ROZI

(Povestire din volumul „Sapte flori erotice” sub tipar la Editura „Vremea”) 

            Era sâmbătă şi eu, poetul ieşit la pensie, cum mă numise un coleg lipsit de umor, eram la datorie şi-mi pregăteam rubrica săptămânală. Toată lumea din redacţie mă cunoştea drept „bătrânul poet“, dar prea puţini ştiau că eu nu numai că nu publicasem în viaţa mea măcar o plachetă de versuri, dar nici măcar, ca tot românul, o poezie, acolo, de formă nu mă învrednicisem să scriu. O să mă întrebaţi, atunci, cum se împacă apelativul de poet cu lipsa mea de operă poetică. Povestea e mai lungă şi mai complicată, dar destul de savuroasă ca să merite câteva minute de atenţie. La începuturi, mai tânăr şi ceva mai pletos fiind eu, când m-am angajat la ziar se prea poate că arătam cam stingher, destul că cineva a asociat sfiala mea cu un oarece aer poetic, astfel că m-am trezit peste noapte mai-mare peste pagina literară a ziarului. Tot atunci, căutând prin

DELIA

 (Povestire din volumul „Sapte flori erotice” sub tipar la Editura „Vremea”) 

„Eu n-o mai iubesc dar mă-ndeamnă  
O umbră şi-un vechi obicei  
Să trec în amurgul de toamnă  
Prin dreptul ferestrelor ei.” 

Nimic nu-mi displace mai mult decât să încep un text punând drept motto, un fragment de proză sau câteva versuri, eventual celebre, pentru că e ca şi cum aş trage  eventualului cititor de mânecă: hei, ai grijă, vezi că urmează ceva  cel puţin la fel de valoros!

Sper ca refrenul romanţei să nu fie prea cunoscut şi nici să nu îndepărteze din faţa textului pe cei ce nu iubesc romanţele. Chiar dacă povestea în sine este destul de romantică şi plină de o mulţime de coincidenţe. Mă îndreptam cu trenul spre Teaca, locul unde s-a întâmplat de am auzit prima dată cântată romanţa asta. Era vara şi eram hotărât să vizitez toate locurile pe unde copilărisem şi pe unde mi-am petrecut tinereţea. Şi cum spunea undeva Umberto Eco de multe ori rădăcinile nu sunt căutate din nostalgie ci doar pentru a regăsi sentimentul confuz că am crescut dintr-un trunchi neştiut. Voiam să aflu acel trunchi şi să mă simt o mlădiţă a lui. Se ivise ocazia să plec de tot din ţară, nu eram încă hotărât dar simţisem nevoie să revăd, aşa preventiv, câteva locuri care