Şansa noastră s-a numit Adam

Adam B. era într-una dintre cele mai nefericite zile pe care şi le putea aminti de câţiva ani buni încoace. Adevărul este că toate întâmplările care concurau acum la nefericirea lui i se mai perindaseră aşa, din când în când, prin viaţă, dar întotdeauna separat şi mai ales lăsând câte o săptămână, două între ele, suficient ca el să-şi revină şi să înceapă să-şi facă iar iluzii, pe care destinul urma să i le spulbere de altfel foarte repede.

Şirul ghinioanelor a început încă de dimineaţă, când a descoperit în cutia poştală o scrisoare de la Camelia; bineînţeles că fusese adusă de poştaş încă din după-amiaza zilei precedente, dar a trebuit ca el să caute în cutie tocmai dimineaţă şi să-şi strice astfel toată ziua. Mai primise el şi altădată scrisori incendiare, dar de data asta dulcea copilă de pe malurile Dâmboviţei era categorică în exprimarea sentimentelor ei.

Îi scria, printre altele, că nu înţelege de ce pentru. câteva clipe de dulce rătăcire e obligată să-i suporte prezenţa de fiecare dată când vine el prin Bucureşti: „Gata, ajunge!“, îi scria ea exasperată spre finalul scrisorii, mărturisindu-şi prin aluzii fine fericirea ce ar cuprinde-o dacă nu i-ar mai vedea niciodată nici privirea linguşitoare, şi nici mutra de şobolan bănuitor.

Oricât ar părea de ciudat, pe Adam nu l-au deranjat atât pretenţiile Cameliei de a întrerupe legătura, cât mai ales modul categoric şi deosebit de vehement în care erau formulate, asta ca să nu mai vorbim de comparaţiile deosebit de plastice din finalul scrisorii.

Deci privirea lui intensă, prin care încerca să aducă un modest omagiu modului absolut încântător în care Mama Natură aşezase cele cincizeci şi două de kilograme ale Cameliei, ei i se părea a fi o simplă privire linguşitoare. Ba mai mult, figura lui blazată, de intelectual rasat, care se îndoia din principiu de fidelitatea femeilor şi de marile adevăruri ale ştiinţei, ar fi după ea o vulgară mutră bănuitoare.

Pe moment, amintindu-şi câteva clipe de dulce intimitate când oricum problemele ontologiei nu valorau prea mult, fu tentat să-i ierte totul şi să compună cât mai repede o scrisoare în care să încerce o conciliere. Din nefericire, chiar în acel moment ochii îi căzură peste cuvintele „şobolan bănuitor“. Ei bine, nu! Asta era ceva ce demnitatea lui ultragiată nu putea digera aşa de uşor, drept care a dat un ordin imperativ neuronilor să întrerupă sinapsele care duceau spre amintirea ei.

La birou, întâmplarea a făcut să îl aştepte o lucrare urgentă ai cărei coeficienţi trebuia recalculaţi în funcţie de noile consumuri. Mai mult chiar, lucrarea era aşteptată de şeful de birou, care trebuia să le comunice la fel de urgent noii coeficienţi partenerilor străini. Dar, în loc de coeficienţi şi consumuri, Adam nu vedea decât scrisoarea Cameliei (o pusese deasupra dosarului, aşa că era firesc) şi tocmai ajunsese la concluzia că ar fi bine să-şi concentreze atenţia asupra altei fete, care ar şti să-i aprecieze aşa cum se cuvine calităţile. Era deja cu gândul, şi cu ochii, de altfel, la varianta Nina, o încântătoare brunetă plină de cârlionţi şi de temperament, care tasta de zor ceva la un calculator din apropiere, şi tocmai studia o posibilă abordare a problemei când în birou intră şeful să-i ceară coeficienţii. Se prea poate ca gândul lui Adam să fi trecut de faza tatonărilor iniţiale, ba suntem chiar siguri de asta, pentru că mult prea mult din temperamentul Ninei se putea întrezări în privirea lui strălucitoare aţintită asupra ei, drept care nu-l zări pe şeful de birou decât când acesta ajunsese în faţa lui. Mult prea târziu pentru a-şi muta privirea de la cârlionţii variantei alese, dar suficient pentru a-şi aduce aminte că Nina era pasiunea secretă a şefului. Acesta aruncă o privire spre Nina, una spre dosarul neatins, şi-i şopti şuierat:

— Vino afară, Adam! – exact pe tonul pe care îl folosise pe vremuri un alt şef cu alt Adam pe care îl prinsese dându-i târcoale secretarei lui, ba mai mult, mâncându-i fructele din mărul pe care făcea experienţe fitotehnice.

Cunoscând în mare povestea, Adam tremura amintindu-şi că, după toată tărăşenia, cei doi fuseseră scoşi din schemă şi trimişi undeva unde nu le-a fost prea uşor.

Din fericire, conflictul cu actualul şef a fost de proporţii ceva mai reduse, şi Adam a fost scos numai pe coridor. Şeful era cunoscut drept o persoană discretă, iar în birou erau prea multe fete tinere pentru a-şi putea etala, aşa cum ar fi dorit, rarităţile lingvistice păstrate pentru astfel de ocazii. Dar o dată ajunşi pe coridor…

Ei bine, sunt momente în viaţă când e mai bine să fim discreţi, şi se pare că acum a sosit unul dintre ele… 

Ca şi cum toate aceste lovituri ale sorţii, destul de bine ţintite, nu ar fi fost îndeajuns, destinul îi mai pregătise pentru aceeaşi zi încă vreo două-trei de acelaşi calibru, parcă numai de dragul de a demonstra că, deşi probabilitatea ca toate aceste întâmplări să se petreacă în aceeaşi zi este destul de redusă, din când în când Doamna Şansă pleacă pe la amici să bea un ceai şi uită să se mai întoarcă, iar probabilităţile, rămase de capul lor, se amuză jucându-le şi astfel de farse bieţilor oameni.

Drept care, spre seară, bietul Adam, dezgustat pe drept cuvânt de viaţă, se hotărî să facă o mică plimbare în parcul de la marginea oraşului, să se mai liniştească. Nimic mai simplu, parcul era pustiu, luna părea să caute perechile de îndrăgostiţi (le căuta degeaba, venise o trupă rock în localitate şi îndrăgostiţii erau la concert) , era deci o atmosferă numai bună pentru a-şi linişti nervii agresaţi de stresul cotidian şi de întâmplările mai sus pomenite. Luna, în lipsa clienţilor obişnuiţi, îşi concentrase asupra lui Adam întreaga ei putere de seducţie şi începea puţin câte puţin să-şi facă efectul.

După un timp destul de scurt, deja i se părea că vede viaţa mai în roz şi chiar începu să surâdă satisfăcut, felicitându-se pentru ideea de a veni în parc, când observă că vede totul în roz pentru că de sus venea o lumină verde. Cum Adam era prin excelenţă o fire analitică, poate că în alte condiţii ar fi stat să studieze mai pe îndelete fenomenul, care i se părea de-a dreptul ciudat, dar acum nu-şi putea permite acest lux pentru că îşi dădea seama, ca un cititor consecvent al literaturii despre Cazuri Încă Neelucidate ce era, că se îndreaptă cu paşi repezi spre o întâlnire de gradul doi.

A ajuns la concluzia asta când a observat că lumina verde era emisă de… da, cu părere de rău şi în ciuda tradiţiei, nu putea să numească obiectul care atârna deasupra lui „farfurie zburătoare“. Părea mai degrabă (pentru a nu părăsi bucătăria) o uriaşă solniţă din care cineva golise toată sarea şi o înlocuise cu reflectoare care acum îl luminau indiscret pe Adam. Solniţa zburătoare bâzâi câteva minute deasupra lui, ca şi cum l-ar fi studiat, apoi se deplasă la vreo zece metri mai în faţă şi ateriză greoi. După toate aparenţele, întâlnirea de gradul doi a lui Adam avea toate şansele să se transforme în una de gradul trei, drept care, instinctiv, îşi potrivi cravata şi-şi aranjă puţin părul, cu gândul să le facă o impresie cât de cât onorabilă extratereştrilor.

Spre lauda lui, trebuie să arătăm aici că nici un moment nu s-a gândit să întâmpine violent reprezentanţii îndepărtatei civilizaţii, cum auzise că au procedat câţiva şerifi de prin Texas. Unii cititori mai meticuloşi ar putea obiecta că nici nu avea dotarea tehnică necesară, inginerii de pe la noi nefiind dotaţi cu Colt-uri, nici măcar după o ceartă zdravănă cu şeful. Ei bine, reproşându-le acestora faptul că ne obligă la divagaţii tocmai în momentele-cheie ale acţiunii, ne vom mulţumi să observăm că duminica, spre marginea parcului, obişnuiau să iasă la iarbă verde cei din oraş; veneau de obicei cu autoturismele, aşa că profitau de acest binevenit răgaz şi mai schimbau la maşină o bujie, un filtru de ulei, ba chiar uleiul, aruncând apoi ce le prisosea prin tot parcul, astfel că lui Adam i-ar fi fost foarte la îndemână să le adune. Asta ca să nu ne complicăm vorbind şi despre contribuţia celor fără maşini, care îşi aduceau şi ei obolul alcătuit mai ales din sticle goale şi cutii de conserve. Dacă ar fi vrut, Adam ar fi putut deveni mai eficace chiar decât un şerif texan!

Din fericire însă, atât pentru el, cât şi pentru noi, în loc să nutrească planuri belicoase, se mulţumi, după cum am mai spus, să-şi aşeze cravata şi părul; se opri apoi curios să vadă ce o să mai urmeze.

Din obiectul zburător oprit în faţa lui coborâră trei fiinţe destul de asemănătoare cu oamenii (ne pare rău pentru cei care îndrăgesc tradiţia, dar nici măcar verzi nu erau), ba se pare că şi obiceiurile le aveau asemănătoare cu ale omului, pentru că cel care părea a fi şeful îl împinse în faţă pe altul, mai mic şi mai amărât, spunându-i:

— Ia du-te mai aproape şi vezi dacă nu muşcă, nu înţeapă, nu distorsionează spaţiul, nu opreşte timpul, nu anulează vreo dimensiune sau nu… – şi urmară câteva noţiuni pe care Adam, în ciuda pregătirii sale multilaterale, nu reuşi să le priceapă.

(Nu vrem să jignim pe nimeni, drept care nu ne vom apuca aici să explicăm lucruri atât de simple cum ar fi modul în care s-a putut Adam înţelege cu extratereştrii: ni s-ar părea ceva de-a dreptul superfluu.)  

Fiinţa mai mică şi mai amărâtă făcu prudentă câţiva paşi spre Adam şi se opri la o distanţă rezonabilă.

— Nu face nimic, şefu’. Nu-i periculos!

— Nu face nimic… nu face nimic…, îl maimuţări celălalt, furios. Aşa mi-ai spus şi cu vulcanul ăla noroios de pe Venus, şi când m-am dus lângă el… ştii ce am păţit… Du-te mai aproape!

— Nu-i nevoie, se crezu Adam dator să intervină. Dacă mă puteţi înţelege, vă spun eu: sunt o fiinţă raţională, şi în consecinţă nu sunt agresiv.

— Da, te înţelegem, răspunse morocănos cel care părea a fi şeful. Am captat pe drum încoace câteva emisiuni de televiziune şi am văzut cât de raţional ştiţi să vă exterminaţi unii pe alţii… În sfârşit, sunt probleme care nu ne interesează. Vrem numai să te avertizăm să nu faci vreun gest necugetat, pentru că avem mijloace să-l contracarăm. Am venit aici cu o misiune şi sper să ne ajuţi de bunăvoie să ne-o ducem la capăt, pentru că altfel… – şi ochii, pe care oricum îi avea ieşiţi puţin din orbite ca la un exoftalmic, i se bulbucară ameninţător spre Adam.

— Bineînţeles că am să vă ajut, bâigui acesta nefericit, înghiţindu-şi discursul de bun venit pe care ar fi vrut să-l ţină. Numai că nu prea pricep cum am să vă pot ajuta eu, care…

— Am să-ţi explic în câteva cuvinte despre ce este vorba. Noi suntem prospectori de râs… Nu, nu este vorba despre animalul pe care ţi l-ai reprezentat acum în minte, lynx lynx, cum îi spuneţi voi, ci de actul prin care o fiinţă raţională îşi exprimă bucuria, veselia. Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun… În sfârşit, nu cred că fac o greşeală dacă îţi spun că în râs este ascunsă o energie formidabilă, dar după penuria energetică în care vă zbateţi îmi dau seama că sunteţi încă departe de a-l folosi. În consecinţă, am dori să testăm câtă energie conţine râsul fiinţelor de pe această planetă, pentru că, ţin să-ţi mărturisesc, există fiinţe care, deşi râd cu gura până la urechi, parcă aşa se spune, emană descurajant de puţină energie. Nu este nevoie să pricepi mai mult, esenţial este numai să vrei să ne ajuţi, pentru că altfel…

— Aş vrea, bineînţeles, numai că…

Adam ar fi vrut să le explice că poate nu este cel mai potrivit, după nefericitele întâmplări prin care trecuse în cursul zilei, pentru a le arăta cât de veseli sunt pământenii.

— Să nu-mi spui că nu cunoaşteţi râsul pe planetă, se burzului şeful. Am captat emisiuni în care am văzut cum săli întregi se prăpădeau de râs la ceea ce numiţi voi filme comice…

Se întoarse spre cel de-al treilea extraterestru, care părea a fi un tehnician, pentru că în tot acest timp manevrase retras nişte aparate.

— Ai pregătit detectorul?

Acesta înclină tăcut din cap şi aduse mai aproape de Adam o maşinărie complicată.

— Începe cu testul unu! Spune-i un banc adaptat la planeta asta. Tehnicianul se dădu lângă Adam şi începu cu o voce monotonă şi plângăreaţă să-i povestească un banc răsuflat despre un soţ ţinut sub papuc de nevastă.

— De ce nu râde? se încruntă şeful spre tehnician.

Acesta ridică din umeri.

Adam nu râdea, imaginându-şi că o soartă asemănătoare ar fi avut probabil şi el dacă ar fi făcut prostia ca până la urmă să se căsătorească cu Camelia.

— Mai zic unul? întrebă tehnicianul.

— Lasă, făcu şeful. Poate exemplarul nostru este sensibil numai la excitanţi vizuali. Trecem aşadar la testul doi. Proiectează-i filmul acela comic pe care l-am înregistrat.

Tehnicianul apăsă un buton, şi pe peretele întunecos al aparatului apăru un dreptunghi luminos, unde începu să se deruleze o cunoscută comedie cu un şef care obişnuia să-şi tortureze subalternii cu cele mai rafinate chinuri pe care le putea născoci, film care stârni asociaţii dureroase în sufletul lui Adam, dar nici măcar un singur zâmbet.

— Poate se preface, îşi dădu cu părerea extraterestrul mai mic şi mai amărât, care îi testase lui Adam agresivitatea.

— Nu se preface, spuse nedumerit şeful, îl ţin sub observaţie telepatică. Se întoarse rugător spre Adam: Uite ce te rog eu aşa, în particular. Nu ne putem întoarce la Bază şi să spunem pur şi simplu că nu am reuşit să testăm câtă energie conţine râsul pământenilor. Trebuie să ducem o înregistrare, altfel ne taie ăia de la primă. Pune-te în locul nostru şi încearcă să înţelegi! Hai, fă un efort şi râzi niţel!

Tehnicianul se apropie cu sonda aparatului şi Adam scoase un hohot de râs anemic în care reuşi să concentreze toate nefericitele întâmplări de peste zi.

— Opreşte, opreşte! sări în sus, alarmat, tehnicianul.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? se apropie îngrijorat şeful de el.

—Extraordinar, îi răspunse acesta. Aşa ceva nu am mai pomenit! Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde, pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare.

Privind înspăimântat spre Adam, îl trase pe şef mai într-o parte şi îi şopti:

— Rugaţi-l să nu mai râdă până plecăm, altfel ne descarcă rezervoarele şi nu mai decolăm niciodată de aici.

Şeful se scărpină încurcat în cap, gest destul de asemănător cu al pământenilor aflaţi în aceeaşi situaţie, dar îşi reveni relativ rapid, dovadă că nu fusese numit chiar degeaba şef al expediţiei.

— Ascultă, se dădu el aproape de Adam, fă un efort şi nu mai râde până plecăm noi.

Ar fi vrut să-l şi ameninţe, dar de teamă să nu pară caraghios preferă să se abţină şi făcu un gest scurt spre tehnician.

Acesta pricepu şi începu să strângă febril aparatura. În câteva minute au fost gata şi s-au urcat în solniţă, aruncând priviri neliniştite spre Adam, care parcă voia să le spună ceva şi nu-şi găsea cuvintele. Îşi reveni abia după ce nava extratereştrilor se pierduse undeva printre stele.

— Drum bun! şopti el trist în urma lor.

Sunt sigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a reacţionat, învinuindu-l că din pricina unor motive personale a ratat contactul cu o civilizaţie extraterestră. Nu ştiu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-şi petreacă restul zilelor undeva prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închişi într-o cameră unde să li se proiecteze zi şi noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune.