Trailere literare

În ultimul timp tot mai multe edituri publică fie pe pagina lor, fie pe diferite bloguri, fragmente din cărțile aflate în pregătire sau chiar din cele deja publicate.

15-poker-movie-trailer

Poate au învățat ceva de la marile case de filme, poate că și-au dat seama că dacă o carte este bună 20 sau 30 de pagini din ea nu pot decât să stârnească apetitul cititorului.

Un exemplu clar este aici:

https://fansf.wordpress.com/2016/11/25/avanpremiera-existenta-de-david-brin/

Aș dori ca acest exemplu să fie urmat de cât mai multe edituri.

Anunțuri

O întâmplare ciudata de pe poezie.ro

Am vrut – și mai vreau încă – să scriu un roman la persoana I din perspectiva unei adolescente. Pentru a testa reacțiile cititoarelor am publicat un fragment de vreo trei capitole pe poezie.ro, bineînțeles sub numele ales să îmi fie pseudonim. Am avut plăcerea să văd că am peste TREI MII de cititori în numai câteva zile până când un gardian de sex feminin al paginii m-a prins că eu sunt unul și același cu tânăra fată și după ce m-a făcut cu ou și cu oțet mi-a blocat contul.

1174829 - ROBOCOP

Orice explicație a fost în zadar parcă vorbeam cu un zid sau și mai rău, cu un robot prost programat care nu poate ieși o iotă din litera celor trei legi a roboticii.

Am recitit în seara asta fragmente generoase din cartea ”Inventica” scrisă de Pierre Verone.

Am recitit astă seara fragmente generoase din cartea ”Inventica” scrisă de Pierre Verone. Nu știu nimic despre autor decât că este român dar nu am mai citit alte cărți scrie de el deși în mod sigur a mai scris. Unchiul ”google” păstrează o tăcere misterioasă în legătură cu el dar asta nu mă împiedică să-i savurez cartea care este o adevărată bijuterie. Mai ales pentru cei care iubesc logica și matematica cel puțin la nivel elementar. În căutarea unui fragment care mi-a atras ceva mai demult atenția – cu speranța că va da naștere unei noi povestiri SF – am ajuns la pagina 99 unde se vorbește nici mai mult, nici mai puțin decât despre ”Realizarea unui televizor retrotemporal”.

retro-tv

Pentru analiza acestui interesant subiect s-a folosit tehnica ”Delphi” pe larg studiată în carte.  Au fost folosiți pentru analizarea subiectului 15 ingineri electroniști, 10 ingineri de altă specialitate, 12 fizicieni, 8 matematicieni, și NUMAI 5 scriitori SF. Această analiză a avut loc în anul 1980 și rezultatul cel mai probabil de realizarea al acestui televizor a fost anul 2012.

Cum au trecut patru ani de atunci și prin ziare nu am citit nimic – iar pe facebook nici atât – s-au întâmplat din două una:

– ori estimările au fost prea optimiste și mai avem de așteptat ceva sau sau chiar decenii.

– ori retrotelevizorul este realizat bine, mersi dar implicațiile ajungerii lui pe mâna populației sunt prea periculoase și este păstrat pentru utilizări… speciale.

Voi ce părere aveți?

Traduttore, traditore sau pudibonderie fără rost

Traduttore, traditore sau pudibonderie fără rost 😦

Am să dau mai întâi fragmentul la care mă refer în engleză: ”In the morning, Ramón poured water over the remains of the fire, then pissed on it just to be sure it was out” și chiar dacă nu m-am gândit la desenul de mai jos, oricum era ceva foarte asemănător:

pissed

În schimb, prin amabilitatea traducătoarei Irina Nistor – pardon Irina Negrea – a fost tradus așa ”De dimineaţă, Ramón a turnat apă peste rămăşiţele focului şi, ca să fie mai sigur, a făcut şi pipi deasupra.” Zău? Îl vedeți pe George R.R. Martin folosind cuvântul pipi despre un om care tocmai a ucis cu un cuțit un ambasador? Eu nu! Fragmentul este din romanul ”Fuga vânătorului” apărută acum câțiva ani la editura Nemira. Eu știam că numai fetițele și băiețeii fac pipi iar restul se pișă sau într-o exprimare mai sofisticată urinează.

M-am uitat în seara asta la un film SF

M-am uitat în seara asta la un film SF-horror. Este vorba de filmul Sorgenfri ( tradus în engleză prin ” What we become” este primul film produs în Danemarca pe tema postapocaliptică.

zombie-danez

http://www.imdb.com/title/tt3547682/?ref_=fn_al_tt_1

Folosește cam toate clișeele întâlnite în astfel de filme dar mai ales toate zgomotele  aferente. Pe lângă zgomotele de fond scârțitoare se adăugau sunetele guturale ale limbii daneze. Rezultatul este oarecum … apocaliptic nu post apocaliptic. Este de remarcat strădania unui regizor care deși face parte dintr-o țară cu o populație vorbitoare de daneză de doar șase milioane de locuitori să dorească să facă concurență Holiwood-ului.

Jocul actorilor este mult exagerat, certurile sunt la ordinea zilei iar finalul… putea lipsi. Toată lumea mușcă pe toată lumea într-o veselie doar o pereche de adolescenți scapă… dacă scapă.

Numai lipsa din dotarea armatei Danemarcei a bombelor atomice face ca la final să nu fie toți bombardați deși pentru efect puteau împrumuta una de la vecinii mai dotați.

Mi-a lăsat un gust amar și un mare semn de întrebare: pot scrie ceva mai bine de atât dar unde naiba să plasez acțiunea? În munții și câmpiile Americi sau în pădurile și munții patriei?

O să mă gândesc la noapte și o să vă împărtășesc ce am hotărât.

M-am uitat la trailerul unui film rusesc

La îndemnul lui assassincg am văzut  trailerul unui film rusesc.

https://assassincg.wordpress.com/2016/11/22/attraction-trailer/

Frumos, interesant și de văzut anul viitor când va apărea în sfârșit.

Localizarea acțiunii este undeva în Rusia, posibil chiar Moscova și asta îmi ridică o problemă: unde să situez pe viitor acțiune romanelor mele?

La cele situate în Romania am fost criticat pentru că prea îmi ”autohtonizez” scrierile.

Mă refer în special la cele cinci romane polițiste:

” Vampirul de pe strada Sforii” – publicat la editura Datagroup în anul 2015,

”Pisica și căpcăunul” apărut în foileton aici:

http://fanzin.clubsf.ro/pisica-si-capcaunul-i/

și citit până astăzi de aproape cinci mii de cititori.

”Comisarul și cei șapte pitici” apărut anul ăsta la editura SmartPublishing

”Justițiarul” apărut la editura Vremea în primăvară și lansat cu turle și trâmbițe la Boockfestul din iunie anul acesta.

Toate volumele se mai găsesc la vânzare în librăriile virtuale ale patriei.

Toat din seria polițistă face parte și romanul ”Comisarul și blestemul sângelui” care face audiență pe la edituri, posibil tot din cauza localizării locale.

Părerea mea este că romanul ”Comisarul și blestemul sângelui” este cel mai bine realizat din toată seria poate tocmai din cauză că jumătate din acțiunea lui se petrece în afara țării 😦

Oare de ce această atracție pentru romanele care își desfășoară acțiunea în străinătate? Explicația cu exotismul locurilor descrise mă poate satisface până la un punct. Iar dacă ar fi așa atunci pentru străini acțiunea unui roman din Romania nu ar trebui să pară la fel de exotică? Ar trebui să le traduc ca să aflu asta…

 

 

Preiau de la Tudor Călin Zarojanu

Preiau de la Tudor Călin Zarojanu care prelungește uimirile lui Tudorel Urian:

Am renunțat de mult să încerc să înțeleg care sunt criteriile după care o carte are succes – și nu mă refer la succesul de masă, ci la cel din rândurile intelectualilor;

bebe-mirat
– să înțeleg care sunt criteriile după care un critic apreciază o carte (drept care nu mă mai șochează că același volum sau autor e ridicat în slăvi de un critic și tăvălit pe jos de altul);
– să înțeleg politicile editoriale;
– să înţeleg cum poţi vorbi despre o carte fără să o fi citit sau despre un autor fără să știi mai nimic despre el;
– să înţeleg cum poţi cumpăra sau primi o carte (eventual chiar de la autorul ei) şi să n-o deschizi niciodată; sau, dacă o deschizi, să nu-i spui niciodată măcar „Drăguță!” sau orice altceva, de bine sau de rău.

Dar cel mai mult m-a impresionat asta:
De aceea, cred că scriitorii trebuie să scrie ceea ce și așa cum simt nevoia să scrie; editurile să publice ceea ce socotesc ele că e mai bine; criticii să scrie ce consideră ei că au de scris, despre ce cărți consideră că trebuie să scrie; iar cititorii să citească acele cărți care le plac și să vorbească sau nu despre ele.
Altceva nu cred că avem de așteptat.

Un scurt fragment – violent – și din ”Justițiarul”

Un scurt fragment – violent – și din ”Justițiarul”

Rotation of IMG_0073

Dacă tot este la reducere aici m-am gândit să vă ofer și un scurt fragment poate vă fac poftă de lectură pentru serile lungi de iarnă ce vor veni:

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/justitiarul-323584.html

”Acum era aici, gata să se apuce de treabă. Cufundat în gânduri cum era, abia într-un târziu își dădu seama că fata de la bar îl întreabă ceva:

― Mai doriți ceva, domnule? Ne pregătim să închidem… În timp ce plătea, fata îi șopti, având grijă să nu fie auzită de cei din jur:

― Domnule, vă văd străin. Aveți grijă după ce ieșiți… Locurile pe-aici devin destul de periculoase după ce se lasă întunericul. Mai bine luați un taxi…

Îi mulțumi cu un zâmbet și plecă după ce-i lăsă un bacșiș generos. Nu era un loc de care să-și amintească, dar văzuse pe-o hartă a Bucureștiului că de acolo nu trebuia să facă prea mult ca să ajungă în Ferentari. Își pipăi cu mâna dreaptă stiletul prins de braț și, privind în stânga și-n dreapta, ca să se asigure că nu-l vede nimeni, îl scoase ușor din teacă. Mulțumit de ușurința cu care îl putea manevra, îl puse înapoi. Rupse o bucată de hârtie dintr-un afiș, o mototoli și-o băgă în pantoful drept. Încovoie umerii și porni la drum șchiopătând.

Nu avu de mers mult pentru că, pe-o străduță întunecată, trei tineri i-au tăiat calea și s-au răsfirat strategic ca să nu poată trece de ei.

― Ia uite, Scubi, ce-avem noi aici! spuse unul dintre ei, care părea mai solid, spre al doilea, care se ținea mai în spate.

Al treilea părea novice de tot, pentru că stătea mai într-o parte. Cel care vorbise părea a fi masculul alfa al grupului și Pruteanu își dădu seama că, dacă voia să rezolve repede treaba, cu el trebuia să-nceapă. Se gândi că judecă în aceiași termeni ca atunci când înfruntase o haită de lupi în Alaska. Atât că atunci avea o pușcă, iar acum numai un stilet. În schimb avea mult mai multă știință despre cum să înfrunte o astfel de situație. Încovoie și mai mult umerii și spuse c-o voce plângăreață:

― Nu mă răniți, vă rog. Vă dau tot ce vreți…

― Fii sigur de asta, gagiule… Ia scoate telefonul, biștarii și ce mai ai pe-acolo…

Cu aceeași voce plângăreață spuse:

― Nu am decât o mie de euro. Acum i-am scos de la bancă, fiindcă am de plătit o datorie. Masculul alfa rânji spre cel din spate:

― I-auzi, Scubi! Gagiul ăsta vrea să-i plătim noi datoria.

Cei din spate au început să râdă, iar masculul alfa se întoarse spre Pruteanu, liniștit și complet nepregătit pentru ce avea să urmeze:

― Bine, bine te iertăm… numai scoate biștarii!

Pruteanu s-a mai apropiat puțin și-a întins mâinile spre el, iar cei din spate au avut impresia că i-a dat ceva. I-a dat, dar nu banii la care se aștepta, ci una din loviturile învățate de la unul din mulții maeștri în artele marțiale pe care-i avusese. Greu nu este să ucizi, mai ales când ai un stilet în mână, ci s-o faci în așa fel încât să nu atragi atenția și,
mai ales, în așa fel încât sângele să nu țâșnească din rană, ci să se scurgă în interiorul corpului. Lucru foarte greu, dar nu imposibil pentru cineva care cunoștea „lovitura ascunsă” a maestrului Chung Fong. N-a scos imediat stiletul din rană, iar cei din față au avut impresia că șeful lor s-a înecat și-a tușit pentru a-și limpezi gâtul.

—Prinde-l! Nu vezi că pică? a spus Pruteanu către cel numit Scubi și acesta, înainte de a-și da seama ce face, își sprijini șeful, pentru că văzuse și el că se clătina.

În timp ce era ocupat să-și sprijine șeful, Pruteanu îi făcu și lui o mică butonieră, de aceeași manieră și, lăsându-i pe amândoi în plata Domnului, se îndreptă spre cel de-al treilea. Așa cum se aștepta, curajul la genul ăsta de oameni era dat de grup, sau poate că era mai corect să spună haită. Nu se gândi prea mult la semantica cuvintelor, pentru că cel de-al treilea membru, dându-și seama că ceva nu-i în regulă, voi să elibereze locul de prezența lui. Dar Pruteanu fu mai rapid decât el și-l prinse de-o mână. Îl trase mai aproape de cei doi care, căzuți grămadă, agonizau pe trotuarul îngust. Îl puse în genunchi lângă ei și așteptă. La capătul stradelei se văzu silueta unui pieton pregătit să vină spre ei, dar văzând la lumina slabă a becului o scenă care nu-i inspira încredere, preferă să se întoarcă și să-și caute alt drum, mai sigur. Pruteanu îl prinse de guler pe cel de-al treilea și-l aplecă și mai mult spre cei doi care, în sfârșit, nu mai mișcau. „Lovitura ascunsă” nu oferea o moarte prea rapidă, în schimb era una sigură.

― Îi vezi? întrebă Pruteanu și omul ținut în genunchi lângă cele două cadavre scânci ceva și clătină iute din cap.

― Vrei s-ajungi și tu ca ei?

Omul clătină violent din cap și Pruteanu zâmbi amintindu-și ce-i spusese unul din instructorii lui: nimic nu convinge mai repede un om să vorbească decât mirosul de sânge proaspăt. Se pare că era adevărat, așa că scoase din buzunar fotografia Sabrinei împreună cu o lanternă și i-o arătă celui care aștepta în genunchi:

― O cunoști? O clipă vru să nege, dar privind mai bine cele două cadavre de la picioarele lui, dădu din cap că da. Înghiți câteva noduri și răspunse gâtuit:

― A omorât-o Fane Mafiotu’ zilele trecute.

― Singur?

― Singur, pentru c-a vrut s-o țină numai pentru el, dar aia a vrut să fugă și, ca să nu-l dea-n gât, i-a făcut felul.

Pruteanu se gândi câteva clipe imaginându-și scena, apoi întrebă:

― Știi unde stă Mafiotu’ ăsta? Cum cel așezat în genunchi ezită să răspundă, își înteți puțin strânsoarea și cel de jos se grăbi să răspundă:

― Nu știu unde are casa, dar stă mai mult pe la „Cățeaua leșinată”.

― Asta ce dracu’ mai e? întrebă ușor exasperat Pruteanu.

― E un bar… e la numai câteva străzi distanță.

― Îl găsesc eu… spuse Pruteanu și ținându-i capul fix, îi reteză carotida dreaptă, ferindu-se de jetul de sânge care oricum țâșnea în față, stropindu-i pe cei doi ciraci morți. Înainte de-a ieși de pe străduță se opri sub singurul bec și chiar dacă nu lumina cine știe, își examină cu grijă hainele, dar nu se vedea nici o pată de sânge. Avea să se controleze mai bine înainte de-a intra în hotel, dar pentru „Cățeaua leșinată” arăta suficient de bine. Dintr-un coș de gunoi recuperă o cârpă și-și șterse bine stiletul înainte de-al pune înapoi în teacă.

„Cățeaua leșinată” era mai degrabă o bodegă decât un bar. În față avea și-o grădină de vară, cu câteva mese, acum pustie și întunecoasă. „Cum nu se poate mai bine” își spuse Pruteanu și se apropie de geamurile murdare ale localului. Înăuntru părea că are loc o adevărată petrecere, pe care nimeni nu se arăta dispus s-o părăsească. Oricum nu avea altceva de făcut decât să aștepte, pentru că nu putea risca să intre și să fie văzut de toți din cârciumă cum stă de vorbă cu Fane Mafiotu’. După aproape o jumătate de oră răbdarea îi fu răsplătită și ușa de deschise, lăsând să iasă un chefliu destul de treaz ca să se poată sta de vorbă cât ce cât cu el. Îi ieși în întâmpinare și spuse cu o voce blândă:

― Bună seara, domnule! Aș vrea să vă rog ceva… Chefliul nu părea să fie în toane prea bune, pentru că întrebă morocănos:

― Tu ce vrei, mă? Cine dracu’ ești și tu, că nu te știu?

― Am treabă cu Fane Mafiotu’… Chefliul păru ceva mai liniștit:

― Păi, du-te și fă-ți treaba cu el. Tocmai s-a urcat pe scenă să cânte cu Adi Grande. Du-te la el până nu se face de râs, că n-are voce deloc…

Pruteanu scoase o hârtie de o sută de euro și-o arătă celuilalt:

― Fratele meu a deschis o gogoșerie și i s-a spus c-ar fi bine să-i dea lui Fane o mie de euro… ca să nu fie probleme…

Cel din fața lui aprobă dând din cap, cu ochii la hârtia de o sută de euro.

― S-a gândit foarte bine, frac-tu. Dar de ce n-a venit el?

― E mai timid și m-a trimis pe mine. Și nici eu nu m-aș duce să-i dau mia de euro acolo, de față cu toți oamenii dinăuntru. Uite, v-aș da o sută de euro dacă l-ați chema până afară…                Chefliul nu mai spuse nimic. Înhăță bancnota și se întoarse clătinându-se în cârciumă. N-au trecut mai mult de două minute și Pruteanu l-a văzut ieșind, iar de data asta era însoțit de-un tânăr mușchiulos, care părea un client fidel al sălilor de forță. „N-o să-i ajute prea mult mușchii de data asta” își spuse Pruteanu gârbovindu-se și luând atitudinea umilă care plăcea atât de mult micilor potentați ai zilei.

― Ia fă-te încoace, bă! spuse Fane cu o voce pătrunsă de importanță.

Pruteanu privi în jur să vadă dacă mai era cineva, dar nu se vedea nimeni, așa că se apropie cu pași înceți de cei doi. Erau pe terenul lor, siguri de ei, așa că i-a surprins complet nepregătiți. Cu o singură lovitură fulgerătoare îl trimise pe chefliu în lumea viselor și se întoarse spre Fane Mafiotu’, care nu-și revenea din stupoare:

― Ce mama dracului crezi că faci aici?

Vârful stiletului, înfipt câțiva milimetri în gâtul lui, îl făcu să-și reconsidere opțiunile:

― Un pâs dacă aud, gâtul tău va fi făcut arteziană. Ai înțeles?

― Da, șopti Fane. Cu stiletul la gâtul lui, Pruteanu scoase fotografia Sabrinei și i-o arătă tânărului la lumina care venea de la geamul cârciumii.

― O cunoști? întrebă el.

Fața lui Fane Mafiotu’ se lumină a înțelegere:

― Stai așa! A fost o încurcătură. Zău că n-am vrut s-o omor… Vroiam doar să mă distrez puțin cu ea, dar proasta a-nceput să țipe și-a trebuit să…
Pruteanu nu mai așteptă să termine. Întoarse stiletul cu mânerul spre el apoi, cu o lovitură fulgerătoare în tâmplă, îl trimise și pe el în lumea viselor. Îi trase pe Fane și pe chefliu în întunericul din spatele meselor din grădina de vară. „Lovitura ascunsă” a maestrului Chung Fong avea tot atâta efect și dacă era aplicată unor oameni leșinați și unor oameni conștienți. O clipă se gândi să-l lase în viață pe chefliu, dar nu putea risca, pentru că-i văzuse destul de bine fața și nu știa cât de bun este desenatorul de portrete al Poliției. Oricum, după săptămânile petrecute singur prin câmpurile de zăpadă din Alaska, psihologul companiei a concluzionat că a dezvoltat o formă atipică de psihopatie. „Păi, să nu-l dezamăgim pe bietul psiholog” șopti el și le aplică celor doi lovitura bătrânului maestru. Îi lăsă agonizând și părăsi cartierul în pași de plimbare. Pe drum a mai fost oprit de două ori de mici grupuri de tineri, dar, deși a fost tentat să-și folosească stiletul, pe ei s-a mulțumit să-i pocnească scurt și să-i lase amețiți și nedumeriți de rapiditatea omului care-i lovise. Când a ajuns în locuri mai luminoase, a găsit un taxi și, plătind cursa înainte, a reușit să-l convingă pe șofer să-l ducă până pe strada Sirenelor, care era la câteva sute de metri în spatele hotelului. Cum n-a văzut nici o pată de sânge pe haine nici la luminile strălucitoare din fața hotelului, a luat calm cheia de la recepție și-a urcat în cameră. Treaba pe care o avea de făcut o făcuse și ar fi putut pleca chiar în aceeași noapte înapoi, numai că nu se grăbea. Mai întâi pentru că nu prea mai avea unde să se ducă… Și-apoi, era curios să se mai plimbe prin București, chiar dacă nu-l mai recunoștea absolut deloc.”

Vă spuneam de”Comisarul și cei șapte pitici”

Vă spuneam de”Comisarul și cei șapte pitici” că poate fi găsit la preț redus aici:

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-de-divertisment/politista/comisarul-si-cei-sapte-pitici-325679.html

Comisarul si cei sapte pitici-cov

M-am gândit să vă ofer și un scurt fragment din primul capitol:

”Prin mintea lui Octavian treceau o mie de gânduri: probabil că era un admirator secret al Violetei şi cum, în serile când se credeau neobservaţi, schimbaseră câteva gesturi tandre, probabil că-l făcuse gelos.

— Hei, stai puţin să-ţi explic, începu el, dar bărbatul nu părea să îl asculte, ci studia cu atenţie mecanismul arbaletei, iar Octavian se străduia să-şi aducă aminte dacă aceasta avea piedica pusă ori nu.

Se pare că uriaşul se dumirise între timp cum funcţionează mecanismul, pentru că o apropie la mai puţin de un metru de fruntea piticului:

— De la distanţa asta e imposibil să ratez, mormăi el.

— Mărul este puţin mai sus… începu să spună Octavian, dar chiar în acel moment bărbatul apăsă trăgaciul şi săgeata i se înfipse în frunte, cu un zgomot ciudat de rupere şi zdrobire a oaselor străpunse.

De la o distanţa atât de mică, săgeata de oţel îşi păstră întreaga putere, astfel că, după ce îi străpunse craniul, se înfipse adânc în trunchiul ulmului pitic, cufundându-l pe Octavian într-un întuneric pe care nici o dâră de lumină nu îl mai putea străpunge.

Cu o clipă înainte de a mai înceta să gândească, un fragment de idee îl mai bântui: „Ce bine că nu am chemat-o pe Violeta cu mine în seara asta…”

Bărbatul uriaş privi curios spasmele piticului, apoi, după ce corpul acestuia încetă să se mai mişte, aruncă arbaleta într-un tufiş şi scoase din buzunar un petic de hârtie pe care îl prinse cu un bold de pieptul cadavrului. Apoi, folosindu-se de un cleşte puternic, îi tăie degetul mic de la mâna stângă şi îl puse într-o pungă transparentă. Zâmbind absent, îl vârî în buzunarul de la spate al pantalonilor şi se îndreptă spre ieşirea din parc cu paşi mari şi egali. Abia după ce părăsi ultima alee, îşi scoase de pe mâini mănuşile transparente, din latex, şi le aruncă într-un coş de gunoi.”