ales că eşti principalul artizan al acestei situaţii!

Am izbucnit toţi trei într-un râs eliberator, în timp ce Virgil nega — mormăind — acuzaţiile.

Capitolul 10

 

O NOAPTE DE POMINĂ

 

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 19

Când am ajuns în faţa camerelor, ne-am urat reciproc noapte bună, apoi ne-am despărţit. Deşi era numai şapte seara, eram frânt şi nu mai aveam chef de alte discuţii, mai ales că ştiam că nu aveau să ducă nicăieri. În ciuda adulaţiei vizibile cu care fusese primit, Ceauşescu nu se clintise niciun pic din hotărârea lui.

— Am pregătit terenul cât am putut, ne-a spus el, şi sunt sigur că undeva, în infinitatea aceea de universuri, se va găsi şi un nebun care să accepte să vină să vă pună ţara pe picioare, dar nu voi fi eu acela!

Punct, şi cu asta a închis uşa.

— Nu-ţi face probleme, m-a liniştit Virgil. Nu ştiu câtă matematică mai cunoşti tu, dar infinit înseamnă totuşi infinit. N-am avut eu timp să cotrobăi peste tot, însă în noaptea asta îmi voi reduce şi mai mult aria de căutări, aşa că… las pe mine!

Voiam eu multe să fac, numai să las pe el nu, dar, sincer să fiu, nu prea aveam de ales. În timp ce-mi vedeam de una şi de alta, subconştientul meu lucra febril la o cale de a-l potoli pe Virgil. Cel mai bine ar fi fost să nu-l stârnesc de la bun început, dar acum, că răul era făcut, nu mai vedeam nicio rezolvare rezonabilă. Poate doar să-l sufoc la noapte cu perna, dar aşa aş fi rămas cu cei doi Ceauşeşti pe cap.

Am dat drumul la televizor tocmai la timp ca să prind telejurnalele. La unul dintre ele, o tânără prezentatoare vizibil emoţionată anunţa, cu vocea gâtuită, că:

— Deşi pare incredibil, astăzi, în staţiunea Băile Felix, şi-a făcut apariţia o pereche care pretinde nici mai mult, nici mai puţin decât că ar fi cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu. Am primit o mulţime de fotografii şi filmuleţe, dar, din cauză că au fost realizate cu telefoanele mobile sau cu camere foto de slabă rezoluţie, imaginile nu sunt foarte clare…

Pe ecran au început să se perinde imagini şi scurte filme, de nu-mi venea să cred când fuseseră făcute atât de multe. O mulţime de fotografii erau realizate lângă Lacul cu Nuferi şi o fotografie revenea obsesiv, cea în care Elena îşi punea mâinile pe creştetul copilului pentru a-l binecuvânta. Lângă ea apăream şi eu, ilustrul necunoscut, în toată splendoarea mea.

— Se pare că Elena Ceauşescu, presupunând până la urmă că este ea, a făcut azi după-amiază o plimbare îndelungată prin staţiune. Ea a fost însoţită în tot acest timp de un bărbat în vârstă, pe care-l ţinea de braţ. Conform primelor zvonuri, cuplul prezidenţial a fost plecat în această perioadă în Tibet, aşa că putem presupune că persoana care-o însoţea ar putea fi un călugăr budist, deşi are trăsături mai degrabă caucaziene. Specialiştii noştri caută, în acest timp, să găsească vreo potrivire cu o persoană existentă în baza de date…

— Uită-te ajuns şi călugăr budist, a chicotit Virgil şi a scos o sticlă de gin.

Aveam mare nevoie de o duşcă; în timp ce lăsam lichidul magic să mi se scurgă pe gât, l-am privit pe Virgil cum îşi pregăteşte patul. Şi-a mai turnat un pahar, l-a dat pe gât, apoi s-a întors spre mine:

— Acum, că mi-am alimentat maşinăria paranormală cu combustibil, uite ce am de gând să fac: în noaptea asta voi călători după noul algoritm pe care mi l-am stabilit. În principiu, nu ar trebui să lipsesc de-aici nici măcar o milisecundă, dar dacă totuşi vezi patul gol nu te îngrijora. Cel mai bine ar fi să mai bei un pahar, două şi să dormi buştean până dimineaţă. Când te vei trezi, totul va fi rezolvat, crede-mă.

Nu-l credeam şi bănuiesc că asta se citea clar pe figura mea, pentru că s-a întors spre carneţelul în care calcula mereu ceva şi a mai scris câteva cifre.

— Am uitat să te întreb, s-a răsucit el spre mine după un timp, ai rezolvat ceva cu Elena?

— Nu înţeleg. Ce să rezolv?

— Ei, ce? a întrebat el exasperat. Te-ai culcat cu ea?

— Doamne, tu ai o obsesie cu asta. Cum să mă culc cu ea?

A ridicat din umeri.

— Păi, cam în genul cum era s-o faci cu Ildiko dacă nu vă întrerupeam eu. Să înţeleg deci că nu. De ceva alimente specifice lumii lor ai întrebat-o? Ce mama naibii mănâncă ei de trăiesc două sute de ani şi noi trăim numai cât trăim?

— Nu, n-am avut timp, am răspuns eu morocănos, pentru că eram sigur că niciuna dintre propunerile lui n-avea să-mi aducă nici măcar o secundă de viaţă în plus; ba avea să mi-o scurteze la modul serios şi pe cea pe care-o aveam, dacă mă mai stresa mult cu prostiile lui paralele.

— Ştii ce m-am gândit la un moment dat? a întrebat el şi a privit visător în tavan.

De ce nu doream oare să aflu răspunsul? N-a părut să bage în seamă lipsa mea de interes, aşa că şi-a urmat mai departe firul gândurilor:

— M-am gândit să-l aduc aici pe Ştefan cel Mare… sau, şi mai bine, pe Vlad Ţepeş. Ar fi foarte posibil, pentru că există lumi care sunt cu patru, cinci sute de ani în urma noastră, aşa că tipii ăştia abia acum îşi intră în mână. M-am gândit să le spunem la ăştia de-aici că ai făcut ceva cercetări de biologie aplicată şi i-ai adus la viaţă folosind ADN-ul lor. Exact aşa, ca în Jurassic Park… Poate ai lua şi Premiul Nobel pe tema asta…

E clar că încet, încet o lua razna şi pierdea tot mai mult contactul cu realitatea.

— Virgile, nu mai bea. Ăla era un film SF!

A dat nepăsător din mână.

— Şi ce dacă? Cui crezi că i-ar păsa cu adevărat cum anume a ajuns aici? Important este să ajungă. Ce mi-ar plăcea să-l văd pe Ţepeş plimbându-se prin Bucureşti cu o rezervă zdravănă de ţepuşe după el… În câte luni crezi că ar reuşi să facă ordine în ţară? Eu aş paria pe trei luni, perora el cu ochii pierduţi în tavan.

Nu-mi plăcea de loc direcţia în care se îndrepta monologul lui, aşa că l-am bătut uşor pe mână.

— Virgile, trezeşte-te la realitate. Suntem în mileniul trei. N-are ce să caute Vlad Ţepeş în mijlocul Bucureştiului acum. Abia ne descurcăm cu Ceauşeştii, după cum vezi.

A trebuit să admită cu părere de rău că era o idee exagerată.

— Dar sper că nu te îndoieşti că i-aş putea aduce, a întrebat privindu-mă bănuitor.

— Te cred, Virgile, dar este prea îndepărtat în timp ca să se adapteze la vremurile noastre aşa de repede cum vrei tu.

A părăsit cu părere de rău gândul acesta. Se vede treaba că în mintea lui zdruncinată îl şi vedea pe Vlad Ţepeş umblând pe Calea Victoriei cu câteva ţepuşe ascuţite în mână!

— Bine, renunţ deocamdată la ideea asta. Am s-o păstrez în rezervă. Dar am să te rog să mă ajuţi, atunci, cu Ceauşeştii. Ăştia îmi par cam bleguţi, sincer să fiu. La noapte voi căuta alţii mai focoşi…

Capitolul 11

 

DIMINEAŢA

 

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 9.00

Când m-am trezit, trecuse de nouă şi Virgil nu era în patul lui. O clipă m-am speriat, dar am şi sperat în acelaşi timp că poate a rămas blocat undeva în universurile lui paralele. M-am spălat şi m-am îmbrăcat, apoi am dat drumul la televizor. Pe niciun canal nu mai era altă ştire decât Ceauşescu şi iar Ceauşescu. Şi încă o ştire, la care nu numai eu, dar nimeni nu s-ar fi aşteptat: după ani întregi în care leul se devalorizase puţin câte puţin faţă de principalele valute, astăzi se apreciase brusc cu vreo cinci la sută. Era din cauza veştilor despre Ceauşescu? Analiştii economici negau vehement că o asemenea ştire, care nici măcar nu era confirmată oficial, ar putea influenţa cursul, dar nici nu veneau cu o altă explicaţie plauzibilă.

N-am apucat să-mi pun gândurile în ordine, că s-a auzit o bătaie uşoară în uşă. Când am răspuns, a intrat Ildiko; privind în podea, mi-a arătat o tavă pe care se găseau o cafea aburindă şi un mic dejun frugal.

— Când a coborât, domnu’ inginer a spus c-o să dormiţi până mai târziu, aşa că ar fi bine să vă aduc în cameră ceva de mâncare şi o cafea.

— Mulţumesc.

Deşi se vedea că mai aştepta să spun ceva, am tăcut încurcat. Nu ştiam ce să-i spun, nu ştiam cum să-i explic comportarea mea de ieri. Ca profesor, şi încă un profesor divorţat, am încercat tot timpul să păstrez o distanţă rezonabilă faţă de elevele mele, deşi unele… Mă rog, ăsta este alt capitol — şi este unul încheiat şi parafat. Dar atracţia asta bruscă faţă de tânăra cameristă nu mi-o explicam în niciun fel, afară de cazul că luam de bune elucubraţiile lui Virgil.

Ildiko a aşezat tava pe masă, şi-a mai făcut de lucru puţin cu şerveţelul, apoi a spus:

— Domnul inginer a zis să duc două salate şi două cafele şi în camera de alături…

— Foarte bine. Ai dus?

— Da. Am dus.

A ezitat o clipă, apoi a întrebat:

— Cei de alături sunt chiar… domnul şi doamna Ceauşescu?

— Da, ei sunt, am spus eu răguşit brusc, dar deocamdată nu-ţi pot da mai multe amănunte.

Dacă o să ajungeţi vreodată în camerele de două locuri ale Hotelului Someş din Băile Felix, o să vedeţi că prea mult spaţiu nu este în ele. Chiar şi aşa, nu îmi dau seama cum s-a întâmplat de ne-am apropiat iarăşi atât de mult. Eu am făcut un pas, o jumătate de pas probabil că a făcut şi ea, apoi am apucat-o de mână ca s-o liniştesc, deşi nu părea deloc neliniştită. Dintr-odată, m-am trezit cu ea în braţe, cu ochii adânci şi verzi privindu-mă lung, cu buzele roşii întredeschise, iar vârful limbii roz i se ivea dintre dinţii albi ca laptele. I-am pus o mână uşor pe faţă şi fata a cuprins-o febril cu mâna liberă, apăsând-o mai tare pe faţa ei, apoi sărutându-mi podul palmei şi făcând să mă treacă fiori.

„Laptele conţine mult calciu şi este indicat la o vârstă înaintată, pentru că astfel se contracarează osteoporoza”, mi-a trecut prin minte printr-o ciudată asociaţie de idei şi m-am aplecat lacom spre buzele fetei.

N-am auzit când a intrat Virgil şi de data asta cred că nici n-a zis nimic, a rămas lângă uşă, privind la noi. Şi zău că avea ce vedea: îi prinsesem fetei un sân voluptuos şi nu mai ştiu dacă voiam numai să i-l scot afară din bluză, pentru că se zbătea asemenea unui porumbel captiv, sau voiam doar s-o împing spre unul dintre paturi, când l-am auzit pe Virgil cum îşi dregea glasul, tuşind uşor. Probabil că tuşea de ceva vreme, fără să-l auzim, pentru că ajunsese destul de aproape de noi şi se hlizea cu gura până la urechi.

— Ildiko, dragă, i-a spus el fetei, eu te-am rugat să-i aduci flăcăului ăsta o cafea. N-am pomenit nimic de lapte, a arătat el spre sân. Ildiko, roşie ca focul, şi-a aranjat sânul în bluză şi a zbughit-o din cameră ca dusă de vânt.

Am răsuflat şi eu adânc, apoi m-am răstit la Virgil:

— Tu şi cu radiaţiile tale! Eu nu eram aşa şi o ştii foarte bine…

— Radiaţii, neradiaţii, ai face bine să încui uşa, data viitoare. Fata mică şi inocentă are un prieten cât dulapul, care este mecanic de întreţinere, aici, în hotel. Şi dacă era el în locul meu, cred că-ţi trăgea o cheie universală în cap, de vedeai la universuri paralele cât nu puteai duce!

Făcu o scurtă pauză, apoi continuă:

— No, acum bea cafeaua şi aşa, fără lapte, mănâncă ceva şi pe urmă hai alături, că avem de vorbit. Şi, pe viitor, nu uita: mişcarea-i bună, doar că e direcţionată greşit. Elena trebuie să fie ţinta, nu Ildiko!

Am terminat cât am putut de repede şi l-am urmat pe Virgil în camera Ceauşeştilor, convins că avea veşti importante.

Cei doi lăsaseră cafelele neatinse, aşa că Virgil şi-a însuşit fără o vorbă una dintre ele, apoi a spus:

— Am găsit o pereche perfectă azi-noapte: nu numai că au înţeles în ce situaţie de rahat ne aflăm, dar au şi acceptat să vină aici. Deşi mă pot deplasa între lumile astea destul de uşor, încă nu pot aduce nimic, aşa că va trebui să aşteptăm până mâine, sau cel mai devreme diseară târziu, ca să vă transport înapoi şi să-i aduc pe ei. Asta, în cazul în care nu vă răzgândiţi…

La refuzul lor categoric, a adăugat:

— Atunci, uite cum o să facem. Am să vă rog să mă ajutaţi şi astăzi, jucându-vă rolul toată ziua.

— De parcă am avea de ales, a oftat Elena.

— Aşa este, a confirmat cinic Virgil. Dacă mă ajutaţi azi, vă promit că mâine, la ora nouă, cel mult zece, vom pleca. Poate chiar în seara asta, dar timpul exact în care voi putea face transferul nu este deocamdată sub controlul meu. Dar ca să-l ajutăm puţin şi pe înlocuitorul dumneavoastră, s-a întors el spre Ceauşescu, am să vă rog să purtaţi în buzunar reportofonul acesta începând chiar de acum, astfel ca să ştie tot ce aţi vorbit şi să nu apară diferenţe. Dacă este setat pe voce, înregistrează fără probleme peste douăsprezece ore.

L-a pornit şi i l-a dat lui Ceauşescu, care l-a pus cuminte în buzunar.

— Nu uitaţi că la orele 14 aţi promis o scurtă conferinţă de presă. Deja în hol, abia se mai poate circula, aşa că puţin mai târziu va trebui să ies să fac puţină ordine.

A dat să mai spună ceva, dar s-a auzit un ciocănit scurt în uşă. A răspuns Ceauşescu şi în cameră a pătruns un tânăr ca la 28-30 de ani. După aspect, nu părea a fi chelner şi nici mecanic de întreţinere. Parcă avea ceva milităros în el şi, după primele cuvinte, mi-am dat seama că nu m-am înşelat.

Şi-a îndreptat spatele şi a spus, privind mai mult la Ceauşescu:

— Permiteţi să mă prezint: maior SRI Lucian Crivăţ.

A vrut să mai spună ceva, dar s-a poticnit şi eu am avut timp să gândesc: „Până aici ţi-a fost, inginerule”, pentru că pe urmă mi-a căzut falca şi am rămas cu gura căscată, când maiorul a continuat:

— La ordinele dumneavoastră, domnule… tovarăşe Ceauşescu!

Am trecut pe lângă el şi am deschis uşa: coridorul era pustiu, deci nu era vorba nici de camera de râs şi nici de farsele lui Buzdugan.

Când am revenit, am observat că Ceauşescu îşi luase rolul în serios.

— Sunteţi singur, domnule maior? l-a întrebat el.

— Aici sunt singur, domnule Ceauşescu. Dar jos, în hol, mai aşteaptă trei colegi, iar în faţa hotelului, încă trei.

Vocea i s-a poticnit de emoţie şi i-a tremurat puţin, atunci când a continuat:

— Suntem toţi în concediu şi suntem înarmaţi şi hotărâţi să vă apărăm cu preţul vieţii… de data asta, a adăugat el mai încet şi parcă vinovat. Este o iniţiativă particulară, dar suntem mai mulţi care avem convingerea că România nu merge în direcţia care trebuie. Dacă este nevoie, ne vom da demisia şi vom forma o grupă pentru pază şi protecţie. Suntem siguri că dumneavoastră reprezentaţi singura şansă pentru România, şi România chiar merită altă soartă.

— Crezi că soţul meu este în pericol, domnule maior? a întrebat îngrijorată Elena.

Maiorul a încuviinţat încet din cap.

— Prin mijloace specifice, am aflat că domnul Ceauşescu este considerat periculos şi că prezenţa sa nu este deloc dorită, aşa că se va încerca înscenarea unui accident. Dar vă rog să nu aveţi nicio grijă: nu se va întâmpla asta!

Eu n-aş fi fost chiar aşa de sigur, dar mi-am păstrat observaţiile pentru mine şi se pare că şi Ceauşescu avea îndoielile lui, pentru că a spus:

— Va fi nevoie de mai mulţi oameni, colonel Crivăţ. Tocmai te-am avansat în grad, deocamdată neoficial, pentru că ai dreptate, va trebui să organizezi urgent un serviciu de pază şi protecţie. Domnule inginer, dacă am înţeles bine, banii nu ar fi o problemă, s-a întors el spre Virgil, care, în loc de răspuns, s-a bătut doar cu palma peste buzunarul de la haină şi a dat din cap aprobator.

— Plecaţi, atunci, şi rezolvaţi problemele de primă urgenţă, iar băieţii să mă aştepte în hol, pentru că am de gând să fac o mică plimbare prin staţiune, până la conferinţa de presă.

— Nu ştiu dacă este bine, domnule Ceauşescu, a ripostat proaspătul colonel.

— Nu-i bine, dar este necesar, domnule colonel. Până se vor organiza, pericolul nu este chiar aşa de mare. Dar se vor dezmetici în curând, aşa că pune pe picioare cât mai repede serviciul amintit!

— Am înţeles, să trăiţi, a spus proaspătul colonel şi a dispărut urmat de Virgil.

Capitolul 12

 

PRIN STAŢIUNE CU CEAUŞEŞTII

 

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 11.00

Am coborât toţi trei şi până în holul hotelului n-am fost deranjaţi de nimeni. În hol deja se adunaseră câţiva fotografi şi reporteri, care s-au repezit ca vulturii asupra perechii prezidenţiale, dar au fost prompt blocaţi de un grup de tineri musculoşi şi tunşi scurt, în care i-am bănuit fără greutate pe colegii lui Crivăţ, astfel că am putut ieşi din hotel. Vizita de azi nu avea să mai fie la fel de liniştită precum cea de ieri. Am coborât scările cu oamenii lui Crivăţ plasaţi strategic în jurul nostru, am ajuns iarăşi în Strada Primăverii şi, la fel ca ieri, autoturismele încercau în zadar să-şi facă loc printre pietonii care invadaseră strada. Din loc în loc se formau grupuri care discutau aprins, dar care se opreau din vorbit până treceam noi. Din când în când se auzea câte un timid „Să trăiţi” sau „Bine aţi revenit”, însă nimeni nu ne-a mai oprit de data asta. Am ajuns în piaţa în care fuseserăm şi ieri, iar Ceauşescu s-a oprit dintr-odată şi a mirosit puţin aerul, apoi s-a întors spre mine:

— Ştii de ce mi s-a făcut poftă? Miroase puţin şi spune-mi dacă-ţi dai seama…

Am adulmecat şi eu în jur, dar mirosurile erau atât de amestecate, încât nu mă puteam hotărî ce anume îi trezise interesul.

M-a ajutat Elena, care a spus zâmbind:

— Cred că e vorba de porumb prăjit pe jar. Nu-i aşa, Nicule?

Acesta a încuviinţat încântat şi s-a îndreptat spre micul cuptor în care o fetişcană perpelea ştiuleţi de porumb. Am cumpărat trei, câte unul pentru fiecare; mie nu prea îmi plăceau, dar nu voiam să fac notă disonantă.

— Uneori, tot ce mâncăm în ultimul timp este mult prea dietetic şi lipsit de savoare. Porumbul ăsta îmi aduce aminte de copilărie, a spus Ceauşescu cu gura plină şi se vedea că-i fusese poftă, pentru că în numai câteva minute a terminat tot porumbul şi acum căuta din ochi un coş de gunoi, unde să arunce coceanul.

De la boabele arse prea tare îi rămăseseră în jurul gurii câteva dâre negre şi Elena s-a grăbit să scoată un şerveţel şi să-l şteargă. Priveam la scena domestică în care o soţie grijulie îşi ştergea la gură soţul neglijent şi-atunci a trebuit să-i dau dreptate lui Virgil: ăştia nu erau Ceauşeştii noştri! Erau prea bleguţi şi tare-mi era teamă că avea să-i mănânce cu fulgi cu tot cloaca noastră politică. Urma să fie încă un om învins de sistem… Nu discutasem niciodată prea amănunţit cu Virgil ca să aflu ce aşteptări avea de la oamenii ăştia. Ce spera să facă ei? Ce-ar fi putut să facă Ceauşescu singur, la urma urmei? Să candideze peste doi ani la postul de preşedinte? Să presupunem că şi câştigă… Ce-ar putea să facă un preşedinte singur, într-o democraţie cum se presupunea că avem? Marea Adunare Naţională era acum înlocuită de Parlament, unde nu mai erau aplaudacii servili de altădată, ci nişte oameni care se obişnuiseră cu binele în tot aceşti ani. În niciun caz nu aveau să renunţe la avantajele obţinute, nici măcar de dragul lui Ceauşescu. Sau poate că tocmai în pofida lui!

Se vede treaba că tăcerea mea prelungită a atras atenţia, pentru că Elena m-a întrebat:

— Aţi căzut pe gânduri, domnule Adam? Vă frământă despărţirea de mâine? Puteţi veni cu noi, atunci. Sunt sigură că aţi găsi cele o mie de cărţi publicate şi în lumea noastră. Sau vi le aduce Virgil de-aici, bănuiesc că ar putea foarte uşor s-o facă… Şi dacă durata noastră de viaţă se datorează măcar în parte mediului exterior, aveţi cincizeci la sută şanse să mai trăiţi ani buni de-acum încolo!

Am privit-o să văd dacă glumeşte, dar părea să vorbească serios. Nu mă gândisem niciodată la asta. Cum adică să plec? Şi copiii? Nu că i-aş vedea eu prea des, dar — dacă voiam — era de ajuns să traversez oceanul şi aş fi ajuns la ei. Dacă plecam însă…

Am scuturat din cap.

— Mulţumesc pentru ofertă, dar chiar dumneavoastră aţi spus că noi suntem iremediabil prea sentimentali ca să plecăm multă vreme departe de casă. Nu mă văd emigrând nici măcar în Italia vecină, darămite în alt univers.

Am ajuns fără incidente la hotel şi i-am condus în cameră, să se pregătească pentru conferinţa de presă. A apărut şi Virgil, cu un nou sortiment de pungi în care le adusese iarăşi hrană vie. Noi doi am coborât la masă şi, deoarece eram singuri, am putut mânca în linişte, fiind ţinta unei curiozităţi moderate. Am urcat apoi în camera noastră şi, dintr-odată, l-am văzut pe Virgil că se schimbă uşor la faţă şi mă priveşte intens. S-a uitat câteva clipe la mâinile care-i tremurau uşor, apoi a spus:

— Mă duc să-i aduc!

— Pe cine, Virgile?

— Pe cei doi Ceauşeşti noi. Simt că acum pot s-o fac — şi şi-a privit încă o dată mâinile, care-i tremurau acum şi mai tare.

Am clătinat din cap.

— Dar mai e numai o oră până când ai programat conferinţa de presă…

— Nu contează, a dat Virgil nepăsător din mână. Se vor descurca, ai să vezi. Le-am dus materiale de studiu, DVD-uri şi ziare, aşa încât cred că ăştia noi se pot adapta perfect situaţiei. Am pus la punct, azi-noapte, toate amănuntele.

Se îndrepta spre camera alăturată, când l-am oprit.

— Aş vrea să-mi iau rămas-bun de la ei.

— Ce rost are? s-a împotrivit Virgil. N-o să-i mai vezi niciodată. Trebuia să mai insişti cu profesoara de desen. Dacă tu o convingeai pe ea, ea îl convingea pe el şi aşa scăpam de griji, dar acum e prea târziu. Noroc că ăştia seamănă perfect cu perechea originală şi nu mai e nevoie de coafeză, altfel cine ştie ce încurcături mai făceai…

Nici nu bănuiam de câte griji am fi scăpat, dar, vorba lui, acum era prea târziu!

Am fost curios totuşi să văd cum arăta noua pereche şi, dacă Virgil nu mi-ar fi spus despre schimbare, nu sunt sigur că aş fi observat ceva. Dar, fiind prevenit, am constatat primele schimbări la Elena. Nu mai avea ochii aşa de senini şi de lipsiţi de griji precum cealaltă. Iar Nicu cel nou, deşi părea identic cu cel tocmai plecat, avea nişte ochi ca de gheaţă. Când a dat mâna cu mine, m-a privit fix în ochi şi a spus:

— Dumneata trebuie să fii domnul profesor Adam, prietenul peregrinului nostru prin lumi paralele, a surâs el rece şi a arătat spre Virgil. Din câte am înţeles, un fel de pacient zero al acestei boli numite călătorie între lumi, pentru că se pare că totul a pornit de la obsesia dumitale de a câştiga zece ani de viaţă. Un fel de Faust în variantă latină, nu? Aveţi grijă să nu vă întâlniţi cu Mefisto…

Nu mi-a plăcut cum a pus problema, mai ales că măcar în parte avea dreptate. Speram ca într-un final să nu-şi dea seama prea multă lume că, de fapt, totul pornise de la mine şi de la cei zece ani în plus pe care-i doream.

La ora 14 fără câteva minute, a apărut şi proaspătul colonel Crivăţ, care se pare că se adaptase foarte bine situaţiei, ca să ne anunţe că jos, în holul mare, totul era pregătit şi se putea coborî.

Capitolul 13

 

PRIMA CONFERINŢĂ DE PRESĂ

 

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 14.00

 

Erau foarte mulţi oameni în holul devenit acum neîncăpător. De fapt, pentru conferinţa de presă fusese rezervată doar partea dinspre bar a holului, care fusese amenajată de oamenii lui Crivăţ. O estradă aşezată în spate şi câteva corzi delimitau spaţiul unde stăteau reporterii şi ziariştii. Niciodată n-am văzut oameni mai curioşi, dar poate că aşa erau toţi reporterii, pentru că nu prea participasem la conferinţe de presă şi nici nu aveam de gând să încep tocmai acum să mă obişnuiesc cu aşa ceva. La trecerea noastră spre mica estradă se mai auzea un murmur uşor, care a încetat cu totul pe măsură ce ne-am apropiat de locurile stabilite. Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, dar aveam şi eu un scaun pe estradă, aşa că, vrând-nevrând, m-am aşezat alături de principalii protagonişti, însă mi-am mutat scaunul puţin mai în spate, într-o încercare naivă de a mă delimita de ceea ce se întâmpla acolo.

Virgil abia s-a aşezat, că s-a şi ridicat şi, după ce a ciocănit uşor cu unghia în microfon ca să-l verifice, a anunţat sec:

— Domnul Nicolae Ceauşescu s-a întors ieri dintr-o lungă călătorie în Tibet, unde a beneficiat din plin de beneficiile medicinei tibetane. Domnul Ceauşescu a fost însoţit în această călătorie de soţia sa. Domnia sa va răspunde astăzi întrebărilor dumneavoastră. Vă rog să respectaţi ordinea pe care-am stabilit-o mai înainte şi vă mai rog să vă limitaţi la cele mai presante întrebări, pentru că vom fi aici şi mâine, şi poimâine, şi vom putea continua această discuţie. Domnul şi doamna Ceauşescu sunt aici, în staţiune, în calitate de persoane particulare venite la odihnă şi vor mai rămâne încă cinci-şase zile. Are cuvântul domnul Ceauşescu…

Dregându-şi uşor vocea, Ceauşescu s-a ridicat în picioare şi, fără să vreau, am observat că avea mişcările mai vioaie decât ale mele. Elena privea sfielnic în pământ şi, din câte îmi spusese Virgil, intenţionat încercase să-l prezinte numai pe el pentru a distrage atenţia de la ea şi de la ceea ce reprezentase pentru noi.

— Vreau mai întâi să vă povestesc în câteva cuvinte — a început Ceauşescu să vorbească şi în încăperea cât un hangar nu s-a mai auzit niciun zgomot — cum au trecut aceşti ultimi douăzeci şi ceva de ani. La plecarea noastră destul de precipitată din ţară, am făcut greşeala să las o pereche de oameni care semănau perfect cu noi. Au primit să se sacrifice şi au jucat până în ultimul moment rolul nostru pentru a ne permite să plecăm. Am aflat apoi că au fost ucişi cu bestialitate, în urma unui simulacru de proces. Când am auzit asta, am regretat că n-am rămas în ţară. Niciodată nu mi-aş fi putut imagina că se va întâmpla aşa ceva, dar atunci am luat hotărârea să revin cândva, dacă îmi vor permite condiţiile. Vom consulta o firmă de avocaţi să vedem în ce măsură această crimă barbară nu cumva anulează şi alte acte emise de puterea proaspăt instalată în ’89, astfel încât este posibil ca, de fapt, eu să mai fiu încă preşedintele în exerciţiu al României. Rămâne de verificat aceasta şi până atunci vă rog să nu vă adresaţi cu formula „Domnule preşedinte”…

Câteva râsete politicoase au răsunat în sală şi câţiva reporteri s-au retras precipitat să dea o nouă temă de lucru departamentelor juridice din televiziunile pe care le reprezentau. Ceauşescu a înregistrat în tăcere toate aceste mişcări, apoi a adăugat:

— Vedeţi pe mine însumi ce efecte uluitoare au un regim de viaţă echilibrat şi mai ales o alimentaţie raţională, săracă în calorii, alimentaţie pe care atât de multă lume a criticat-o la vremea ei. Acolo unde am fost, vârstele de o sută douăzeci de ani sunt vârste obişnuite, aşa că încă douăzeci, treizeci de ani va trebui să mă suportaţi printre dumneavoastră!

Din sală s-au auzit iarăşi câteva râsete politicoase, apoi Ceauşescu a continuat:

— Mai grav este că vor trebui să mă suporte unii care n-ar vrea să mă vadă chiar deloc, nici măcar să-şi amintească de mine. Acum voi răspunde întrebărilor dumneavoastră în ordinea în care s-a stabilit…

S-a ridicat o doamnă între două vârste, care s-a prezentat, dar care era aşa de emoţionată, încât nu s-a înţeles aproape nimic.

— Mai tare, vă rog, a spus Ceauşescu. Să audă toată lumea întrebarea!

— Care este părerea dumneavoastră despre câinii comunitari, stimate domnule Nicolae Ceauşescu? aproape că a ţipat ea întrebarea. Este un subiect care dezbină de ani buni societatea civilă…

Ceauşescu a privit la ea câteva clipe lungi, de parcă nu-i venea să creadă.

— Doamnă, probabil că acesta este cel mai puţin important subiect pe care-l vom discuta pe ziua de azi, dar haideţi să vă răspund şi dumneavoastră… Să nu credeţi că dacă am stat în autoizolare atâta amar de ani, am fost rupt complet de ţară. Citeam zilnic ziarele online şi mă ţineam oarecum la curent cu realitatea de aici. Ştiu ce amploare au luat discuţiile pe această problemă şi daţi-mi voie să vă spun că este o falsă problemă!

Doamna a încercat să spună ceva, revoltată, dar Ceauşescu i-a făcut semn cu mâna să se oprească şi a întrebat-o:

— Probabil că aveţi copii mici sau, dacă nu, nepoţi care se mai uită la desene animate…

Nu era o întrebare care să aştepte răspunsul, aşa că Ceauşescu a continuat:

— Poate s-a întâmplat ca printre desenele animate văzute, să fie şi unul care a încântat copilăria a milioane de copii. Este vorba despre filmul „Doamna şi vagabondul”, în care un câine hoinar răpeşte inima unei frumoase căţeluşe. Filmul este făcut în anul 1955 şi nu cred că are rost să-l povestesc pentru că-l cunoaşte toată lumea. Vreau să subliniez o singură scenă din film, când protagonista este prinsă şi dusă într-un adăpost pentru câini şi unde în trecere este arătată o scenă interesantă: unul dintre câinii cărora le expiraseră cele şapte zile este luat şi eutanasiat. O să-mi spuneţi că este doar un film de desene animate. Aşa este, dar până şi filmele astea trebuiau să păstreze o minimă legătură cu realitatea, dacă voiau să fie credibile. Ei, dacă americanii aveau un asemenea set de reguli încă de-acum şaizeci de ani, şi dacă tot îi admirăm atâta, poate că ar fi cazul să-i copiem?! Părerea mea sinceră este că nu preocuparea pentru viaţa bietelor patrupede este cea care îngrijorează nenumăratele organizaţii care se ocupă de-aşa ceva, ci banii pe care-i sifonează de la buget. Vă promit că — în primele zile când voi ajunge preşedinte — acesta va fi unul dintre cele dintâi decrete semnate. În el, se va specifica limpede că toţi câinii fără stăpân vor fi adunaţi în adăposturi, iar cei nerevendicaţi în şapte zile vor fi eutanasiaţi. Scurt şi cuprinzător. Câinele revendicat va ieşi numai cu certificat, iar stăpânul lui va răspunde dacă animalul cu pricina va fi găsit iarăşi în libertate. Eventual, îi vom închide pe-amândoi în aceeaşi cuşcă şi într-un an nu vom mai găsi niciun câine liber pe stradă. Vă promit!

Văzând privirile oripilate ale câtorva cucoane din public, a surâs rece şi a adăugat:

— Partea cu cuşca comună a fost o glumă, sper că bănuiţi…

Eu nu eram aşa de sigur, cum nu eram sigur deloc că Virgil făcuse bine aducând un asemenea specimen în lumea noastră.

— Cine mai are de pus o întrebare? s-a adresat el audienţei. De data asta una mai serioasă, vă rog. Dumneavoastră, a indicat el spre o tânără aşezată în primul rând.

— Postul nostru de televiziune a făcut câteva investigaţii şi nu a putut afla locul pe unde-aţi intrat în România. Ne puteţi ajuta în acest sens?

Ceauşescu a privit spre ea aşa cum un entomolog priveşte la ultimul fluture prins şi se gândeşte unde să-l aşeze.

— Asta este o întrebare la fel de tâmpită şi lipsită de importanţă ca şi cealaltă. Poporul suferă şi rabdă de foame, sănătatea este la pământ, suntem pe penultimul loc la numărul de medici pe cap de locuitor din Europa, copiii se spânzură de dorul părinţilor plecaţi cu anii la lucru şi pe voi vă interesează ce-o să fac eu cu câinii şi pe unde-am ajuns acasă?

Şi-a rotit privirea în jur şi toţi şi-au plecat ochii în faţa lui, iar eu am schimbat cu Virgil o privire, în spatele perechii. Virgil a dat din umeri şi eu am clătinat din cap.

— Am intrat prin acelaşi loc prin care am ieşit în 1989 şi tot atât de nevăzut şi acum, ca şi atunci. Şi să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi că asta este o violare a frontierei de stat, că nu ştiu ce vă fac! Eu nu voi ajunge să fiu fugărit pe autostrăzi ca regele, a adăugat el şi a râs mânzeşte.

A privit iarăşi în jur, apoi a spus arţăgos:

— O întrebare pertinentă are să-mi pună cineva, sau mă pot retrage?

— Dacă nu vă supăraţi, s-a ridicat un bărbat care-mi părea vag cunoscut de la televizor, să înţelegem deci că veţi dori peste doi ani să candidaţi pentru funcţia supremă în stat?

Ceauşescu a arătat spre el, apoi spre ceilalţi din sală:

— Un om deştept, aţi văzut? O să-i caut un loc în viitorul guvern. Pune întrebări fierbinţi şi care interesează pe toată lumea. Nu câini… Auzi colo, câini… Da, bineînţeles că voi candida peste doi ani, a continuat el, dar asta numai dacă nu cumva va binevoi preşedintele să-şi dea demisia de onoare, urmat eventual de parlamentari, ca să facă loc unor oameni competenţi, care să fie capabili să conducă ţara în astfel de vremuri tulburi. Altcineva?

Dar, cum nu se înghesuia nimeni să continue, a adăugat:

— Vă e frică, aşa-i? Aţi batjocorit până acum meseria de ziarist punând întrebări de doi bani unor false personalităţi şi creând false probleme. O parte din vină pentru problemele ţării vi se datorează, să ştiţi. Aţi vrut libertate, aveţi libertate, iar voi, care sunteţi a patra putere în stat, cum profitaţi de ea? Să aflaţi ce anume are tatuat pe buci Sexy-Brăileanca sau cu cine şi-o mai trage nu ştiu care blondă ajunsă vedetă peste noapte? Sau cât cere pe ora de sex Ramona Gabor? De copiii noştri care iau aur la olimpiade sau de numărul de români care lucrează la Microsoft de ce nu scrieţi? S-a produs o oribilă inversare a scării valorilor în societatea românească şi dumneavoastră aţi fost nu martori, ci creatori activi ai acestei stări de lucruri. Am auzit că azi celor mai mulţi le este ruşine să spună în străinătate că sunt români. În cel mult un an după ce ajung preşedinte — şi voi ajunge! — toată lumea îi va respecta pe români. Sau, dacă nu, măcar le va fi frică de ei…

S-a ridicat brusc în picioare.

— Gata, nicio întrebare pe ziua de azi. Mâine, la ora 14, vă aştept tot aici, dar să aveţi temele făcute, altfel nu stau de vorbă cu dumneavoastră — şi a dispărut, urmat prompt de băieţii de la SRI.

L-am luat pe Virgil de cot şi am profitat de faptul că grilajul din spatele barului avea o uşă întredeschisă, pe unde probabil se aprovizionau cu marfă, astfel că ne-am făcut nevăzuţi. Am pătruns într-o curte interioară, de unde-am ajuns apoi pe nişte alei umbroase, pustii şi care duceau spre o mică pădurice.

— Ce naiba ai mai făcut acum, Virgile? Şi vezi ce-mi răspunzi, pentru că altfel îţi dau una în cap şi te îngrop în pădurice, să uite lumea de tine!

— N-ai lopată, a spus el şi a încercat să zâmbească.

— Te îngrop cu mâinile goale, cu unghiile am să-ţi sap groapa, aşa, ca un fel de penitenţă pentru prostia pe care-am făcut-o atunci când am apelat la tine…

După numai câţiva paşi, am trecut pe lângă Hotelul Mureş, apoi am traversat o şosea pustie şi ne-am făcut pierduţi pe o cărăruie în păduricea din spatele hotelului. După vreo câţiva metri, am găsit o mică poieniţă şi m-am aşezat pe o buturugă, făcându-i semn să se aşeze alături.

— Spune, l-am îndemnat, spune ce isprăvi ai mai făcut!

S-a aşezat şi el, greoi, alături de mine, de parcă ultimele zile l-ar fi îmbătrânit cu ani întregi.

— Mă simt un pic precum ucenicul vrăjitor, a spus el spăşit. Uşor depăşit de situaţie, e-adevărat… Dar martor mi-e Dumnezeu că am încercat de atâtea ori să discut cu tine, însă niciodată nu-mi acordai nici cel mai mic credit şi tot timpul spuneai că vorbesc prostii. Din cauza asta, am vrut până la urmă să te pun în faţa faptului împlinit, să rezolv dorinţa ta de a trăi mai mult şi să scot naibii — cumva — şi România din rahat. Pentru că este într-un mare rahat… O fi greu peste tot în lume, cu criza asta, dar România nu merită situaţia în care ne aflăm acum. Aproape pe ultimele locuri în toate clasamentele, seara nu mai poţi ieşi din casă că-ţi iei o ghioagă în cap, a spus el amărât şi, parcă fără să vrea, şi-a pipăit vechea cicatrice.

S-a căutat în buzunar şi a scos un bidon plat, pe care-l bănuiam a fi din argint, plin cu un lichid ce plescăia ademenitor. I-am smuls plosca din mână şi am tras o duşcă zdravănă, înainte să i-o înapoiez.

— Acum vorbeşte! Spune tot, de la cap la coadă…

— Nu prea am ce spune în plus, faţă de ceea ce ştii deja. Faptul că am început să pot călători între toate aceste lumi mi s-a părut a fi un semn că eu aş fi cel ales să îndrept situaţia, şi asta mi s-a părut cea mai facilă cale. Nu-i suportam nici pe Ceauşescu şi nici pe nevastă-sa, acum douăzeci de ani, când încă mai trăiau, dar, la naiba, era o singură pereche prezidenţială, nu sute şi mii de parveniţi ca acum. Aşa că am ales o lume în care România o ducea bine pe bune, era respectată, oamenii trăiau două sute de ani şi… fixul meu era să fie pe locul patru în Europa, ca PIB, şi pe locul opt în lume, că tot veni vorba.

— Ce naiba putea produce România Ceauşescului de dinainte ca să poată să ajungă pe locul patru? Chiar novice să fiu, dar nu sunt, şi ştiu că pentru a ajunge acolo trebuie nu numai să produci, dar să şi vinzi. Ce producea şi vindea ăsta de avea atâta succes: arme?

— Nu pot să-ţi spun, dar nu erau arme. Ceva mult mai periculos ca armele, dacă ar afla cine nu trebuie.

A făcut o pauză şi a privit în sus, spre două păsărele viu colorate care ciripeau încântate de viaţă, apoi a adăugat:

— În schimb, arme vinde ăsta pe care l-am adus acum.

Bănuiam eu că era ceva cu Ceauşescu ăsta, proaspăt sosit: era prea sigur de el, prea dur. Mult mai dur decât Ceauşescu cel adevărat, care nici ăla nu fusese chiar o fecioară neprihănită.

— Am fost bucuros când am aflat că vor de bunăvoie să vină cu mine şi că sunt de acord să rămână cel puţin până când ne vor pune ţara pe picioare. Li se părea nedrept să existe undeva în univers o Românie care să nu-şi ocupe poziţia pe care-o merită în lume. Am aflat prea târziu că, de fapt, o parte importantă a PIB-ului acestei Românii se bazează pe exportul de arme. Arme de tip nou, de care n-a mai auzit nimeni. Toată lumea cumpără bucuroasă de la ei, cu speranţa că până la urmă, în calitate de clienţi fideli, vor putea cumpăra şi bombe nucleare.

— A fabricat bombe nucleare?

A aprobat nefericit.

— A fabricat şi le-a şi testat. A găsit o metodă nouă de-a fabrica bombe puternice, de zeci de megatone echivalent TNT, cu o greutate foarte mică şi curate, care nu lasă deloc reziduuri sub formă de radiaţii. După câteva ore, locul este curat ca-n palmă.

— Şi cum a  reuşit aşa ceva?

— Elena, ea e inventatoarea metodei. În lumea lor, nu este o chimistă de renume mondial, dar este cel mai bun fizician atomist care există.

Am înghiţit în sec, apoi am spus:

— Ai dat de dracu’, Virgile!

— Amândoi am dat, dacă nu mă ajuţi, a spus el şi a pornit înapoi spre staţiune.

Înainte de a traversa şoseaua, l-am oprit din nou, lovit de un gând, şi l-am întrebat:

— Virgile, ţie nu ţi-e teamă că alte civilizaţii — ceva mai avansate — ar fi putut să inventeze o metodă de călătorie sigură şi repetitivă între toate aceste universuri?

— Tot ce se poate să inventeze până la urmă cineva şi aşa ceva, dar de ce să-mi fie frică?

M-am încruntat încercând să-mi aduc aminte.

— În tinereţe, am citit o carte interesantă, intitulată parcă „Patrula timpului”. Nu ţi-e frică de o posibilă patrulă a spaţiului — care-şi ascute deja săbiile — venită să te pedepsească pentru cine ştie câte legi ai încălcat?

M-a privit o clipă fix, ca şi cum ar fi analizat situaţia, apoi a scuturat din cap.

— Nu mi-e absolut deloc frică de aşa ceva. Singurul lucru de care mi-e frică este ce anume ar putea să facă Ceauşescu ăsta pe care l-am adus.

Am traversat şoseaua pustie şi m-a oprit iarăşi.

— De fapt, mi-e mult mai frică de ce anume ar putea să facă sinistra lui soţie. Asta e sinistră cu adevărat, nu ca ailaltă. Aia era o dulceaţă de fată, păcat că n-ai plecat cu ei!

N-am mai spus nimic şi ne-am întors în tăcere la hotel. Ce mai puteam spune? Nu mai era nimic de spus.

Capitolul 14

 

PROBLEME

 

Băile Felix, Marţi, 21 august 2012, ora 9.00

Nu ştiu cum a trecut ziua a doua. Mi se părea deja că sunt de un veac întreg în mica staţiune şi că viaţa mea luase o turnură periculoasă. Extrem de periculoasă. Şi, fără să vreau, mi-am adus aminte de un fost elev de-al meu. Când am observat că lipseşte de mai mult timp, m-am interesat şi am aflat că fusese internat într-un centru de dezintoxicare. Nu-i eram diriginte, dar m-am simţit obligat să-i fac o vizită, să-i duc vreo câteva cărţi recent apărute şi care speram să-i placă. M-au impresionat cuvintele pe care mi le-a spus când am plecat: „Ştiam că nu e bine ce fac, dar nu mă puteam opri, pentru că aveam mereu impresia că sunt ca într-un joc video în care am mai multe vieţi şi totul este să găsesc la timp butonul de reset şi să restartez jocul, ca s-o iau de la început”.

În toată după-amiaza aceea am avut impresia că degetul meu caută un iluzoriu buton de reset ca să mă întorc cu numai câteva zile înapoi şi s-o iau pe alt drum.

M-am culcat devreme şi am dormit agitat; am visat o Elena Ceauşescu alergând după mine cu părul despletit, cu un cărbune de desen într-o mână şi cu o bombă strălucitoare în cealaltă. Nu m-a prins, mai ales pentru că în jurul meu a început să miroasă a cafea, şi când am deschis ochii am văzut-o pe Ildiko cum aşază tava pe măsuţa de lângă pat, iar soarele, care se afla sus pe cer, îi strălucea în păr din spate, făcând-o să pară un înger blond.

— Ce se întâmplă? am întrebat, deşi aveam o vagă bănuială.

A zâmbit şi s-a aşezat pe pat, lângă mine.

— M-am întâlnit în hol cu domnu’ Virgil şi mi-a spus că pleacă la Oradea, cu cei doi Ceauşeşti. Zicea c-o să stea mai mult şi că n-ar fi rău să vă aduc o cafea…

— Mulţumesc, am şoptit, dar simţeam că mai rămasese ceva nespus, pentru că privea în jos şi îşi răsucea o şuviţă rebelă de păr. A mai zis şi altceva?

Ea a dat din cap aprobator, apoi a roşit şi şi-a plecat capul şi mai mult.

— Ce? am insistat, iar ea şi-a frământat şorţul alb.

— A spus ca de data asta să încui uşa, a şoptit ea.

Am vrut să spun şi eu ceva, dar am simţit că aveam vocea răguşită.

M-am ridicat în capul oaselor şi am prins-o de mâini, simţind-o cum tremura; mi-am dres, în cele din urmă, vocea şi am întrebat-o:

— Şi ai încuiat-o? — deşi eram sigur de răspuns.

A dat din cap şi atunci am tras-o lângă mine în pat. De data asta, nu ne-a mai întrerupt nimeni şi chiar dacă mâinile mele uitaseră în bună parte cât de moale poate fi pielea unei femei şi mai ales cum se dă jos o uniformă de cameristă, până la urmă, mai trăgând de o bretea, mai cu ajutorul ei, a fost goală lângă mine în pat.

În focul pasiunii, nu mai ştiu ce i-am şoptit şi nu mai ştiu nici ce mi-a şoptit ea, dar sunt sigur că spre sfârşit, când focul pasiunii era spre terminate şi când încet, încet luam iarăşi legătura cu lumea înconjurătoare, am auzit-o spunând:

— Ia-mă cu tine, te rog…

Mi s-a părut că nu aud bine, oricum sângele îmi zvâcnea încă în urechi, camera abia terminase să se mai învârtă în jurul meu şi nu puteam băga mâna în foc pentru niciunul dintre simţurile mele, cu atât mai mult pentru auz, care se atenuează primul odată cu vârsta, nu?

Totuşi, când mi-am mai revenit, am hotărât să fiu politicos şi am întrebat:

— Ce-ai spus?

Ruşinată dintr-odată, şi-a ascuns ochii verzi după o şuviţă bogată de păr şi a zis, dar tot în şoaptă:

— Am spus că, atunci când se va termina totul, să mă iei cu tine!

Dispăruse pluralul de politeţe şi mi părea normal, dar nu mi se părea normală dorinţa ei.

I-am dat părul la o parte şi am privit-o adânc în ochi. Mai bine n-o făceam, pentru că ochii ei erau verzi şi cu puncte aurii ca un câmp pe care sclipeau în soare cioburi de aurii de cristal şi simţeam că, dacă mă mai uit mult, aveam să mă pierd în ei.

Dar, pe de altă parte, Virgil îmi spusese că pasiunea asta bruscă şi reciprocă se datora numai radiaţiilor sau câmpurilor telurice. Se presupunea că, dacă ieşeam din staţiune, atât eu, cât şi Ildiko aveam să ne pierdem brusc pasiunea unul pentru altul şi aveam să devenim doi străini. Totuşi, trebuia să mai aflu unele amănunte.

— Bine, şi prietenul tău ce-o să spună?

— Prietenul meu? a întrebat ea, făcând ochii mari. Ce-i cu prietenul meu? A plecat anul trecut la muncă în Italia şi s-a căsătorit acolo…

Încă o minciună de-a lui Virgil. A câta oare? Şi oare câte îmi mai servise până acum şi câte avea să-mi mai spună până când totul se va sfârşi? Dacă se va sfârşi vreodată…

Ildiko începuse să-şi strângă hainele ca să se îmbrace, dar am prins-o de mână şi am oprit-o, pentru că am observat ce reconfortant era corpul ei alb ca laptele; sau era de fapt bronzat şi mi se părea alb din cauza penumbrei din cameră? În toată nebunia din jurul nostru, trupul ei dezgolit părea un semn de normalitate. Aveam impresia că este o oază de linişte şi n-aveam de gând să las mica mea oază să fie iarăşi acoperită.

Am început s-o mângâi pe pielea mătăsoasă şi mi se părea că avea un efect hipnotizant asupra mea, făcându-mă să-mi aduc aminte de toţi anii care trecuseră fără să mă pot bucura de o asemenea privelişte. Apoi, mi-a revenit în minte întrebarea ei şi m-am oprit, întrebând-o:

— Ai zis să te iau cu mine? Unde? La Braşov?

Cât timp o mângâiasem, închisese ochii ca o pisică mare şi mi se părea că mai are puţin  şi începe să toarcă, dar brusc i-a deschis şi m-a privit ţintă.

— Nu la Braşov, a spus ea, ci dincolo…

— Unde dincolo? am întrebat eu şi un fior rece mi-a cuprins inima.

A rămas un timp tăcută, privindu-mă lung, apoi a şoptit:

— Dincolo… acolo unde o să pleci tu, când totul o să se termine.

Dacă Virgil ar fi fost lângă mine, probabil că l-aş fi strâns de gât. Dar, cum nu era, a trebuit să mă mulţumesc cu Ildiko, pe care e drept că nu am strâns-o de gât, ci de cu totul alte părţi, lucru care nu i-a displăcut cu totul, astfel că furia mea pe Virgil s-a transformat într-o încleştare tandră şi încrâncenată.

— Mă iei? a întrebat ea la final, cu ştiinţa ancestrală a femeilor de a obţine cu orice preţ ceea ce îşi doresc, folosind instinctiv tortura chinezească a picăturii de apă, chiar dacă nu au auzit niciodată de ea.

Capitolul 15

 

NERVI

 

Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 11.00

După ce Ildiko a plecat de la mine din cameră, fără să obţină un răspuns clar dacă vom pleca sau nu împreună Dincolo — indiferent ce va fi însemnând asta sau ce-o fi crezând ea că înseamnă —, am băut cafeaua, de care aveam mare nevoie, şi-am mâncat cele două ochiuri ce se răciseră şi salata care se încălzise, apoi m-am aşezat iarăşi în pat, încercând să pun cap la cap câte aflasem. Plus că mă simţeam epuizat: sexul este la fel ca mersul pe bicicletă şi nu se uită cu adevărat niciodată, numai că, odată cu trecerea anilor, ajungi tot mai greu în vârful dealului, iar când urci două dealuri într-o dimineaţă, indiferent cât de bine arată dealurile alea, începi să regreţi prietenul plecat în Italia, ca să poţi să-ţi vezi liniştit de cărţile necitite. În timp ce mă odihneam şi încercam să îmi recapăt respiraţia, am aşteptat să se întoarcă Virgil şi Ceauşeştii de la Oradea, urmărind ştirile la televizor. Toate aveau un singur subiect şi asta mi se părea firesc. Nu se punea problema că s-ar fi îndoit cineva de identitatea celor doi; întrebările se concentrau mai degrabă pe aflarea precisă a locului unde fuseseră atâta timp şi asupra faptului că arătau totuşi atât de bine, la nouăzeci şi ceva de ani. Analiştii politici despicau în patru scurtele declaraţii pe care le aveau la îndemână, iar leul urca din nou faţă de majoritatea valutelor, spre nedumerirea specialiştilor.

Pe unul dintre posturi, o vajnică apărătoare a drepturilor animalelor a încercat să demonstreze barbaria la care urma să fie supuse bietele canine, dar i-a fost luat imediat microfonul şi tema a fost închisă de moderator: „Dumneavoastră n-aţi auzit ce-a spus domnul Ceauşescu?” — totul a sunat însă de parc-ar fi spus: „Aşa grăit-a Zarathustra!”

O problema nerezolvată a rămas locul pe unde intrase perechea Ceauşeştilor în ţară. Cei mai mulţi agreau calea aerului, dar unii spuneau că intrase normal, pe la vama Giurgiu, pe unde poţi băga în ţară şi TIR-uri întregi dacă vrei, că tot nu vede nimeni, mai ales dacă plăteşti bine.

„Şi atunci, de ce s-a dus tocmai la Oradea şi n-a rămas în Bucureşti?” întrebau iar cârcotaşii, şi de aici părerile se împărţeau. Oricum, cea mai fantastică ipoteză, deşi nici pe departe atât de fantastică precum adevărul, era aceea că perechea de Ceauşeşti fusese clonată de unguri şi perfect controlată de aceştia în tot ceea ce făcea. De asta stăteau în Oradea, pentru că telecomanda ungurească nu bătea mai mult de câteva zeci de kilometri, până urma să-i fie mărită puterea. Scopul final era să ajungă Ceauşescu preşedinte şi să le dea Ardealul ungurilor. Nu mai ştiu cine a spus inepţia asta, dar până după-amiază ideea a făcut pui şi au apărut zeci de variante şi zeci de oameni care se jurau cu mâna pe inimă că l-au văzut pe Ceauşescu certându-se în ungureşte cu nişte tineri din Oradea.

Virgil şi-a făcut apariţia, împreună cu Ceauşeştii, abia după prânz şi m-a anunţat că luaseră masa în Oradea. Ceauşescu era încruntat, Virgil vizibil amuzat, în timp ce Elena părea căzută pe gânduri. Cred că socotea în minte dacă din ceea ce văzuse pe drum se puteau încropi câteva bombe atomice. Se vedea pe mutra ei că era mai deşteaptă decât chimista noastră, dar asta nu mă ajuta acum cu nimic.

N-am reuşit să-l prind nicio clipă liber pe Virgil, ca să-l pot întreba despre gărgăunii pe care-i vârâse în căpşorul plin de cârlionţi ai lui Ildiko.

În schimb, a reuşit el să-mi strecoare câteva cuvinte, înainte de a intra în cameră:

— Ceauşescu e nervos pentru că a văzut o grămadă de lume bântuind fără treabă pe străzile din Oradea. Apoi s-a certat cu nişte tineri care beau într-un parc şi care s-au luat de el şi era cât pe ce să-i pună pe oamenii lui Crivăţ să-i aresteze. Sau măcar să-i bată…

 

Capitolul 16

 

A DOUA CONFERINŢĂ DE PRESĂ

 

Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 14

Am coborât cu inima îndoită la această a doua conferinţă de presă. De data asta, sosise artileria grea: fiecare post de televiziune trimisese tot ce avea mai de soi prin studiouri, cu speranţa că îl va prinde în corzi pe Ceauşescu. Mă îndoiam, dar oricum lupta avea să fie grea şi tăcerea încordată care l-a înconjurat, în timp ce păşea vioi spre estradă, nu părea de bun augur.

Ceauşescu şi Elena lui s-au aşezat pe primele două scaune de pe estradă, iar eu şi cu Virgil pe celelalte două, dar, precaut, am ales scaunul aflat mai aproape de deschizătura din grilaj. Dacă treaba se dovedea plictisitoare sau periculoasă, aveam să mă fac pierdut în peisaj; probabil că toată lumea era atentă la conferinţă, iar eu aş fi putut să stau de vorbă nestânjenit cu Ildiko. Trebuia neapărat s-o mai trag de limbă şi să aflu ce anume îi promisese ameţitul meu prieten.

După o scurtă prezentare, Virgil se retrase şi Ceauşescu se ridică în picioare. Mi se părea că era puţin mai înalt decât al nostru şi oricum se vedea că îi place să domine auditoriul.

— Aştept întrebările dumneavastră şi sper să fie mai inteligente decât cele de ieri…

Bun început, nimic de zis, dar doamna cu câinii, de ieri, se pare că mai avea încă un dinte împotriva viitorului prezidenţiabil, pentru că, fără să se mai prezinte, a întrebat abrupt:

— Ne-aţi certat ieri ca pe nişte şcolari, dar în afară de cuvântul dumneavoastră nu avem nicio dovadă ca sunteţi cel care pretindeţi că sunteţi…

Ceauşescu s-a uitat lung la ea, apoi a întrebat:

— Doamnă, fără supărare, aţi auzit de briciul lui Occam?

— Vă rog să răspundeţi la întrebare, dacă aveţi vreun răspuns. Asta ne interesează, nu cu ce vă bărbieriţi dumneavoastră, aşa să ştiţi!

În sală s-au auzit câteva chicote jenate, semn că nu toţi cei prezenţi erau la nivelul doamnei cu câinii.

Ceauşescu a respirat adânc, apoi a răspuns:

— Doamnă, briciul lui Occam nu este un brici real, ci un principiu filozofic care spune să nu multiplicăm ipotezele, dacă nu este nevoie. Eu v-am oferit ieri o explicaţie plauzibilă şi care explică toate datele prezenţei mele aici. Azi, în scurtul timp cât am putut privi la televizor, am mai văzut expuse cel puţin vreo trei ipoteze. Una care m-a amuzat foarte mult ar fi că sunt un robot fabricat de japonezi, care vor să-şi deschidă o fabrică de autoturisme aici şi au nevoie de un preşedinte fidel lor, care să le faciliteze accesul. Ipoteza cu faptul că ungurii m-ar fi clonat ca — după ce ajung preşedinte — să le dau Ardealul mi s-a părut cea mai caraghioasă, pentru că nu ştiu nicio boabă ungureşte. Adică, ba da. Ştiu o înjurătură, dar nu cred că vreţi să v-o spun, mai ales că nici nu sunt foarte sigur ce înseamnă.

— Totuşi, nu ne-aţi răspuns la întrebare. Ca şi ieri, răspundeţi tot alături de întrebare, aşa că mă văd nevoită să insist: cum demonstraţi că dumneavoastră sunteţi domnul Ceauşescu? Pentru că nu cred că adevăratul nostru preşedinte ar fi putut spune aşa ceva despre nişte canine neajutorate.

Virgil s-a aplecat spre mine.

— Dacă ar fi fost după mintea lui Ceauşescu al nostru, cred că i-ar fi tăiat şi i-ar fi amestecat în salamul cu soia!

Abia l-am auzit, pentru că priveam la Ceauşescu. Acesta s-a apropiat de marginea estradei şi i-a făcut semn reporterei să se apropie.

Aceasta a făcut câţiva paşi timizi spre Ceuşescu, ţinând microfonul ca pe un scut în faţă.

— Mai aproape, doamnă, a insistat Ceauşescu. Eu nu muşc, ca unii din amicii dumneavoastră patrupezi.

Când femeia s-a apropiat suficient de mult, s-a aplecat spre ea şi i-a desprins broşa de pe puloverul subţire pe care-l purta.

— Sper că este din argint, ca să nu mă infectez, a spus el şi s-a înţepat în deget, apoi şi-a strâns locul înţepat până i-a apărut o picătură roşie de sânge.

Dezinvolt, a prins-o pe femeie de eşarfa albă pe care-o purta la gât, şi-a şters pe ea picătura de sânge şi a spus în timp ce se întorcea la locul lui:

— Sper că postul dumneavastră are posibilitatea să compare ADN-ul din acest sânge cu ceva care să demonstreze cine sunt.

Biata femeie îşi privea oripilată eşarfa pătată de sângele prezidenţial şi nu ştia dacă să se supere sau să se bucure. Oricum a fost trasă la o parte şi altcineva i-a luat locul.

Dacă nu mă înşela memoria, era Adriana Deta, de la postul TV-Pentru, o limbă ascuţită căreia probabil că lui Ceauşescu avea să-i vină destul de greu să-i pună pumnul în gură. O privisem de câteva ori cum se uita în tăcere la Ceauşescu precum o mangustă care-şi pregăteşte saltul.

— Bună ziua. Sunt Adriana Deta, de la postul TV-Pentru, şi aş dori să-mi cer scuze pentru lipsa de încredere a antevorbitorilor mei. Nu se pune problema că nu aţi fi tovarăşul Ceauşescu — şi a accentuat cuvântul „tovarăşul“ —, se pune problema ce aţi putea face pentru România acum. Pentru că, dacă trebuie s-o spunem pe faţă, aţi plecat din ţară acum douăzeci şi ceva de ani, în plin comunism, şi reveniţi cu dorinţa să fiţi preşedintele unei ţări cu o piaţă liberă şi cu libertăţi care nici nu se puteau imagina acum douăzeci de ani. Pe scurt, ce planuri aveţi pentru momentul în care veţi ajunge preşedinte?

— O să răspund cu plăcere la întrebarea dumneavoastră, dar mai înainte daţi-mi voie să vă pun o întrebare: ştiţi paritatea leu-euro sau la alte valute?

Adriana şi-a cercetat rapid telefonul şi a răspuns:

— Tocmai a crescut iar şi a ajuns sub patru lei pentru un euro.

— Aveţi o explicaţie pentru asta?

— Fără îndoială că are legătura cu sosirea dumneavoastră…

— Acum să vă răspund şi la întrebare, dar să fac mai întâi o mică corectură: În România, la ora actuală, nu există o reală economie de piaţă. Nu că în ţările unde există o economie de piaţă cu tradiţie ar umbla acum câinii cu colaci în coadă şi ar merge totul foarte bine. În România, la ora actuală, este mai degrabă o cumetrie de piaţă, nu o economie de piaţă. E greu peste tot în lume la ora asta, din motive care nu sunt direct imputabile poporului român. Şi atunci, vă întreb: de ce poporul nostru o duce atât de greu? Ce vină are el pentru criza asta mondială? Şi mai ales de ce să tragă ponoasele pentru ingineriile financiare ale altora? Acum am să vă răspund şi la întrebare: Am pregătit un set de măsuri care în cel mult trei ani de zile vor duce România… ştiu că vă aşteptaţi să spun că pe cele mai măreţe culmi de civilizaţie şi progres, dar n-am să spun asta. Voi duce România acolo unde-i este locul: bunăstare şi siguranţă pentru cetăţeanul de rând, ceea ce implică asigurarea unui loc de muncă şi a unui acoperiş deasupra capului. Şi toleranţă zero pentru infracţiuni de orice fel…

— Ne puteţi preciza o parte din măsurile concrete pe care intenţionaţi să le luaţi la preluarea puterii? l-a întrerupt Adriana şi — o clipă — am crezut că Ceauşescu va face iarăşi o criză, dar în loc de asta s-a apropiat de estradă şi a spus cu voce scăzută:

— Primul lucru pe care am să-l fac va fi un referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Bănuiţi rezultatul referendumului? a întrebat-o el pe Adriana şi a privit-o fix, ca şi cum ar fi încercat să o hipnotizeze.

Reportera a avut un râs nervos.

— Nu ştiu cât mai cunoaşteţi poporul român, domnule Ceauşescu, dar au trecut totuşi douăzeci de ani. Graniţele s-au deschis, lumea a mai circulat, şi-a mai deschis ochii…

— Nouăzeci şi unu la sută, a spus Ceauşescu şi a privit fix spre Adriana.

— Nu înţeleg, a răspuns ea uşor derutată.

Ceauşescu a ridicat exasperat din mâini şi a explicat:

România Liberă a efectuat anul trecut un sondaj referitor la mai multe lucruri, printre care şi reintroducerea pedepsei cu moartea. Ei bine, dacă poporul vrea asta, voi reintroduce pedeapsa cu moartea.

— Ştiţi, a intervenit un reporter, pedeapsa cu moartea este interzisă prin Constituţia din 1991!

— Ştiu, a spus Ceauşescu, numai că părerea mea este că o Constituţie trebuie să slujească poporului, şi nu ca ea să fie slujită de popor. Dacă poporul vrea pedeapsa cu moartea pentru criminali, pedeapsa cu moartea va avea. Ştiu şi că avem tratate internaţionale care ne interzic această pedeapsă, dar sunt vremuri grele, în care nu ne mai permitem să ţinem în puf şi căldurică tâlhari, violatori şi criminali. Ştiţi cât costă întreţinerea unui deţinut? a întrebat el şi a făcut ochii roată prin cameră.

Cum nimeni nu s-a grăbit să răspundă, a clătinat din cap şi a spus:

— De şase ori mai mult decât plata indemnizaţiei pentru un şomer… Ia înmulţiţi  această cifră cu treizeci de mii de deţinuţi şi o să fiţi uimiţi!

— Totuşi, pedeapsa cu moartea mi se pare prea mult, a intervenit Adriana. Nu respectă nici drepturile omului şi la urma urmei nici nu este creştineşte.

Ceauşescu a zâmbit perfid şi a spus:

— Oare chiar aşa să fie? În Deuteronom 19:20, Dumnezeu spune foarte clar despre pedeapsa cu moartea: „În felul acesta, ceilalţi vor auzi şi se vor teme, şi nu se va mai face o faptă aşa de nelegiuită în mijlocul tău”.

— Pe vremuri nu păreaţi a fi o persoană foarte religioasă, a remarcat cineva care nu s-a prezentat.

— Aşa este, a recunoscut Ceauşescu, dar am greşit. La Domnul aflăm de multe ori răspunsurile de care avem nevoie, pentru că tot Dumnezeu ne îndeamnă, în Deuteronom 19:19, „…Să scoţi astfel răul din mijlocul tău”. Aşa că scutiţi-mă, vă rog, cu falsa interpretare a moralei creştine!

A rămas o clipă tăcut, apoi a adăugat:

— Cu riscul să par tributar filmelor americane, vă mai aduceţi aminte de un film cu Stan şi Bran la puşcărie? Acţiunea în sine este neimportantă, dar important este faptul că munceau undeva, din greu, la construirea unui drum în pustiu. Multă lume invidiază America, dar până să ajungă unde-a ajuns şi-a pus puşcăriaşii la lucru, nu la privit la televizor. Şi şi-a impozitat bogătaşii, o bună parte din istoria ei, cu optzeci la sută din câştig. Cel puţin până prin anii cincizeci. Se poate verifica… Tot ce depăşea o sută cincizeci de mii de dolari pe an se impozita cu optzeci la sută. Vom rezolva şi cu asta, nicio problemă. Iar dacă vreo ţară democratică din lume stă bine cu banii, îi dăm pe gratis criminalii noştri să-i ţină ea în puf şi în viaţă. Sunt sigur că se poate găsi o formulă legală pentru această opţiune, dar am bănuiala că nu se va găsi niciun stat chiar atât de umanist. E o problemă asemănătoare cu a ţiganilor…

— A romilor, a spus cineva din audienţă.

Ceauşescu a tăcut o clipă lungă, apoi s-a întors într-o parte şi a avut o grimasă pe care am văzut-o chiar şi eu, care eram mai în spate.

— A ţiganilor, domnii şi doamnele mele. Nu sunt literat, nici lingvist şi nici măcar academician ca ea — şi a arătat surâzând spre Elena, care a zâmbit modest —, dar, dacă vreţi o părere de simplu om, nu putem mutila şi schimonosi limba română doar de dragul unui grup minoritar care şi-a făcut-o cu mâna lui. Există cuvinte încetăţenite, există opere literare consacrate, acum ce facem, le redenumim? O să retipărim nuvela lui Mircea Eliade „La ţigănci” şi o să-i spunem „La roame”? Ce facem cu „Ţiganiada”, poemul eroico-satiric al lui Ion Budai-Deleanu? Îl redenumim „Romaniada”? Hai să nu cădem în ridicol, vă rog. Vreau să precizez ceva pentru cei care susţin că ţigan este de fapt o denumire peiorativă: trebuie remarcat că nu forma, ci fondul are conotaţia respectivă. Nu este nici vina mea şi nici vina dumneavoastră că această minoritatea se comportă în aşa fel încât îi este acum ruşine cu numele ei. În toate ţările din jur are aceeaşi denumire, dar numai pe fraierii de români a reuşit să-i convingă cu această aberaţie lingvistică. Şi ce dacă îi numim romi? Credeţi că-şi vor schimba cu o iotă felul de-a fi? Nici vorbă… ne vor cere peste douăzeci-treizeci de ani să nu le mai spunem romi, ci mai ştiu eu cum… mayaşi poate, pentru că între timp vor avea grijă să-şi bată joc şi de denumirea de rom. E adevărat că sunt foarte rezistenţi şi reticenţi la adoptarea unui stil de viaţă agreat de întreaga societate. Poate că nu este ceva intenţionat, dar în subconştientul lor colectiv au observat că se poate trăi mult mai bine cerşind, furând sau înşelând. E normal să aleagă cale minimei rezistenţe, şi numărul lor extrem de mare în România faţă de ţările din jur cred că se datorează chiar acestei caracteristici a poporului român: mila faţă de aproapele tău. Numai că, atâta vreme cât un grup minoritar trăieşte din această milă şi o exploatează, din calitate mila devine defect. În China n-o să găsiţi picior de cerşetor! Şi ştiţi de ce? Acolo există un cult al muncii care — din păcate — acestei minorităţi îi lipseşte. Pe de altă parte, nu trebuie să fim răi. Va trebui să oferim în cadru organizat fiecărui om, indiferent de etnie, o şansă să se integreze, pentru că fiecare om are calităţile lui, important este să vrea să şi le pună în folosul societăţii. Dar nicio grijă, am un plan şi în numai câţiva ani o să vedeţi toţi ţiganii noştri cu carte de muncă. Care vrea de bunăvoie, cinste lui, care nu, îl vom obliga. Vă promit!

A făcut o scurtă pauză şi a privit lung la cei din faţa lui, ca şi cum nu era hotărât să le împărtăşească următorul secret:

— Pe de altă parte, există minorităţi care sunt discriminate pozitiv şi ţiganii sunt una dintre ele. Nu înţeleg cum vine asta… În anumite localităţi din ţară, au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de palate şi castele ţigăneşti cu brizbizuri şi turnuleţe, fără nicio autorizaţie de construcţie, de parc-am fi în ţara lui Papură Vodă. Trec peste faptul că ele trebuiau stopate încă din faza de fundaţie, asta presupunând că au fundaţie, dar dacă tot au fost ridicate, atunci ar trebui urgent dărâmate. Ar rrebui dat un termen rezonabil de cel mult 24 de ore şi, la împlinirea acestui termen, dinamitate şi aruncate în aer. La ora patru dimineaţa şi eventual cu tot cu ocupanţi!

S-a oprit văzând figurile oripilate ale celor din faţa lui şi a ricanat:

— A fost o glumă, ce naiba? Deşi, dacă unul ar fi demolat din greşeală, aşa cum am propus eu, sunt sigur că orice ţigan se va gândi de două ori înainte de a-şi ridica o construcţie fără autorizaţie!

Cineva din faţa lui a ripostat:

— Vă daţi seama că — şi dacă încercăm pe căi legale demolarea acestor construcţii —, se vor pune în mişcare o mulţime de organisme pentru drepturile omului, aşa că nu ştiu dacă putem risca o izolare pe plan internaţional, doar pentru a intra ei în legalitate. Şi să nu uităm că, dacă ne purtăm cu un om ca şi cu un animal, până la urmă îl vom transforma într-un animal!

— Haideţi să vă spun ceva, l-a întrerupt Ceauşescu. Aveţi perfectă dreptate, numai că acum am în minte o scenă văzută de curând pe YouTube: o femeie este accidentă şi cade la pământ plină de sânge. Toată lumea se agită în jurul ei ca s-o ajute şi să-i aline într-un fel suferinţa până să vină salvarea, numai doi ţigani profită de îmbulzeală şi-i cotrobăiesc femeii prin bagaje, furându-i banii şi pierzându-se apoi în ceaţă. Am avut impresia unor hiene care profită de exemplarele slăbite sau rănite ale turmei. Şi îmi permit să completez, atunci, ce-aţi spus mai devreme: dacă tratezi o hienă ca pe un om, niciodată nu va deveni om. Dar noi suntem înainte de toate oameni şi trebuie să oferim maximum de ajutor şi compasiune oamenilor aflaţi cu adevărat în nevoie şi să îndepărtăm din mijlocul nostru pentru mulţi ani asemenea hiene cu feţe umane.

A băut o înghiţitură de apă şi a privit la cei din jur, apoi a adăugat:

— Iar în altă ordine de idei, de câte ori se amestecă aceste ONG-uri pentru a rezolva o problemă, ele devin în curând o parte a problemei, nu o rezolvare a lor, iar discuţiile nu avansează niciun pas. Trebuie să avem legi ferme şi oameni fermi care să le aplice. Iar în ce priveşte izolarea pe plan internaţional, vă rog să mă scutiţi. Vi se pare că scad investiţiile străine din China din cauza încălcării drepturilor omului? Ba, aş spune că profită din plin… Domnii mei, ţineţi minte ce vă spun: capitalul şi capitaliştii sunt pragmatici şi au un singur scop — profitul. Dar, pentru că sună frumos şi dă bine la CV, din când în când se filmează cu copii în braţe şi pun placa cu drepturile omului. Noi nu vom avea în minte în primul rând profitul, ci eficienţa în scopul ridicării bunăstării întregului popor, aşa că notaţi — pentru mine scopul scuză mijloacele, chiar dacă aş prefera ca mijloacele să se ridice la înălţimea scopului. Şi, în cel mult cinci ani — cât un mandat prezidenţial, nicio secundă în plus — România va ajunge pe locul şase în Europa după PIB. Vom reveni la vechile obiceiuri şi fiecare tânăr va primi o garsonieră când se va căsători şi un apartament la naşterea primului copil, salariul minim va fi de şapte sute de lei şi nu vom trece la euro, pentru că tot în cinci ani paritatea euro-leu va ajunge unu la unu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! şi-a făcut el o cruce largă, care se vedea treaba că a impresionat mai mult decât toate cuvintele asistenţa.

Cei din faţa lui au rămas o clipă tăcuţi, ca şi cum nu ar fi ştiut dacă să ovaţioneze sau să huiduie, apoi s-au pornit toţi odată să întrebe, dar Ceauşescu a ridicat mâinile şi a spus:

— Ajunge pentru astăzi, dar vă aştept şi mâine la aceeaşi oră.

Capitolul 17

 

GRIJI NOI

 

Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 16

Am urcat toţi patru cu liftul şi când am ajuns, Ceauşescu ne-a invitat să intrăm la el în cameră să mai discutăm. După lungul monolog de la conferinţa de presă, mă miram că mai putea vorbi, dar apoi mi-am adus aminte de discursurile-fluviu de la congrese şi mi-am spus că probabil toţi Ceauşeştii, indiferent din ce lume provin, au corzile vocale din oţel bine călit. Abia intrat, s-a repezit la sacoşa pe care-o adusese din Oradea.

— Hai să vezi de minunăţie am găsit într-un magazin obscur din Oradea. Sunt sigur că până mâine vor vui toate ziarele: Ceauşescu s-a întors alcoolic din Tibet! Dar mai dă-i în mă-sa, zică ce-or vrea, mi-era dor de o mastică la fel ca de-o unguroaică bună…

— Nicule, a spus cu reproş Elena, dar Nicu al ei nu părea să o bage în seamă; căutând mai departe în sacoşă, a scos la iveală o sticlă, însă după clinchete se părea că în sacoşe erau mai multe.

Lenuţa nu a vrut să bea, dar noi trei am băut câte un pahar, apoi încă unul, după care pe următorul a trebuit să-l refuz, pentru că simţeam că gustul dulceag al băuturii mă păcăleşte şi mă ameţeşte. Şi aveam nevoie să fiu cât mai treaz pentru o discuţie lămuritoare cu Virgil.

După încă vreo două, trei pahare de mastică, lui Ceauşescu i s-a dezlegat limba şi a mărturisit:

— Poate n-ar trebui să spun aici, cu Lenuţa de faţă, dar întotdeauna am avut o slăbiciune pentru unguroaice. Şi când eram tânăr, am avut o bonă la copii unguroaică, Ilona, o fată tare de treabă…

S-a întors spre Elena:

— Îţi mai aduci aminte de ea?

Elena îl privea încruntată.

— Dacă nu ţi-am spus niciodată, să nu crezi că n-am aflat de aventura ta cu Ilona. Şi cu atâtea altele…

S-a ridicat în picioare furioasă şi i-a spus cu reproş:

— Aflasem de toate, dar ştii de ce te-am lăsat să-ţi faci de cap cu ele? Pentru că ştiam că, oricâte aventuri ai fi avut, tot la mine te-ai fi întors. Şi ştii de ce? Pentru că, indiferent cât de mult crezi că te iubeşte, poporul ăsta nu te-ar fi iertat niciodată dac-ai fi îndrăznit să mă laşi şi să te căsătoreşti cu o unguroaică. Am dreptate sau nu?

Ceauşescu a ridicat braţele împăciuitor.

— Ai, draga mea, ca întotdeauna. Hai să te pup…

— Să pupi pe cine-ai mai pupat! Crezi că n-am văzut cum te-ai uitat la camerista aia blondă, când ţi-a adus cafeaua? Sper să ţi-o toarne în cap, dacă te mai iei de ea!

Aşa speram şi eu, dar Ceauşescu era prea bine dispus ca să bage în seamă înţepăturile Elenei.

— Nu ştiu ce ai în mintea ta perversă, dar am observat că dacă urăşti ungurii îţi iei amante unguroaice, ca să te revanşezi în cine ştie ce mod pervers. Azi m-am convins că-i urăşti de moarte şi pe ţigani, dar ţine minte ce-ţi spun: dacă găsesc vreodată vreo ţigancă în patul nostru, îţi înlocuiesc supozitoarele pentru hemoroizi cu nişte bombe uite-atât de mititele, să te saturi şi de unguroaice, şi de ţigănci!

Se pare că nu era prima dată că Elena îl ameninţa astfel, pentru că el a dat plictisit din mână şi şi-a mai pus un pahar, apoi s-a întors spre mine:

— Domnule profesor, eu am avut întotdeauna toată preţuirea pentru ştiinţa istoriei, aşa că am să te rog să mă ierţi că am îndrăznit să fac o mică incursiune pe tărâmul dumitale. Am formulat o ipoteză şi de mult voiam s-o prezint unui istoric…

Am dat să reneg apartenenţa la o asemenea categorie, dar Elena a ridicat exasperată braţele în aer.

— Iar ai de gând să te faci de râs cu tâmpenia aia? Sper să nu te-apuci s-o spui la vreo conferinţă de presă…

— Nu, dragă, stai liniştită. Dar aici suntem între prieteni, aşa că putem vorbi liniştiţi. În lumea noastră circulă un banc, nu ştiu dacă este cunoscut şi aici: Cică o femeie perfectă este aceea care este doamnă pe stradă, bucătăreasă în bucătărie şi curvă în pat.

— Vai, Nicule, dar tu chiar n-ai deloc ruşine? a întrebat Elena, devenită brusc pudică.

— Lasă-l să zică, a intervenit Virgil, abia mai aflăm şi noi ce şi cum, că experienţa noastră cu femeile este destul de redusă!

— Ei bine, să nu mai spuneţi la alţii, ne-a avertizat Ceauşescu, dar eu cred că ştiu de ce unguroaicele sunt în marea lor majoritate atât de frumuşele şi de bune bucătărese…

A privit cu fereală spre Elena, apoi a spus în şoaptă spre mine:

— Şi să nu uităm: bune, bune la pat…

— Nicule, ţie chiar nu ţi-e ruşine deloc? a intervenit iar Elena

— Ce vrei, dragă, încerc să expun aici o teorie ştiinţifică şi n-o să mă ascund după cuvinte numai pentru că eşti tu pudică! Uite ce cred eu, a spus el după ce a mai luat o înghiţitură de mastică şi s-a strâmbat de parcă nu i-ar fi plăcut. Acum o mie şi ceva de ani, când au venit să se aşeze în Câmpia Panonică, strămoşii ungurilor erau un popor migrator. Poate că or fi avut ceva femei cu ei, dar în mod sigur s-au bazat pe completarea… era să zic a şeptelului şi iar mă certa Lenuţa, a chicotit el cu ochii strălucitori. Pe completarea populaţiei feminine, na, cu femei din rândul popoarelor autohtone. Erau năvălitori şi — până una, alta — cuceritori şi învingători, aşa că este de presupus că puteau lua de la populaţiile cucerite ce femei voiau ei. Bineînţeles că alegeau să le ia pe cele mai frumoase, că doar nu era să care nişte urâte, dacă tot aveau de unde alege. Ei, şi după un timp, dintre cele luate, le păstrau numai pe acelea care corespundeau şi din restul punctelor de vedere, adică ştiau să gătească şi… erau bune la pat. Că doar nu era să le oprească lângă ei pe cele frigide!

A privit cu îndoială spre Elena, apoi m-a întrebat:

— Ei, ce spui, dom’ profesor? Ar rezista o teorie ca asta în faţa lumii academice?

Mi-am mai pus încă un pahar, apoi am răspuns cu toată sinceritatea:

— Dacă ajungeţi preşedinte, în mod sigur. Dacă nu, nu.

Şi am dat paharul peste cap, în timp ce Virgil se distra copios.

— În sfârşit, ţi-a spus şi ţie cineva adevărul în faţă, s-a amuzat şi Elena, că prea te gâdilau toţi!

Ceauşescu a dat din mână a lehamite şi a spus:

— Îmi vine să mă întorc în lumea noastră, că văd că aici chiar nu mă iubeşte nimeni…

Eu şi Virgil am făcut un schimb de priviri, dar niciunul dintre noi n-a îndrăznit să spună nimic. Ar fi fost prea frumos să părăsească de bunăvoie scena!

— Mai bine plecaţi să vă plimbaţi prin staţiune, a spus el dintr-odată, obosit. Eu rămân să vad ce mai zic televiziunile despre noi ca să ştiu ce să le zic la conferinţa de presă de mâine.

Ne-am ridicat toţi să plecăm şi Ceauşescu mi-a spus când să ieşim:

— Chiar dacă nu sunteţi de acord cu teoria mea, vă rog să aveţi grijă de soţia mea, domnule profesor. E adevărat că îmi plac unguroaicele, dar numai pe ea o iubesc!

Se cam băteau cap în cap spusele lui, dar i-am promis să o păzesc ca pe ochii din cap.

— Şi rugaţi-o pe fata aia drăguţă să-mi mai aducă o cafea tare…

Virgil s-a dus s-o caute pe Ildiko, iar eu am coborât cu Elena în hol. Era linişte acum şi doar turiştii obişnuiţi urcau sau coborau ca şi noi, din camere, la plimbare. Virgil ne-a ajuns din urmă şi ne-a spus că el pleacă împreună cu Piratu’ la Oradea, să mai facă ceva cumpărături, iar noi să fim cuminţi şi să ne plimbăm prin staţiune. Mi-a făcut semn spre cei doi tineri care urmau să ne însoţească.

— Ei vor avea grijă de voi, a spus şi s-a urcat în maşina piratului.

Am pornit-o pe acelaşi drum folosit — cu două zile în urmă — de mine şi de cealaltă Ceauşească şi, la fel ca atunci, şi ea s-a prins de braţul meu. Mă îndoiesc că din cauza farmecului propriu irezistibil — am priceput că el acţiona numai în interiorul camerei 405 —, cât mai degrabă din cauza scărilor destul de abrupte. Deşi de data asta ştiau cu toţii cine suntem — aflaseră până şi identitatea mea reală —, nu am mai fost deranjaţi. Nu cred că cei doi ofiţeri din spatele nostru impuneau atâta autoritate — mai degrabă imaginile cu Ceauşescu răţoindu-se la reporteri, reluate de nenumărate ori pe toate posturile de televiziune, făceau să fim ocoliţi.

După ce-am coborât scările, am dat s-o întreb ceva pe Elena, dar ea mi-a spus:

— Nu aici!

La ridicarea mea nedumerită din umeri, a precizat sec:

— Să aşteptăm până ajungem lângă un lac sau într-un parc. Apa care curge sau foşnetul frunzelor face să fim mai greu de înregistrat. Aşa că mai bine să vorbim despre lucruri obişnuite…

— Bine, am spus eu. Explicaţi-mi atunci câteva lucruri banale, care nu cred că ar interesa pe prea multă lume… Cum credeţi că va ridica PIB-ul atât de mult cum a promis şi cum va face să crească paritatea leului? Asta nu depinde chiar deloc de un preşedinte!

Elena s-a mulţumit să dea din umeri.

— Nu ştiu cum va face, pentru că talentele mele merg într-o cu totul altă direcţie şi va avea nevoie şi de ele, fără îndoială. Dar sunt sigură de un lucru: dacă aşa a promis, aşa va face. Şi mai observă cât de bun psiholog este, chiar dacă la nivel subconştient, pentru că nu cred să fi premeditat asta: în aceeaşi propoziţie a pus dărâmarea palatelor ţigăneşti şi ridicarea bunăstării poporului!

Am dat din cap că am înţeles şi i-am continuat ideea:

— Astfel că masele largi vor fi convinse că cele două obiective sunt legate sine qua non, prin urmare cine se împotriveşte dărâmării palatelor şi aducerii acestei etnii la ordine se împotriveşte, de fapt… bunăstării poporului.

— Gândeşti bine, domnule profesor! Cred că am să-i propun lui Niculae să te ia consilier, şi, cum nu prea-mi iese din cuvânt… pregăteşte-te pentru o nouă carieră!

— Am s-o iau ca pe o glumă bună, am zâmbit, dar Elena avea ochii reci şi mă privea dintr-o parte, foarte serios.

Uite un lucru la care nu mă gândisem până atunci. De fapt, nu mă gândisem la o mulţime de lucruri care nu aveau să mai fie niciodată ca înainte.

Am mai făcut câţiva paşi, după care mi-am adus aminte de faptul că spusese că am putea fi ascultaţi, aşa că întrebat-o:

— Chiar credeţi că ar fi cineva interesat de conversaţia noastră?

A zâmbit larg şi mi-a spus pe un ton de conversaţie obişnuită:

— Stimate domnule profesor, aş fi mai degrabă uimită dacă nimeni nu ar fi interesat de ceea ce vorbim noi…

Aducându-mi aminte de sfaturile mai vechi ale lui Virgil, am spus:

— Atunci, poate ar fi mai bine să ne prefacem îndrăgostiţi şi să ne sărutăm!

M-a privit nedumerită.

— Cum adică? De ce să facem aşa ceva?

— Ştiţi, ca în vechile filme cu tineri ilegalişti care erau prinşi de Siguranţă lipind manifeste. Se prefăceau că erau tineri îndrăgostiţi, se sărutau şi scăpau…

Hohotul de râs tare şi sincer a făcut-o pentru o clipă aproape umană. Şi-a şters lacrimile şi a spus:

— Ar fi bine să nu te audă Nicul al meu că-mi faci asemenea propuneri… E adevărat că-i plac unguroaicele şi mai calcă uneori strâmb, dar să ştii că este foarte gelos şi nu ştiu ce ţi-ar face dacă te-ar bănui măcar de vreo intenţie amoroasă.

Am mai făcut câţiva paşi în tăcere, apoi cu o voce scăzută a spus:

— De fapt, am impresia că treaba asta cu unguroaicele este mai degrabă ceva psihic decât o pasiune adevărată. Sunt lucruri pe care nu prea le pot discuta cu altcineva, dar mă obsedează, aşa că tot trebuia să le spun cuiva până la urmă. În ciuda aparenţelor pe care trebuie să le salveze mai degrabă din motive diplomatice, Nicul al meu nu-i are deloc la inimă pe unguri. Nici nu pot să-ţi spun ce zice despre ei ca popor, când suntem numai noi singuri. Din fericire, nu prea poate să le facă nimic fără să stârnească un scandal diplomatic uriaş, şi nici chiar el nu este atât de nesăbuit încât să-şi pună în cap chiar pe toată lumea. Dar, vezi tu, de fiecare dată când face sex cu o unguroaică cred că se simte puţin răzbunat pe toţi ungurii, ca şi cum le-ar trage-o „in absentia”. În limba română, în limbaj popular, a face sex are două înţelesuri complet opuse: unul folosit în mod normal pentru a produce plăcere într-un cuplu care se iubeşte şi unul folosit în sens punitiv. Şi cred că bărbatul ăsta al meu la acest din urmă sens se referă când spune că-i plac unguroaicele. Am vorbit cu câteva din fetele victime ale atenţiei prezidenţiale, acolo, în lumea noastră: unele au fost spitalizate, iar altele se pare că au dispărut cu totul. Probabil moarte.

Am înghiţit în sec gândindu-mă la Ildiko, care trebuia să-i ducă cafeaua, şi sunt convins că Elena a bănuit la ce mă gândeam.

— Nu cred că ar trebui să vă faceţi griji pentru tânăra cameristă. N-ar risca o crimă aici şi acum!

Dar nu la crimă mă gândeam eu, aşa că am aruncat un:

— Aşteptaţi-mă aici — şi am arătat o bancă din apropiere, apoi am luat-o la fugă spre hotel.

Nu a fost prima dată când mi-am regretat atât vârsta, cât şi starea fizică deplorabilă, de şoarece de bibliotecă, dar a fost singura dată când am încercat să mi-o depăşesc. Am ajuns într-un timp record la hotel, m-am înghesuit gâfâind într-un lift arhiplin şi am ajuns în faţa camerei convins că se întâmpla ceva, pentru că cei doi ofiţeri de la uşă aproape că nici nu m-au văzut venind, preocupaţi cum erau să asculte zgomotele dinăuntrul camerei.

— Lasă-mă, am auzit strigătul disperat pe care l-a scos Ildiko şi m-am trântit în uşă, care bineînţeles că era încuiată.

— Nu cred că este bine să intraţi acum, a spus unul dintre ei şi chiar a încercat să mă oprească, dar ţipetele din cameră mi-au dat forţă şi m-am trântit cu toată puterea în uşă, care, fiind destul de şubredă, s-a deschis larg.

Ca într-o fotografie luată cu bliţul am înregistrat scena din patul de lângă geam: Ceauşescu era urcat peste Ildiko a mea — a mea? a răsunat o întrebare nerostită în adâncul subconştientului —, îi ridicase halatul şi se străduia să-i dea jos chiloţii. Fata se întinsese spre noptieră şi apucase una dintre scrumierele mari din sticlă, pregătindu-se să-l lovească în cap pe Ceauşescu şi să pună capăt gândurilor lui de mărire.

— Nu, Ildiko, am strigat.

Din trei paşi am fost lângă pat şi, cuprins încă de elanul pe care ţi-l dă dragostea — care dragoste, fraiere? a întrebat iarăşi vocea necruţătoare din interiorul meu —, l-am ridicat pe Ceauşescu de pe Ildiko şi l-am întors spre mine.

Nu ştiam cât de puternic este pumnul meu drept şi nici ce efect are, pentru că era primul din viaţa mea şi deci nu aveam termen de comparaţie, dar ştiu că i-a mutat capul mare şi maiestuos al lui Ceauşescu vreo treizeci de centimetri spre geam, făcându-l să se clatine şi aproape să cadă. L-am sprijinit şi l-am mai lovit încă o dată cu stânga, observând cu dezamăgire că efectul era mult mai slab. Oricum, efectul combinat a fost relativ satisfăcător, pentru că Ceauşescu a căzut buştean pe fotoliu.

Am ridicat-o pe Ildiko, am aşteptat să-şi aranjeze hainele, apoi am ieşit amândoi din cameră, urmăriţi de privirile ostile ale celor doi ofiţeri, care îşi reproşau probabil lipsa de reacţie.

Am intrat în camera mea împreună cu Ildiko, care avea ochii în lacrimi.

— Am ştiut că ai să vii să mă salvezi, a spus ea şi m-a luat în braţe.

Am strâns-o şi eu în braţe şi am spus:

— Cred că l-am salvat mai degrabă pe Ceauşescu… Dacă întârziam un singur minut şi apucai să-l pocneşti cu scrumiera, praf îl făceai!

Ildiko a privit încruntată la mine.

— Apoi ce-a crezut el, că io sunt curvă?

Am dat din cap, fără să-i spun că de fapt cam aşa credea bătrânul dictator, dacă asta înţelegea prin sintagma că toate unguroaicele sunt bune la pat.

Am liniştit-o pe cât am putut, apoi am plecat spre parc s-o recuperez pe Elena. Mă aştepta pe bancă, destul de nerăbdătoare, şi s-a ridicat de îndată când m-a văzut.

— Ce s-a întâmplat? De ce-ai întârziat atât?

I-am spus adevărul:

— Dacă mai întârziam puţin, trebuia să vă prezint condoleanţe, pentru că scrumiera aia grea de pe noptiera de la geam ar fi aterizat direct în capul lui şi aţi fi devenit cea mai proaspătă văduvă din staţiune.

Mă aşteptam la mai multă compasiune din partea ei, dar în loc de asta a zâmbit şi a spus:

— În ciuda faptului că este puţin paranoic şi vede peste tot numai complotişti şi agenturi străine, nu un complotist o să-l omoare, ci vreo unguroaică hotărâtă. Dacă măcar unu la sută din teoria aia aberantă a lui despre unguroaice este adevărat, atunci putem presupune că nu rezistau alături de ungurii din vechime chiar cele mai mototoale femei. Iar asta s-o fi transmis cumva genetic, de-a lungul timpului…

Am întrebat-o dacă doreşte să ne întoarcem la hotel, fără să-i mai povestesc şi de cei doi pumni ai mei trosniţi în fălcile prezidenţiale, dar — spre uimirea mea — nu s-a dovedit a fi nici foarte îngrijorată, nici foarte dornică să se întoarcă.

Ne-am continuat aşadar plimbarea liniştită prin parc şi, ca să-mi scot cumva din minte întâmplarea la care tocmai participasem, am întrebat:

— Că tot veni vorba de agenturi, cum s-a descurcat cu ele în 1989, sau n-a avut parte de aşa ceva?

— A avut, şi încă din plin, dar a jucat cu mână forte şi a câştigat.

— Adică? am întrebat eu intrigat.

— Păi, în mare, totul a început ca şi aici la voi, la Timişoara, numai că Nicul a decretat legea marţială şi l-a împuşcat pe popa ăla nebun care făcea zarvă, împreună cu vreo doi adepţi mai zeloşi — dar era totuşi o diferenţă enormă între nivelul de trai pe care l-am văzut că exista la voi în ’89, faţă de ce aveam noi. Poate că n-o duceam chiar ca acum, dar în ţară existau de toate şi la preţuri rezonabile. Apoi, a prins câţiva spioni şi a oripilat o lume întreagă când i-a ucis şi i-a răstignit pe panouri, în pieţele publice din principalele oraşe, iar alături a prins în cuie legitimaţiile lor, scrise în ruseşte şi în ungureşte.

— Spioni cu legitimaţii la ei? am întrebat plin de îndoială.

A zâmbit subţire şi a spus:

— Puţin probabil, mai degrabă cred că au fost confecţionate de Securitate, dar întrebarea de bun-simţ pe care ai pus-o dumneata n-a îndrăznit nimeni s-o pună atunci cu voce tare, chiar dacă mulţi aveau îndoielile lor. Pe fiecare panou era lăsat un loc liber, cu un anunţ că este pentru viitori spioni, şi nimeni nu părea dornic să-l ocupe. Nicul al meu, o fi el paranoic, dar nu este deloc prost, aşa cum a fost al vostru. Dacă era prost, sfârşea exact ca al vostru, nu?

Am dat din cap neîncrezător, încercând să asimilez mulţimea de informaţii aflate în ultimele minute. Ceva nu se lega şi când am ajuns lângă primul lac cu nuferi am luat loc pe bancă, am privit în jur ca să mă asigur că nimeni nu trăgea cu urechea, apoi am întrebat:

— Bine, şi ruşii n-au reacţionat în niciun fel? E greu de crezut asta, chiar dacă în ’89 aveau problemele lor…

— Nu cunoşti tot adevărul. Acolo, eu nu fac parte nici măcar formal din guvern. Nu sunt academician, dar conduc Institutul de Fizică Atomică. Şi nu-l conduc în calitate de soţie de preşedinte. N-o voi spune niciodată în faţa lui, dar cred că a rezistat atâta vreme ca preşedinte doar fiindcă este soţul meu!

La figura mea nedumerită, a completat:

— Aşa cum prietenul dumitale spune că vede tensori, probabil că am şi eu vreun defect de cablare în creier. Aşa m-am născut, n-am fost lovită în cap, dar am o predilecţie pentru fizica atomică. Am confecţionat cele mai mici şi mai eficiente arme nucleare din lume. Şi, ce este mai important, am condus în aşa fel reacţia, încât compuşii radioactivi rezultaţi au perioada de înjumătăţire de ordinul orelor. După douăzeci şi patru de ore, la locul exploziei găseşti tot atâtea radiaţii cât într-o radiografie dentară. Atât în lumea voastră, cât şi în lumea noastră, cea mai mare bombă detonată vreodată a fost aşa-numita Bombă Ţar, care a explodat la 31 octombrie 1961, undeva în insula Novaia Zemlia. Ca să obţină o putere de cincizeci de megatone echivalent TNT, au avut nevoie să asambleze un adevărat monstru de douăzeci şi şapte de tone. Abia au găsit un avion să ducă bomba până pe insulă. Bineînţeles că o asemenea bombă nu avea niciun rol practic, fiind prea mare ca să fie utilizată într-un război. Urmărea doar să dovedească supremaţia tehnologiilor militare ale URSS. Cam la fel am făcut şi eu: am confecţionat o bombă în trei stadii, care avea ceva peste zece megatone şi cântărea mai puţin de o tonă. Între timp, am reuşit să le fac şi mai mici, dar atunci produsesem numai una. Problema adevărată a fost că noi nu aveam unde le experimenta, aşa că am încărcat bomba într-un mic vas de pescuit şi am scufundat-o în Marea Neagră cu o antenă cu geamandură lăsată discret la suprafaţă. Locaţia exactă a fost undeva în apropierea Georgiei, cam la egală distanţă între Soci şi Trabzon. În 17 decembrie 1989, odată cu afişarea spionilor pe panouri, prin radiocomandă a fost declanşată şi bomba. S-au spart toate geamurile pe o rază de vreo sută de kilometri, câteva vase aflate prin apropiere s-au scufundat şi România şi-a cerut scuze şi s-a oferit să plătească toate daunele. Motivul pentru care racheta purtătoare a ajuns acolo — asta a fost versiunea oferită, că România voia să testeze o rachetă — este acela că, odată scăpată de sub control, a fost detonată pentru a nu ajunge pe teritoriul Uniunii Sovietice. Deşi nu mai aveam nicio bombă pregătită atunci, s-a înaintat o notă diplomatică Uniunii Sovietice prin care se solicita aprobarea pentru a experimenta explozia unei bombe de cincizeci de megatone, undeva dincolo de Novaia Zemlia, în apele internaţionale. Se menţiona că transportul până la locul exploziei se va face cu o rachetă balistică producţie proprie. Se pare că asta a liniştit pe toată lumea…

A tăcut obosită de atâtea explicaţii, privind la broaştele ţestoase care se zbenguiau fără nicio grijă printre frunzele de nufăr.

— Din păcate, va trebui să aştept până va ajunge preşedinte, înainte să încep să-i fabric din nou jucării. Chiar dacă nu sunt greu de fabricat, necesită totuşi unele substanţe pe care un simplu particular nu are posibilitatea să le procure. Mă deranjează teribil faptul că depind de prietenul dumitale pentru a aduce materiale de dincolo, din lumea mea. Mai ales că tocmai pusesem la punct nişte arme teribile, dintre care încă nu ştiu cum, dar va trebui să aducem câteva şi aici. Din cel puţin două motive: primul — nimeni de pe Pământ nu are aşa ceva şi în viitorii o sută de ani nici nu le va putea fabrica, şi al doilea — dacă nu inspiri frică, nu inspiri respect. Punct!

Am privit şi eu lung la ţestoasele din lac şi mi-am dat seama că în sinea mea le invidiam zbenguiala şi lipsa de griji. Punct!

Capitolul 18

 

ÎNAPOI LA HOTEL

 

Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 18

Am ajuns destul de târziu la hotel şi, după ce am intrat în cameră, imediat în urma mea a intrat şi Crivăţ, despre care nu ştiam ce mai era acum, maior sau colonel.

A tăcut încurcat câteva clipe şi apoi a spus:

— Nu-i frumos ce-aţi făcut! Domnul Ceauşescu s-a întors tocmai din Tibet să ajute ţara şi dumneavoastră îl pocniţi…

— Da, l-am pocnit peste fălcile prezidenţiale şi, dacă mai face ce-a făcut, o să-l pocnesc iar. Cum se mai simte?

— Şi-a pus gheaţă şi nu cred că vor rămâne semne vizibile. A fost mai mult o lovitură simbolică, drept urmare a spus că nu e cazul să mai amintim de ea.

— Scuze, promit să iau ceva lecţii de box pe viitor, în cazul în care mi se mai iveşte vreo ocazie!

A clătinat din cap, categoric.

— Nu-i cazul, credeţi-mă. Le-am dat indicaţii la băieţi să fie cu ochii pe dumneavoastră. Nu putem risca să risipiţi singura şansă a României de a-şi ocupa locul ce i se cuvine în lume. Pe de altă parte, ţine destul de mult la dumneavoastră şi ne-a dat indicaţii să vă păzim ca pe ochii din cap. Nu ştiu de ce, dar acestea au fost fix cuvintele dumnealui!

Abia a ieşit din cameră şi am apucat să stau liniştit vreo câteva minute, că a intrat Virgil.

M-am ridicat în capul oaselor şi i-am zis:

— Dă-mi un singur motiv pentru care să nu-ţi aplic şi ţie tratamentul prezidenţial, acum, că tot mi-am intrat în mână!

A surâs larg.

— Ştiu că nu ştii, dar încă ai nevoie de mine.

— De ce-aş mai avea nevoie de tine? Fiecare minut trăit în plus, de tine, pe acest pământ, nu face decât să mai adauge încă o nouă problemă carului de probleme pe care le-ai adus în viaţa mea. De ce te-aş mai vrea în preajmă?

Văzându-l că tace, am crezut că l-am încolţit, aşa că l-am supus în continuare tirului de întrebări care se adunaseră de când nu-l mai văzusem.

— Lui Ildiko ce naiba i-ai spus? În ce fel de lume ar trebui s-o duc?

De data asta, i-a sărit lui muştarul.

— Tu te-ai văzut cum arăţi? Zbârcit ca o stafidă, iar dacă bate vântul un pic mai tare, te ia cu totul. Trebuia să-i dau un motiv să se ataşeze de tine!

— Parcă spuneai ceva de nişte câmpuri telurice de origine necunoscută…

— Ei, poate-or fi şi dintr-alea, dar nu mai crede şi tu toate prostiile pe care ţi le spun ca să scap de gura ta!

Eram năucit şi în acelaşi timp mă întrebam — pentru a câta oară — cât anume era adevăr din tot ce îmi spusese până acum şi cât anume minciună şi manipulare.

— Păi, şi unde ar trebui s-o duc? Unde se trăieşte două sute de ani şi nu se îmbătrâneşte niciodată?

— Să ştii că am găsit şi o astfel de lume pentru tine. În cazul în care nu reuşesc să rezolv altfel, am de gând să te duc acolo, împreună cu unguroaica ta cu tot. Te plasez pe o insulă în mijlocul Pacificului, cu o colibă şi cinci bananieri. Şi-o să-ţi trimit şi toate cărţile, numai să taci şi să nu mă mai baţi la cap, că uite unde am ajuns din cauza ta…

— De ce din cauza mea? Cine te-a pus să-i aduci pe nebunii ăştia pe capul bietei Românii? Ăştia mai lipseau, că în rest avea de toate biata ţară! Ia să faci bine să-i duci înapoi şi să te astâmperi cu prostiile tale. În curând, ai să te crezi Mefistofel…

— Nu pot să-i mai duc, a mormăit el.

— De ce să nu poţi? Aştepţi încă o zi, două, să-ţi încarci bateriile, cum spuneai tu, apoi îi apuci de mână şi-i duci unde şi-a înţărcat dracu’ copchiii…

— Nu-i vorba de baterii acum. Acum pot să transport ceva oricât de greu, oricând şi — mai ales — de oriunde, nu mai am nevoie de camera 404 sau de alta. Pot să fac asta şi la Braşov sau în Bucureşti.

— Păi, atunci, du-i şi gata!

— Nu-i aşa de simplu. Ca să-i pot transfera, trebuie să-i duc pe amândoi odată. Adică trebuie să-l apuc pe unul cu o mână, iar pe celălalt cu cealaltă mână.

— Păi, şi ce-i aşa de greu, atunci?

— Cred că Ceauşescu a simţit cum stă treaba, pentru că nu se mai apropie de Elena, doamne fereşte, la mai puţin de trei metri. Poate doar dacă mă ajuţi, s-o împingi cândva spre mine…

Am stat de vorbă până seara târziu şi am întors problema pe toate părţile. Spre neliniştea lui Virgil, nu am exclus nici ipoteza ca, la limită, Ceauşescu să-l elimine numai pentru a fi sigur că rămâne aici ca să-şi ducă la capăt misiunea. Oricum, am adormit greu şi am avut un somn neliniştit, deşi nu mi-am mai adus aminte nimic din ce-am visat.

Capitolul 19

 

ÎNCĂ O DIMINEAŢĂ DE VIS

 

Băile Felix, miercuri, 22 august 2012, ora 8

Când am simţit dimineaţa mirosul de cafea inundându-mi nările, am fost sigur că Ildiko era prin apropiere. Am deschis ochii, iar ea era deja aplecată peste mine, cu genele lungi bătându-i ademenitor peste ochi.

— Am încuiat uşa, mi-a şoptit cu buzele roşii ca focul şi o clipă m-am întrebat dacă totul nu era doar un vis. Domnul inginer a plecat iarăşi la Oradea, cu Ceauşescu, şi a zis că nu vin prea curând…

De data asta parcă a fost mai bine, pentru că a lipsit nerăbdarea începutului, prezentă cu o zi în urmă, şi tocmai încercam să-mi revin ca s-o întreb mai multe despre cât anume îi spusese Virgil, când am auzit o bătaie scurtă în uşă. Am privit la Ildiko şi ea la mine, dar, cum nu găseam o explicaţie — mă gândeam să nu fie cineva din administraţia hotelului, care o caută —, am deschis uşa dulapului de haine, am împins-o înăuntru, i-am aruncat hainele după ea, mi-am luat ca la armată o pereche de pantaloni scurţi pe mine, apoi am deschis uşa.

Spre surpriza mea, în uşă aştepta Elena.

— Pot să intru? a întrebat ea, văzând că stau proptit în uşă şi că nu am de gând să mă dau la o parte; de fapt, eram pur şi simplu surprins. Băieţii au plecat iarăşi la Oradea, sper să nu-i bată cineva cu tot cu ofiţerii ăia după ei, pentru că erau foarte porniţi din nu ştiu ce motiv pe tineretul patriei care fumează, bea şi se droghează — în loc să lucreze!

S-a aşezat pe patul meu, fără să observe cât era de deranjat. A potrivit perna, s-a întins şi m-a poftit să iau loc alături. M-am aşezat şi am privit spre dulapul de haine, a cărui uşă mi se părea că se mişcă uşor.

— Să ştii că dumneata eşti o prezenţă foarte liniştitoare. Mă gândesc că pot să-ţi cer sfatul într-o privinţă…

Am privit din nou spre dulap; de data asta, am fost sigur că uşa se mişca uşor şi se întredeschisese un pic.

— Sigur ca da, nicio problemă. Spuneţi şi, dacă vă pot ajuta, am s-o fac cu plăcere!

Elena a oftat adânc şi s-a aşezat mai bine, apoi a zis:

— Am impresia că prietenul dumneavoastră Virgil nu mai are încredere în noi. Adică…  noi am discutat cu el înainte de a veni aici şi am fost de acord să-l ajutăm în felul în care ştim noi. Acum ar vrea să dăm înapoi, dar asta este o absurditate: trebuie să înarmăm România, pentru că altfel n-o va respecta nimeni!

Am prins-o de picior, încercând cumva să-i transmit un semnal că nu era momentul potrivit să purtăm această discuţie, dar ea a interpretat în felul său strânsoarea, pentru că a chicotit surprinsă.

— Nebunaticule, tu chiar că ascunzi multe surprize sub mutra asta blajină! Nu zic că mi-ar displăcea să am şi eu o aventură, faţă de sutele pe care le are Nicul, dar ţi-am spus că este gelos ca naiba şi, dacă ne prinde, primul lucru pe care-o să-l facă atunci când va ajunge preşedinte va fi să mai înceapă un canal şi să te trimită acolo să lucrezi. Sau te împuşcă direct!

Chicotind în continuare, s-a ridicat în capul oaselor, apropiindu-se de mine, şi atunci uşa dulapului s-a deschis ca o explozie şi m-am trezit acoperit de hainele pe care Ildiko mi le arunca în cap.

— Eşti un nesuferit, aşa să ştii! Cum poţi să te dai la ea, cu mine aici, închisă în dulap? Nu ţi-e aşa, puţin, ruşine? Om bătrân, ai putea să ai mai multă minte…

Ceauşeasca rămăsese câteva clipe blocată, apoi a început să râdă în hohote pe care nu şi le mai putea opri.

Într-un târziu, a arătat spre mine şi a exclamat, între două hohote:

Macho man… Uite unde era ascuns idolul femeilor şi eu habar n-am avut!

S-a trezit cu un prosop aruncat în cap de Ildiko.

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, curvă bătrână ce eşti! Toată ţara te admiră şi te crede o doamnă şi o sfântă, şi tu vrei să ţi-o tragi cu… cu iubitul meu! Ruşine să-ţi fie… Ruşine, de trei ori ruşine!

Ceauşeasca s-a ridicat din pat, încă chicotind, şi am văzut că privea cu o oarecare admiraţie detaşată rotunjimile pe care le etala Ildiko.

— Daţi-mi voie să mă retrag… Situaţia începe să mă depăşească.

În uşă s-a oprit şi s-a întors spre mine, cu ochii încă sclipind de veselie.

— Ţineţi minte, domnule profesor… Când se va sfârşi, pentru că se va sfârşi în cele din urmă, să nu vă pară rău că s-a sfârşit, ci să vă pară bine că s-a întâmplat!

A plecat înainte să apuc să spun ceva, aşa că m-am dus să încui uşa şi m-am întors la Ildiko pentru explicaţii şi pentru cuvenita consolare.

După ce-a plecat fata, i-am dat telefon Piratului să-mi facă rost de o cutie de Viagra fără reţetă, prin relaţiile lui. Asta în cazul în care mai era nevoie de vreo consolare pe ziua aceea… să fie acolo, de rezervă.

Capitolul 20

 

A TREIA CONFERINŢĂ DE PRESĂ

 

Băile Felix, joi, 23 august 2012, ora 14

Nu ştiu ce-a văzut sau a întâlnit Ceauşescu la Oradea, dar era într-o dispoziţie mai proastă ca de obicei. Când ne-am întâlnit, mi-a făcut un semn amical cu mâna; nu părea să fie supărat pe mine pentru cei doi pumni din ziua precedentă, dar adevărul este că nici nu avea semne prea vizibile, aşa că poate hotărâse să treacă totul cu vederea. Cel puţin până când ajungea preşedinte, dar mai era o grămadă de vreme în care să iau o decizie.

Spre deosebire de ieri, când stăteau destul de aproape unul de altul, astăzi cei doi Ceauşeşti se aflau la o distanţă respectabilă unul de altul, iar între ei era o măsuţă, astfel că, şi să se fi întins, Virgil nu ar fi ajuns la cei doi în acelaşi timp. Şi nici nu ştiu dacă ar fi fost indicat să-i facă să dispară aici, în plină conferinţă de presă, sub lumina vie a reflectoarelor.

După ce s-a aşezat şi a fost prezentat de Virgil, Ceauşescu a început să vorbească abrupt:

— Ştiu că a fi ţepos cu cei mici este o înţelepciune demnă de un arici, aşa că astăzi am să vă las în pace cu partea de vină pe care-o are mass-media faţă de starea de lucruri deplorabilă în care se găseşte ţara în prezent. Nu uit asta, doar împing subiectul pentru mai încolo, pentru când vom avea timp de aşa ceva. Deocamdată am nevoie de dumneavoastră să transmiteţi mesajul meu către ţară şi către popor, mai ales că astăzi este o zi cu totul specială: este 23 august, deşi după vârsta dumneavoastră îmi dau seama că puţini aţi apucat s-o sărbătoriţi vreodată cu adevărat. Cu cât mai nealterat şi mai fidel veţi transmite mesajul meu, cu atât va fi mai bine pentru toţi. Ar fi perfect dacă serviciul dumneavoastră s-ar rezuma la a transmite vorbele mele aşa cum le spun şi ar fi lipsit de zorzoanele şi de înfloriturile analiştilor politici. Oricum, vorbele mele nu li se adresează lor, ci oamenilor simpli, cei care au dat tot ce-au avut ei mai bun lumii, societăţii din care fac parte, iar această societate — prin reprezentanţii săi — şi-a bătut joc de ei. Poate intenţia acestor conducători şi politicieni, intenţia lor primară, nu a fost să-şi bată joc de cineva: pentru ei, aceste mulţimi cotizante prin tot felul de biruri şi impozite la bunăstarea celor puţini, votanţi fideli din patru în patru ani, nu sunt altceva decât pierderi colaterale în timpul operaţiunii de a-şi umple buzunarele, dar este cazul ca cineva să transforme aceste pierderi colaterale în câştiguri şi câştigurile de până acum în pierderi. Va trebui să schimbăm legile şi să schimbăm mentalitatea!

A făcut o pauză şi şi-a pus un pahar de apă, din care a sorbit însetat, apoi a continuat:

— Azi am fost… era să spun, furat de vorbe, că am fost în vizită de lucru în Oradea, dar am fost de fapt în vizită ca simplă persoană particulară şi poate că a fost mai bine, pentru că am văzut lucruri care acum sunt conştient că unui preşedinte în exerciţiu i se ascund. Am văzut cerşetori — fiecare intersecţie sau biserică păreau a avea cerşetorii lor —, am văzut elevi în parcuri şi sunt sigur că nu aveau în mână numai sticle de bere, ci şi droguri, am văzut tineri în plină putere de muncă tăind pur şi simplu frunze la câini… că trebuie să mănânce ceva şi câinii vagabonzi ai doamnei de ieri, nu?

A căutat-o cu privirea şi a găsit-o ascunsă pe jumătate, strategic, în spatele unei coloane, dar tot nu a scăpat privirii prezidenţiale.

— Domnule Ceauşescu, vă rog! s-a iţit ea revoltată de după coloană.

— Nu trebuie să mă rugaţi, doamnă. Chiar îmi face plăcere să mai fac câte o glumă ca să mai destind atmosfera, că doar nu vreţi acum să vorbesc ore în şir ca la congrese…

Câteva zâmbete furişe, apărute pe buzele unor participanţi mai în vârstă, dovedeau că nu uitaseră cu totul interminabilele cuvântări.

— Să revenim deci la aceşti tăietori de frunze: păreau bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. După cum ştiţi, în vremurile de odioasă amintire, cum le numesc unii, dar nu toţi, din când în când se făceau controale în locurile mai aglomerate din marile oraşe, iar cei găsiţi fără ocupaţie erau duşi la miliţie şi li se găsea foarte repede un loc de muncă. Nu se prezentau la locul de muncă unde erau repartizaţi? Erau condamnaţi la închisoare şi ajungeau tot la acelaşi loc de muncă, doar că luau numai treizeci la sută din salariul pe care l-ar fi câştigat în libertate…

A făcut ochii roată prin sală şi a zâmbit.

— Văd că unii dintre dumneavoastră se scutură de parcă l-ar fi văzut în faţa lor pe ucigă-l-toaca, dar răspundeţi-mi sincer la o întrebare: dacă mâine ar fi un referendum pe această temă, cu ce procent credeţi că ar fi aprobat? Nu-mi spuneţi mie, doar gândiţi-vă în sinea dumneavoastră şi daţi-vă singuri răspunsul. De ce este necesar ca trei, patru milioane de salariaţi să ducă în spate o populaţie de aproape douăzeci de milioane de oameni? N-am o mare admiraţie faţă de George Bernard Shaw, dar este oricum câştigătorul Premiului Nobel din anul 1926. A trăit aproape o sută de ani şi printre altele, la un moment dat, a spus următoarele despre astfel de persoane: „Să-i luăm şi să-i aşezăm în faţa noastră şi să-i întrebăm: „Domnule, doamnă, fiţi, vă rog, drăguţi şi justificaţi-vă existenţa, pentru că dacă nu produci mai mult decât consumi nu poţi face parte din organizarea societăţii noastre şi eu nu mai văd niciun motiv să vă mai ţinem în viaţă prin alocarea de resurse de la alţi oameni, care produc ca să vă întreţină şi pe dumneavoastră!”. Nu spune nimeni să-i exterminăm fizic, nu vă speriaţi, ci pur şi simplu să fie obligaţi să-şi câştige existenţa. Din nefericire, actuala Constituţie prevede dreptul la muncă, nu obligaţia la muncă. Se presupune, şi pe bună dreptate, că munca l-a transformat pe animal în om. Se poate spune şi că lipsa muncii va transforma cât de curând omul înapoi în animal, şi este suficient să priviţi în jur ca să vedeţi dezumanizarea celor lipsiţi de orice preocupare benefică pentru societate. Spuneţi-mi cu mâna pe inimă ce este greşit în Legea 10 din 1972, daţi-mi voie să citez, dar ar fi bine să citiţi toată legea când ajungeţi acasă: „În condiţiile societăţii socialiste, în care dreptul la muncă este garantat fără niciun fel de discriminare şi în care se îndeplineşte vechiul deziderat al clasei muncitoare — «Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă» — fiecare cetăţean apt de muncă are, potrivit Constituţiei, îndatorirea de onoare de a munci. Nimănui nu-i este îngăduit să realizeze venituri ca urmare a însuşirii muncii altora, fiind interzisă obţinerea de venituri pe altă cale decât prin muncă proprie, cinstită, în interesul societăţii. Munca reprezintă o necesitate pentru existenţa şi progresul societăţii, pentru formarea şi dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane”.

A mai băut o înghiţitură de apă, apoi a adăugat:

— Ia gândiţi-vă puţin, dacă această lege ar mai fi fost în vigoare, câţi dintre aşa-zişii miliardari de carton fabricaţi peste noapte ar mai fi în Top 300? Vă spun eu: niciunul! Jumătate dintre ei ar fi fost probabil prinşi în timpul însuşirii muncii celorlalţi şi ar fi înfundat puşcăria, iar cealaltă jumătate ar fi încercat să lucreze ceva cinstit, ca să-şi ducă în continuare viaţa. V-aţi gândit vreodată că această îndobitocire şi cretinizare a poporului este intenţionată, pentru a-l transforma într-o masă docilă de manevră? Încă acum o sută şi ceva de ani, Gustave Flaubert, un titan al literaturii universale faţă de care am toată stima, spunea: „Visul democraţiei noastre se rezumă la a ridica proletariatul la nivelul de idioţenie atins de burghezie”. E adevărat că s-au făcut şi greşeli. Între legi şi aplicarea lor a fost o mare prăpastie şi îmi asum întreaga răspundere că m-am lăsat înşelat şi n-am ştiut să-mi aleg colaboratori de încredere, în stare să urmărească aplicarea legilor. Iar referitor la drepturilor omului şi la încălcarea lor, să nu uităm că, până când fiecare om din România va pricepe că libertatea lui încetează acolo unde este atinsă libertatea altuia, va trebui să avem grijă ca libertatea tuturor să fie respectată fără nicio urmă de discriminare. De multe ori, măsuri mărunte la prima vedere au o eficacitate enormă. De pildă, credeţi că elevii pe care i-am văzut azi în parc ar mai fi stat să bea bere şi să fumeze droguri dacă ar fi fost îmbrăcaţi în uniforme şcolare şi cu un număr matricol care să-i identifice? Ca să nu mai vorbesc de securitatea sporită din şcoli, pentru că astfel intruşii care ar pătrunde în şcoli ar fi mult mai uşor de identificat…

A făcut o pauză, apoi a încercat să se destindă şi a spus:

— Gata, nu mai spun nimic, că altfel ajung iarăşi să mă lungesc ca la plenare… Aştept întrebările dumneavoastră.

Din primul rând, a ridicat mâna Adriana Deta.

— Întrebaţi, vă rog, o îndemnă Ceauşescu, care se pare că avea o simpatie pentru ea, în ciuda faptului că se aştepta la întrebări incomode.

— Înţelegem că aveţi de gând ca după câştigarea funcţiei de preşedinte să impuneţi o seamă de legi pentru asanarea vieţii sociale. Dar aceasta nu este treaba Parlamentului? Sau aveţi de gând să modificaţi ceva şi în această problemă?

Ceauşescu a zâmbit încântat şi a spus:

— De admirat mica dumneavoastră capcană, dar de data asta n-am să cad în ea. Nu, stimată doamnă, în calitate de preşedinte nu voi impune legi, ci doar le voi promulga şi eventual voi da câte o mică idee aici sau câte o indicaţie preţioasă dincolo, şi sunt sigur că se vor găsi destui care să priceapă apropourile prezidenţiale. Fără îndoială, vom transforma România într-o republică prezidenţială şi, tot fără îndoială, voi avea o strânsă colaborare cu Parlamentul, pe care sper să-l transformăm cât de curând într-unul unicameral, sensibil la dorinţele mele, care — după cum observaţi — sunt unele de bun-simţ. Iar referitor la asanarea vieţii sociale, daţi-mi voie să mai citez dintr-un distins istoric, Ovidiu Drâmba, şi a lui carte „Istoria culturii şi a civilizaţiei” — şi promit să fie ultimul citat pe seara asta. Spunea domnul Drâmba pe undeva, prin volumul unu, când descria civilizaţia şi cultura persană, că justiţia la persani era foarte dură şi eficientă şi de o cruzime pe care numai asirienii o egalaseră. Majoritatea pedepselor aplicate atunci ar fi astăzi blamate de organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului, dar există câteva care se pot aplica şi acum cu succes. Pe de altă parte, cu numai un paragraf mai încolo, istoricul se miră: „Asemenea barbarii şi cruzimi autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calităţi ale poporului. Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi şi chiar ceremonioşi.” Am citit mult în aceşti douăzeci de ani de exil şi am memorat multe citate, dar ăsta mi-a reţinut în mod deosebit atenţia pentru că m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva calităţile personale ale persanilor antici erau date tocmai de asprimea pedepselor. Ia imaginaţi-vă că un şofer recalcitrant care scoate pistolul în trafic ca să-şi rezolve o imaginară problemă de prioritate sau de parcare ar primi zece ani de puşcărie şi că — în loc să se uite la televizor — ar fi scos să construiască diguri contra inundaţiilor sau să pietruiască ecologic drumuri de ţară. Prin ecologic înţeleg cu lopata, roaba şi târnăcopul, deci niciun gram de combustibil risipit. Ia imaginaţi-vă că un băiat de bani gata, care se urcă pe trotuar cu bolidul lui primit cu ocazia majoratului şi ucide cu nonşalanţă un om sau mai mulţi, va fi condamnat la zece sau douăzeci de ani de puşcărie cu regim de muncă grea, iar viaţa lui ar fi arătată pe larg de mass-media, prin reportaje edificatoare. În câţi ani credeţi că ar dispărea specia asta, care văd că proliferează de la o zi la alta? Nu contează cum, dar ceva trebuie schimbat. România chiar nu merită soarta asta şi este păcat că aţi aşteptat să revin eu, ca să vă daţi seama că trebuie schimbat ceva…

— Aţi spus că în mandatul trecut aţi greşit prin alegerea inadecvată a colaboratorilor, a intervenit iarăşi Adriana Deta. Cum aveţi de gând să remediaţi această problemă, dacă veţi fi ales?

— Nu există nicio urmă de îndoială că voi fi ales, a ricanat Ceauşescu. Poate că nu cu o majoritate de nouăzeci şi şapte la sută, ca data trecută, dar sunt gata să fac pariu că va fi mai mult de optzeci şi cinci la sută, dacă vor fi alegeri libere. Şi o să am grijă să fie!

— Totuşi, cum puteţi fi atât de sigur? a insistat reportera.

— Acolo unde am fost, nu am avut acces la televiziunea din ţară, dar am avut acces la internet, aşa că am putut să urmăresc în bună parte evoluţia — atât economică, dar şi politică — din ţară. Am rămas uimit de faptul că acte evidente de corupţie sau de încălcare a legii, demascate de presă, documentate cu acte şi susţinute de martori şi cunoscute de opinia publică, după câtva timp de pierd aşa, într-un fel de mlaştină vâscoasă. Ce se întâmplă? Oare toţi ziariştii sunt coruptibili? Nu se găseşte niciunul care să aibă coloană vertebrală şi să meargă până la capăt. Să vă dau un exemplu concret, pe care l-am văzut zilele trecute în arhiva lui Mihai Barcea, pe care-l cunoaşteţi probabil cu toţii. Într-un prim episod, ne prezintă cazul unei judecătoare care este oprită în trafic de poliţişti din cauză că izbise o maşină. Este filmată şi arătată pe Youtube, astfel că o vede o ţară — ce zic eu ţară? o lume întreagă — cum se face de râs, fiind beată că abia se ţinea pe picioare. Trec peste comportamentul de ţaţă care-o descalifică pentru orice funcţie publică. Acum, fiecare dintre noi, în afară de cazul în care am crescut la mănăstire, ştie să recunoască un bărbat sau o femeie care a băut, mai ales când este în halul acesta de beţie. Dar justiţia este justiţie şi nu poate judeca după impresii, ci după probe. Care probe dispar sau sunt viciate, adică oricum nu mai pot fi folosite în proces, astfel că judecătoarea este repusă în funcţie, i se plătesc drepturile băneşti din urmă pentru perioada cât a fost suspendată şi probabil că i se cer până la urmă şi scuze. Ţineţi-mă, vă rog, să nu cad sub masă de stupoare: o judecătoare beată mangă, văzută de o ţară întreagă, îşi aranjează prin metode specifice vicierea sau pierderea probelor şi nimeni nu are nimic de spus? Mor încet… Mor aici, încet, pentru că mă pun în locul unui biet justiţiabil care are a se judeca cu un vecin băut care l-a agresat şi urmează a fi judecat de această stimată judecătoare. Nu mai continuu pe această idee, dar vreau să mai spun că nici procurorul de caz şi nici cei care au viciat probele de sânge, toţi plătiţi din banul public, nu au fost daţi afară, nu şi-au făcut harachiri, nu s-au spânzurat şi nici nu s-au aruncat în Dunăre spre a-şi spăla onoarea. Sunt bine acolo în posturile lor călduţe şi aşteaptă la cotitură un nou caz ca să-şi poată arăta disponibilitatea. Le transmit un mesaj scurt: să dispară! Până ajung preşedinte, să facă bine să dispară atât ei, cât şi toţi cei de teapa lor. În gaură de şarpe să se ascundă, ca să nu-i găsească mânia mea! Justiţia trebuie să-şi recapete demnitatea prin  promovarea unor oameni demni şi oneşti. Tot în Persia veche, judecătorii aveau de o sută de ori salariul unui săpător de şanţuri, dar dacă un judecător condamna un om pe nedrept, când se afla nedreptatea era pus să-l despăgubească şi să ispăşească în locul celui condamnat pe nedrept. Iar dacă făcea scăpat vreun vinovat, la descoperirea faptei erau închişi amândoi acelaşi număr de ani. Poate că ar trebui să mai citim, din când în când, istoria veche…

— Domnule Ceauşescu — a intervenit cineva, un reporter care nu-mi era cunoscut —, nu vă este teamă că vorbind atât de direct, o să vă faceţi o mulţime de duşmani, duşmani care au poate şi posibilitatea să încerce să vă elimine? Mă refer inclusiv la eliminarea fizică…

Ceauşescu a dat din mână a lehamite, ca şi cum subiectul l-ar fi plictisit.

— Sunt sigur că se vor găsi o mulţime de amatori care să-mi vrea dispariţia, dar voi fi apărat de dragostea oamenilor simpli. Şi, credeţi-mă, merită să-mi risc viaţa pentru a face să renască România din cenuşa şi mocirla în care este cufundată acum!

— Pare simplu, aşa cum descrieţi dumneavoastră situaţia acum. Dar, în momentul în care veţi prelua puterea, cum veţi proceda practic? a întrebat acelaşi bărbat.

Ceauşescu a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a răspuns:

— Simplu: voi încredinţa formarea guvernului unui om care să fie în stare să schimbe această stare de lucruri.

— Aveţi în vedere pe cineva? a venit imediat întrebarea.

— Vremurile pe care le trăim nu necesită deocamdată implicarea unui specialist, ci a unui om forte. Chiar a acestui Mihai Barcea, de exemplu…

Din sală s-au auzit exclamaţii neîncrezătoare.

— De ce vă miraţi? În ultimii ani i-au trecut prin mână toate mizeriile societăţii româneşti, pe care le-a criticat acerb. I-aş da mână liberă în alegerea cabinetului, dar i-aş pune o singură condiţie…

Din sală n-a venit nicio întrebare, dar se vedea că toată lumea aştepta continuarea. Şi Ceauşescu a continuat:

— După un an, i-aş pune pe primul-ministru, ministrul de justiţie şi ministrul de interne să meargă noaptea incognito prin cele mai rău famate cartiere din Bucureşti, cu ceasuri de lux şi câte trei ghiuluri de aur la ei. Am mai avut prim-miniştri care aveau pasiunea asta, nu? Dacă trec de testul acesta şi ajung cu bine dimineaţă la Palatul Victoria, ne putem apuca şi de partea economică, fiindcă ştim că cetăţeanul este apărat şi este în siguranţă, deci poate munci pentru propăşirea patriei. Ca o practică — să-i zicem — curentă, aş pune apoi în fiecare noapte, prin tragere la sorţi, şefii poliţiei, procuraturii şi câte un judecător să repete drumul pentru verificarea stării de normalitate a ţării.

— Bine, să zicem că aţi realizat partea asta cu siguranţa cetăţeanului. Cum vedeţi ieşirea din marasmul economic? a întrebat cineva. Asta nu cred că o mai poate rezolva un prezentator de ştiri…

Ceauşescu a clătinat din cap.

— Văd că nu aveţi foarte mare încredere în cei care practică meseria dumneavoastră. Eu, dimpotrivă, consider că un prezentator de ştiri este cel mai implicat în problemele ţării. Fiţi sinceri, de câte ori n-aţi prezentat o ştire şi în sinea dumneavoastră aţi spus: eu aş fi făcut altfel? De altfel, dacă nu mi-ar fi fost frică de faptul că-mi fac soţia geloasă, poate că i-aş fi propus postul doamnei Adriana Deta, dar, sincer să fiu, nu e din cauză că nu aş avea încredere în ea, ci pentru că românii nu prea au încredere în promovarea femeilor în politică. Şi-apoi, nu ştiu dacă aş putea să-i dau un salariu mai mare decât are dumneaei acum…

Din sală s-au auzit mai multe râsete zgomotoase, semn că subiectul mai fusese discutat.

După care Ceauşescu i-a zâmbit larg Adrianei şi i-a spus:

— Totuşi, vă rog să ţineţi aproape, pentru că am de gând să vă păstrez ca rezervă, după ce va obosi Mihăiţă…

Din nou au răsunat râsete.

— Şi acum, referitor la partea economică, vreau să precizez că, după ce în ţara asta nu se va mai fura, jumătate dintre problemele economice se vor rezolva de la sine. Ţara este încă plină de resurse, dar cel mai mult vor trebui exploatate resursele umane, de care toate guvernările de până acum şi-au bătut joc. Vreau să creăm un asemenea climat economic, încât românii să revină cu drag acasă. Îmi pare rău că poate vă dezamăgesc, dar, dacă priviţi în jur, sărăcimea planetei şi-a scos de la naftalină cărţile cu Marx şi le răsfoieşte cu speranţă, privind în acest timp cu atenţie la China…

Cineva a ridicat iar mâna, dar Ceauşescu l-a oprit:

— Şi mâine mai e o zi, aşa că daţi-mi voie să mă retrag!

Şi, fără să mai aştepte alte întrebări, şi-a făcut loc spre ieşire.

Am fost înclinat să-i dau dreptate lui Virgil când am plecat, pentru că Ceauşescu a urcat cu Virgil, iar Elena a rămas cu mine. În mod sigur, pentru a evita să se găsească toţi trei într-un spaţiu atât de restrâns cum este un lift. Şi totuşi, trebuia să găsim o modalitate de a scăpa de ei, pentru că ultimele discursuri începeau să semene tot mai mult cu discursurile lui Ceauşescu al nostru.

Capitolul 21

 

DIN NOU PRIN STAŢIUNE

 

Băile Felix, joi, 23 august 2012, ora 16.00

Abia m-am aşezat pe pat să mă relaxez puţin — la urma urmei, eram într-o staţiune de odihnă —, când a ciocănit la uşă Elena, care m-a invitat să facem câţiva paşi prin staţiune. Toţi patru, ca să mai vedem lumea, după cum a precizat ea.

— Aş bea o cafea mai întâi, am spus şi chiar simţeam nevoia de una.

— Aş bea şi eu, a fost ea de acord, dar cred că va trebui să mergem la bar pentru asta. Am impresia că tânăra dumneavoastră prietenă şi-a terminat serviciul şi a plecat acasă. Şi nu sunt singură că mi-ar fi adus şi mie… Poate doar ca să mi-o toarne în cap, a rostit ea zâmbind, lucru care m-a convins că avea mai mult simţ al umorului decât Ceauşescu.

Am coborât la bar unde am constatat, cum ceasul arăta abia cinci după-amiază, că nu era deloc aglomerat. Am ales o masă mai ferită şi, după ce au sosit cafelele, Elena s-a aplecat spre mine şi mi-a spus:

— Prietenul acesta al dumitale este cam secretos… Nici acum n-a vrut să ne spună ce tehnică foloseşte pentru a ne translata între cele două lumi.

Am luat o gură de cafea şi, tot în şoaptă, i-am răspuns satisfăcut:

— Se pare că nici măcar o fiziciană de calibrul dumneavoastră nu va reuşi să-i fure reţeta, pentru că nu este vorba de un dispozitiv fizic, ci îşi foloseşte doar mintea. Ba, mai mult, talentul acesta i-a apărut după ce a primit o lovitură zdravănă în cap, aşa că va fi cam greu de reprodus…

Am vrut să-mi dau una peste gură când i-am văzut zâmbetul şi privirea concentrată: cred că deja se gândea la viitori condamnaţi la moarte care vor fi loviţi scurt în tâmple, înainte de a fi împuşcaţi! Vor fi păstraţi probabil numai cei ce vor dezvolta aptitudinile necesare sporirii PIB-ului…

M-am îngrozit şi mi-am propus să-l ajut pe Virgil să găsească urgent o cale de a le face vânt dincolo, în lumea lor. N-am mai apucat să întorc problema pe toate feţele, pentru că dinspre lift s-au apropiat Virgil şi cu Ceauşescu. Păreau destul de veseli, aşa că i-am întrebat plin de speranţă:

— S-a rezolvat ceva?

— Da, a răspuns Ceauşescu privindu-mă chiorâş, semn că tot nu uitase de pumnii mei în falcă. Ne-am gândit că ar fi bine să plecăm poimâine, adică sâmbătă, din Oradea, astfel încât să fim în Bucureşti duminică. Lumea este liberă, aşa că va avea timp să vină să-şi întâmpine conducătorul.

„Megalomanule”, mi-am spus în gând, dar el mi-a surprins privirea.

— Glumeam doar, domnule profesor! — dar ochii lui reci demonstrau contrariul.

Am încercat să prind privirea lui Virgil, însă acesta se uita mereu în altă parte. Speram să fi găsit o cale să ne scoată din încurcătură. Şi mai speram doar ca eu, cu informaţiile pe care i le furnizasem Elenei, să nu-i fi dat vreo idee, pentru că şi ea părea foarte concentrată, ca şi cum ar fi făcut în minte unele calcule foarte complicate. Sau ca şi cum ar vedea tensori, m-am gândit — amintindu-mi de câteva ocazii când şi Virgil avea privirea aceea, în acelaşi timp preocupată şi pierdută.

Pe drum, m-a interceptat Piratu’, care, cu gesturi furişe de parcă mi-ar fi livrat droguri de mare risc, mi-a strecurat în mână o cutie cu Viagra.

— Pentru orice eventualitate, dom’ profesor. Aveţi perfectă dreptate: aici, în staţiune, sunt o mulţime de tentaţii!

L-am plătit şi eu tot pe furiş cu una dintre bancnotele lui Virgil şi m-am grăbit să-i prind din urmă pe ceilalţi.

Am ajuns cu toţii în acelaşi timp pe Strada Primăverii, fără niciun fel de probleme; se pare că tonul de la ultimele conferinţe de presă îşi făcuse efectul, pentru că lumea nu se mai grăbea chiar aşa de tare să ajungă în preajma lui Ceauşescu. Era urmărit de zeci de priviri, dar de la o distanţă sigură. Din câte puteam să-mi dau seama, nu erau deloc priviri ostile, ci mai curând pline de teamă şi respect. Poate că asta şi urmărise prin escaladarea problemelor şi a tonului de la o conferinţă de presă la alta.

Ceauşescu mergea în faţă, împreună cu Virgil, îl urmam eu cu Elena, iar ofiţerii SRI erau plasaţi în faţă şi în lateral, când am observat că, la un moment dat, se produce un blocaj. În faţa noastră se opriseră, împiedicând trecerea, vreo trei ţigani. Unul dintre ei, mai mustăcios şi mai mare decât ceilalţi, privea ameninţător spre Ceauşescu. Deşi nu-mi stă în fire, m-am apropiat de ei, mai degrabă din curiozitate decât animat de alte sentimente. Ţiganii ăştia aveau mereu la ei cuţite şi săbii ninja şi mă gândeam ce simplu s-ar rezolva problema noastră printr-o scurtă altercaţie — o sabie ninja bine mânuită, crestând jugulara prezidenţială…

Ceauşescu, se pare, nu era preocupat de astfel de probleme mărunte, pentru că s-a apropiat până la un pas de ţigan şi l-a întrebat cu o voce scăzută, dar destul de clară cât să-l aud şi eu:

— Ce vrei, ţigane? Dă-te la o parte din drumul meu!

Ţiganul a rămas o clipă paralizat de furie, apoi, gesticulând dezlănţuit, a început să reverse o grămadă de invective.

— Da’ cine crezi că eşti tu să ne pui dinamită la căşile noastre? Te reclamăm de nu te vezi, aşa să ştii… Că nu mai e ca pă vremuri!

Ceauşescu s-a întors calm spre unul dintre ofiţeri şi a spus:

— Scoate telefonul şi fă-i o poză! Precis are şi ăsta castel cu turnuleţe… În trei zile, îl vreau dărâmat!

Cu un gest brusc, a apucat pălăria ţiganului din faţa lui şi a spus:

— Şi tu să faci bine să-ţi scoţi plăcinta asta din cap, în faţa preşedintelui tău!

S-a întors spre unul dintre ofiţeri:

— Mi se pare că minoritatea asta e cam încinsă azi. În apă cu ei — şi a arătat cu un gest scurt spre micul râu care curgea pe lângă stradă.

N-am apucat să văd prea bine ce şi cum, dar — în mai puţin timp decât mi-ar lua ca să descriu scena — cei trei ţigani au ajuns în albia destul de abruptă a râului. Nu a aplaudat nimeni, dar în mod sigur momentul părea a fi pe placul tuturor celor prezenţi.

— Ia şi plăcinta asta, a aruncat el pălăria după ţigan, şi aveţi grijă cum vă purtaţi de-acum încolo! M-am întors acasă să am grijă de poporul meu! a strigat Ceauşescu şi m-a înfiorat acel „aveţi”, pentru că nu părea să li se adreseze doar celor de pe fundul râului, iar de data asta aplauzele nu au mai întârziat.

Am profitat de momentul creat şi m-am făcut pierdut prin parc, pe care l-am traversat şi am urcat apoi pe lângă nişte vile lăsate în paragină. M-am plimbat îndelung, de unul singur, pentru prima dată cu adevărat singur, căutând o rezolvare la toată această istorie care parcă devenea tot mai nebunească şi mai necontrolabilă, de la un minut la altul. Apoi, după un timp, odihnit şi parcă puţin mai relaxat, m-am întors la hotel. Am cumpărat ceva pe drum, să mănânc în cameră; nu mă simţeam în stare să înfrunt iarăşi marea de ochi care se îndreptau spre mine ori de câte ori eram în sala de mese. Voiam să fiu din nou singur, aşa cum mă obişnuisem în ultimul timp, şi, pentru numele lui Dumnezeu, voiam să citesc o carte. Mi se părea că nu mai citisem de ani întregi, deşi eram în staţiune de numai patru zile. Spre surpriza mea, în cameră mă aştepta Ildiko, care, printre lacrimi, mi-a spus că şeful ei de tură a ameninţat că o concediază dacă mai pierde timpul cu clienţii, în loc să-şi facă treaba. Mă rog, în sinea mea nici nu puteam să nu-i dau dreptate omului… Am liniştit-o cum am putut şi, când mi-a spus că a doua zi îşi lua liber pentru duminica lucrată, i-am promis că dac-o să am timp o să vin s-o caut în Oradea, pentru că ea acolo locuia.

— Vai, ce bine, a bătut ea din palme încântată, abia aştept să ne plimbăm de mână prin Oradea.

Nu prea mă vedeam eu, cu sutele de ani în spate, plimbându-mă cu ea de mână, dar n-am vrut s-o dezamăgesc, aşa că i-am făcut vânt din cameră cât am putut de repede.

După ce-a plecat, am scos programul loto din buzunarul sacoului şi am copiat numerele care-aveau să iasă câştigătoare duminică, apoi l-am pus înapoi în buzunar, pentru că nu voiam să-l consult în văzul lumii. Dacă aveam să găsesc vreo agenţie loto mâine, intenţionam să joc varianta câştigătoare, să văd cât de mult avea dreptate Virgil în privinţa asta. Între timp, ca să-mi umplu timpul, am dat drumul la televizor, dar toate canalele erau pline de ştiri aiurea şi de supoziţii. În scurtele interviuri luate oamenilor de pe stradă, majoritatea era de acord cu cele spuse de Ceauşescu în conferinţele de presă şi se pare că se bucura de sosirea lui ca de venirea lui Mesia.

Am închis plictisit televizorul şi am ieşit în balcon să iau o gură de aer proaspăt. Pe mâna mea stângă, cea cu cele şapte pete maronii de la ficat, s-a aşezat o buburuză şi sosirea ei m-a bucurat ca şi cum aş fi reîntâlnit o veche cunoştinţă sau ca şi cum ar fi fost un semn de normalitate, în tot haosul din jurul meu. Apoi, aparenţa de normalitate s-a prăbuşit brusc când privirea mi-a căzut sub buburuză, unde erau acum numai patru pete maronii, şi acelea mult mai palid colorate! „E de la efectul benefic al staţiunii”, mi-am spus, apoi mi-am adus aminte că nicio apă termală nu trecuse peste epiderma mea obosită. Am privit în lumina de afară la mâna mea, răsucind-o în toate părţile, s-o văd mai bine. Micuţa Coccinella, deranjată de mişcările mele, a plecat probabil supărată, dar eu eram sigur că pielea arăta mai întinsă şi mai lipsită de riduri decât acum trei zile.

Când a venit în cameră, Virgil m-a surprins în baie tocmai când îmi studiam pielea de pe obraz.

— Ce faci? a întrebat el, râzând. Te pregăteşti pentru vreo întâlnire cu Ildiko?

Nu l-am băgat în seamă; am făcut câteva mişcări stânga-dreapta şi de aplecare şi, cum nu mai simţeam niciuna dintre vechile mele dureri, l-am întrebat:

— Auzi, tu ai aplicat pe mine vreo tehnică de-a ta paranormală? Mă simt mai bine în ultimul timp…

— Stai, Făt-Frumos, nu ţi-o lua în cap aşa de tare! O fi efectul aerului şi al radiaţiilor de-aici, că eu, ocupat cu nebunii ăia doi de dincolo, numai de tine n-am avut timp. Oricum, mă jur că nu ţi-am făcut nimic, dacă asta te preocupă. Ai renăscut ca Pasărea Phoenix din cenuşă când ai văzut-o pe Ildiko. Dar nu te aprinde prea tare… nu se ştie cât ţine!

Ştiam şi eu definiţia omului sănătos: un om este sănătos dacă-l doare în fiecare zi în altă parte, dar se pare că pe mine nu mă mai durea chiar nimic, în ultimul timp.

— Ascultă, l-am întrebat înainte să adoarmă. Oare toate întâmplările astea, din ultimul timp, nu fac parte dintr-un plan mai amplu?

— Ce fel de plan? a îngăimat el, pe jumătate adormit.

Nu eram nici eu foarte sigur ce voiam să spun, aşa că am luat-o pe ocolite.

— Păi, era vorba că în anul 2012 vine sfârşitul lumii. Poate Creatorul s-a săturat să tot folosească asteroizi, aşa cum a făcut în cazul dinozaurilor. Poate s-a folosit de tine ca să aduci perechea asta de nebuni, care precis va…

Am văzut că Virgil adormise între timp, aşa că nu mi-am mai răcit gura de pomană, deşi gândul încă mă frământa. M-am convins că doarme adânc, i-am tras uşor bastonul din mână, apoi am dormit toată noaptea cu măciulia bastonului strânsă în pumni.

Capitolul 22

 

CÂTEVA ORE DE NORMALITATE

 

Băile Felix, vineri, 24 august 2012, ora 8.00

A doua zi dimineaţă, am înfruntat senin ţipetele lui Virgil, în timp ce-şi recupera bastonul din mâinile mele. Măciulia din argint era acum mică şi cu totul aplatizată. După ce i-a trecut primul acces de furie, mi-a luat palmele să le cerceteze, dar acestea erau curate. Le-a întors pe toate părţile, ca şi cum s-ar fi aşteptat să găsească acid pe ele, şi — când s-a lămurit că nu am nimic — a deşurubat măciulia bastonului sau, mă rog, cât mai rămăsese din ea, şi mi-a aruncat-o în poală.

— Ia-o tu şi ronţăi-o, că eu nu mai am ce face cu ea. Uită-te cum arată acum: parcă-i o plătică. Am să-mi comand o măciulie din cel mai dur oţel inox pe care o să-l găsesc, să văd dacă şi pe aia poţi s-o distrugi!

A băgat bastonul în dulap şi a plecat fără să mai zică nimic, iar eu m-am dus la geam şi, în lumina vie a soarelui, mi-am privit mâinile: nicio pată, nici maro şi nici de altă culoare. Ceva se întâmpla cu mine şi, cu toate că la prima vedere părea că lucrul ăsta ar fi trebuit să mă bucure, faptul că nu-mi puteam explica motivul mă scotea din minţi.

Am coborât la masă şi am luat micul dejun, pentru prima dată de când eram în staţiune. Mâncarea era destul de bună, chiar dacă unui om mai bine făcut trebuie să-i fi părut cam puţină. Unul dintre băieţii de la SRI — dar mai erau oare la SRI, sau îşi dăduseră cu toţii demisia şi se ocupau numai de paza Ceauşeştilor? uite că eram ţinut în afara acestor amănunte şi chiar îmi părea bine! — mi-a cerut voie să se aşeze şi, după ce a început să mănânce, m-a întrebat:

— Plecaţi şi dumneavoastră, mâine, la Bucureşti? Am auzit că au închiriat vechiul tren prezidenţial al lui Ceauşescu…

Am clătinat din cap şi am întrebat:

— Oare am de ales?

— Eu ştiu? a întrebat el şi a mai cerut o porţie.

După cum am spus, mâncarea era bună, dar porţiile erau parcă pentru vrăbii. Noroc că dacă plăteai îţi dădeau câte porţii cereai…

A terminat de mâncat, apoi a spus:

— Am auzit cu totul întâmplător că au mare nevoie de dumneavoastră. Altfel, nu vă mai ţineau alături, după ce l-aţi pocnit pe şefu’…

A privit precaut în jur, după care s-a aplecă spre mine şi a întrebat:

— Dar chiar l-aţi pocnit?

— Şi încă bine de tot, am spus eu, mestecând încet. Dar tot mi-a rămas un singur regret…

— Care? a făcut el ochii mari.

— Că nu am avut pumnii dumitale când l-am pocnit… eu am pumnii cam mici!

Aproape că s-a înecat de râs:

— Doamne, că distractiv mai sunteţi! Acum ştiu de ce vă ţin ei în preajmă… ca să le mai descreţiţi frunţile.

Şi a plecat, nu înainte de a-mi şopti conspirativ:

— Să aveţi totuşi grijă, noi chiar vă simpatizăm, dar aveţi grijă — şi a ieşit din restaurant cu paşi mari.

Am terminat de mâncat încet, am cerut o cafea şi am observat fără să vreau că nu era chiar aşa de bună precum cea pe care mi-o aducea Ildiko, apoi am început să mă gândesc. La ce naiba să am grijă? Oare maniacul ăsta de Ceauşescu să nu fi uitat cei doi pumni proptiţi în falca lui şi să-i pună pe băieţii de la SRI să mă facă pierdut prin vreun lac cu nuferi? Sau se referea la altceva?

Am coborât în hol, unde, deşi era încă devreme, începeau să se adune reporterii pentru drogul lor zilnic de la ora 14.00. Eu nu aveam de gând să mai asist la mascarada asta. Ildiko era astăzi liberă pentru duminica lucrată în ziua când veniserăm noi, aşa că am hotărât să o sun mai târziu, să-i spun dacă mă duc sau nu la Oradea. Mă oripila ideea unei fetişcane de douăzeci de ani plimbându-se de mână cu un moş senil ca mine…

Am umblat singur, fără ţintă, prin parcul plin cu specii de pomi ciudate, m-am uitat la părinţii care se plimbau de mână cu copiii lor şi am încercat să-mi imaginez că sunt un simplu pensionar venit la băi. Mi-am cumpărat un slip şi am intrat la ştrandul termal — de fapt, cam toate ştrandurile erau termale acolo —, care avea o apă atât de caldă, încât dacă aveai un plic de ceai la tine puteai să-l infuzezi direct în bazin. Am intrat în ştrandul cu valuri, unde — din jumătate în jumătate de oră — te scutura o mică furtună, am privit cast şi rece la sânii care se zbenguiau în valuri, apoi m-am îmbrăcat şi am pornit-o în sus pe deal, până am ajuns la o gară mică, ascunsă în pădure, de unde din oră în oră pornea câte un tren spre Oradea. Cum tocmai atunci pleca unul, am fost tentat să mă urc în el ca să mă întâlnesc cu Ildiko, să vedem dacă în afara staţiunii mai simţim ceva unul pentru altul. Am renunţat în ultima clipă şi am rămas pe peron, făcându-le cu mâna unor copii care-şi scuturau încântaţi mânuţele la geamuri.

După ce-a plecat trenul, am traversat linia ferată şi am început să culeg mecanic mure, numai aşa, ca să fac ceva. Erau puţine şi imediat ce le culegeam le băgam la fel de mecanic în gură, aproape fără să le simt gustul. În vreo câteva ore, probabil că abia aş fi adunat cât să mă satur.

— Mergeţi mai încolo, a strigat după mine un impiegat de pe peronul gării, că aici, lângă linie, le culeg călătorii cât aşteaptă trenul şi nu prea mai sunt!

— Mulţumesc, am spus eu şi m-am afundat în hăţişurile pădurii, nu atât pentru a găsi mai multe mure, cât pentru a mă pierde de lume, pentru a fi iarăşi puţin singur cu mine însumi. Şi pentru a mă lămuri ce se întâmpla.

M-am plimbat mult. Mi-am umplut de vreo două-trei ori pumnii cu mure, pe care le-am mâncat, apoi am căutat în buzunar un şerveţel cu care m-am şters ca să nu ajung în gară vânăt la gură. Când, în cele din urmă, m-am hotărât să mă întorc la civilizaţie, am descoperit că nu mai ştiam în ce direcţie s-o apuc. Ar fi fost culmea să mă rătăcesc în pădurea asta care nu avea nici un kilometru lăţime, din câte văzusem pe hartă, dar uite că se putea, pentru că mă învârteam de colo-colo şi de peste tot veneau doar zgomotele pădurii. După un timp, am auzit şuierând un tren, şi astfel, aflând direcţia, în cinci minute am ajuns în gară.

Am pierdut apoi timpul prin mica staţiune, până la prânz, şi am luat masa într-o bodegă oarecare, care se numea chiar „La împinge tava”, unde-am mâncat bine şi aproape c-am uitat de problemele mele, când am auzit telefonul sunându-mi în buzunar.

L-am scos şi l-am privit cu scârbă, pentru că mă trăgea iarăşi în mlaştina realităţii din care nu reuşisem să evadez decât câteva ore.

— Ce naiba faci? aproape a explodat Virgil la telefon. Începe imediat conferinţa de presă, nu vii?

Am fost tentat să arunc telefonul undeva sub o masă sau într-un coş de gunoi, dar ştiam că nu aşa aveam să scap de probleme.

— Nu vin azi la nicio conferinţă şi nici mâine nu vin cu voi în Bucureşti. Am să cobor din tren la Braşov şi am să-mi văd de viaţa mea ca şi până acum. Nu vreau să mai aud nici de tine şi nici de Ceauşeşti!

O clipă, s-a făcut tăcere, apoi s-a auzit din nou vocea îngrijorată a lui Virgil.

— Ce-i cu tine? Te simţi bine? Ţi s-a întâmplat ceva? Şi unde mama naibii eşti, că băiatul de la SRI te-a pierdut în pădure…

Am amuţit brusc. Mi se păruse mie la un moment dat că se auzeau trosnete în pădure, dar le pusesem pe seama vântului.

— De ce trebuia să se ţină un băiat de la SRI după mine? Nu trebuie să-i protejeze pe Ceauşeşti?

O pauză, apoi s-a auzit cum Virgil respira precipitat.

— Nu pot să-ţi spun acum… dar ai şi tu un rol foarte important.

Am privit în sus şi am întrebat cu spaimă:

— Ce-ai mai făcut, Virgile?

Dar n-am auzit decât declicul telefonului care s-a închis.

Şi atunci, uitând de toate, am sunat-o pe Ildiko s-o întreb ce face. Făcea bine şi, la ideea mea de-a ne întâlni în Oradea peste o jumătate de oră, a părut extrem de bucuroasă. Cum locuia în centru, mi-a propus să ne întâlnim lângă primăria din Oradea, iar eu n-am avut nimic împotrivă, aşa că l-am sunat pe Piratu’ să vină să mă ia.

Capitolul 23

 

DE MÂNĂ PRIN ORADEA

 

Oradea, vineri, 24 august 2012, ora 15.00

Piratu’ a venit în mai puţin de zece minute şi pe drum m-a întrebat dacă mi-au folosit pastilele pe care mi le adusese.

— N-a fost nevoie de ele, am spus şi am încercat să-i dau de înţeles că m-aş bucura dacă am considera închis subiectul respectiv.

A priceput cu greu, dar în cele din urmă am putut să-i spun locul unde urma să mă întâlnesc cu Ildiko.

— Pe undeva chiar lângă primărie, dar aş dori să oprim mai întâi la o florărie…

Piratu’ m-a privit circumspect şi şi-a mângâiat barba stufoasă.

— Dom’ profesor, nu cumva vă căsătoriţi?

Cred că am roşit puţin, pentru că Piratu’ a izbucnit într-un hohot vesel.

— Vai, vai, dom’ profesor, v-a şi furat inima cineva… Doamne, da’ ce rapid s-a mişcat doamna noastră din Oradea, că doar n-aţi ajuns aici nici de trei zile!

A oprit în cele din urmă în faţa unei florării, de unde m-am întors repede cu un buchet discret de violete şi Piratu’ a dat admirativ din cap.

— Aveţi clasă, ce mai! Bănuiam eu, da’ acum m-aţi convins. Altcineva s-ar fi întors de la florărie cu hălci întregi de trandafiri graşi şi indecenţi, dar dumneavoastră… Clasă, ce mai!

Şi a ţinut-o aşa până am ajuns lângă primărie, unde Ildiko mă aştepta sprijinită de clădire. Când a văzut taxiul Piratului l-a recunoscut, cred, pentru că s-a desprins şi s-a apropiat de noi şi-abia atunci am putut vedea cât de norocos eram. Mi se părea că până şi aerul se dă cu regret la o parte din calea ei, încercând să-şi mai prelungească o clipă îmbrăţişarea, moment în care mi-am dat seama că, în ciuda vârstei şi a problemelor mele, eram pe cale să mă îndrăgostesc iremediabil şi total, dacă nu cumva eram gata îndrăgostit. Când să ies din taxi, Piratu’, cu ochii la Ildiko, mi-a mai strecurat o cutie de Viagra în mână.

— Asta aşa, din partea firmei, pentru orice eventualitate, deşi nu prea cred că o să fie cazul!

A închis portiera în urma mea şi — prin geamul deschis — l-am auzit cum îşi trage o palmă peste frunte şi exclamă admirativ:

— Doamne, pe ce bucăţică a pus mâna! Cea mai frumoasă bucăţică din Oradea!

Poate, puţin altfel exprimat, eram şi eu de aceeaşi părere, privind-o pe Ildiko cum se apropia de mine cu o mişcare naturală şi mlădioasă, de fostă voleibalistă, parcă aşa zicea. Aş fi vrut să privesc în jur să văd dacă nu se afla vreun cunoscut prin apropiere, dar cine să mă cunoască pe mine în Oradea? Oricum, indiferentă la astfel de probleme, Ildiko m-a luat în braţe şi m-a sărutat îndelung pe gură. Am ezitat un timp, apoi nepăsător la cei din jur, ameţit de parfumul ei, i-am răspuns. Pe lângă noi treceau oameni, unii probabil comentau ceva, alţii priveau doar şi îşi vedeau mai departe de ale lor, dar în jurul nostru timpul părea că se oprise-n loc. Într-un târziu, ne-am revenit şi i-am dat bucheţelul de violete, aşa strivit cum era de îmbrăţişarea noastră.

L-a luat şi l-a dus la buze, apoi m-a privit zâmbind şi cu ochii strălucitori.

— Nu-i aşa că tu chiar mă iubeşti pe mine? Pot să strig tare că tu mă iubeşti pe mine?

— Nu striga încă, am spus şi i-am pus mâna pe gură, mai aşteaptă o zi, două, apoi poţi să strigi.

— Bine, a acceptat ea. Atunci, pot să strig cât te iubesc eu pe tine?

— Nici asta, Ildiko, mai aşteaptă niţel şi atunci poţi să strigi şi asta…

S-a bosumflat puţin, dar mie îmi răsunau în urechi cuvintele Elenei: „Când se va sfârşi, pentru că se va sfârşi în cele din urmă, să nu-ţi pară rău că s-a sfârşit, ci să-ţi pară bine că s-a întâmplat”, aşa că am hotărât să profit din plin de prezenţa ei lângă mine.

Am plecat într-un târziu şi, spre groaza mea, Ildiko chiar m-a apucat de mână, în timp ce mă întrebam cine eram eu să am un asemenea noroc, pentru că abia acum puteam să-mi dau seama cât era de deosebită. Şi, spre uimirea mea, am înţeles în cele din urmă că nu era vorba numai de înfăţişare, pentru că eram conştient că, indiferent cât de bine ar arăta cineva, nu mă poate cuceri numai cu atât, aşa cum nu mă cucerise nimeni până atunci. Era vorba de ceva ce aparţinea de fiinţa ei interioară, de felul de a fi şi de parfumul său, care nu era niciun parfum. M-am prostit acum, la bătrâneţe, mi-am spus în sinea mea, deşi îmi venea să zburd asemenea unui ied, cu Ildiko de mână. Ţap bătrân sunt, nu un ied, m-am gândit şi am tras-o spre o agenţie loto.

În timp ce completam biletul, Ildiko m-a întrebat curioasă:

— De ce pui bilet la loto? Crezi că o să câştigi?

— Păi, sigur că vreau să câştig. Nu trebuie să-ţi fac zestre?

A făcut ochii mari.

— Înseamnă că tu mă iei pe mine de nevastă?

Am auzit cum cele două fete din spatele ghişeului au chicotit, dar am completat serios:

— Te iau, dar numai în cazul în care câştig la loto!

A luat şi ea un bilet şi a început să-l completeze.

— Atunci, vreau să pun şi eu un bilet, ca să fim siguri că o să câştigăm.

După agenţia loto, am trecut din nou pe la bijuteria unde-şi verificase Virgil măciulia de la baston şi l-am găsit pe acelaşi bătrân bijutier. După ce l-am salutat, am pus fără nicio vorbă măciulia de la bastonul lui Virgil, acum mult micşorată, pe tejghea, iar el, tot fără nicio vorbă, a aşezat-o pe cântarul electronic, după care mi-a arătat rezultatul: 788 de grame.

Am oftat adânc, apoi l-am întrebat în şoaptă, în timp ce Ildiko privea la vitrina cu bijuterii din fundul magazinului:

— Aţi mai întâlnit vreodată un asemenea fenomen?

A privit spre Ildiko, dar fata nu ne băga în seamă, aşa că mi-a spus:

— Eu n-am întâlnit niciodată, dar printre bijutierii bătrâni circulă o legendă referitoare la aşa ceva…

S-a întors cu spatele la mine, căutând în micul seif încastrat în zid. Într-un târziu, s-a întors şi am văzut că ţinea în mână o bucată strălucitoare de argint. Era pusă într-o cutie transparentă din plastic, dar el a scos obiectul şi mi l-a pus în mână.

— Acesta este un lingou din argint pur, care nu se foloseşte la confecţionarea de bijuterii, ci numai în scop de tezaurizare. Strângeţi-l, vă rog, cu putere în palme!

Am ezitat şi am întrebat:

— Dar n-o să se deterioreze la fel ca măciulia de la baston?

— Probabil, a admis el, dar măcar ne lămurim cu o treabă… Apoi mi-a presat mâinile pe bucata rece de argint.

A privit spre fundul magazinului, unde Ildiko, parcă presimţind că avem de vorbit, admira mai departe zorzoanele atârnate pe suporturi. După câteva minute, bijutierul mi-a îndepărtat mâinile şi a privit lingoul în lumină: strălucirea de oglindă a argintului se mătuise şi parcă se vedeau ici-acolo urmele liniilor din palmele mele. Pe o parte, unde erau înscrise gramajul şi marca fabricantului, se vedea clar că literele erau erodate şi în unele locuri abia se mai puteau citi.

A luat lingoul şi l-a pus sub o lupă puternică, apoi a aprins lampa de deasupra şi m-a privit îndelung.

— Am să vă rog să mă scuzaţi o clipă, a spus el şi a intrat într-o cămăruţă mai mică, unde — prin uşa deschisă — l-am văzut dând un telefon.

M-am dus lângă Ildiko şi am întrebat-o dacă găsise ceva să-i cumpăr, pentru că mai aveam puţină treabă. Nu găsise încă, dar a promis să mai caute, cât timp discutam cu bijutierul.

Între timp, terminase şi bijutierul de vorbit la telefon şi revenise în faţă, dar stătea oarecum defensiv în spatele tejghelei.

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat eu cu o uşoară nelinişte, parcă mai mult transmisă de el.

A clătinat din cap şi a spus:

— Nu, nu s-a întâmplat nimic, numai că, ştiţi, atâta vreme cât crezi că o legendă este doar o legendă şi nimic mai mult, totul este în regulă, nu? Adică o legendă este doar un pic mai mult decât o poveste şi trăieşti toată viaţa cu impresia că Lupul şi Scufiţa Roşie sunt doar nişte personaje de basm menite să ne încânte copilăria, dar atât…

A clătinat iarăşi din cap, apoi a completat coborând vocea:

— Poate fi destul de bulversant să te trezeşti dintr-odată în micul tău magazin atât cu Lupul, cât şi cu Scufiţa Roşie.

Am încercat să zâmbesc, apoi am întrebat, arătând spre Ildiko:

— Şi care din noi doi ar fi Lupul şi care Scufiţa Roşie?

— Niciunul, bineînţeles, s-a apărat el. Am dat un exemplu şi poate că nu este cel mai bine ales. Poporul nostru are multe legende, dar, aşa cum nu ne aşteptăm ca într-o bună zi să apară Golemul din Praga şi să apere comunitatea evreiască din Oradea, atâta câtă mai este, tot aşa nu m-aş fi aşteptat ca dumneavoastră în carne şi oase să existaţi cu adevărat!

Apoi a adăugat, puţin dezamăgit:

— Sau, dacă tot existaţi, măcar să faceţi parte din comunitatea noastră, ceea ce presupun că nu este cazul…

Am negat scuturând din cap şi el a adăugat:

— De fapt, dacă dăm crezare profeţiilor lui Sundar Singh, în România se vor întâmpla multe în viitor.

— Cine sau ce este Golemul din Praga? a întrebat curioasă Ildiko, care între timp se apropiase de noi.

— O fiinţă uriaşă, total necooperantă şi care bântuie străzile înarmată cu un topor!

Fata a chicotit amuzată.

— Atunci, sigur nu este Adam al meu. A fost el o vreme necooperant, dar pe urmă s-a dat în brazdă.

— Pe brazdă, am corectat-o eu involuntar.

— Bine, a spus ea concesiv, fie ca tine, pe brazdă. Dar topor n-a avut şi nici nu este uriaş, iar de acum, dacă va bântui străzile, sper s-o facă numai cu mine alături!

Mi-a arătat un inel vechi din argint.

— Inelul ăsta putem să-l cumpărăm acum, sau trebuie mai întâi să aşteptăm să câştigăm la loto?

Bijutierul a luat cu grijă inelul din mâna ei, apoi, după ce l-a privit în lumină, ni l-a arătat şi nouă: o pereche de aripi stilizate păreau că încearcă să-şi ia zborul de pe el.

— Acest inel este foarte vechi şi foarte preţios, a spus el privindu-l pe toate părţile. Aproape nepreţuit, a adăugat. Dar îmi face o bucurie deosebită să vi-l pot dărui…

Şi i l-a pus pe deget fetei, de parcă ar fi oficiat o ciudată ceremonie.

Ildiko l-a sărutat bucuroasă pe amândoi obrajii, apoi, după o scurtă ezitare, şi pe mine, ca şi cum ar fi ştiut — într-un fel ascuns — că obţinerea acelui inel mi se datora până la urmă tot mie, după care a spus că mă aşteaptă afară, dar să nu întârzii prea mult.

Bijutierul a mai căutat ceva în seif, apoi a pus în faţa mea alte cinci lingouri de argint.

— I-am telefonat rabinului şi a fost de acord să vă dăruim din partea comunităţii aceste lingouri în greutate de zece uncii fiecare. O să aveţi nevoie de argint în zilele următoare, de foarte mult argint, dacă legenda este adevărată, şi se pare că este. Dacă nu vă ajunge şi veţi simţi nevoia de mai mult, intraţi în orice bijuterie din lume care are acest semn — şi mi-a arătat o mică monogramă pe firmă — şi cereţi oricâte alte lingouri de argint pur sunt necesare!

— Şi oricine se va afla acolo o să-mi dea aşa, pur şi simplu, argint cu kilogramele…?

Bijutierul a încuviinţat solemn, dând din capul lui cărunt.

— Aşa va face. Dacă nu vă dă suficient, să cereţi o monedă din argint, să o strângeţi un minut în mână, apoi să i-o arătaţi bijutierului. Toţi cunoaştem legenda şi toţi am sperat să nu fie adevărată, dar dacă tot este, va trebui să ne facem cu toţii datoria.

— Nu puteţi să-mi spuneţi şi mie despre ce-i vorba în legendă? am întrebat, cu toate că bănuiam răspunsul pe care avea să mi-l dea.

— Mai bine nu, a spus el. Mi-e teamă ca nu cumva, dacă o cunoaşteţi, să simţiţi nevoia să vă comportaţi în aşa fel încât să vă încadraţi în tiparul ei, şi nu cum v-aţi comporta în chip firesc…

Am rămas pe gânduri, privind prin geamul vitrinei la Ildiko, cum se juca cu inelul în razele soarelui.

— Şi cine îmi garantează că, pentru a pune capăt legendei sau pentru a face economie de un kilogram de argint, unul dintre conaţionalii dumneavoastră n-o să aranjeze cu cineva să-mi facă felul? În fond, puţinii evrei pe care i-am cunoscut păreau a fi destul de zgârciţi…

A avut un surâs amar şi oarecum resemnat.

— Se vede că într-adevăr nu cunoaşteţi legenda: oricare dintre cei care-o ştiu şi-ar da bucuros nu numai argintul, dar şi viaţa, pentru a o proteja pe a dumneavoastră!

De data asta, chiar că am rămas uimit.

— Asta-i bună! Dar, bine, de ce-ar face cineva aşa ceva pentru mine?

— Pentru că, dacă legenda se adevereşte, în 21 decembrie 2012 numai dumneavoastră veţi mai sta între lume şi… nimic!

— Nimic? am întrebat eu. Adică sfârşit?

Bijutierul s-a apărat cu amândouă mâinile ridicate.

— Nu vă spun niciun cuvânt mai mult. Şi aşa cred că am spus prea multe… Am să vă rog să plecaţi acum. Şi să aveţi mare grijă de tânăra domnişoară. O să aveţi mare nevoie de ea… în decembrie!

Am ieşit afară din micuţa bijuterie şi, în urma mea, bijutierul a tras obloanele, ca şi cum cele aflate i-ar fi fost suficiente pentru restul zilei.

Am recuperat-o pe Ildiko şi am pornit fără ţintă prin Oradea. Din când în când, traversam un râu murdar, îl bănuiam a fi unul dintre Crişuri, în care împătimiţii aruncau la nesfârşit undiţe cu fire care aveau la capete cârlige cu viermişori roşii în ele, fără să prindă nimic.

Mi-am adus aminte de un banc şi, arătând spre unul dintre pescari, am spus:

— Într-o zi, unul dintre pescarii ăştia a fost întrebat de un gardian: „Ai prins ceva pe-aici?“ „N-am prins“, a spus pescarul. „Dar de ce? Ar fi asta o infracţiune?“ „Nu, n-ar fi o infracţiune“, a precizat gardianul, „ar fi o minune!”

Ildiko m-a privit dintr-o parte.

— Asta era o glumă, a spus ea. Dar să ştii că eu chiar am văzut odată un pescar prinzând aici un peşte. Când eram în clasa a treia…

Am dat din cap înţelegător.

— Aşa se explică… Pe atunci, râurile nu erau atât de poluate.

M-a prins de mână şi am mers aşa mai departe, fără să-mi mai fac niciun fel de griji pentru cum arătam în faţa lumii, simţind că aveau să se apropie alte griji, cu mult mai mari, şi că bancul meu nu îmbunătăţise nici măcar cu un strop situaţia. Cândva, dar nu azi, va trebui să am o discuţie cu Ildiko. Azi nu mă simţeam în stare, şi-apoi nu ştiu câte aveam să pot lămuri nici azi şi nici altă dată…

Am auzit sunându-mi în buzunar telefonul, dar l-am lăsat să sune. Nu putea fi decât Virgil, iar problemele lui începeau să fie mărunte şi ridicole, în comparaţie cu ale mele.

Un timp, Ildiko a mers tăcută alături de mine, apoi m-a întrebat:

— Şi acum ce facem?

Am luat-o în braţe, ascunzându-i capul lângă tâmpla mea, ca să nu-i mai văd ochii şi să pot judeca fără să fiu influenţat de strălucirea lor verde ca smaraldul. Parfumul fetei, care nu era parfum, mi-a invadat nările şi m-a făcut să mă întreb cum am putut trăi până acum fără el. Poate pentru că nu ştiam că există… O clipă, mi-am imaginat că nu suntem decât altfel de buburuze condamnate să emită feromoni toată viaţa, cu speranţa că nu sunt singure într-o lume plină de gândaci de Colorado, astfel încât să se întâlnească până la urmă şi să trăiască fericite tot restul vieţii.

— Buburuza mea mică, am întrebat-o într-un final, ce-ar fi să mergem să mâncăm ceva?

Deşi nu ar fi trebuit să-mi fie deloc foame, cred că voiam să stau undeva la umbră, într-un loc liniştit, să ascult sporovăiala veselă a fetei şi să mă gândesc. Sau poate să nu mă gândesc la nimic…

Fericită că ieşisem din starea de melancolie în care mă aflam de la plecarea din cămăruţa bijutierului, a bătut bucuroasă din palme.

— Ştiu chiar în drumul nostru un bistrou micuţ, drăguţ şi cu mâncare bună, bună…

S-a dovedit că mâncarea bună, bună era formată din vreo trei feluri de gulaş, grătar, salată la alegere şi, drept desert, specialitatea casei: îngheţată flambată…

Mi-am privit pe furiş dosul palmei, care avea pielea întinsă şi nicio urmă de pată, aşa că am comandat cu încredere grătar, salată şi îngheţată flambată.

Am mâncat încet şi am încercat să alungăm grijile care oricum aveau să vină, până la urmă, dar în ciuda faptului că bistroul era liniştit, iar noi eram singurii lui clienţi, nu am putut găsi nicio explicaţie la cele ce mi se întâmplau. Aşa că am petrecut o oră liniştită şi minunată.

Mi-am luat la revedere, într-un târziu, de la Ildiko şi m-am întors cu trenul în staţiune, iar la hotel am ajuns pe înserate. Virgil mă aştepta în hol, pesemne ca să fie sigur că nu mă ratează. Se vedea pe faţa lui că avea să-mi spună ceva, numai că probabil că era o prostie atât de mare, încât nu-i venea prea uşor să vorbească.

Am ajuns în cameră, ne-am aşezat în fotolii şi am spus:

— Hai, zi, ce prostie ai mai făcut?

— În lumea lor, după ce se vor retrage, peste vreo zece ani, vor lăsa în locul lor un profesor de istorie, pe care-l cheamă — bănuiesc că-ţi dai seama că nu e o simplă coincidenţă — Adam Adam, ca şi pe tine. Sunt convins că treaba cu votul va fi o simplă formalitate. Dacă, într-adevăr, face pentru România atât cât a promis, persoana indicată de el va fi aleasă drept viitorul preşedinte, fără îndoială…

M-am uitat după scrumiera grea, din sticlă, de pe noptieră, dar cred că din precauţie o băgase în vreun dulap. Altceva nu mai aveam să-i arunc în cap şi ştiam din experienţă că pumnii mei nu sunt nici pe departe atât de periculoşi pe cât mi-aş fi dorit. Atunci, rămânea pentru la noapte, chestia cu perna. Sau să-l chem în balcon pentru o discuţie şi să-i fac vânt peste balustradă? Nu ştiam cum, dar trebuia să scap pământul de molima asta numită Virgil…

Ca să nu-mi ghicească planurile perverse, am respirat adânc şi am încercat să-mi revin, apoi i-am dat câteva argumente de bun simţ:

— Virgile, peste zece ani, eu voi avea şaptezeci şi cinci de ani. Abia o să-mi mai târâi picioarele de colo-colo, cum crezi tu că voi fi în stare să conduc o ţară?

— Aici îţi dai seama cât de isteţ pot să fiu eu… I-am explicat Elenei problema, şi asta e deşteaptă foc, nu ca a noastră. A spus că va face tot posibilul să-ţi mai câştige câteva zeci de ani de viaţă, nu numai zece, cum voiai tu. Ea crede că totul vine de la alimentele de acolo. Uite, am fost în lumea lor şi ţi-am adus trei kilograme de piersici. Ea crede că în ele sunt cele mai multe principii vitale din universul lor. Dacă-ţi mai aduci aminte de legenda „Călătorie spre soare-apune”, în care o maimuţă a mâncat piersici spre a deveni nemuritoare…

Am ridicat o mână ca să-l opresc. Am promis să mă port frumos cu el, dar nu eram în stare să-i ascult elucubraţiile şi nici cum amesteca realitatea cu legendele, tocmai acum, când o altă legendă aiurită se cocoţase atât de abrupt în viaţa mea!

Am privit sacoşa din hârtie în care-mi adusese piersicile, am şi gustat una, abţinându-mă să-i spun că erau identice — şi la formă, şi la gust — cu cele vândute în piaţa din staţiune.

Am băut apoi două pahare de gin — poate-ar fi fost nevoie de trei, dar nu mai erau decât două — şi am dormit buştean până dimineaţă.

Capitolul 24

 

DE LA ORADEA LA BRAŞOV

 

Oradea, sâmbătă, 25 august 2012, ora 8.00

A doua zi, de dimineaţă, mi-am băut cafeaua pe fugă şi, cum trenul prezidenţial pleca tocmai la ora 10.00, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Ildiko, lămurind-o atât cât am putut că drumul era prea periculos acum, dar că plecam numai până la Braşov şi că — în cel mult câteva zile — aveam să vin s-o iau cu mine.

— Asta numai dacă nu cumva n-ai să mă uiţi până atunci, am făcut eu prostia să adaug spre final şi a trebuit să mai pierd încă o oră să-i explic că de fapt spusesem o prostie şi că nu, nici vorbă ca eu să fi gândit cu adevărat aşa ceva.

M-am bucurat că n-a venit cu noi la gară şi că mi-a făcut doar un semn discret cu mâna, când am urcat în maşina Piratului. Chiar şi de la distanţă, se putea vedea că avea ochii în lacrimi.

Când am ajuns în gară, trenul prezidenţial aştepta tras la linia întâi, aşa cum se cuvenea. Am sperat să găsesc loc în alt vagon, pentru că am văzut că avea vreo şapte. Nu fuseseră închiriate toate paisprezece, câte mi se spusese că avea trenul, dar chiar şi aşa mi se păreau prea multe. Însă uite că nu am avut noroc, prin urmare a trebuit să mă urc în vagon cu ei. La plecare, care a avut loc fix la ora 10.00, au asistat şi au filmat o mulţime de televiziuni şi de oameni simpli. Abia după ce am plecat, mi-am dat seama ce înseamnă diferenţa de clasă dintre un tren obişnuit şi unul prezidenţial. Chiar dacă pe alocuri trebuia să încetinească din cauza restricţiilor de viteză, am ajuns la Cluj mult mai repede decât ar fi făcut-o un tren rapid. Ar fi putut să treacă şi prin Cluj fără să staţioneze, dar Ceauşescu a simţit nevoia să ia pulsul Ardealului, după cum spunea el, aşa că a făcut o scurtă oprire. Pe peroane venise o mulţime de oameni, iar alţii, care se aflau acolo întâmplător, s-au adunat ciorchine în jurul trenului. S-a păstrat o tăcere politicoasă, până când Ceauşescu a ieşit la geam şi a început să facă semne cu mâinile. Nu ştiu dacă a fost o admiraţie sinceră sau doar un reflex condiţionat, dar o mare de urale s-a auzit atunci. Iar Ceauşescu a pornit să dea şi mai tare din mâini, astfel că ovaţiile s-au înteţit şi mai mult, încât Elena s-a aplecat spre Crivăţ şi i-a şoptit la ureche:

— Spune-i mecanicului să pornească trenul, altfel gloata asta o să-i zboare mâinile soţului meu!

Crivăţ a zâmbit complice, a vorbit ceva la un radiotelefon şi, după câteva minute, trenul s-a pus încet în mişcare.

Elena era cu mine şi cu Virgil la o masă şi, până să vină Ceauşescu, ne-a spus:

— E adevărat că este iubit şi că a fost ovaţionat şi dincolo, dar niciodată ca aici. Oamenii ăştia chiar îi simt lipsa şi au nevoie de el!

N-am spus nimic, pentru că nu voiam să pornesc o nouă discuţie, iar adevărul este că mă simţeam puţin cam ruşinat după episodul în care mă bănuise — fie şi pentru o clipă — de pulsiuni erotice.

Ceauşescu rămăsese la geam, pentru că, trecând prin mici localităţi unde se aflase de traseul trenului, lumea se adunase în gări, cu steaguri tricolore pe care le scutura voios, iar Ceauşescu răspundea făcând cu mâna fiecărui grup de oameni în parte.

— Se vede că i-a lipsit asta, a arătat Elena spre el, apoi s-a întors spre mine: Am auzit că vrei să ne părăseşti la Braşov, domnule profesor… Am înţeles că ai nişte probleme urgente de rezolvat, apoi ai să ni te alături la Bucureşti?

Am privit spre Virgil, care a făcut doar un uşor semn de încuviinţare.

— Aşa este, am răspuns.

După care, până când ne-am apropiat de Braşov, a vorbit numai Ceauşescu, căruia se pare că-i lipsea conferinţa de presă de la ora două după-amiază. Deşi un tren obişnuit făcea cam opt ore de la Oradea la Braşov, noi am făcut abia cu un pic mai mult de şase ore, cu tot cu oprirea din Cluj. Avantaje prezidenţiale, de!

Când trenul a început să frâneze pentru a se apropia de Braşov, Ceauşescu s-a oprit din vorbărie şi s-a apropiat de mine, cu un zâmbet larg pe faţă.

— Hai să trecem peste micile fleacuri care-ar putea să ne dezbine şi să ne gândim la câte lucruri măreţe am putea realiza în viitor…

Şi, înainte de a apuca să spun ceva, m-a luat în braţe şi m-a pupat zgomotos pe amândoi obrajii.

I-am zâmbit şi eu amabil, am încercat să fug de Elena, dar m-a pupat şi ea şi, profitând de zarva făcută cu oprirea, mi-a şoptit la ureche:

— Poate că ai bănuit deja, dar în lumea mea noi doi eram amanţi!

Mi-am apucat pe bâjbâite mica valiză şi m-am prins de mânerul uşii, încercând s-o deschid cu o clipă mai repede.

— Aşteptaţi încă puţin să oprească trenul, mi-a spus unul dintre băieţii din gardă. Din construcţie, la aceste vagoane nu se poate deschide uşa până nu se opreşte trenul de tot!

Au mai trecut câteva zeci de secunde lungi cât veacurile, apoi băiatul a apucat cu vigoare mânerul şi iată-mă liber pe peronul gării! Am coborât fără să privesc înapoi şi m-am hotărât să fac tot ce se putea ca să nu mă mai întâlnesc vreodată cu ei.

Capitolul 25

 

FINAL DE CĂLĂTORIE

 

Braşov, sâmbătă, 25 august 2012, ora 17.00

Deşi eram singur pe peron, Ceauşescu făcea semne largi cu mâinile, de la geamul deschis al trenului prezidenţial, de parcă mulţimi mari de oameni s-ar fi aflat în faţa lui şi l-ar fi aclamat. Nu ştiu dacă aţi mai fost prin gara din Braşov, dar între peronul unu şi clădirea gării sunt vreo treizeci, patruzeci de metri, parcă anume lăsaţi acolo pentru ca largi colective de oameni ai muncii, îmbrăcaţi în salopete, să-şi salute conducătorul iubit. Astăzi însă, în locul lor, eram numai eu: un profesor pensionar searbăd, cu o valiză sărăcăcioasă la picioare şi ofilit ca o căpăţână de salată uitată trei zile la soare. E drept că în stânga şi în dreapta mea, la capetele peronului, şiruri duble de jandarmi opreau mulţimea care încerca să ajungă pe peron. Dar nu păreau a fi deloc acei oameni ai muncii pe care-i aştepta Ceauşescu, ci mai degrabă reporteri, paparazzi şi inşi complet necunoscuţi care se aflaseră întâmplător în gară şi în jurul ei.

Lângă el, de la geam, Elena privea serioasă la betonul peronului, fără să ridice nici măcar o clipă ochii.

„Nebunatică mică şi obraznică“, i-am zis eu în gând, „acum trei zile era cât pe ce să te urci pe mine, iar acum te dai mare mironosiţă?”

Ca şi cum ar fi ghicit ce gândeam, a ridicat şi ea ochii spre mine — în sfârşit — şi mi-a făcut un mic semn cu mâna, zâmbind uşor într-o parte, ca o amantă vinovată.

În aer plutea o tensiune aproape palpabilă, exact ca înainte de izbucnirea unei furtuni. Ca să întrerup această stare, mi-am luat de jos valiza şi le-am răspuns şi eu la zâmbet şi la gesturi, făcându-le cu mâna ceva mai discret şi ferindu-mi, în acelaşi timp, ochii de soarele puternic al după-amiezii.

De parcă atâta ar fi aşteptat, un impiegat apărut de nu se ştie unde a ridicat fanionul spre locomotivă şi, cu un fluier prelung, trenul prezidenţial s-a pus lin în mişcare. În mai puţin de un minut, ultimul vagon al trenului s-a pierdut printre clădirile din jurul gării, iar eu am oftat adânc şi m-am pregătit să plec spre casă. După cum am spus, peronul unu al gării din Braşov parcă era făcut pentru astfel de evenimente şi-ar fi putut găzdui sute, dacă nu mii de oameni care să-l ovaţioneze pe conducătorul iubit. În ciuda acestui fapt, eram doar eu şi impiegatul pe peronul pustiu, aşa că am fost destul de surprins când m-am simţit prins uşor de cot.

— Romantică despărţire, domnule profesor! Şi, în acelaşi timp, plină de înţelepciune! a susurat o voce la urechea mea, iar strânsoarea s-a accentuat puţin. Dacă nu aş fi sigur că cel puţin zece binocluri şi tot atâtea camere de luat vederi sunt aţintite asupra noastră, cred că aş aplauda, a adăugat glasul.

Tonul vocii a coborât şi mai mult, de parcă ar fi suspectat şi câteva microfoane direcţionate spre noi.

— Nu-mi acordaţi onoarea să bem o cafea împreună?

Deşi se părea că întrebarea îmi oferea orice alternativă aş fi dorit, strânsoarea uşoară, fără să pară nicio clipă ameninţătoare, mă făcea să cred că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Am încercat să mă întorc şi să-mi privesc interlocutorul, dar — atât din cauza poziţiei, cât şi a pălăriei albe, cu boruri largi — nu am văzut mare lucru: doar un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-un costum alb de vară şi cu faţa acoperită pe jumătate de borurile pălăriei. Doar ochii am apucat să-i văd bine: erau duri, cenuşii şi reci ca oţelul bine lustruit, uitat afară într-o iarnă geroasă.

Am ridicat din umeri a resemnare.

— De ce nu? am spus şi m-am întors cu faţa la gară, pornind încet spre restaurant.

— Să vă ajut cu geamantanul? m-a întrebat politicos.

De data asta, m-am întors spre el şi l-am privit drept în faţă: era un chip complet necunoscut, dar nici nu mă aşteptam la altceva. Avea în jur de patruzeci de ani, poate puţin peste, un trup atletic — se vedea că iubea sportul —, iar de sub borurile largi ale pălăriei din fetru mă priveau doi ochi atenţi, care, în ciuda faptului că erau zâmbitori, păreau aşa cum am mai spus: reci ca oţelul.

— Nu-i aşa de grea şi, în afară de cazul că aţi dori să verificaţi ce este în ea, aş prefera s-o duc singur, am răspuns şi l-am privit în ochi nerăbdător să-i văd reacţia.

— Cum doriţi, domnule profesor, mi-a răspuns el îndatoritor şi, după zâmbetul ambiguu, mi-am dat seama că ştia încă de la Oradea tot conţinutul micii mele valize.

Nu prea am talente de lingvist, dar mi s-a părut că recunosc un uşor accent străin. Poate că după ce discutam mai mult, aveam să-mi dau seama mai bine, deşi nu eram convins că vreau neapărat să aflu. Nu am nici vocaţie de detectiv, dar un profesor din ziua de azi este pierdut dacă nu face dovada unui spirit de observaţie dezvoltat peste măsură, aşa că în cei patruzeci de ani de învăţământ mi l-am perfecţionat cât am putut de mult, ca să fac faţă inventivităţii noilor generaţii de elevi. Aşadar, când am intrat în restaurant, am observat aproape fără să vreau că omul de serviciu care-şi sprijinise mătura de perete şi mânca preocupat un sandviş avea pantofi prea scumpi şi prea bine lustruiţi pentru meseria lui. Lângă el, un client dezlega exagerat de preocupat un careu de integrame şi probabil că nici ceilalţi trei clienţi nu erau ceea ce păreau — ca urmare, am tras concluzia că plecarea trenului nu încheia povestea, aşa cum speram, ci poate doar un capitol.

Noua mea cunoştinţă a ales o masă chiar lângă tejghea, sub televizorul la care o solistă durdulie încerca să arate cât mai mult din ceea ce natura îi dăruise cu generozitate.

— Două cafele, te rog, şi telecomanda de la televizor, i-a spus el băiatului de la bar şi o clipă am crezut că acesta îi va răspunde ceva obraznic, dar întâlnindu-i privirea i-a spus morocănos:

— Da, domnule, imediat — şi i-a întins telecomanda, după care s-a apucat de făcut cafelele.

După ce ne-am aşezat, m-a privit drept în faţă.

— Mă scuzaţi că nu m-am prezentat până acum: puteţi să-mi spuneţi Paul. Un nume de convenienţă, desigur, pentru că vreau doar să schimbăm câteva vorbe. Pe urmă, vă promit că nu ne vom mai vedea niciodată!

După ce-au sosit cafelele, a sorbit mai întâi tacticos, apoi a luat telecomanda şi a căutat un post care transmitea în direct, dintr-un elicopter, călătoria trenului prezidenţial spre Bucureşti. Din studio, câţiva analişti politici îşi dădeau ca de obicei cu părerea, aşa că a oprit sonorul.

Am gustat din cafea, apoi l-am privit şi eu drept în faţă.

— De ce spuneţi că am făcut o mişcare înţeleaptă? Sau era doar o vorbă aruncată aşa, ca să-mi stârniţi curiozitatea?

A zâmbit uşor şi a arătat spre televizor, unde trenul prinsese viteză şi părea că se apropie acum de Timişul de Jos.

— Pariez pe un leu contra a trei kilograme de piersici pe cale să se strice din geamantanul dumneavoastră sau — dacă doriţi — pe programul loto din buzunarul sacoului, că trenul ăsta nu ajunge întreg la Bucureşti. Şi nici călătorii din el!

Mi-am strâns puternic genunchii în mâini, pe sub masă, şi am respirat adânc: se vede treaba că ştia ce am şi în sacou, nu numai în geamantan. Or, sacoul fusese tot timpul pe mine în ultima vreme. Am respirat încă o dată adânc, am mai sorbit puţină cafea şi abia apoi i-am răspuns:

— Riscant pariu, domnule Paul. Ce vă face să fiţi atât de sigur?

— Dacă una dintre marile puteri ar fi înregistrat numai jumătate din discuţia Elenei cu dumneavoastră, de lângă bazinul cu nuferi… Cred că vă daţi seama de ce. Ceauşescu este lipsit de importanţă, în acest caz, pentru ei. Dar Elena şi cunoştinţele ei? Nu prea o văd ajungând întreagă la Bucureşti… Ceauşescu şi prietenul dumneavoastră Virgil vor fi simple victime colaterale în acest caz!

Nu am spus nimic şi am băut mai departe din cafea. Poate că în sinea mea eram conştient de un asemenea lucru şi cred că ăsta era motivul ascuns pentru care-am coborât la Braşov, cu toată împotrivirea lor. Au trecut câteva minute în tăcere, apoi am privit iarăşi în sus, spre televizor, unde se vedea trenul urcând în plină viteză panta uşoară care urma după Timişul de Sus. Elicopterul de unde se filma lua înălţime, aşa că acum se zăreau munţii în perspectivă, până aproape de Predeal. Din Tunelul Mare se vedea cum tocmai iese un tren cu vagoane-cisternă. Am privit în tăcere, sorbind din când în când din cafea, şi la un moment dat am tresărit: deşi cele două linii ferate păreau destul de apropiate, de la înălţimea de la care se filma, aveam impresia că trenurile care se apropiau în viteză unul de altul erau pe aceeaşi linie! Se vede treaba că ceva i s-a părut suspect şi pilotului de pe elicopter, deoarece s-a lansat într-un picaj periculos pentru a se putea filma mai bine. Observase pericolul şi mecanicul de pe trenul cu vagoane-cisternă, care a frânat atât de puternic, încât roţile locomotivei păreau înconjurate de scântei chiar şi de la înălţimea de la care se filma.

Am privit spre Paul, care a ridicat din umeri, apoi a spus:

— Patruzeci şi opt de vagoane cu câte zece tone de kerosen fiecare. Bănuiesc că frânele vagoanelor au fost decuplate şi au fost lăsate numai cele de la locomotivă, ca să amorseze incendiul cu scânteile de la roţi…

Ca într-un film cu încetinitorul, cele două locomotive s-au izbit, apoi cisternele cu kerosen au început să se rostogolească peste trenul prezidenţial. De la scânteile locomotivei sau din altă parte, una dintre cisterne s-a aprins, apoi focul s-a transmis şi la celelalte. Am început să tremur, dar Paul m-a privit şi mi-a spus cu o voce aparent liniştită:

— Foarte profesionist lucrat! Deşi, dacă aş fi fost în locul lor, mi-aş fi luat nişte măsuri de precauţie…

Se pare că îşi luase totuşi cineva şi asemenea măsuri, pentru că dinspre Predeal au apărut două elicoptere. La început, m-am gândit că erau de la vreo televiziune concurentă, şi aşa a crezut şi camermanul care filma din elicopter, pentru că a încercat să focalizeze pe unul dintre ele, pentru a-i vedea indicativul. Deşi focalizase la maximum, se observa clar că nu aveau niciun indicativ pe ele, doar culori militare de camuflaj. În schimb, dedesubt aveau o mulţime de rachete, dacă vedeam eu bine. Şi văzusem bine, pentru că una după alta au început să se desprindă de elicopter; lăsând în urmă câte o dâră albă, s-au îndreptat cu viteză spre locul incendiului. Cameramanul a mutat aparatul de filmat spre cele două trenuri contorsionate şi am putut vedea cum rachetele izbeau nemiloase, una după alta, vagonul în care-ar fi trebuit să fie Ceauşeştii.

— Eu, să fiu în locul piloţilor, aş fi avut mai întâi grijă să nu existe martori. Dar poate nici de-acum încolo nu este prea târziu…

Ca şi cum l-ar fi auzit, camermanul a focalizat încă o dată pe unul dintre elicoptere şi s-a văzut clar cum ultima rachetă se îndreaptă direct spre cameră. Apoi, la televizor au rămas numai puncte cenuşii. Paul a schimbat din nou canalul pe postul cu doamna trupeşă, care părea puţin mai obosită şi mai transpirată, dar altfel nepăsătoare la problemele lumii. I-a dat telecomanda tânărului de la bar, apoi m-a invitat să ieşim. După noi, au plecat încă trei clienţi, printre care şi măturătorul, dar, observând că mă uit la ei, Paul a dat din umeri.

— Nu din cauza lor ar trebui să ne facem griji, domnule profesor! Sunt alte lucruri — mult mai  grave —  care-au fost pornite de acţiunea nesăbuită a prietenului dumneavoastră. Şi nu ştiu când se vor opri, aşa cum nu ştiu nici cum se vor sfârşi. Ca să vă daţi seama cât de gravă este situaţia, ar fi bine să vă spun că s-a discutat şi că s-a avut în vedere, pentru distrugerea trenului, inclusiv varianta nucleară, pentru a se asigura că totul s-a terminat definitiv!

Aproape fără să observ, mă luase iarăşi de cot şi mă condusese spre ieşire, printre grupurile de oameni care stăteau în holul mare al gării şi priveau — la televizoarele instalate în colţuri —  scenele de apocalipsă ale accidentului de tren, reluate iar şi iar…

Ne-am oprit lângă unul dintre ecrane, apoi Paul a adăugat:

— Există grupuri de oameni, sau hai să le zic guverne, pentru care distrugerea Braşovului ar fi fost trecută doar la pierderi colaterale, dac-ar fi avut siguranţa că prietenul dumneavoastră este astfel definitiv înlăturat…

Am oftat adânc, şi am spus:

— Ei, bine, măcar acum s-a terminat.

— Credeţi? a întrebat omul de lângă mine. Chiar credeţi aşa ceva, după cât de bine îl cunoaşteţi pe Virgil?

Am ieşit afară din clădirea gării şi am mai respirat o dată profund, ca şi cum până acum aş fi trăit un coşmar, iar odată ajuns la aer şi la lumină ar urma să mă trezesc din el.

Aici, în Braşov, a început totul — cu exact şapte zile în urmă. Din faţa gării, se poate vedea geamul apartamentului meu. Oare, dacă aş fi bănuit cum avea să se termine, aş fi putut să-l împiedic pe Virgil să ajungă aici?

De parc-ar fi bănuit la ce mă gândeam, Paul s-a aşezat în faţa mea şi mi-a prins mâna liberă, spunându-mi:

— N-are rost să ne gândim la ce-a fost, domnule profesor! Mai bine să privim spre viitor. Deşi nu-mi permit să vă dau sfaturi, poate c-ar fi mai bine ca — după ce încasaţi premiul de la loto — să vă duceţi să vă vizitaţi fiul din Canada. Soţia lui este gravidă în luna a patra, mi se pare, şi — spre bucuria lor — aşteaptă gemeni. Sunt sigur că o să vă facă o bucurie nespusă să vă jucaţi cu nepoţii. De fapt, poate ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâneţi acolo… Dacă vă hotărâţi, vă promit că aranjăm noi să ajungă la dumneavoastră cele o mie de cărţi necitite. Şi, dacă doriţi cu adevărat, o trimitem şi pe Ildiko!

A privit spre geamului apartamentului meu, după care a adăugat:

— Presimt că România va deveni un loc foarte fierbinte în următorul an. E doar o presimţire, dar până acum presimţirile mele nu m-au înşelat niciodată…

Apoi vocea i-a devenit aproape disperată, lucru cu adevărat neaşteptat, ţinând seama de cine îl bănuiam a fi.

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, dacă vă mai întâlniţi vreodată cu Virgil, spuneţi-i să se astâmpere! Doar atât: să se astâmpere, pentru că a deranjat prea multe lucruri, a deteriorat iremediabil prea multe echilibre care oricum erau destul de fragile…

M-am cutremurat, dându-mi seama de implicaţii, şi am vrut să-i răspund, dar el mi-a strâns mâna puternic, m-a privit drept în ochi, ca şi cum ar fi dorit să fie convins că am înţeles mesajul, apoi s-a pierdut în mulţime, înainte să apuc să-i răspund ceva…

SFÂRŞIT

Anunțuri

  1. Pingback: Recenzie: Apocalipsa după Ceauşescu – Sergiu Someşan - Vanilla Moon

  2. Pingback: Serial book addict :Apocalipsa dupa Ceausescu – Sergiu Somesan | Colectionarul

  3. Excelent roman, le astept cu nerabdare si pe urmatoarele din trilogie. Sesizez totusi cateva inadvertente:
    „Ar rrebui dat un termen rezonabil de cel mult 24 de ore ”
    „Aveţi perfectă dreptate, numai că acum am în minte o scenă văzută de curând pe YouTube: o femeie este accidentă şi cade la pământ”
    „Am rămas uimit de faptul că acte evidente de corupţie sau de încălcare a legii, demascate de presă, documentate cu acte şi susţinute de martori şi cunoscute de opinia publică, după câtva timp de pierd aşa, într-un fel de mlaştină vâscoasă.”

    • Din păcate datorită unui blocaj – literar bineînţeles – am amânat continuarea la „Apocalipsa după Ceauşescu”. Tot din păcate nu dispun de timp pentru scris chiar aşa cum mi-aş dori astfel că sunt nevoit să scriu mai mult sâmbăta şi duminica. Oricum anul ăsta va fi publicat şi „Apocalipsa după Virgil”.
      Din fericire chiar cu această lipsa de timp am reuşit să termin romanul U.R.S.S.A – Uniunea Republicilor Sovietice ale Americii care este ceva mai consistent ca dimensiuni:
      296 pagini, hardcover, 148 x 210mm şi săptămâna viitoare va fi deja în librării. Dacă adresa este tot cea de pe bulevardul Decebal din Deva îţi voi trimite un exemplar. Dacă nu aştept pe email adresa unde să îl trimit. Tot din fericire sunt la final cu un alt roman ” Vampirul de pe strada Sforii” pe care sper să îl finalizez în cel mult două, trei luni.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s