Când ai doi copii mici în casă, unul de trei şi celălalt de patru ani, ţipetele şi zgomotele cele mai neaşteptate sunt ceva la ordinea zilei, oricât am încerca să ţinem sub control decibelii atât eu, cât şi consoarta. Totuşi, ţipătul care s-a auzit în după-amiaza zilei de joi a fost mai puternic decât multe altele şi părea că de data asta pluteşte pe culmile exasperării. Tocmai mă aşezasem pe canapea şi aşteptam binemeritata cafea, când ţipătul mi-a dat de înţeles că, dacă voiam cafea, trebuia să mi-o prepar singur. Nu eram foarte interesat de motivul ţipătului, dar cum aşa mi se părea că este politicos, am întrebat:
— Ce-au mai făcut de data asta, dragă?
O pauză, cât consoarta să-şi mai ia o doză bună de aer şi să aducă unele ajustări coardelor vocale.
— Nu ce-au mai făcut ei, ci ce ai făcut tu?
Cum situaţia se complica, am abandonat poziţia lenevind-culcat în aşteptare şi mi-am luat o figură preocupată, îndreptându-mă spre locul crimei. Crima se pare că avusese loc în debara, loc în care ţineam o mie şi unul de lucruri până aveam să câştig la loto şi să cumpăr o casă dotată cu un atelier de bricolaj corespunzător. Soţia din dotare stătea în uşa deschisă a debaralei şi privea crunt înăuntru:
— Ce-i asta? m-a întrebat ea scurt, când am ajuns destul de aproape.
Am privit şi eu curios peste umărul ei, dar nu am văzut decât ceea ce se vedea de obicei: câteva cutii în care cândva o să aranjez şuruburile şi piuliţele care acum erau înşirate ici şi colo, un pistol de lipit fără cablu, un aparat de măsură, câteva pânze de bomfaier ruginite, chei de 13-14 din crom-vanadiu, un furtun de la duşul din baie, un osciloscop cu tubul spart, trei condensatori, dintre care unul variabil, rezistenţe, siguranţe, mă rog, tot ce mai are nevoie omul prin casă.
Am dat din umeri nedumerit pentru că mi se părea că priveşte spre condensatorul variabil:
— Un condensator, ce să fie? şi am dat să îl iau în mână.
— Nu-l atinge! ţipă ea scurt, dar nu am ascultat-o pentru că îl atinsesem de nenumărate ori, fără să păţesc nimic, pe când condensatorul ăla încă mai era activ şi plin de volţi şi făcea parte din etajul final al unui radioemiţător pe care îl construisem pe vremuri, când eram radioamator.
— Nu ăla, preciză consoarta şi arătă mai mult din priviri spre furtunul de la duş. S-a mişcat şi mi-a făcut cu ochiul!
M-am tras puţin înapoi şi am privit-o mai bine. Era mai palidă ca de obicei şi în mod sigur era extenuată. În ultimul timp, din cauza unor termene presante la serviciu, mi-am luat destul de mult de lucru acasă şi le-am cam lăsat pe cele două mici bestii în seama ei. Începeam să regret, în fond, fiecare dintre noi are o limită şi se pare că a ei tocmai fusese atinsă, aşa că mi-am pus o mână pe umărul ei, când am prins cu coada ochiului o uşoară mişcare în debara. Şi nu era condensatorul, ci tocmai furtunul cu pricina.
— Uite! a ţipat iar soţia, de-a dreptul înspăimântată. Iar se mişcă!
De data asta, priveam fix spre furtun, aşa că am văzut fără nici o urmă de îndoială cum în capătul dinspre noi s-a deschis un ochi căprui, care ne-a privit scurt, apoi s-a închis iar.
— Ce mama dracului este asta? am răbufnit eu şi am luat un patent aflat la îndemână de pe unul dintre rafturi.
— Vorbeşte frumos, că te pot auzi copiii! m-a apostrofat consoarta grijulie ca întotdeauna la educaţia celor mici.
Cei mici erau undeva pe hol şi, ca de obicei, încercau să împartă ceva ce nu se putea împărţi, aşa că nu grija lor o purtam, ci pe a drăciei din debara care ne spiona. O clipă mi-a trecut prin cap ideea că, poate, în transă, am făcut vreun montaj din revista Tehnium, de care nu mai ştiam, dar era puţin probabil să fi ajuns atât de uituc peste noapte. Din holul apartamentului, ţipetele erau acum însoţite de lătrăturile micului terrier, care probabil că îşi cerea şi el vehement partea din ceea ce încercau să împartă copiii, fapt care mă împiedica să mă concentrez ca lumea.
Oricum, nu aveam timp de ei pentru că trebuia să demonstrez lumii că eu sunt masculul alfa, aşa că am împins uşor furtunul cu patentul. Ochiul s-a deschis iar şi m-a privit încruntat. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama că privirea era încruntată, din moment ce lipsea o frunte pe care să apară cutele corespunzătoare, dar am priceput asta suficient de repede încât să retrag precaut patentul.
Sub ochi a apărut ceva care părea o guşă neagră şi abia când a început să vorbească mi-am dat seama că era un difuzor.
Ochiul s-a făcut un pic mai mare, apoi şi-a dres vocea şi a spus:
— Eu sunt Gică!
Sunt sigur că Napoleon, Cezar sau Alexandru cel Mare s-ar fi descurcat mai bine ca mine, dar eu am putut doar să zic:
— Încântat de cunoştinţă! Eu sunt Matei, iar ea e Dina, soţia mea.
— Ştiu, a spus drăcia din faţa noastră. Mi-au fost implementate toate datele despre voi înainte de a fi adus aici. Bănuiesc că aţi luat la cunoştinţă despre Ordonanţa de Urgenţă prin care se distribuie fiecărei familii câte un Ghid Individual Complet Autonom, pe scurt câte un GICĂ.
Văzându-ne cam nedumeriţi, adăugă:
— S-a publicat alaltăieri în Monitorul Oficial şi de vreo săptămână numai despre asta se vorbeşte la televizor. Aveţi un noroc teribil: prin tragere la sorţi, aţi fost aleşi să fiţi una dintre primele familii monitorizate.
Ziare nu mai citeam de mult, iar la televizor parcă auzisem eu ceva, dar când ai doi copii mici în casă care tocmai au învăţat cum se umblă cu telecomanda, e cam greu să mai vezi vreo ştire atâta vreme cât nu se transmite pe canalele de desene animate. Ceva vag auzisem şi pe la serviciu, că după adoptarea ACTA şi a legalizării urmăririi şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a conexiunilor de internet se va trece la pasul următor, dar nu îmi imaginam că voi fi urmărit de furtunuri de duş.
Am văzut o uşoară mişcare sub furtun şi o pereche de şenile îşi făcu apariţia până la picioarele noastre, astfel că am observat că sub ceea ce părea a fi un furtun era şi un corp asemănător unui tanc de jucărie teleghidat. Proastă alegere, mi-am spus, dar nu am avut când să aprofundez ideea.
— Îmi daţi voie, vă rog? spuse mica arătare şi se strecură printre noi. Am fost plasat ieri, aici, de o echipă de intervenţie, dar acum va trebui să fac un mic tur pentru a mă obişnui cu apartamentul, apoi voi fi în permanenţă gata să vă acord tot sprijinul pentru a vă ajuta să vă comportaţi aşa cum ar trebui să o facă nişte cetăţeni model ca dumneavoastră şi pentru a înregistra tot ce se întâmplă în această locuinţă.
„Să mori tu!“, mi-am spus eu, văzându-l că se îndreaptă spre holul unde cei doi copii încă se mai ciondăneau în surdină.
Am privit lung spre consoarta mea şi amândoi am ridicat din umeri, aşteptând desfăşurarea evenimentelor, care era oarecum previzibilă.
Nu a trecut un minut, că din hol s-a auzit un ţipăt de bucurie:
— Uraaa! Ne-ai cumpărat încă un tanc teleghidat! a strigat plin de încântare băieţelul mai mare. Acum trei luni le cumpărasem unul adevărat, care a rezistat numai vreo trei zile, şi asta pentru că în primele două m-am jucat mai mult eu cu el.
— E al meu! a ţipat peltic cel mic şi eu am încercat să îmi imaginez scena.
Mezinul era cel mai mic, dar era mai îndesat, mai încăpăţânat şi pare-se că un pic mai motivat, pentru că în mai puţin de un minut a apărut în uşă triumfător, târând un capăt de furtun după el, urmat de cel mare, care ţinea într-o mână o şenilă, iar în cealaltă ce mai rămăsese din corpul bietului Gică. Erau secondaţi de micul terrier, care părea puţin abătut pentru că din toată tărăşenia el se alesese doar cu difuzorul. Oricum, îl ţinea bine şi nu părea dispus să se despartă de el.
— Binecuvântate fie animalele şi copiii, spuse sec nevastă-mea şi plecă să aducă coşul de gunoi.
Președintele Americii, Harry Martin, era obosit după interminabila ședință cu oamenii de afaceri care solicitau tot felul de favoruri în numele unor mai vechi promisiuni. Aveau și ei dreptate, dar ar fi avut nevoie ca de aer de o jumătate de oră, să stea liniștit cu ochii în tavan și să uite de toate.
În loc de asta, Andreea Price, șefa grupei din Serviciul Secret care asigura paza în dimineața aceea, băgă capul pe ușă ca să-i comunice că este solicitat de urgență în camera de comandă de către secretarul de stat și președintele comisiei științifice. O ședință neprogramată dintre cele pe care le ura cel mai mult.
Cum Andreea nu știa nimic despre motivul pentru care era chemat, nu i-a rămas decât să mai bea o ultimă gură de cafea din ceașca de pe masă și să o urmeze docil. Nu era prea des solicitat în camera de comandă, dar de obicei, când era chemat acolo, era chemat pentru un motiv serios.
După ce au ajuns în cameră, a fost surprins de mulțimea celor care erau acolo. De obicei se întâlneau cel mult trei-patru oameni, plus specialiștii care asigurau comunicațiile și legăturile cu restul lumii.
De data asta, începând de la președintele CIA, șeful FBI, șeful de stat major și o întreagă liotă de oameni de știință care făceau parte din comisia științifică, erau acolo și îl priveau cu niște figuri care nu prevesteau nimic bun.
S-au ridicat toți când a intrat, iar după ce le-a făcut semn să ia loc, profesorul Owen, directorul comisiei științifice, a rămas în picioare.
—Bună ziua, domnule președinte! Îmi pare rău că mie îmi revine neplăcuta sarcină să vă dau una dintre cele mai rele vești din ultimul timp. Am fi putut să ținem ședința și în sala obișnuită, dar informațiile sunt ultrasecrete, încât am considerat necesar să o ținem aici pentru că din câte știu e cea mai sigură cameră din lume.
Președintele, care știa bine cât de limbut este profesorul Owen, îi scurtă vorba.
—Ai dreptate, dar dacă s-ar putea, ar fi perfect să treci direct la subiect! Și dacă se poate, în cât mai puține și mai simple cuvinte, în așa fel încât să înțeleg și eu!
—Așa o să fac, domnule președinte. Vreau să vă vorbesc despre virusul Zika, care se numește așa după pădurea tropicală Zika din Uganda și unde a fost identificat prima dată în anul 1947. Se transmite la fel ca multe alte boli prin mușcătura unui țânțar și produce simptome minore: dureri de cap, febră moderată, dureri articulare și eventual eczeme care trec de la sine în câteva zile.
—Păi și atunci care ar fi problema și de ce ne-ar interesa pe noi?
Profesorul Owen oftă adânc înainte de a continua:
—Virusul Zika este cel mai mic virus cunoscut până acum, are în jur de 0,4 microni, iar un micron este a mia parte dintr-un milimetru. În anul 1890, profesorul german Carl Flugge a descoperit ceea ce au fost denumite apoi picăturile lui Flugge. Mărimea lor este aproape dublă decât a virusului Zika și el a fost la un pas de a lua premiul Nobel pentru această descoperire, asta ca să vă dați seama cât de importantă este. Pe scurt, el a demonstrat că o ființă umană, și prin extensie orice mamifer, expulzează în aerul respirat aceste picături. Nu este nevoie de strănut sau de tuse, este suficient să respire cineva într-o încăpere și, în câteva minute, din cauza microcurenților de aer, aceste picături ajung în toate colțurile încăperii, indiferent cât este de aerisită sau dacă are sau nu aer condiționat. Pentru că au o greutate redusă, ele persistă ore sau chiar zile în șir prin aer. Așa ne îmbolnăvim în mod curent de gripă, rubeolă sau de alte boli comune. Este suficient să intrăm într-o încăpere unde a fost o persoană bolnavă cu ore sau zile în urmă.
—Pare destul de înspăimântător, admise președintele, dar parcă în viața de zi cu zi nu se întâmplă chiar așa.
—Așa este, acceptă profesorul și apoi explică. În primul rând, fiecare organism este înzestrat cu un sistem imunitar care dacă lucrează eficient elimină virușii atașați picăturilor Flugge, mai ales dacă sunt în cantitate mică. Ca să se declanșeze boala, trebuie ca organismul să fie invadat de o încărcătură virală suficient de mare încât să depășească puterea sistemului imunitar de a-l neutraliza.
—Foarte interesant, dar în principiu toate probleme astea le cunoșteam mai mult sau mai puțin, așa că întreb iar: de ce ne-am adunat aici?
—Pentru că întâmplător, absolut întâmplător, cum se fac de obicei toate marile descoperiri, s-a descoperit de către ruși, din cauza unor interferențe, un virus cam de cinci ori mai mic decât virusul Zika. Până una-alta, i-au zis Zika doi. Numai câteva sute de mii de molecule adunate la un loc și care sunt totuși un virus. Și care se poate foarte ușor multiplica. Posibil să existe de milioane de ani pe Terra, dar deoarece nu provoacă boli grave, nu a fost băgat în seamă. Sau este posibil ca el să fi apărut doar în ultimii ani din cauza schimbărilor care se petrec zilnic în jurul nostru. Și nu ar trebui să ne închipuim vreo clipă că evoluția a încetat odată cu apariția omului pe pământ. Ea își vede în continuare de treaba ei și cu noi, și fără noi. Și fără tehnologia avansată folosită în ultimii ani poate că nici acum nu ar fi fost descoperit. Și trebuie să precizez că din milioanele de molecule pe care le conține un virus, pe noi de interesează doar două grupuri: cele care fac posibilă replicarea lui și cele care provoacă boala în sine. Iar grupul de molecule care provoacă boala în sine este destul de mic, așa că mă gândesc că dacă cineva ar atașa această parte a unui virus ucigaș părții care provoacă replicarea la virusul Zika-doi ar rezulta…
—Un virus ucigaș extrem de mic și care ar pluti cu zilele în aer. Am tras concluzia bine? întrebă președintele.
—Perfect, domnule președinte, îl aprobă profesorul Owen.
—Dar de ce naiba ar face cineva așa ceva?
Profesorul Owen ridică din umeri:
—Mă gândesc eu la ceva, dar vă las pe dumneavoastră să trageți concluziile.
În timp ce președintele se încruntă gândindu-se ce să răspundă, directorul CIA interveni în discuție:
—Zilele trecute, un agent care urmărea o cu totul altă pistă a descoperit de-a dreptul întâmplător că Rusia a comandat un milion de măști multistrat cu diametrul de filtrare de sub 0,01 microni. Și când israelienii le-au spus că nu există așa ceva și că trebuie să facă niște cercetări și investiții care vor costa destul de mult, rușii au spus că nu contează, doar să le livreze mai repede măștile.
A intervenit și șeful de stat major care a spus pe un ton morocănos:
—Domnule președinte, dacă rușii, care stau atât de prost cu banii, investesc în așa ceva, cred că e cazul să o facem și noi. Degeaba avem noi tancuri și portavioane moderne dacă ne mor oamenii pe ele. Cu cât investim mai repede, cu atât mai bine.
Președintele s-a întors spre directorul CIA și i-a spus:
—Aș putea să pariez că dacă rușii vor așa ceva, mai sunt cel puțin cinci țări care vor proceda la fel. Te rog să pui toate tunurile pe ei și să afli, dacă se poate, cu ce virus vor să combine drăcia asta de Zika doi. E foarte urgent. Ca să știm din timp ce fel de vaccin să preparăm.
—Și totuși, virusul ăsta, Zika doi, nu este periculos în niciun fel? întrebă președintele.
—Nu, domnule președinte. Există în miliarde de exemplare în fiecare organism uman și nu are niciun efect notabil. Se înmulțește însă exagerat de repede și persistă foarte mult în aer. Rezistă și la frig, și la uscăciune extremă, fără să pățească nimic. Acolo unde găsește o bucățică de proteină, halește o bucată sau două din ea și în loc de un virus Zika avem trei… sau trei milioane, depinde câtă mâncare are la dispoziție. Iar dacă stăm să ne gândim că prin procesul normal de descuamare a pielii fiecare om pierde milioane de particule de piele moartă în fiecare zi, imaginați-vă că acești viruși Zika, chiar acum servesc micul dejun din noi.
—Eu nu le dau nimic, a spus președintele în glumă, ascunzând mâinile la spate.
Toți au râs. Secretarul de stat a spus:
—Ca și cum Dumnezeu ar dori să termine iar cu rasa umană, dar nu mai are apă pentru un nou potop. Poate s-a hotărât să ne inunde de data asta cu virusul ăsta…
Deși secretarului de stat gluma i s-a părut foarte bună, nimeni nu a râs la ea.
Ședința s-a încheiat la fel de brusc cum a început, dar toți cei care au participat la ea au plecat din sală mult mai îngândurați decât atunci când au intrat.
Capitolul 2
Moarte, călătorie și puțină zbenguială
Prima amintire pe care Eva o avea despre moarte era de la înmormântarea bunicii ei. Cam cu vreo zece ani în urmă. Curios este că nu despre bunica ei își amintea și nici despre moartea ei. Înmormântarea în sine fusese o imensă plictiseală. Câțiva preoți cântau pe nas niște cântece plictisitoare lângă o cutie de lemn maro, iar bunica ei nici măcar nu se vedea, deși ea presupunea că este în cutie. Oricum, nu se vedea. După ce au terminat de cântat, au băgat cutia în groapă și au pus-o pe ea să arunce primul bolovan. Pe urmă nu a mai băgat-o nimeni în seamă, iar ea a început să se plimbe printre morminte.
La un moment dat, i s-a părut că aude pe cineva plângând și când s-a apropiat, a văzut că era o cățelușă care săpa de zor sub o placă de beton unde fusese probabil îngropată stăpâna ei. Era slabă, nemâncată și însetată, iar labele din față le avea însângerate de la cât săpase în zadar. S-a gândit să se ducă să-i caute o cutie, să-i aducă măcar puțină apă.
Lângă ea a apărut un bărbat uriaș, sau așa i s-a părut ei, fiindcă era mai firavă. El a spus că îi aduce degeaba apă, fiindcă nu vrea să mănânc și nici să bea apă. Era paznicul cimitirului și, ca să o convingă, a scos de după piatra de mormânt o cutie de conservă și o sticlă de apă.
—Ia, încearcă să-i dai tu, poate de la tine vrea.
A turnat câteva picături de apă în cutia de conservă și a apropiat-o de botul cățelușei. Biata cățelușă a întors ochii spre ea ca și cum i-ar fi spus:
—Nu apă vreau, fetiță dragă, ci pe stăpâna mea înapoi!
A luat-o în brațe strângând-o cât putea de tare, ca să-i transmită toată dragostea și compasiunea ei. Cățelușa i-a acceptat câteva clipe îmbrățișarea, apoi s-a întors la săpatul ei zadarnic. Mai târziu, la școală, când a învățat despre mitul lui Sisif, așa și-l imagina: ca o cățelușă albă care săpa în zadar.
Eva a început să plângă cu lacrimi atât de amare, încât paznicul, cât era el de solid, i-a spus:
—Fetiță dragă, du-te… că, uite, te caută familia. Și pe urmă mă faci și pe mine să plâng. Au trecut sute de oameni pe aici și nu am plâns după niciunul și acum mă faci să plâng după Emma. Așa scrie pe cureaua cățelușei.
Locuia destul de aproape de cimitir, așa că a doua zi a mai făcut un drum și a luat pentru orice eventualitate și o sticlă de apă cu ea. Paznicul cimitirului era deja lângă mormânt, cu o lopată în mână.
—A murit azi-noapte și chiar dacă nu e voie să îngropăm animale în cimitire, mă gândeam că nu ne vede nimeni. Chiar mă gândeam dacă o să apari să îți iei rămas-bun de la ea.
Emma era atât de mică și de slăbită că bărbatul i-a săpat groapa în doar câteva minute.
—Crezi că ar trebuie să zicem ceva? a întrebat Eva. Fiindcă preoții ăia au vorbit o grămadă la mormântul bunicii mele.
—Nu există rugăciuni pentru câini, dar putem inventa noi una! Hai să zicem amândoi: să-ți fie țărâna ușoară, dragă Emma, și drum lin până la stăpâna ta!
Au zis amândoi asta, apoi Eva a acoperit-o cu palmele pe cățelușă și la cap i-a pus micul medalion din alamă în formă de cruce, pe care îl purta la gât.
A plecat și pe urmă nu a mai trecut pe acolo, chiar dacă ocazional mai ajungea de sărbători pe la mormântul bunicii ei.
În viață, chiar dacă durerea după cățelușa moartă i s-a mai atenuat, a rămas pentru totdeauna că acesta ar putea fi maximum de durere pe care îl putea simți cineva.
Și-a adus aminte de Emma peste ani, când a văzut-o pe Dora, cățelușa dirigintei care părea identică cu Emma. Erau adunați toți elevii clasei a XI-a a Liceului de Artă care așteptau instrucțiunile pentru tabăra de creație în care urmau să plece.
Și Dora o iubea pe Eva, fiindcă atunci când a intrat în curtea școlii s-a smucit din lesă și a ținut-o tot într-o fugă până la Eva, ca să o ia în brațe.
Diriginta clasei a XI-a, care putea fi considerată deja a clasei a XII-a fiindcă tocmai terminaseră anul, era denumită de toți „Majurul” și își merita pe deplin renumele, fiindcă avea nu numai vocea puternică, dar și tonul unui majur din vechea armată. Se numea Amalia Colțea și numele zău că i se potrivea, pentru că părea foarte colțuroasă, cel puțin la prima vedere.
—Eva, să faci bine să nu mi-o alinți iar ca data trecută, dar nici Dora și nici Eva nu păreau să o bage în seamă fiindcă se piguleau de zor, de parcă nu s-ar mai fi văzut de o grămadă de ani! Plus că erau preferatele dirigintei, chiar dacă din motive diferite.
O ținea minte pe doamna Colțea încă din primele ore de desen pentru că după ce i-a privit câteva lucrări, i-a spus încet, de parcă nu ar fi vrut să audă și ceilalți elevi:
—Eva, ești genială, dar ai grijă că toate marile genii au partea lor de nebunie. Ai grijă când o fi să apară nebunia ta, să o dirijezi spre ceva care să te ajute, nu să te distrugă!
Se aflau în curtea liceului 22 de elevi, 2 profesori și două microbuze care tocmai au sosit gata să plece la o tabără de desen din Predeal.
Diriginta nu îi însoțea, dar avea de gând să organizeze totul ca la carte ca ea să poată dormi liniștită până i se întorc elevii. Uneori, când era într-o dispoziție melancolică, îi numea „puiuții ei”.
A bătut din palme și s-a lăsat o liniște mormântală:
—Nu are rost să vă spun ce sfori a trebuit să trag că să vă pot trimite în tabăra de creație de la Predeal. Sper să vă întoarceți cu un premiu pe măsură și să păstrați ordinea și disciplina așa cum v-am învățat.
A aruncat ochii roată asupra lor și le-a spus:
—O singură plângere din partea personalului de la internat despre felul cum vă purtați și trimit microbuzele după voi. Fără băuturi, fără jointuri și fără excese de nicio natură!
—Văd că perechile au fost oarecum făcute: profesorul Pușcașu va merge cu primii 11 elevi, conform tabelului. Profesoara Balu va fi în următorul microbuz cu ceilalți 11 elevi. Disciplină și ordine, ca să nu ne faceți liceul de râs. În afară de asta, vă va urma în tabăra de creație și Apostolescu Marcel, care va participa chiar dacă nu este din clasa noastră, dar el are propria lui mașină de două locuri în care o va lua și pe Eva, care a fost bolnavă până săptămâna trecută și nu am trecut-o pe lista mare fiindcă nu știam dacă va putea participa.
Un început de hohot de râs s-a pornit dinspre cei 22 de elevi care ascultau, dar care a fost repede înăbușit sub privirea de foc a dirigintei. Hohotitul pornea de la faptul că Eva era considerată cea mai frumoasă și mai cuminte fată din liceu. Toate femeile de serviciu o numeau „păpușa Barbie”, iar talentul îi era demonstrat de numeroasele premii internaționale care erau etalate cu mândrie pe holurile liceului. Începutul de hăhăit venea de la Marcel, care era considerat cel mai fustangiu băiat din liceu. Avea și de ce. Chiar dacă nu era prea frumușel, ba părea puțin pocit dacă îl priveai dintr-o parte, tatăl lui era senator și îi permitea băiatului cam de toate. Mereu venea la școală cu mașini de lux, dar firea lui era destul de afurisită și devenea de-a dreptul detestabilă, în afară de cazul în care era dornic să cucerească vreo fată, când era numai lapte și miere. Cel puțin până o „rezolva”, așa se lăuda el.
Când l-au văzut că apare cu BMW-u lui decapotabil în curtea liceului, atât diriginta, cât și mama Evei i-au făcut semn să se apropie de ele.
Erau prea departe ca să se audă ce au vorbit, dar din când în când Marcel aproba cu o voce spăsită:
—Da, doamnă, sigur că da, doamnă, bineînțeles că da, doamnă.
După ce femeile au terminat de spus ce aveau de spus, Eva s-a urcat în mașină, s-a așezat comod și după ce și-a pus centura de siguranță a făcut cu mâna mamei ei, ceilalți elevi au făcut și ei cu mâna părinților care și-au făcut timp să îi însoțească, iar micul convoi a pornit la drum.
—Noi o să mergem puțin mai încet, că altfel, când ajungem la Posada, murim încet în urma lor, o să vezi.
—Bine, facem cum vrei tu, că doar tot la Predeal ajungem. Sunt însă curioasă ce te-au instruit aproape un sfert de oră…
—Păi, în rezumat ar fi cam așa: să nu te ating nici măcar cu o floare.
A schimbat viteza și, ca din greșeală, i-a atins piciorul.
—Vezi tu, au zis mult și bine să nu te ating nici măcar cu o floare, dar nu au spus nimic despre mâini.
A zâmbit și Eva involuntar, iar înainte de a intra în Ploiești, el i-a mai atins ca din greșeală piciorul.
—Asta chiar e necesar? a întrebat ea făcând pe supărata.
—Nu chiar, dar când te-am atins prima dată, mi s-a părut că simt așa un fior, ceva special, așa că acum am vrut să mă conving. Și sunt sigur că și tu simți același fior, numai că ți-e jenă să recunoști. Uite, acum pun mâna mai încet, ca să ai timp și tu să te convingi.
A atins-o iar, de data asta mai aproape de chiloți și, într-adevăr, parcă a simțit un fior. Dar ținând seama de faptul că niciodată niciun băiat nu o mai atinsese acolo, poate că era firesc.
—De data asta, mi-am dat seama că ești virgină, din cel puțin două motive:
Poate că ar fi trebuit să încheie aici discuția, mai ales ținând seama de reputația lui, dar curiozitatea ei a fost mai puternică, așa că a întrebat:
—Care sunt alea?
—Păi, unul dintre motive este că de fiecare dată când pun mâna pe piciorul tău, de fiecare dată o pun cu unu-doi centimetri mai aproape de păsărica ta, iar tu strângi din picioare ca și acum ai încerca în felul acesta să îți aperi sigiliul.
Oare așa făcea? Toate erau prea noi pentru ea, așa că nu își putea conștientiza emoțiile.
Ca să schimbe vorba, a întrebat:
—Și al doilea motiv?
—Al doilea motiv este simplu: mi-a spus mama ta!
—Ți-a spus mama mea așa ceva? a întrebat ea consternată.
—Da, a spus și a mai spus ceva. Că după ce vii de la Predeal, prima vizită o vei face la ginecolog, iar dacă nu mai ești virgină, îmi taie puța. Iar ca să mă convingă, a scos și un cutter din geantă.
Parcă nu-i venea să creadă așa ceva! Atât de obsedată era maică-sa de virginitatea ei?
Au schimbat subiectul și a întrebat-o despre viața ei și dacă are un iubit. Avea. Și avea chiar și un film cu el, pe care i l-a arătat. El era la Liceul de Muzică și cânta dumnezeiește. În film, nici nu mai privea partitura, ci doar îi cânta cu ochii în ochii ei. Erau iubiți aproape de un an și i-a spus că nu numai că nu au făcut dragoste, ci nici măcar nu a sărutat-o. Doar o dată, la o despărțire, dar era o sărutare așa… ca de copii, ușor pe buze.
—Nu-mi vine să cred așa ceva, a spus el și părea de-a dreptul stupefiat. Păi și atunci, de ce-i mai zici iubit?
—Pentru că îl cunoaște mama, are încredere în el și uneori mă duc cu el la spectacole și la filme.
—Atunci îți este prieten, nu iubit. Nu zic neapărat că trebuie să faceți sex, ca să vă numiți iubiți, dar măcar câteva mozoleli tot ar fi trebuit să aveți. Ai avut vreun orgasm?
—Aste este o treabă prea intimă ca să o spun unui băiat pe care îl cunosc de trei ore.
El a mormăit ceva și a schimbat discuția,
Urâțel cum era, Evei i se părea că Marcel este totuși un băiat de treabă. Prima senzație că de fapt el este cu totul alt om în lume și că se poartă așa de bine doar cu ea a avut-o la o benzinărie de la intrarea din Câmpina, când au oprit să cumpere ceva.
Au oprit să își ia câte un sandvici și un suc, iar ea a intrat și la toaletă. Când a ieșit, a văzut un alt Marcel, cu totul schimbat. Avea ochii injectați de furie, iar vocea îi devenise parcă aspră și de nerecunoscut. Și toate astea numai fiindcă o femeie cu un copil în brațe l-a rugat să o lase pe ea prima, fiindcă cel mic își pierdea răbdarea. Până și vânzătoarea era consternată de accesul lui brusc de furie. Poate a văzut-o cu coada ochiului, fiindcă atunci când a ieșit ea din toaletă, și-a schimbat cu 180 de grade comportamentul. Dar secundele alea cât l-a văzut cu fața injectată au făcut-o să-și dea seama că era genul de om care credea că i se cuvine totul. Nu a putut să își dea seama dacă era așa din naștere sau funcția tatălui său l-a făcut să devină așa.
Nu l-a întrebat nimic pe drum despre asta, dar și-a dat seama că nu poți cunoaște un om după numai câteva ore petrecute împreună.
După ce au trecut de Sinaia, drumul a deveni mai bun și mai liber, așa că ea și-a scos telefonul și a început să vorbească cu Florin, iubitul ei… sau doar prieten, după cum spusese Marcel.
I-a povestit că a trecut de Sinaia, iar el a spus că îi este dor deja de ea și abia așteaptă să se întoarcă.
—Te pup, Florin, a încheiat ea discuția, iar Marcel a început să rânjească.
—O fi având bietul Florin podul plin de pupături. Când de întorci acasă, arată-i și tu o sărutare franțuzească, să simtă omul că trăiește.
După ce au trecut de niște curbe periculoase, Marcel a tras mașina pe dreapta, într-o parcare.
—Scuză-mă, dar am ore întregi de când conduc, aș vrea să fac vreo zece minute pauză, mai ales că se lasă întunericul și aș vrea să mi se obișnuiască puțin ochii. Poți să ieși și tu, abia îți mai miști puțin picioarele, dacă tot le ai atât de frumoase.
Au ieșit și au început să privească în jur. Se aflau undeva pe lângă Bușteni și era o zonă plină de minunății, iar Marcel i le arăta una după alta.
—Da, le văd, a spus Eva, munții din jur sunt minunați, florile de pe ei, la fel, norii plutesc ca niște Cupidoni, dar eu nu înțeleg de ce, dacă toate astea sunt atât de frumoase, te uiți mereu la mine și nu la ele.
—Eva, am să fiu sincer, se mai apropie el un pic de ea. Nori, munți și nori, am mai văzut, dar fată mai frumoasă decât tine, nu.
A mai făcut un pas și a luat-o în brațe:
—Știu că de obicei sărutările se fură, nu se cer, dar eu te rog să mă lași să te sărut o dată.
Nu a așteptat răspunsul ei și gura lui i-a acoperit buzele. O clipă a strâns buzele și a închis ochii, dar el mirosea atât de frumos, încât fără să vrea și-a descleștat maxilarul și a simțit cum limba lui se lipește de limba ei. Limba lui, toată gura lui avea un gust teribil de plăcut și i s-a părut că această clipă nu se mai termină. Avea un gust minunat și fără să vrea a scos un geamăt de plăcere. O mână a lui i s-a strecurat pe sub bluzița subțire și s-a oprit pe sfârcul ei, mângâindu-i sânul cu mișcări acaparatoare. Câteva mașini care au trecut pe lângă ei au claxonat, dar ei nu le-au băgat în seamă.
Când, în cele din urmă, totul s-a terminat, ea se clătina, așa că a fost nevoie de ajutorul lui ca să își revină și să poată intra în mașină.
—Știi, a zis el după ce a pornit mașina, acum, că tot am devenit un pic, doar un pic, mai intimi, pot să îți spun un banc, așa… mai de șantier, cum îi zic eu, dar care îți jur că are farmecul lui.
Cum Eva nu a zis nimic, el a început să spună bancul:
—Cică o mămică din asta cam ca a ta, obsedată de virginitatea fetei ei, se duce cu ea la controlul ginecologic și îi spune doctoriței: „Doamnă doctor, am venit să vedem dacă floricica fetiței mele mai este intactă sau e ruptă?”. Intră doctorița cu fata în cabinet și când iese îi spune mamei:
—Doamnă dragă, nu este vorba numai de floricica fetiței dumneavoastră care este ruptă, dar pe deasupra are și ghiveciul spart!
Chiar dacă nu a înțeles ea foarte bine dedesubturile bancului, a zâmbit ușor, a roșit la fel de ușor și a privit pe geamul mașinii brusc preocupată de peisajul din jur.
—Of, văd că acesta nu ți-a plăcut! a comentat Marcel și a adăugat: mai spun unul singur și pe urmă promit că mă astâmpăr până ne întoarcem în București.
Văzând că ea nu spune nimic, a început:
—Tot o mămică din asta obsedată de virginitatea fiicei ei își ducea lunar fata la controlul ginecologic, până când fata, exasperată, i-a spus:
„Mamă, vrei să te oprești odată cu controale astea penibile? Îți dai seama cât de nasol mă simt să mă duc să desfac de fiecare dată picioarele la doctorul acela?
—Știu, fata mamei, dar să știi că este spre binele tău!
—Spre binele meu pe dracu! Am 19 ani, simt și eu nevoia de mângâierea unui băiat. Din cauza ta am început să mi-o trag în fund numai ca să fii tu liniștită! Și știi ceva, chiar a început să îmi placă!
De data asta, Eva a râs. Nu chiar în hohote, dar a râs, așa că după ce au trecut de Azuga și a văzut că s-a liniștit cât de cât, i-a zis:
—Acum pune mâna pe telefon, sun-o pe mama ta și spune-i că imediat intrăm în Predeal, ca să fie liniștită.
A lăsat-o să termine de vorbit, apoi i-a spus:
—Acum telefonează profesorului Pușcașu, fiindcă el se ocupă de cazare, și roagă-l să-ți rezolve o cameră în care să fii singură.
Eva a făcut ochii mari și a întrebat:
—Păi… și ce motiv să-i bag?
—Spune-i că ți-a revenit răgușeala și că îți este frică să nu transmiți cuiva răceala.
—Păi, de ce să fac așa ceva?
—Pentru că pe la ora unu, când se culcă lumea, eu vin și bat de trei ori la ușa ta.
—De ce ai face asta?
—Ei, și tu? Ca să mai stăm de vorbă despre tehnica graficii în cărbune, pentru că am auzit că ești specialistă. Cea mai bună din toată școala.
Totul s-a întâmplat exact cum a programat Marcel, iar pe la ora unu noaptea, când și-a făcut apariția Marcel, avea cu el și un bloc de desen, și o bucată de cărbune.
—Astea pentru ce sunt? a întrebat mirată Eva.
—Păi, am auzit că ești foarte talentată la desen, așa că trage tu câteva linii în cărbune ca să avem o motivație dacă ne surprinde cineva. Iar dacă ne întreabă de ce la ora asta, spunem că așa sunt artiștii, imprevizibili și desenează când și cum le vine lor inspirația.
S-a apropiat de ușă, a încuiat-o și a zis:
—Asta ca să avem timp să ne îmbrăcăm, dacă chiar ne caută cineva.
—Păi ce, ne dezbrăcăm? a întrebat panicată Eva.
—Măcar maiourile, pentru început. Păi, cum altfel ai vrea să îmi pictezi mușchii de pe piept. Iar de când am simțit acolo sus pe munte sânul tău drept, tot timpul am trăit numai cu așteptarea clipei că o să vină momentul să-i văd pe amândoi.
Iar după ce Eva și-a dat jos bluza de pijama, părea că Marcel nu avea de gând să își mai scoată capul dintre sânii ei. Din când în când, făcea o pauză cât să o sărute și să îi absoarbă îndelung aerul de sub bărbie și să exclame:
—Doamne, ce bine este, parcă absorb energie pură din tine și mă faci să mă simt atât de bine!
S-au giugiulit toată noaptea și, chiar dacă i-a simțit de câteva ori penisul erect pe abdomen, nu a încercat niciodată să o penetreze, deși, la un moment dat, a atins-o cu el între picioare, trăgându-i chiloțeii subțiri într-o parte.
Când a văzut că îi este frică și că are rețineri și că mereu încearcă să își apropie picioarele ori de câte ori penisul lui se apropia prea mult de intrarea în vagin, s-a oprit și i-a spus:
—Văd că ți-e frică, dar ține minte o vorbă veche, cam vulgară și folosită mai mult de șantieriști, dar tare adevărată:
Dacă ții de penis bine,
N-are cum să intre-n tine.
Și, deși era cuprinsă de spasme și de o dorință imensă de a-l simți în ea, a găsit curajul și puterea să-i apuce penisul – oricum era prima dată când atingea așa ceva – să-l mângâie și să-l strângă, dar găsea puterea în ea să îl împingă într-o parte dacă el insista, fie fiindcă îi era frică de gura mamei, fie că încă nu simțea că a venit vremea pentru așa ceva. Oricum, ea a avut un orgasm de zile mari, primul din viața ei, iar el chiar vreo două, dar nu părea deloc ca asta să-l obosească, fiindcă se ștergea de spermă și o lua de la capăt. În semiîntunericul din cameră aproape că nici nu se vedea cât de urât este. Dar după ce aprindea lumina, își dădea seama clar că nu va avea decât o aventură cu Marcel, fiindcă nu era bărbatul pe care să și-l dorească alături toată viața. Din mai multe motive, chiar dacă nu putea să și le explice acum pe loc.
Fără să vrea, și-a adus aminte de tonul pe care îl folosise când vorbise la benzinărie cu femeia aceea care îl rugase să o lase înainte. Nu era foarte sigură, dar avea impresia că acela era adevăratul Marcel. Și nu voia să își petreacă viața alături de un asemenea om.
A doua zi, și-a vizitat bunicii care locuiau chiar în Predeal, undeva mai spre margine, și, deși ei au insistat să rămână mai mult, ea a motivat că nu poate, fiindcă are un program foarte încărcat. Iar toate astea, numai ca să mai petreacă cu Marcel câteva clipe.
În fiecare seară încerca tot mai mult să o amăgească și să o penetreze, doar că ea era fermă pe poziție și la un moment dat el s-a enervat așa de tare, încât i-a fost frica să nu îi dea o palmă. Dar văzând frica din ochii ei, s-a schimbat instantaneu în băiatul blând de altădată, însă de atunci a început să i se facă frică de el și să-l ocolească chiar și în cursul zilei.
Oricum, era ultima noapte petrecută împreună și poate de aici și insistența lui de a face dragoste, așa… ca toți tinerii normali la cap, după cum zicea el.
Bietul Florin Bindea îi scria mereu mesaje lungi pe Messenger. Dar la mesajele lui ea îi răspundea grăbită, îi spunea că este ocupată cu desenul și că nu aveau un program fix, ci desenau după cum le venea rândul la concurs.
La un moment dat, i-a zis că simte că nu mai este interesată de el și că excursia asta a ei de studiu i-a îndepărtat iremediabil.
Florin i-a făcut și alte reproșuri, iar ea, nervoasă, a început să-i spună despre aventura ei cu Marcel. Poate că i-a dat cam multe amănunte, pentru că o bună bucată de timp Florin nu a mai zis nimic.
Ca să îl lămurească în cele din urmă definitiv cum stau lucrurile, i-a trimis o poză în care ea îl pișca de sfârcuri pe Marcel, pe urmă una cu Marcel cum o săruta pe sâni și una în care el era urcat peste ea, iar ea avea picioarele depărtate și flexate, așa încât puteai crede că fac dragoste.
—Nu ți-e teamă că o să le facă publice ca să te șantajeze? a întrebat-o Marcel când a văzut ce face.
—Nu mi-e frică absolut deloc, pentru că este prea moale chiar și pentru așa ceva.
Dovadă că a avut dreptate, la pozele ei, el i-a trimis o poezie sau un fragment de poezie, nu și-a dat seama exact despre ce era vorba pentru că a șters mesajul înainte de a-l citi în întregime:
„Pentru că fuga către cer a plopului subțire
Nu ne mai cheamă astăzi pe-amândoi,
Ia-ți partea ta de fericire, Dă-mi partea mea de suflet înapoi!”
Tot ea, după vreo jumătate de oră, văzând că nu zice nimic, l-a întrebat:
—Ce faci? Nu mai zici nimic?
A răspuns greu, după câteva minute. El, care de obicei răspundea instantaneu.
—Scuze, dar eram cu dicționarul explicativ al limbii române și căutam un cuvânt pe care nu îl găsesc!
—Ce cuvânt? a întrebat ea înainte să își dea seama în ce capcană o să pice.
—Un cuvânt care să descrie o fată minunată de 17 ani și 11 luni și care la zece ore după ce cunoaște un băiat urâțel, după cum zice chiar ea, dar cu o mașină decapotabilă de lux, se cazează cu el în cameră și se hârjonesc, și se giugiulesc toată noaptea. Iar ea îi oferă pe tavă totul: frumusețea, sufletul, sânii ei de regină, inima, mai puțin bucățica aia mică de pieliță pe care anatomiștii o numesc himen, pe care ea o păstrează ca pe un trofeu de preț pentru fraierul care o va lua virgină de nevastă. Sincer să fiu, aveam altă părere despre virginitate decât tine. Eu credeam că, de fapt, este mai degrabă un concept moral, o stare de curățenie sufletească, nu existența sau inexistența himenului.
Și să nu îndrăznești să zici că ar fi vorba de curve: curvele sunt femei care fac sex pe bani fie de foame, fie ca să își întrețină familia sau pentru că sunt obligate să facă asta de peștii lor, care le bat și le obligă să se culce cu clienții.
Oricum, am să caut mai departe cuvântul și când îl găsesc te anunț.
A închis nervoasă telefonul fără să-i răspundă. Acum o jumătate de an, la un moment dat, sub pretextul că fac filme, el cântând și ea desenând, l-a chemat pe Florin la ea acasă. Părinții ei erau plecați pentru mai multe zile, așa că oare cine l-a oprit să facă cu ea ce a făcut Marcel acum?
—Te respect prea mult, îi spunea el când aducea vorba despre sex, și aș vrea să lăsăm să meargă totul încet, să vină oarecum de la sine, așa… ca la carte…
A venit exact ca la carte, numai că, se gândea ea, cartea pe care o cunoștea Marcel cel mai bine era Kama Sutra, iar cartea pe care o cunoștea Florin era Arici Pogonici. Numai că ei aveau totuși 18 ani, nu 8, cum își imagina el.
Pe porțiunea Ploiești-București, drumul era ceva mai bun, așa că ea a putut să-l întrebe iar pe Florin:
—Ei, ai găsit ce înseamnă cuvântul ăla magic pe care îl tot cauți?
O scurtă pauză, după care Florin i-a răspuns:
—Nu, și nici nu cred că am să îl găsesc vreodată. Tu, ca și alții, faci parte din lumea artiștilor, iar ei au cu totul alte criterii după care judecă lumea. Nu mă gândesc acum decât la Veronica Micle. Era căsătorită cu bătrânul profesor, dar se iubea cu Eminescu. Era muza lui nemuritoare care l-a făcut să scrie poeziile care ne încântă și acum. Cu toate astea, din când în când, și-o mai trăgea și cu Caragiale sau chiar cu alții pe care istoria literaturii nu i-a mai consemnat. Nu tu, ci eu sunt de vină că am crezut că mă pot vreodată potrivi unei artiste și erotismului ei. De undeva trebuie să își tragă și ei geniul: droguri, băutură, tu ai ales erotismul. Să îți fie de bine și scuze că te-am încurcat. O să caut una de talia mea și cu asta gata.
A revăzut filmul cu Florin când cânta la vioară în timp ce ea desena. Avea niște ochi blânzi ca de căprioară și o privea cum probabil numai adoratorii antici își priveau zeițele.
A vrut să-i zică să se ducă la mănăstire, poate găsește vreo călugăriță, dar a preferat să nu-l mai stârnească.
În loc de asta, și-a amintit de momentele de plăcere maximă produse de Marcel și pe telefon a început să-i facă o poezie. Știa că de obicei băieții fac poezii fetelor, dar de la Marcel nu se aștepta la așa ceva, așa că s-a hotărât să facă ea primul pas.
A început să o scrie pe telefon, urmând ca acasă să o deseneze frumos și să o integreze într-un ansamblu cu Venus sau altă zeiță antică.
Deși își dădea seama că era penibilă și copilăroasă, nu se putea opri din scris. Deși Marcel avea aproape doi metri, poezia ei începea cam așa:
Marceluț micuț, drăguț
Tu săruți așa de bine,
Lumea se oprește-n loc
Ca să se uite la tine…
Era gata, gata să termine poezia, dar în timp ce se apropiau de București, chiar înainte de a intra în oraș, Marcel, care nu mai era chiar atât de vorbăreț ca la drumul spre Predeal, i-a spus mai pe ocolite:
—Eva, aș vrea să îți spun că eu în București am o mulțime de prietene, că iubite nu le pot zice, deși fac sex cu ele. Așa că nu te supăra, ești o fată frumoasă, dar am și alte obligații. Sper să îți dai seama că tabăra de creație a fost o excepție și asta numai pentru că erai cea mai frumoasă fată de acolo. Ca să îți spun sincer, a fost o simplă aventură și nici măcar aia dusă până la capăt, și asta numai din vina ta.
Deși se aștepta la așa ceva, nu prea i-a căzut bine un adevăr spus atât de brutal, așa că a șters brusc poezia scrisă pentru el, iar dacă ar fi putut, l-ar fi șters și pe Marcel brusc din memoria ei.
Băiatul a lăsat-o în fața casei, i-a făcut cu mâna și asta a fost tot. Nici măcar nu a sărutat-o la despărțire.
Părinții ei erau plecați la serviciu, așa că s-a dus în camera ei și s-a trântit pe pat, și a început să plângă. Nu după Marcel, oricum nu-i plăcea de el, ci pentru faptul că și-a dat seama că a fost folosită ca un simplu obiect sexual. O păpușă gonflabilă ceva mai sofisticată. „Măcar am învățat și eu să sărut ca lumea”, s-a consolat ea și s-a dus să facă duș și să se schimbe, ca să o găsească părinții ei veselă când se întorc acasă.
Capitolul 3
O excursie la Roma
Și-a aranjat cât mai estetic cu putință premiile și mențiunile obținute în tabăra de creație. Erau destule, așa că putea zice că excursia a fost o reușită. Cel puțin pe partea de creație, dar acesta a fost și scopul principal.
Tatăl ei, care avea mult mai multă încredere în ea decât mama ei, nu a întrebat-o nimic, ci doar i-a admirat premiile și a lăudat-o. Apoi, doar a strâns-o în brațe. Când era ceva mai mică și erau singuri, i-a spus: „Fata mea, ești destul de mare ca să pricepi ce îți spun, că văd că ești destul de deșteaptă ca să pricepi. Ești mare, fă ce vrei, că este viața ta, dar încearcă, dacă poți, să nu te faci de râs!”.
Mama ei, în schimb, nu s-a putut abține să nu o tragă de limbă, dar măcar a crezut-o când i-a spus că nu s-a întâmplat nimic și nu a mai dus-o la niciun ginecolog. Dar a trebuit să îi spună până la urmă că s-a sărutat de câteva ori cu Marcel, însă nimic despre „studiile” de grafică pe care le făcea cu el noaptea.
—Eu ce să zic, Eva dragă? Ești mare de acum, va trebui ca în cele din urmă să îți începi și tu viața sexuală, dar, sinceră să fiu, mi-aș dori să fie un băiat cuminte, ceva de genul lui Florin și nu un dezmățat ca Marcel, pentru că am auzit multe lucruri urâte despre el. Și după ce că este urât ca naiba, nu știu cum ai putut tu să săruți o asemenea pocitanie, are și un caracter mizerabil. De câteva ori, când nu știa că sunt acolo, am văzut cum se comportă cu alți oameni. După ce se va obișnui cu tine, cred că se va purta și cu tine la fel de urât, așa că ai mare grijă la băiatul ăsta… Nu știu dacă așa s-a născut și așa e firea lui sau i s-a urcat la cap în cele trei mandate de când tatăl lui e senator… că nici ăluianu-i mai ajungi cu nimic la nas, de încrezut ce este…
Asta a fost toată discuția. Ce ar mai fi de spus: în fiecare an, când era aniversarea ei, părinții îi făceau cadou o excursie la Roma. Tatăl ei avea un frate, iar cei doi verișori ai ei aveau grijă de ea în cele două săptămâni petrecute acolo. Numai că de data asta împlinea 18 ani exact în ziua în care mergea spre Roma, așa că părinții ei au hotărât, ca o dovadă de încredere, să o lase să plece singură: era majoră la urma urmei, ce naiba!
S-a mai întâlnit totuși o dată și cu Marcel și, cu toate că mirosul și gustul lui i se păreau la fel de minunate, se vedea că este pe grabă pentru că deși a strâns-o la fel de frenetic în brațe, a mângâiat-o pe sâni și ea i-a simțit penisul în erecție pe pântecele ei, chiar când se simțeau mai bine, a privit la ceas și a lăsat-o așa, încălzită și nesatisfăcută.
Într-un fel, s-a bucurat, fiindcă erau într-un parc de lângă blocul ei și i s-a părut că unii dintre cei care au trecut pe lângă ei erau vecini care au privit-o cam ciudat, fiindcă o știau drept fata cuminte a cartierului. Pe de altă parte, faptul că a lăsat-o așa încălzită și a fugit la alta de la care poate va obține ceva mai mult, a lăsat-o cu ochii în lacrimi. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Florin. Acesta, de parcă ar fi așteptat cu telefonul în mână, i-a răspuns imediat:
—Vreau să te văd! i-a spus ea scurt.
—Acum vin! a spus el.
I-a explicat unde să ajungă și în zece minute a fost lângă ea.
—Vreau să te sărut! i-a spus ea șăgalnic. Sau după ce m-a sărutat Marcel tu nu mai vrei?
S-au sărutat de vreo două ori și, deși a băut șampanie o singură dată în viața ei, a ținut minte toată viața gustul ei și spumele care îi asaltau papilele gustative.
Când o săruta năvalnic Marcel, parcă ar fi băut de fiecare dată șampanie. Când a sărutat-o Florin, parcă ar fi băut apă plată. După ce l-a sărutat de două ori, a încercat să nu pară dezamăgită și i-a spus să plece, fiindcă doar a vrut să îl vadă, pentru că i-a fost dor de el. În sinea ei spera să reia plăcerea din locul în care o lăsase Marcel, dar se vede treaba că din punctul acesta de vedere era unic.
În drum spre casă, a întâlnit un fost coleg de clasă din școala generală, Virgil Bădulescu, și și-a amintit că lui îi plăcea foarte mult de ea.
L-a oprit direct și l-a întrebat la fel de direct:
—Virgile, ție îți mai place de mine?
La aprobările lui entuziaste și pline de elan, ea i-a spus doar atât:
—Atunci taci și sărută-mă!
S-au sărutat peste zece minute, cu pauze cât să respire, dar tot nu și-a putut da seama ca să facă o diferență suficient de clară. Nu săruta chiar ca Florin, dar nici ca Marcel. Era ceva intermediar.
„Sau poate n-am încercat eu încă destul de mulți băieți!”, a chicotit ea în drum spre casă. Dar acum, dacă tot și-a dat drumul, avea de gând să încerce cât mai mulți.
Uitase vorba aia veche care spunea „ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să primești!”.
Tatăl ei a condus-o la aeroport, iar în avion a avut noroc să stea lângă un bărbat între două vârste și care părea a fi o adevărată enciclopedie, pentru că i-a povestit de toate pe drum. Și vrute, și nevrute, dar nu era deloc sâcâitor. Dacă vedea că un subiect o plictisește, trecea la altul și până la urmă tot găsea ceva care să-i atragă atenția.
—Dragă domnișoară, i-a spus el chiar înainte să se pregătească de coborâre, îți cer scuze pentru că te-am bătut atât la cap, dar îmi este o frică teribilă să zbor cu avionul și, cât am mai stat de vorbă, parcă am mai uitat de spaima mea.
Deși Evei nu-i era deloc frică de zbor, ca să zică și ea ceva, i-a spus că și ei îi este frică să zboare și că așa, stând de vorbă, a trecut mai ușor timpul și a uitat de frica ei. Ca să se revanșeze, a scos blocul de desen și o bucată de cărbune și, în numai câteva minute, până să le spună stewardesa să-și lege centurile, i-a și creionat figura.
Omul a rămas atât de încântat de talentul ei, încât a sfătuit-o ca, în caz că vreodată rămâne în Roma fără bani, să meargă lângă Colosseum și să facă pe bani portrete turiștilor. I-a făcut și lui un grafician așa ceva și, deși a dat 10 euro pe el, nu era nici pe departe atât de reușit ca al ei.
Nu stătea Eva chiar așa de rău cu banii, îi dăduseră ai ei destui când a plecat de-acasă, iar unchiul ei, de fiecare dată când ajungea la el, îi dădea cu generozitate bani de buzunar. Dar ideea i-a rămas pe undeva prin minte, pentru că imediat cum a ajuns acasă la unchiul ei și au început să îi facă programul, ea a spus că ar vrea să stea tot timpul lângă Colosseum, fiindcă avea de făcut un studiu pentru școală cu ruinele pictate din cât mai multe poziții.
Cum voia nepoatei lui era lege pentru el, unchiul Tom a dat ordin celor doi copii ai lui să-i îndeplinească dorința. Verișorii ei, Daniel și Radu, aveau serviciu, așa că, pe rând, , după cum puteau, o duceau când plecau la serviciu și o lăsau lângă Colosseum, apoi, spre seară, o luau acasă. În prima zi, mai mult s-a plimbat și a văzut o mulțime de artiști – cântăreți, clovni, iar printre ei, și vreo doi graficieni care își expuneau arta. La început i-a fost frică de carabinierii care patrulau țanțoși pe-acolo, dar se pare că ei aveau treabă mai mult cu șoferii care încercau să se apropie de ruine, iar pe majoritatea artiștilor îi salutau ca pe niște vechi cunoscuți.
A doua zi de dimineață, imediat cum a lăsat-o Daniel în oraș, a plecat în jurul ruinelor și la un mic magazin a găsit tot ce voia: un trepied cu șevalet, cărbune, scotch, un tub în care să pună desenele pentru acasă, pentru că voia să vadă și unchiul ei că s-a ținut de cuvânt, și un bloc mare de desen cu hârtie granulată care îi plăcea ei în mod deosebit, pentru că scotea în evidență felul ei de a creiona portretele.
S-a tot învârtit ca să își găsească un loc potrivit, pentru că nu ar fi vrut să se așeze lângă ceilalți doi graficieni, ca să nu le facă concurență.
S-a așezat într-un loc mai ferit și a început să facă schițe după Colosseum. Cei doi carabinieri care patrulau prin piață s-au oprit în spatele ei și au comentat admirativ desenele. Cum de câțiva ani venea în fiecare vară la unchiul ei în vizită, era normal să vorbească italiana, așa că și-a făcut curaj să îi întrebe și pe ei dacă nu vor un portret, pentru că arată foarte frumos în uniforma lor atât de impunătoare. După ce au privit unul la altul, au fost de acord, iar dacă de obicei îi lua câteva minute să schițeze un portret, de data asta a lucrat mai mult, ca să și-i facă într-un fel aliați. Și-a dat seama de cât de încântați au fost după faptul că unul dintre ei a plecat să cumpere două tuburi pentru păstrat desene, semn că aveau de gând să țină desenele ca pe niște cadouri de preț. Tot pe ei i-a întrebat cam cât să ceară pentru un portret de la turiști și aceștia, după ce s-au sfătuit între ei, au zis că minimum 10 euro.
După ce carabinierii au plecat, s-a apropiat de tânărul care cânta la vioară și l-a rugat să îl lase să-i facă un portret. De fapt, două: unul ca să i-l facă cadou și unul să îl atârne pe trepiedul ei cu șevalet, ca să atragă clienții. Tânărul a acceptat cu plăcere și, când a văzut cât de bine desenează, i-a spus că a făcut o singură greșeală: a adus cu ea o pălărie prea mică, fiindcă în numai câteva ore se va umple cu banii pe care o să-i lase la ea turiștii.
—Să am eu norocul acela, a spus zâmbind Eva. Se pare însă că violonistul a avut dreptate fiindcă au început să curgă clienții, unul după altul.
Tot tânărul a învățat-o ca atunci când se adună o sumă mai mare, să o strângă și să o pună în buzunar sau în poșetă, ca să nu atragă nimănui atenția.
Până la amiază, a făcut mai mult de o sută de euro și, în mod curios, era atât de cuprinsă de frenezia muncii, încât nu simțea nici măcar urmă de oboseală. S-a dus pe la prânz să mănânce un sandvici și să bea o cafea, apoi s-a apucat iar fericită de treabă.
În jurul amiezii, s-a apropiat de ea un grup gălăgios de turiști francezi, vreo șase. Toți au vrut portrete. Al doilea, ceva mai simpatic, s-a prezentat a fi Pierre și, deși nu vorbea bine franceza,a înțeles încă de la început ce vrea. A spus că așa se practică peste tot unde sunt portretiști și că nu vede nimic deosebit dacă face asta: că dacă îl lasă să o sărute, îi dă zece euro în plus.
A rămas câteva clipe pe gânduri: nu avea nici pe departe de gând să-i rămână fidelă lui Marcel, mai ales după cum se comportase la despărțire, dar chiar așa să ajungă… să se sărute pe bani?!
Își aducea aminte că la anumite festivaluri, mai ales în Occident, se mai practicau astfel de jocuri și nimeni nu avea nimic de comentat. Era un joc, la urma urmei.
Plus că, în felul acesta putea să-și dea seama de diferența dintre sărutarea ca o șampanie a lui Marcel și cea ca o apă plată a lui Florin.
Ei bine, sărutarea lui Pierre a fost cu totul altceva și și-a dat seama că sărutarea lui Marcel i s-a părut atât de deosebită din cauza lipsei ei de experiență. În fond, era prima ei sărutare adevărată și nu avea cu ce să compare.
Bineînțeles că după Pierre au vrut și ceilalți colegi ai lui să repete experiența, astfel că în cele din urmă a fost nevoită să deseneze sub prețul portretului și prețul unei sărutări. Carabinierii au râs când au văzut adăugarea la afiș și au zis că regretă că sunt în uniformă și că nu pot beneficia de oportunitatea asta, dar au promis că a doua zi vin fără uniformă, numai ca să o poată săruta.
Violonistul s-a distrat copios și a zis glumind că ar pune și el un afiș asemănător, dar îi e frică să nu-i fure din clienții ei.
Până seara, când a venit Daniel după ea, avea toate buzunarele pline de bani și, la un moment dat, s-a gândit să-și bage picioarele în ea de Românie și să rămână în Roma să deseneze și să se pupe cu lumea. Numai gândul că la un moment dat va împlini 50 de ani și atunci s-ar putea ca lumea să nu mai fie chiar așa de interesată de sărutările ei a făcut-o să-și alunge repede ideea.
Se vede treaba că a doua zi s-a răspândit vestea despre graficiana care face niște portrete superbe și că sărută minunat, fiindcă nici nu a ajuns bine la locul unde își instala trepiedul, că deja forfotea lumea în jurul ei. Pentru că ieri unii uitau parcă să se mai desprindă de buzele ei, a intrat într-un magazin și a cumpărat un ceas pentru șahiști și a fixat timpul la 2 minute, timp pe care l-a scris și pe anunț.
Văzând că lumea era mai mult interesată de sărutări decât de desene, schița cât mai sumar portretul, dar oamenii erau mulțumiți, iar afacerea mergea strună. Au fost și câțiva excursioniști din Japonia, unii care păreau a fi din Mexic, iar alții, negri ca smoala, dar nu a făcut nicio excepție, ca să nu fie acuzată de rasism. O singură dată a avut o ezitare când un bătrân de vreo 70 de ani a vrut și el portretul. L-a sărutat și pe el, ce era să facă, iar omul parcă a simțit repulsia ei, fiindcă i-a dat 20 de euro în loc de zece.
Singura condiție a fost să nu se facă fotografii și, chiar dacă unii au mai făcut pe ascuns, măcar până a plecat ea din Italia nu a apărut nicio poză cu ea pe internet. Dar l-a rugat pe violonist să-i facă câteva cu cei pe care îi credea ea mai frumoși, ca să aibă o amintire. Cu Pierre, care a revenit aproape în fiecare zi, la un moment dat a făcut și un filmuleț. Dar numai cu telefonul ei. Seara, când stătea și se gândea la ziua trecută, aproape că nu își imagina că există vreo țară care să nu-și fi trimis ambasadorii să-i guste buzele. Făcuse o mulțime de bani și își făcea probleme cum avea să-i treacă la vamă, fiindcă nu știa limita maximă admisă.
Discret, l-a întrebat pe Daniel și a aflat că până la zece mii de euro nu sunt probleme, dar chiar atâția nu făcuse, ar fi avut deja bătături la buze, dacă ar fi fost așa.
După ce a ajuns acasă și le-a arătat părinților ei desenele făcute după clădirea Colosseumului și cele cu cei mai simpatici băieți desenați, a oscilat dacă să-i spună sau nu mamei ce făcuse la Roma. Se înțelegeau foarte bine, între ele era o sinceritate totală, dar parcă aici, în Bucureștiul care părea atât de provincial față de Roma, gestul ei nu mai părea așa de amuzant.
Cum tatăl ei era mai mult plecat, la un moment dat, când se uitau amândouă la un film de cinematecă din cadrul unui festival, a apărut o fată care avea un afiș lângă ea, ceva de genul: o sărutare, un dolar. Acțiunea filmului avea loc în America.
Atunci și-a luat inima în dinți și a spus: și eu am făcut așa ceva, dar măcar eu am luat zece euro!
Mama ei a rămas consternată câteva clipe și în cele din urmă a izbucnit în râs:
—Și când aveai de gând să îmi spui despre asta?
Eva a dat din umeri:
—Așteptam mai întâi să văd dacă apare ceva pe internet. Dar văd că nu a apărut încă.
— Să văd, să văd, a început mama ei să dea din picioare ca un copil mic care așteaptă cadourile de Crăciun.
A fost nevoită să-i arate toate pozele din telefon, plus filmul cu Pierre.
—Acesta parcă și-a făcut abonament la tine, pentru că prea venea des, a zis ea despre Pierre.
—Da, cred că s-a îndrăgostit un pic de mine. Mai lipsea puțin și mă cerea de soție!
După ce au discutat mult și bine despre fiecare băiat din poză, mama ei i-a spus:
—Eva dragă, nu te supăra pe mine, dar oricare dintre băieții ăștia e de o mie de ori mai bun decât slutul acela de Marcel. Eu nu știu ce naiba ai găsit la el?!
Eva a oftat greu și apoi a spus:
—Eu știu, mamă. Am aflat, dar a fost prea târziu, a fost primul și am crezut că numai el e singurul băiat din lume. Și că numai el știe să sărute așa. Am aflat între timp că toți sărută la fel, dar bine că am aflat până la urmă că poate sunt mii de băieți care s-ar putea să mă placă așa cum sunt, pentru ceea ce sunt și nu pentru cum arăt!
Mama ei a mai tras un hohot de râs, apoi a spus:
—Nu-i zice nimic tatălui tău, că știi că el e de modă veche. Dar vara viitoare vin și eu cu tine. Măcar cinci euro merit și eu.
S-au mai distrat cât s-au mai distrat, apoi mama ei a întrebat foarte serioasă:
—Eva dragă, sper că ai avut grijă acolo! Adică, nu ai sărutat vreunul cu bube dulci sau mai știu eu ce boli.
—Stai liniștită, mamă, că m-am uitat atentă la ei. Fără nicio supărare, pe câțiva i-am și refuzat fiindcă aveau, așa, ca o spuzeală, pe lângă gură. Au înțeles și au plecat. I-am pupat creștinește pe frunte ca să nu se simtă prea oropsiți, dar nu le-am luat bani.
—Ah, a spus mama ei, ne-am luat cu vorba și am uitat să îți spun. Florin, fostul tău prieten, s-a sinucis. L-au îngropat acum trei zile, dar nu ți-am mai scris ca să nu-ți stric vacanța la Roma. Nu știam dacă mai ții legătura cu el și dacă te mai interesează subiectul.
—Cum așa? a făcut Eva ochii mari. A lăsat vreun bilet, ceva?
—Nimic, niciun bilet, dar părinții l-au găsit spânzurat de tocul ușii. Niciun bilet, dar pe masă era o foaie de hârtie ca pe piatra lui de mormânt să scrie ceva de genul:
„Nu bate pentru alinare la ușa omului care te-a rănit!”.
—Știi ceva de asta? a mai întrebat mama ei. Mai ținea legătura cu tine?
—Nu, mamă, a mințit Eva, clipind nevinovată din ochii ei albaștri. Nu am mai vorbit cu el de câteva luni. Cine știe de cine s-o fi îndrăgostit, că era foarte pretențios la fete. Dacă nici măcar eu nu i-am plăcut, îți dai seama. Cred că voia să își găsească vreo călugăriță sau așa ceva…
Timpul a început să se scurgă monoton și parcă abia aștepta să înceapă școala ca să se poată lăuda cu pozele, mai ales la colegele ei care o credeau prea mironosiță. Nu mai rămăseseră decât câteva zile, dar părea că nu mai avea răbdare.
Și totuși, și-a făcut timp să-l mai întâlnească și pe Marcel o dată. La început, băiatul nu prea a vrut să vină, dar când a auzit că și-a pierdut virginitatea la Roma și că acum a devenit ea un fel de expertă în sex, a devenit brusc interesat. S-au întâlnit în același părculeț de lângă blocul lui, s-au sărutat, dar de data asta nu i-a mai permis atâta intimitate ca altă dată. După prima sărutare, l-a îndepărtat puțin de ea și i-a spus:
—Știi, Marcele, când te-am cunoscut pe tine, eram o fetiță nevinovată și când am văzut cât de năvalnic te repezi asupra mea, credeam că așa este normal, iar sărutarea, mirosul și gustul tău mi se păreau sublime… dar știi de ce?
—De ce? a întrebat Marcel intrigat de subiectul discuției.
—Pentru că erai singurul și primul băiat din viața mea, iar corpul meu era atât de dornic de viață, încât te-a crezut sublim, așa urât cum ești.
De fapt, nu era foarte urât, dar avea o falcă strâmbă care îi afecta chipul. Probabil vreun accident cu bicicleta din copilărie. Privit din lateral, părea chiar dizgrațios.
—Și acum nu mai sunt sublim? a întrebat el curios.
A ezitat o clipă dacă să-i spună sau nu, dar, la urma urmei, ce avea de pierdut? Avea și ea de răzbunat câteva clipe când el s-a purtat urât, poate nu atât cu ea, cât cu cei din jurul lor.
A oftat și a zis:
—Nu, nu ești Marcel. Ești ca un elev din grupa pregătitoare în ceea ce privește arta sărutului.
I-a povestit cum a procedat ea cu desenele în cărbune și cu cei zece euro pe care îi primea pentru o sărutare. I-a arătat și fotografiile cele mai reușite, plus filmul cu Pierre.
—Dacă vrei să iei lecții și să-i ajungi din urmă pe cei din Roma, ia-ți concediu o lună și du-te la ei. O să ai ce învăța, crede-mă: a săruta nu înseamnă numai să învârți limba ta în gura altuia. Iar de dezvirginat, am făcut-o cu un francez, Pierre, știi că ei sunt amanți teribili, am făcut-o cu el fiindcă a fost recomandat de ceilalți prieteni din grupul lui. A meritat, crede-mă! La revedere, de fapt, adio, fiindcă nu cred că o să mai am nevoie de serviciile tale. Și, sinceră să fiu, nici chef să te mai văd.
A plecat cu pași de regină, lăsându-l pe bietul Marcel blocat poate pentru prima dată în viața lui.
Bineînțeles că era tot virgină, dar era dornică să-i vadă fața căzută încrezutului fiu de senator.
Capitolul 4
O simplă durere de ficat
Bineînțeles că fotografiile ei au avut un succes teribil și o mulțime de fete au început să își programeze excursiile de la anul, de după BAC, ori la Roma ori, și mai bine, la Paris. În fond, toate desenau și chiar dacă nu erau atât de talentate ca Eva, un portret puteau și ele să facă, mai ales când au înțeles că secretul nu stă în arta grafică, ci în arta sărutului, la care toate se credeau experte.
Adevărata problemă a început în a treia zi de școală, când la jumătatea orei, a simțit o durere groaznică în partea dreaptă, cam pe unde bănuia ea că ar fi ficatul.
S-a învoit de la școală, s-a învoit și mama ei de la serviciu și au plecat amândouă la doctorița de familie, Baicu Cezariana, care întâmplător era și prietenă de familie, fiindcă ea și mama ei fuseseră colege de liceu și au rămas foarte apropiate.
Bineînțeles că a trimis-o la o mulțime de analize și doctorița, după ce i-a palpat ficatul, i-a spus:
—Este cel mai mare ficat pe care l-am întâlnit vreodată. Dar să vedem ce zic analizele.
A doua zi au venit și analizele, urgentate fiind de doctoriță, și când le-a comunicat rezultatul aproape o pufnea râsul:
—Boala ta este una benignă și dacă ai fi avut sistemul imunitar bun, nici nu ai fi simțit-o. De obicei trece fără simptome evidente, dar cum pe tine te știu că ești cu sistemul imunitar în piuneze încă de când erai bebeluș, o să te doară ficatul, o să te doară splina și o să ai scaune dese și dureroase, dar în cel mult 60 de zile o să fii ca nouă, fiindcă în tratatul meu de medicină se zice că nicio mononucleoză nu durează mai mult de 60 de zile.
I-a palpat iar cu grijă ficatul și le-a spus:
—Virusul acesta nu are vaccin, nu produce anticorpi care să țină prea mult și o să îl porți cu tine toată viața. Nu o să se manifeste în niciun fel, dar la primul semn de slăbiciune a sistemului imunitar scoate iar nasul la iveală. Se ridică să plece:
—Cam 80% din adolescenți îl au în sânge, dar fiindcă au sistem imunitar normal nici nu îl simt. Și din cauză că modul principal de transmitere este saliva din sărut se mai numește „boala sărutului”
—Tu cu ideile tale prostești! a izbucnit mama Evei și, la insistențele doctoriței, i-a povestit ce a făcut Eva la Roma. Nu s-a simțit ea bine până nu a sărutat jumătate din Roma.
Punând cap la cap informațiile, doctorița a spus:
—Îmi pare rău să vă spun, dar virusul care produce această boală se numește științific Epstein – Barr și are prostul obicei că persoana infectată îl poate transmite altora prin sărut încă de a doua zi după ce s-a infectat, dar simptomele apar abia după 21 de zile. Așa că gândiți-vă amândouă unde a fost Eva acum 21 de zile.
—Predeal, au spus și mama, și fata într-un singur glas.
—Și pe cine ai sărutat acolo? a întrebat doctorița.
—Pe Marcel, fiul senatorului Bindea, lua-i-ar dracu pe amândoi!
—Păi, mare lucru nu avem ce face, fiindcă mononucleoza nu este considerată o boală periculoasă din cauza simptomelor reduse și a faptului că trece de la sine. Nu există medicamente pentru acest virus, tot ce putem face este să îți întărim sistemul imunitar. Odihnă, chiar la pat dacă este nevoie, antidiareicele pe care ți le-am trecut pe lista asta numai dacă apare… și încearcă să fii optimistă. Asta ajută foarte mult. O să te doară din când în când ficatul, ba chiar o să te înțepe ca naiba, dar de câte ori te doare, să îți aduci aminte cât de mult îți plăcea când te săruta Marcel fiindcă, ține minte de la mine, toate în viață se plătesc și, din păcate, de cele mai multe ori, nu în proporții egale.
După plecarea celor două femei și când Eva a rămas singură în casă, s-a gândit ce să facă pentru a se înveseli și a deveni optimistă, fiindcă nu se simțea deloc așa. Nu prea avea mare lucru de făcut pe acasă, mai ales când se gândea că la liceu programul nu este așa de stresant și colegii ei mai mult se distrează decât învață.
În lipsă de altceva, și-a accesat căsuța de e-mail, pentru că din moment ce discuta mai mult pe WhatsApp sau pe Messenger, neglija aproape cu totul e-mailul. Primul care i-a sărit în ochi a fost unul de la Florin, încă din vremea când era ea la Roma. Dar cu multiplele ei preocupări de la Roma, numai de e-mailul lui Florin nu-i mai ardea.
Ca de obicei, era un e-mail pesimist și îi spunea că deși ei nu se potrivesc, el o iubește enorm și că încearcă să o înțeleagă. Dădea exemplul Veronicăi Micle care pentru Eminescu era o muză, iar pentru babele din fața blocului, dacă ar fi aflat ce a făcut, ar fi fost pur și simplu o curvă.
Și îi mai spunea că, deși ea nu crede, el are o viziune foarte nasoală despre Marcel și că în cele din urmă o să-i facă mult rău. Poate viziunea asta este dată numai de gelozia lui pentru că el nu a avut parte să se bucure de ea și de frumusețea ei, așa cum a făcut băiatul de senator, dar are o viziune ciudată în care Marcel o linge și o sărută cu patimă, iar în urma sărutărilor lui pielea ei rămâne palidă și subțire, prin care i se văd oasele, așa că o sfătuiește să aibă mare grijă cu el. Și a revenit iar la ideea lui fixă că virginitatea nu este doar o stare fiziologică, este mai ales una morală. Și îi dădea exemplu foliile de plastic cu bule încorporate care erau folosite la ambalajul obiectelor fragile. Și îi spunea că de câte ori îi povestea cum o sărută Marcel, avea impresia că sânii ei, considerați de el niște lucruri de preț, sunt formați din astfel de bule și fiecare nouă sărutare mai spărgea câte o bulă de inocență până când, în cele din urmă, nu a mai rămas niciuna. Iar în final, din sânii ei zvelți, feciorelnici și obraznici, care păreau să explodeze asemenea unor floricele de porumb, nu au mai rămas decât niște pungi fleșcăite. Spera, spunea el la finalul e-mailului, că se vor întâlni dincolo, unde erotismul nu contează așa de mult, pentru că el simțea că sunt făcuți unul pentru altul fiindcă, într-un fel, sunt suflete-pereche. „Asta e, și nu avem ce face: ești Înger și Demon în același timp, așa cum zicea și Eminescu în poezia lui!” Îmi reproșezi că am prea multe pretenții și că ar trebui să fiu mulțumit că îmi trimiți pupici și inimioare în fiecare seară. Sincer să fiu, aș prefera să-i trimiți lui Marcel inimioarele și să-mi dai mie giugiulelile pe care i le-ai dat lui.
A dat fuga la oglindă să se privească și trebuia să recunoască că, chiar și dincolo de moarte, Florin avea dreptate, fiindcă pungile dizgrațioase de piele care îi atârnau pe piept nu puteau fi sânii ei tari și feciorelnici de altădată.
Exact de asta aveam nevoie ca să devin optimistă, și-a spus ea oftând, dar s-a gândit că sânii și-au redus dimensiunile din cauză că a slăbit câteva kilograme. După ce va începe să mănânce ca lumea și va termina cu diareea interminabilă, va pune kilogramele la loc și în mod sigur își vor reveni și sânii la mărimea normală.
Capitolul 5
Spitalul de urgență
Doctorul Basarab mai avea vreo trei ani până la pensie. Era considerat cel mai experimentat medic generalist din Spitalul de Urgență, dar în ciuda anilor petrecuți în spital, tot nu se putea obișnui cu moartea. De parcă s-ar putea cineva obișnui vreodată.
Era lângă patul unei fete frumoase ca un înger și la fel de palidă. O palpa cu grijă pentru ca pe lângă durerile provocate de boală să nu adauge suferințe inutile.
—Să îmi spui dacă te doare! o avertiza el în timp ce atingea cel mai ciudat ficat pe care îl întâlnise în cariera lui.
—Da, domnule doctor! Încă rezist.
—Cum te cheamă? a întrebat-o el, mai mult ca să îi distragă atenția fiindcă vedea foarte bine pe fișa de observație numele și prenumele ei.
—Fulga, domnule doctor.
—Probabil că atunci când te-ai născut ningea așa de frumos, că părinții tăi au hotărât să mai adauge un fulg minunat acestei lumi.
—Probabil, domnule doctor, a răspuns fata cu voce slabă.
În timp ce doctorul o palpa ușor, fata a spus:
—Domnule doctor…
Și când a văzut că o privește, a adăugat:
—Mi-e frică!
—Fulga dragă, tuturor ne este uneori frică. Important este să-ți faci curaj… fiindcă sunt aici cu tine, ca să te ajut.
Doctorul Basarab era de prea multă vreme în meserie, așa că atunci când fata i-a căutat mâna cu un gest aproape instinctiv, a prins-o și el și a strâns-o ca răspuns la strângerea ei slabă, deoarece cunoștea semnele.
Buzele ei deveneau tot mai cenușii, iar ochii, tot mai stinși.
—Domnule doctor, a șoptit fata abia auzit.
—Ce este, Fulga dragă? a întrebat-o doctorul și s-a aplecat mai mult spre ea, ca să o audă mai bine.
—Să nu mă lăsați să mor!
—Vai, ce prostii vorbești, copilă dragă! s-a forțat doctorul să zâmbească cu gura până la urechi. Cum îți poți imagina vreodată că aș putea lăsa să se topească un fulg de nea minunat ca tine.
Cu ultimele puteri, fata a încercat să-i răspundă zâmbetului încurajator al doctorului și a murit așa, cu zâmbetul de înger pe față.
Doctorul s-a aplecat peste mâna fetei, mai mult ca să nu-i vadă cei din jur lacrimile din ochi. Când s-a ridicat de lângă pat, a făcut semn unui brancardier:
—Du-o, te rog, urgent, la Patologie! Și spune-i doctorului Herman că vreau cât mai repede rezultatele.
Brancardierul a vrut să spună ceva, dar o asistentă din apropiere i-a făcut semn cu cotul să tacă, așa că au mutat cadavrul fetei pe un cărucior și a plecat cu el.
Doctorul Basarab, medic internist, a plecat spre cabinetul lui, a încuiat ușa și a pus capul pe birou. Se aștepta ca după zeci de ani de meserie și sute de oameni care au murit în preajma lui, să se obișnuiască.
Dar fata de azi, care chiar arăta ca un înger, l-a impresionat mai mult decât toți ceilalți morți din viața lui. În astfel de momente îi venea să-și arunce boneta, halatul de doctor și stetoscopul și să plece în parcul din apropiere, doar să se plimbe cu nepoții și să uite de toate.
Nici nu și-a dat seama cât timp a trecut când a auzit telefonul. Era fostul lui coleg de facultate care alesese Patologia în locul Internelor. Dar rămăseseră la fel de buni prieteni ca în tinerețe.
—Salut, Dorele, a spus direct fostul lui coleg. Poți să vii până jos la mine?
—Nu poți să-mi spui prin telefon? Abia mă mai țin pe picioare.
—Crede-mă că nu se poate! Trebuie neapărat să vii până aici! Așa ceva nu ai mai văzut.
Când în cele din urmă a ajuns la subsol, fiindcă acolo era situată morga, a văzut că Herman avea dreptate.
Acesta doar i-a arătat cadavrul fetei desfăcut și i-a făcut semn spre ficat:
—Intenționat nu l-am scos, ca să îl vezi și tu cum arată cât mai este în interior!
Doctorul Basarab a palpat cu grijă ficatul fetei și și-a dat seama imediat de unde senzația aia nefirească pe care a simțit-o la palpare pe când încă era vie. Ficatul era aproape lichid și când l-a atins a avut senzația că atinge o meduză ținută în forma ei numai de învelișul exterior.
Doctorul Herman și-a coborât mâna, imediat sub ficat, și i-a arătat splina:
—Ruptă în trei locuri și, din câte aș putea să îți spun la prima vedere, nu din cauza unui efort fizic sau a unui sport de contact. S-a rupt singură.
—Ai cumva o primă concluzie? a întrebat el și, deși nu se aștepta la un răspuns, Herman a zis:
—Aș paria pe o toxiinfecție alimentară cu un element exotic sau pe o infecție de tip nou. Așa ceva eu nu am mai întâlnit. În locul tău, eu aș anunța poliția să verifice ei pe unde a fost și ce a mâncat.
Doctorul Basarab avea dubii, fiindcă dacă ar fi anunțat poliția pentru fiecare moarte suspectă de pe secția lui, polițiștii ar fi trebuit să stea numai pe la bolnavi pe-acasă, așa cum făceau cei din filmele polițiste.
Îndoielile i-au fost spulberate de asistenta-șefă care, de cum a intrat în salon, l-a informat:
—A mai murit o fată, Carolina Ilieș. Tot 17 ani și tot cu aceleași simptome.
S-a dus în salon, a privit scurt cadavrul Carolinei, i-a palpat ficatul care arăta tot ca al fetei dinainte și a urcat la director. În fond, era treaba lui să rezolve problema, dar el o să-l sfătuiască să implice și poliția. Fetele alea precis au fost pe undeva împreună, unde au consumat sau au fost infectate cu aceeași boală.
Până seara au mai murit două fete cam de aceeași vârstă, iar pe surse s-a auzit că a murit una și la Spitalul Universitar. Aceleași simptome.
Atât Spitalul de Urgență, cât și cel Universitar au intrat în carantină.
Capitolul 6
Echipa de intervenție
Sarcina să rezolve problema de la cele două spitale a picat pe chestorul Costea Marius. Mai avea două zile până când să plece în concediu, dar nu-și făcea nicio iluzie: pentru un caz ca ăsta, ar fi fost chemat și din insulele Antile. A citit și a recitit hârtiile pe care le primise, apoi și-a sunat secretara:
—Fă-mi, te rog, legătura cu comisarul-șef Bivolaru!
—Vă fac legătura cu el, domnule chestor, dar să știți că este suspendat pe termen nelimitat.
—Știu, Margareta, știu, că doar eu l-am suspendat! Încearcă să dai totuși de el.
După câteva minute care i s-au părut interminabile a sunat telefonul și din receptor s-a auzit vocea inconfundabilă a comisarului Bivolaru. Omul acesta avea o voce de parcă se zguduia pământul când vorbea.
—Comisarul-șef Bivolaru la telefon, șefu’. Cu ce te pot ajuta?
—Am nevoie de tine, Bivolaru. Și încă repede.
—Poate ai auzit că sunt cam suspendat, șefu’…
În public, Bivolaru mai respecta cât de cât ierarhia oficială, dar în particular își cam băga picioarele în ea.
—Așa ceva parcă am auzit și eu. Poți să îmi amintești pe scurt de ce?
—Păi, am fost solicitat la o luare de ostatici. Un tip cam la vreo 30 de ani își ținea soția și copilul în vârstă de trei luni ostatici ca să ceară să mute biserica din cartier mai aproape de el, fiindcă altfel o să-i ucidă pe cei doi, deoarece așa i-a zis o voce care lui i se părea că ar fi a lui Dumnezeu.
—Și cum s-a terminat povestea?
—Până să ajungă negociatorul, nebunul le-a tăiat gâtul celor doi, iar eu am intrat și pentru că a încercat să facă și cu mine la fel, adică să-mi taie gâtul, l-am trimis direct la Dumnezeu ca să renegocieze condițiile.
—Și cum s-a terminat?
—Încă nu știu… Dumnezeu nu și-a făcut timp să îl primească, iar el o fi sub formă de viermi la ora actuală.
—Nu, măi omule, eu te întreb cu suspendarea cum s-a terminat. Cei de la comisia de disciplină de la afaceri interne ce-au zis?
—Habar nu am și nici nu îmi pasă, fiindcă între timp mi-am găsit de lucru cu ziua ca paznic.
—Atunci, lasă tot și vino urgent la mine. Suspendarea ta e anulată și vei fi reangajat.
—Plus sumele pierdute din timpul suspendării. Cred că tâmpiții ăia din departament se gândeau că poate e cazul să mă trimită în Siberia.
—Da, da, și sumele pierdute, a promis chestorul, deși nu era chiar așa de sigur de cât de legal ar fi așa ceva. În cât timp poți ajunge aici?
—Dacă găsesc repede înlocuitor, adică în zece minute, ajung cam într-o jumătate de oră.
—Atunci, grăbește-te, că ai și o primă de la mine.
—Gata, șefu’, am plecat.
Peste un sfert de oră, când Bivolaru a intrat în birou, chestorul și-a adus aminte că în copilărie, unul dintre profesorii lui au încercat să le explice că măcar un pic, o caracteristică a numelui omului trădează ceva din caracterul lui sau chiar din fizionomie.
La comisarul-șef Bivolaru erau valabilă și una, și alta: depășea doi metri înălțime și nu era bine să îl contrazici prea pe față, mai ales dacă avea el dreptate, fiindcă brusc te trezeai teleportat într-o arenă de coridă din Spania pe post de toreador care tocmai și-a pierdut sabia.
Conform obiceiului, Bivolaru a bătut la ușă și a intrat înainte să primească răspunsul. A ocupat cam un sfert din aerul respirabil al biroului, apoi s-a trântit pe un scaun care a pârâit sub greutatea lui și a spus cu vocea lui de tunet:
—Da, șefu’, m-am prezentat la ordin!
Pentru el, cuvântul „comandant” nu exista în dicționar și nu a fost auzit pronunțându-l niciodată, dar lumea se obișnuise cu el așa cum era și toți îl acceptau ca atare.
În loc de răspuns, chestorul Costea i-a împins în față teancul de hârtii pe care le-a primit de la spitale:
—Să îți fac și un scurt rezumat, ca să vedem dacă înțelegem la fel problema: în cursul zilei de azi, în numai câteva ore, șase adolescente mor aparent cu aceleași simptome. Ficatul aproape lichefiat și splina ruptă. Doctorii se jură că nu există o asemenea boală, deci există presupunerea rezonabilă că acești adolescenți au luat o substanță care le-a produs așa ceva.
—Vreo toxină la analiză? a întrebat comisarul-șef cu vocea lui tunătoare.
—Nimic care să poată fi descoperit la o primă analiză, dar încă se caută. Părerea mea este că nu vor găsi nimic. Îți mai aduci aminte de acidul gama hidroxibutiric, cunoscut și ca drogul violului? După șase ore, organismul îl metabolizează în apă și bioxid de carbon. Poate că avem de-a face și aici cu ceva asemănător, numai că are alte efecte.
Comisarul-șef înhăță teancul de hârtii de pe birou și spuse:
—În trei zile, cazul este rezolvat, cu două condiții!
—De ele îmi este frică, suspină chestorul.
Comisarul ridică din umeri:
—Nu-s chiar așa de ciudate: în primul rând, vreau vechea echipă înapoi, m-am obișnuit cu ea și acum bieții de ei cine știe pe unde sunt răspândiți.
—S-a făcut. Și pentru că ancheta poate să fie una foarte complexă, îți disloc câți agenți ai nevoie pentru sarcinile de rutină, percheziții, arestări și ce mai ai nevoie. Și a doua condiție?
—Vreau înapoi clădirea cu Area 52!
—Ce dracu’ e Area 52?
Comisarul a început să râdă:
—Ați uitat că acum patru ani, când americanii ne-au cerut o clădire secretă unde să își țină pușcăriașii până îi transferă la Guantanamo, le-am oferit în secret spațiul ăla. Are modul de comunicații, 20 de celule, centru de interogare și ce mai este nevoie pentru a afla de la niște deținuți încăpățânați tot ce avem nevoie să auzim de la ei. Ei au un loc Area 51, unde își țin secretele, iar noi am vrut să fim mai cu moț și i-am zis Area 52.
—O să dau un telefon și se rezolvă, dar cine știe în ce stadiu se află spațiul ăla acum. O fi dărâmat cu totul.
—Arată brici, zici că ieri au plecat zugravii din el. Are și automat de cafea. Păi, unde credeați că făceam eu de pază? Exact în clădirea aia. Iar jumătate din costurile de întreținere sunt suportate de noi și jumătate de americani, că nu se știe când mai avem nevoie de el.
—Atunci, este ca șirezolvat, tu doar du-te și apucă-te de treabă.
Comisarul-șef Bivolaru a ieșit ca un vifor și, pe scări fiind încă, și-a sunat fostul adjunct și l-a pus să își adune oamenii la Area 52.
Pe drum s-a oprit și la spital ca să discute cu medicul Basarab și, după ce l-a văzut cât de devastat este, și-a dat seama că problema e extrem de serioasă. A cerut copii după adresele copiilor morți, ca să știe unde să își trimită subalternii să caute.
Mai ales că doctorul i-a confirmat că mai are o mulțime de adolescenți, adolescente mai precis, care se prezintă exact ca Fulga Vladimir în primele zile de internare. Febră, lipsă de poftă de mâncare, vomă, diaree și durere în partea dreaptă.
A trecut și pe la morgă și vederea celor șase cadavre de adolescente l-a motivat mai mult decât orice altceva în viață.
Când a ajuns la Area 52, negru la față de mânie, după ce și-a văzut colectivul adunat, le-a prezentat pe scurt povestea, a împărțit adresele celor morți și a zis:
—Noi nu suntem medici precum cei din Doctor House ca să căutăm dovezi medicale care să explice de ce au murit acești adolescenți. Asta vor căuta medicii în urma noastră. Noi trebuie doar să găsim când și unde acești copii au fost împreună: tabără, chef sau orice alt prilej de a se aduna împreună. Aduceți-vă aminte de filmul cu Superman: era acolo un element numit, dacă nu mă înșel, kriptonită și care slăbea puterile lui Superman sau, in extremis, îi putea produce moartea. Încercați să vedeți dacă nu cumva a apărut un nou ceai la modă pe la chefuri și care se elimină la fel cum se elimină și drogul violului, după numai șase ore. Vă rog, vă implor, nu lăsați nici o piatră neîntoarsă, fiindcă altfel vă duc la morgă să vedeți cum arată șase copii morți în același timp și din aceeași cauză.
I-a sunat telefonul și după ce a răspuns, s-a făcut și mai înnegurat la față:
—Trebuie să rectific: șapte adolescenți, numai că, de data asta, al șaptelea este un băiat de 17 ani, așa că măcar excludem motivul sexual drept cauză a acestor crime. Se pare că fetele sunt mai sensibile la substanța asta sau cine știe care o fi motivul. Oricum, am senzația că suntem abia la început, așa că, vă rog, la treabă.
Capitolul 7
Pe teren
Tot șapte agenți avea și comisarul-șef în echipă, așa că fiecare dintre ei a luat câte o adresă și a plecat pe teren. Pentru Fulga Vladimir s-a oferit Mirela Popa, o fată care părea abia ieșită de pe băncile școlii, deși avea 25 de ani. Era blonduță, albă la față, zveltă și parcă chiar aducea un pic cu Fulga.
Când a sunat la ușa familiei Vladimir, i-a deschis mama fetei, care părea atât de plânsă, încât se părea că nici nu mai are lacrimi.
Când a aflat despre ce este vorba, a poftit-o pe agentă în casă și a început să îi spună cât de cuminte era Fulga. Învăța bine la școală, avea numai prieteni cuminți și nu a băut niciodată nimic, cu atât mai mult droguri sau alte prostii. Mai mergea sâmbătă seara la câte un chef, dar numai la colegi de-ai ei, pe care îi cunoștea bine și care veneau după ea și pe la ora 12.00, cel târziu la 1.00, i-o aduceau la ușă. Niciodată nu mirosise a alcool sau a țigări, nici măcar nu fuma. Cumințenia pământului. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva și să îi moară fata?
După ce a ascultat-o aproape o oră și a participat la durerea ei, agenta a rugat-o să o lase să se uite prin camera fetei, poate găsește ceva. Poate veni și mâine cu un mandat oficial de percheziție, dar acum vrea numai să se uite puțin, poate găsește ceva.
Mama nu a avut nimic împotrivă și Mirela, de cum a intrat, și-a dat seama că are de-a face cu camera unei fete ordonate. Toate lucrurile păreau așezate cu liniarul, pe pereți erau așezate fotografii de la excursiile la care participase, iar în bibliotecă erau cărțile pe care orice adolescent le are. Erau separate pe două rânduri: cele din biografia școlară și cele care făceau parte din lecturile care îi plăceau ei mai mult. În timp ce răscolea teancurile de cărți, i s-a părut că în spatele lor vede un carnețel.
Când i l-a arătat mamei fetei, aceasta nu a părut să știe nimic de el. Era un carnețel mic de tip vocabular și la prima vedere părea a fi o listă destul de ciudată în el.
Pe copertă era numele unui băiat care apoi apărea și în carnețel, iar după linia de la mijlocul carnețelului, numele mai multor fete. Cu data, cu ora și cu ceea ce părea a fi semnătura fetei respective.
Mama fetei nu a avut nimic împotrivă să i-l dea, cu promisiunea că după ce își termină treaba cu el i-l va aduce înapoi, fiindcă era o amintire de la fata ei.
A ajuns prima la Area 52 și l-a găsit pe comisarul-șef adâncit în gânduri cu toate hârtiile cazului împrăștiate pe masă.
I-a pus în față carnețelul, apoi, după ce au făcut suficiente copii după el, au început să se gândească care ar putea fi motivul. Cel mai simplu ar fi să le întrebe pe fetele de pe listă, dar majoritatea erau trecute doar cu prenumele. Totuși, spre sfârșitul carnețelului, au găsit o fată care avea nu numai numele și prenumele, dar și telefonul. Cu condiția să mai fie valabil.
Se făcuse ora două din noapte când au început să apară și ceilalți agenți de pe la percheziții. Interesant este că unul dintre ei mai capturase un carnețel, pe care l-a găsit într-un sertar. L-a luat fără știrea mamei, prefăcându-se că îi este sete și trimițând-o după un pahar cu apă.
Era aproape identic cu primul ca format, atât că avea nume diferit pe copertă și numele din interior diferite.
Au făcut copii și după el și le-au împărțit pe la toți.
—Cine găsește primul soluția la enigma asta capătă de la mine un bax de bere, a zis comisarul-șef cu vocea lui bubuitoare.
—Iar dacă este fată, o sticlă de whisky cream, a zis Mirela.
—Înseamnă că tu ai deja o idee, a spus Adriana, cealaltă fată din grup.
Cum camere și celule goale erau destule, și-a luat fiecare câte o cafea și s-a retras în singurătate, ca să poată pune cap la cap informațiile.
După o jumătate de oră, Mirela a revenit în sala mare și fără să-i spună nimic comisarului-șef, care își vedea de hârtiile lui, a pus pe suportul din spatele sălii o bucată mare de carton, pe care a început să scrie și să deseneze.
În stânga foii a scris cu litere mari de tipar un nume cu litere roșii: MARCEL BINDEA!
În ordine, în dreapta lui, a tras câte o liniuță și a scris tot cu majuscule și cu o culoare albastră numele celor șase fete decedate, plus data la care apăreau în carnețelul băiatului.
Mai jos, în continuarea listei, a mai scris cu verde numele a încă 18 fete. Acolo unde aveau numele complet a scris numele complet, iar unde cunoștea numai prenumele a scris numai prenumele.
L-a rugat apoi pe comisarul-șef să-i cheme pe toți colegii ei, fiindcă a rezolvat enigma, iar el să pregătească 50 de euro, deoarece cam ăsta este prețul unei sticle de whisky cream de calitate.
După ce s-au adunat toți, Mirela a luat un indicator și a arătat pe hârtia desenată de ea:
—După cum vedem aici, toate fetele care au decedat apar pe lista lui Marcel Bindea. Tot pe lista lui apar încă 18 fete, care, dacă logica încă funcționează cât de cât, sunt deja moarte sau vor muri cât de curând. Băiatul ăsta le-a făcut ceva sau le-a pus ceva în băutură astfel că ele, în cele din urmă, nu știm încă din ce motiv, au murit. Pentru că sunt trecute în ordine cronologică, putem observa că au decedat primele șase de pe listă. Asta înseamnă că ar trebui să o găsim de urgență pe cea de-a șaptea și să o ducem la spital. De fapt, și pe celelalte, nu numai pe ea. Moartea s-a produs la aproximativ 24 de zile după ce au apărut pe lista băiatului, deci putem elimina drogurile și alte substanțe cu acțiune rapidă. Asta presupune mai degrabă o infecție, deci poate că nu ar strica să cooptăm și un medic militar în colectivul nostru.
Câțiva dintre cei din cameră au început să vorbească, dar comisarul-șef a ridicat o mână și toți s-au oprit brusc.
—În principiu, fata asta are dreptate, așa că hai să vă propun un plan: este ora trei, așa că o să vă rog pe fiecare să vă găsiți o celulă cu pat, unde să dormiți câteva ore, până la șase dimineața. Apoi inspectorul Mardare merge la judecătorul Joiță, că tot sunt prieteni, ca să obțină un mandat de arestare pentru Marcel Bindea. Motivul… găsești tu unul, dar cel mai bine ar fi „zădărnicirea combaterii bolilor” sau ceva asemănător, că tot e la modă. Îi găsiți adresa băiatului la Serviciul de Evidență a Persoanelor. Și tot la evidența persoanelor o să-i găsești adresa ultimei fete de pe listă, adică Frâncu Amalia, asta numai pentru cazul că numărul de telefon nu mai este valabil. Apoi tu, spuse arătând spre comisarul Ghinea, care era și adjunctul lui, iei legătura cu chestorul Costea și îi spui că mai avem nevoie de încă zece agenți pentru filaj, supraveghere și interogatorii.
Până atunci, tot de la evidența persoanelor luați adresele fetelor care au numele întreg și le izolați sub supraveghere medicală, să vedem ce simptome au. Folosiți pentru izolare unitatea de urgențe și medicii noștri. Alte propuneri?
Tot Mirela a fost cea care a luat cuvântul:
—Aș propune ca la întâlnirea cu Frâncu Amalia să se ducă Adriana, arătă ea spre cealaltă fată din grup. Am o bănuială cam ce înseamnă cruciulițele astea din dreptul unor anumite nume și mi se pare că fetele între ele sunt ceva mai comunicative.
Zis și făcut. Au prins câteva ore de somn care pe unde a putut, iar la ora șase dimineața și-au început activitatea.
Cea mai norocoasă a fost Adriana Grigore, care a prins-o pe Amalia chiar când se pregătea să plece la școală.
Au stabilit să se întâlnească undeva pe drum, la o cofetărie. Adriana i-a promis că dacă întârzie o oră, o să-i dea ea scutire cu ștampila poliției.
Când a întrebat-o despre ce este vorba, Adriana a inventat ceva pe loc despre o plângere pe numele ei de la un șofer care a reclamat-o că a trecut pe roșu pe o trecere de pietoni și era să o accidenteze.
Motivul era pueril, dar se pare că Amalia era chiar bucuroasă să mai iasă puțin din rutina zilnică și să se întâlnească și cu o polițistă, dovadă că era deja instalată la o masă în cofetărie și bea o cafea.
Adriana și-a comandat și ea o cafea, iar după ce a venit, s-a apropiat de Amalia și, făcând pe misterioasa, s-a aplecat spre fată și i-a spus:
—De fapt, treaba cu reclamația era așa, mai mult un pretext, fiindcă e vorba de un lucru, așa, mai intim și, cum eram înconjurată de colegii mei, nu voiam să știe toți despre ce este vorba.
Amalia a făcut ochii mari de parcă ar fi devenit deja un personaj dintr-un film cu spioni. A făcut ochii și mai mari când a văzut că Adriana a scos carnețelul cu nume.
—Cunosc carnețelul ăsta, a spus ea. Este al lui Marcel Bindea, băiatul senatorului, afemeiatul liceului, cum îi spun toți. Are fața strâmbă de la un accident din copilărie, e încrezut peste poate, dar e mereu plin de bani și de asta are succes la fraiere.
Uite-așa, fără să pună nicio întrebare, Adriana află o mulțime de informații.
Deschise carnețelul și îi arătă numele primei fete din carnet: Fulga Vladimir.
—Despre ea ce poți să îmi spui?
—Nu prea multe, a spus Amalia. Este într-o clasă paralelă și nu ne vedem prea des, decât poate pe la chefuri, dar rar, că ea este mai retrasă și nu prea vine. Știu că este internată acum, este o fire mai sensibilă și mereu este bolnavă.
Adriana îi arătă cu degetul cruciulița din dreptul numelui fetei.
—Am văzut cruciulițele astea la mai multe fete. Ce este cu ele?
Amalia s-a înroșit, a început să chicotească și în cele din urmă a spus:
—Mai nou, ca să fie mai distractiv, am inventat la chefuri un nou joc. Fiecare băiat și-a făcut un carnețel și își trece la fiecare petrecere câte fete a sărutat, la ce oră și le pune să semneze în dreptul numelui lor. Așa cum erau pe vremuri la baluri carnețelele de dans.
Deși era amuzată, Adriana nu a zis nimic ca să nu pară caraghioasă în fața puștoaicei, dar a întrebat-o iar:
—Bine, bine, dar cu cruciulițele din dreptul anumitor nume, ce este?
Amalia a chicotit iar, apoi a spus:
—Acolo unde băiatul a făcut o cruciuliță înseamnă că a făcut și sex cu fata respectivă.
„Doamne, ce bine că am îmbătrânit înainte de a apuca jocurile astea”, a spus Adriana în gândul ei, dar cu voce tare a întrebat:
—Și cu cruciulița asta din dreptul numelui Fulgăi oare ce este? Parcă ar fi fost șters, apoi iar rescris și tot așa. Știi cumva despre ce este vorba?
—Întâmplător știu, pentru că s-au certat amândoi de față cu toți. Fulga i-a promis că face sex cu el, cu condiția să nu o treacă cu cruciuliță în carnețel. Numai că măgarul nu s-a ținut de cuvânt și tot a făcut cruciulița. Așa că ea a pus mâna pe carnețel și a încercat să o șteargă. El a văzut și a suprascris-o și atunci ea, spre dimineață, când s-au îmbătat toți, i-a furat carnețelul cu totul și l-a dus acasă.
„Norocul nostru”, și-a zis Adriana în gând, dar cu voce tare a spus:
—Este foarte important carnețelul acesta pentru noi, dar am să îți explic imediat de ce. Mai întâi să dau un telefon urgent.
A sunat-o pe Mirela și când i-a răspuns, a spus grăbită:
—Mirela, ai plecat să îl arestezi pe Marcel Bindea? A, ești pe drum. Păi, hai să îți spun câteva amănunte despre el pe care tocmai acum le-am aflat de la o colegă de clasă de-ale lui: este fiu de senator, este un tupeist plin de bani și un mare afemeiat. O să se împotrivească la arestare, așa că dacă nu vrei circ cu mass-media, ia-l cu binișorul.
—Bine, mulțumesc că m-ai informat, dar poate să fie și fiu de prim-ministru, eu tot am să îl dau puțin cu fața de asfalt, după câte a făcut.
Telefonul nu era pe speaker, dar tot se auzea destul de bine, așa că Amalia a făcut ochii mari când a auzit:
—O să-l arestați pe Marcel? Dar ce a făcut?
Adriana a oftat adânc. Avea nevoie încă de colaborarea cu Amalia, dar, pe de altă parte, cât de multe putea să-i spună ca să nu o sperie?
Norocul a fost că exact în momentul acela a sunat telefonul. Era comisarul-șef, care a întrebat-o:
—Adriana, ai lista de la Marcel Bindea la îndemână?
—Da, domnule comisar-șef.
—Atunci înconjoar-o cu roșu și pe următoarea de pe listă: Andrada Iosif.
A scos o carioca roșie și a înconjurat și numele Andradei cu roșu de pe copia carnețelului lui Marcel.
Amalia se vedea că moare de curiozitate, dar a avut bunul simț să nu întrebe nimic și Adriana s-a gândit dacă să-i spună sau nu despre ce este vorba. Oricum, urma să vină cu ea ca să se interneze în centrul de izolare la care tocmai se lucra, ca să fie amenajat în interiorul Spitalului Militar, așa că a întrebat ea prima:
—Bănuiești despre ce este vorba, Amalia?
La răspunsul negativ al fetei, Adriana a continuat:
—Toate fetele de pe lista asta care au numele înconjurate cu carioca roșie sunt moarte. Cauza nu este cunoscută, nu pare să fie o boală contagioasă și nici o toxiinfecție alimentară, dar la toate le-a cedat ficatul și au murit.
A lăsat-o pe Amalia să își revină, apoi a adăugat:
—Bănuiesc că ai observat că toate fetele moarte sunt pe lista cu fete sărutate de Marcel. Îți aduci aminte dacă v-a dat la petrecere vreun ceai exotic sau alt produs care ar putea provoca așa ceva?
Fata a scuturat hotărâtă din cap, apoi când și-a mai revenit, a apucat hotărâtă lista și a spus speriată:
—Aoleu, sunt și eu pe listă! Chiar dacă sunt ultima, tot o să mor, nu?
Adriana a încercat să o liniștească:
—Nu, Amalia, tu nu o să mori, fiindcă o să mergem la Spitalul Militar, unde sunt cei mai buni doctori din țară, și o să fii tratată ca să scapi. Am avut noroc că am găsit numărul tău de telefon și te-am putut găsi la timp.
Fata a început să plângă liniștită și după ce s-a oprit, Adriana i-a spus:
—Dă un telefon mamei tale și explică-i că o să te internezi într-un centru de carantină pentru că s-au găsit cazuri foarte periculoase de Covid la voi în școală. O variantă nouă, așa să îi spui, dar nu-i zice nimic încă de fetele moarte. Oricum se va afla din presă, în cele din urmă. Și dacă poți, poate ne ajuți să le identificăm și pe celelalte fete care sunt numai cu prenumele pe lista lui Marcel.
Au căzut de acord și, după ce Amalia i-a dat telefon mamei ei, au plecat spre centrul de carantină. Amândouă sperau în sinea lor că se va găsi un remediu, indiferent ce le făcuse Marcel fetelor sărutate de el.
Capitolul 8
O anchetă dură
Mirela și cei doi agenți care o însoțeau au ajuns în dreptul liceului cam pe la ora opt fără zece. Grupuri, grupuri de elevi se adunau în fața liceului, dar se părea că niciunul dintre ei nu se prea înghesuia să intre.
La un moment dat, un BMW decapotabil și-a făcut apariția și din el a coborât cu aer de mare șmecher un tinerel îmbrăcat în haine de firmă. Deși erau la o distanță de vreo zece metri, se vedea că are o mică deformație la falca stângă, care îi dădea un aer aparte. Imediat cum a coborât din mașină, a fost înconjurat de un grup de fete, care mai de care mai dornice să-i atragă atenția.
—Mergem? a întrebat colegul de lângă ea, dar Mirela i-a spus:
—Mai așteaptă! Lasă-mă să încerc mai întâi să-l aduc mai aproape de mașina noastră.
A ieșit, iar colegii ei au trebuit să recunoască faptul că era o agentă foarte sexy. Rochița era cam de o palmă, mersul era elastic, iar părul prins în coadă de cal flutura de parcă ar fi fost o iapă nărăvașă.
A intrat nonșalant în mijlocul fetelor și l-a prins pe Marcel de cot:
—Ce faci, Marcele? Te prefaci că nu mă mai cunoști când ești înconjurat de atâtea fete drăguțe.
Chiar dacă toate au privit-o chiorâș, și-au dat seama că toate la un loc nu fac cât ea, așa că i-au făcut loc fără să zică nimic.
—Mi-a plăcut noaptea pe care am petrecut-o împreună și, sinceră să fiu, aș vrea să o repetăm. Nu vrei să vii mai încoace și să stabilim amănuntele?
Și uite-așa, pas cu pas, l-a adus la vreo cinci metri de mașina lor.
Chiar când Marcel intrase în trepidație de nerăbdare, fiindcă nu își amintea deloc de frumusețea asta de fată și nu își imagina cât de băut ar fi putut să fie ca să o uite, Mirela s-a oprit și a salutat, apoi a spus:
—Dă-mi voie să mă prezint: sunt agent Mirela Popa și am un mandat de arestare pentru tine. Pentru zădărnicirea combaterii bolilor. Dacă cumva știi și să citești, este ăsta, și-i puse sub nas mandatul.
Îl lăsă să-l citească, apoi îi spuse zâmbitor:
—Putem rezolva problema asta în două moduri: faci frumos cu mâna la fete și le spui că ai să revii imediat, apoi te urci în spate lângă colegul meu sau metoda pe care aș prefera-o eu ar fi să te împotrivești și să te trântesc puțin cu capul de trotuar înainte să îți pun cătușele și să te încarc ca pe un sac în mașină.
L-a lăsat să se gândească puțin, apoi i-a spus:
—Alege!
Marcel Bindea era tupeist, plin de bani și încrezut, dar nu era prost. A ales într-o fracțiune de secundă, s-a întors spre grupul de fete și le-a făcut cu mâna:
—Ne vedem mai târziu, fetelor! a strigat el și s-a urcat cuminte în mașină.
După vreo trei sute de metri, agentul din față a scos din torpedo o cagulă opacă și i-a întins-o Mirelei:
—Ocupă-te tu de el, că văd că te simpatizează!
Fără menajamente, Mirela i-a tras cagula pe cap tânărului și i-a spus:
—Să nu îndrăznești să te atingi de cagulă, fiindcă, dacă vezi pe unde mergem, vom fi nevoiți să te împușcăm!
Marcel, atât de sigur pe sine în general, nu știa cum să se comporte de data asta. Dar era convins că imediat cum vor ajunge la destinație va primi dreptul la un telefon, cel puțin așa văzuse el în filmele polițiste, îl va suna pe tatăl său și totul se va rezolva repede.
După o jumătate de oră de mers, mașina a încetinit, a intrat în ceva ce părea a fi un garaj și, după ce mașina s-a oprit, agenta i-a dat jos cagula și i-a spus să coboare. În ciuda faptului că s-a împotrivit, mâinile i-au fost prinse cu cătușe la spate de către Mirela.
—Nu am ce face! Așa este protocolul: toți cei arestați să fie încătușați.
După ce a privit mai bine în jur, a văzut că se află într-un garaj modern, în care se mai aflau mașini. Exista și un lift, dar agentul l-a împins spre niște scări de beton.
—Hai că nu avem mult de urcat, l-a încurajat agentul. Celula în care o să stai este situată la etajul unu.
—Dar aș putea să aflu măcar concret pentru ce sunt arestat? Sunt sănătos tun, nu am venit în contact cu nimeni infectat, deci care ar fi motivul?
Agentul îl privi cam într-o parte și parcă și cu puțină milă:
—Vine imediat comisarul-șef Bivolaru și o să te lămurească așa de bine, încât o să-l implori să se oprească.
A fost dus într-o celulă cam de trei pe patru metri, care era prevăzută în mijloc cu o masă metalică, solidă, cu picioarele încastrate în podea. În fața mesei erau patru scaune, iar el a fost prins cu cătușele de un cârlig solid sudat de masă.
Începuse deja să se plictisească de atâta așteptare, când, la un moment dat, în clădire s-a simțit ceva, așa, ca un fel de uragan, și apoi s-a auzit un muget:
—Unde-i nenorocitul ăla?
—În celula unu, domnule comisar-șef!
Peste câteva secunde, ușa celulei s-a izbit de perete și cel mai mare om pe care l-a văzut vreodată Marcel a intrat în celulă. I-a trântit pe masă carnețelul cu numele lui și cu fetele pe care le sărutase la petreceri și a întrebat:
—E al tău?
—Da, a răspuns important Marcel, dar să știți că atâta lege cunosc și eu: am dreptul la un avocat și să știți că tatăl meu este senatorul Bindea!
—Eu cred că tu ai văzut prea multe filme americane, a răspuns comisarul-șef, în timp ce a scos din buzunar o rolă de scotch negru și după ce a rupt o bucățică din ea, a lipit-o pe obiectivul camerei de supraveghere.
—Sonor nu avem aici, după cum vezi casetofonul nu este pornit, camera este acoperită, așa că spune acum ce vrei.
—Un avocat! a spus țâfnos Marcel.
Lovitura de baston a venit în creștetul tânărului ca o lovitură de trăsnet și l-a făcut să scoată un țipăt ascuțit!
—Nu am auzit foarte bine ce vrei, așa că mai spune o dată.
—Un avocat, a scâncit Marcel și, deși se aștepta la așa ceva, noua lovitură tot l-a luat prin surprindere.
—Să îmi spui câți avocați vrei, își bătu comisarul-șef palma cu bastonul, fiindcă, după cum vezi, eu am foarte mulți aici!
Comisarul-șef mai participase la multe astfel de interogatorii și știa că fruntea omului este cel mai dur os din organism, iar o lovitură directă este foarte dureroasă, chiar dacă nu este periculoasă cu adevărat. Plus că pielea în locul unde este lovită se crapă și curge sânge din belșug, astfel că toată imaginea devine ca o scenă de film din bătăile dintre găști.
Comisarul-șef i-a întins câteva șervețele să se șteargă de cele două șuvițe de sânge care i se scurgeau spre ochi și i-a spus:
—Când termini cu fițele despre avocați și despre senatori și vrei să stăm serios de vorbă, să îmi spui.
După câteva minute, după ce durerea i s-a mai potolit, Marcel a spus:
—Putem vorbi acum, dar aș putea să capăt puțină apă înainte?
După ce un agent i-a adus o sticlă cu apă, Marcel a spus:
—Aștept întrebările dumneavoastră.
—Înainte de a începe, vreau să îți spun că la fiecare ezitare sau minciună o să primești câte un avocat în cap, așa că ar fi bine să fii EXTREM de rapid și de sincer în răspunsuri. Ai înțeles?
—Da, domnule comisar, a răspuns Marcel cu o voce supusă, cum nu credea că o poate avea.
—Păi atunci să îți explic și eu cum stă situația și poate ai să înțelegi o parte din furia mea.
A fluturat carnețelul băiatului în fața ochilor lui înspăimântați și i-a explicat:
—Primele șase fete din lista ta de cuceriri sunt moarte. Poți să îmi explici de ce?
Băiatul a scuturat neajutorat din capul însângerat.
—Vă jur, domnule comisar-șef, că habar nu am de ce. Toți am mâncat și am băut aceleași lucruri la grămadă. Nici măcar un ceai din acela mai exotic nu a fost, fiindcă erau multe boboace care veneau prima dată la chef și nu voiam să le speriem. E drept că noi, vreo patru băieți mai vechi, am făcut poștă un joint scurt, dar ne-am ascuns în baie, ca să nu fim surprinși de ceilalți. Și băieții ăia trăiesc, fiindcă m-am salutat cu ei chiar în dimineața asta, înainte de a fi arestat.
Comisarul-șef și-a frecat fruntea gânditor. De obicei îi depista foarte ușor pe mincinoși, iar băiatul ăsta o fi având el multe defecte, dar de mințit nu mințea, cel puțin nu de data asta!
—Ceva trebuie să fie, a insistat comisarul-șef. Ai luat vreo boală exotică de pe undeva care se transmite numai la fete. Ai ieșit din țară vara asta?
—Nu, nici măcar din București nu am ieșit. Adică, ba da, la sfârșitul clasei a XI-a am fost într-o tabără de creație din Predeal. Cam pe la începutul lunii iulie.
—Din Predeal nu ni s-a raportat niciun mort, așa că precis e altceva.
I-a trecut prin cap o idee și a sunat la comandament:
—Cum se numește băiatul acela care ziceți că a murit? Pandrea Nicolae, 17 ani?
S-a întors spre Marcel și l-a întrebat:
—Pe un băiat Pandrea Nicolae, de 17 ani, îl cunoști?
—Păi cum să nu îl cunosc? Este colegul meu de bancă, dar momentan lipsește, fiindcă este internat în spital.
Comisarul-șef s-a gândit o clipă cum să reacționeze: să-i spună sau nu că Pandrea Nicolae a murit deja?
Oricum avea să afle în cele din urmă, așa că mai bine să-i spună acum, poate mai află câte ceva.
—Vreau să îți zic că Pandrea Nicolae a murit aseară cu aceleași simptome ca și celelalte șase fete, așa că te întreb sincer: v-ați sărutat cumva?
Cu toată durerea din frunte, Marcel a găsit în el puterea să zâmbească și să se încrunte în același timp:
—Doamne ferește, domnule comisar-șef! Cum să facem așa ceva?
Bivolaru a ridicat doar din umeri:
—Am întrebat și eu, ca să fiu sigur. Mă gândeam că vreunul dintre voi este bisexual și poate când ați zis că ați tras jointul acela, v-ați prostit sau ați glumit și voi cum se face pe la chefuri.
—La chefurile noastre în niciun caz, domnule comisar-șef. De asta pot să vă jur. Puteți să întrebați pe oricine. Avem fete prea frumoase ca să ne mai dăm și la băieți.
—Dar Pandrea ăsta de care vorbeam avea și el un carnețel cu fetele pe care le săruta?
—Sigur că avea și lui nu i l-a furat nimeni, fiindcă era mult mai grijuliu cu el decât mine.
Comisarul-șef i-a zis unui agent să-i aducă lui Marcel un sandvici și o sticlă de apă de la automatul de pe hol, iar el a intrat în camera de comandament, unde afișul desenat de Mirela trona la loc de cinste.
S-a apropiat de el și a început să îl studieze cu atenție. Totul se încadra perfect, mai puțin Pandrea Nicolae.
A chemat-o pe Mirela Popa și i-a zis:
—Mirela, tu știi că în tine am cea mai mare încredere. Când e vorba de găsit ceva, ai un ochi de vultur și o intuiție de indian sioux. Du-te la judecătorul Joiță, obține un mandat de percheziție pentru Pandrea Nicolae și să nu te întorci fără carnețelul de sărutări al lui Pandrea. Simt că ne apropiem de ceva foarte important. Ne mai lipsește foarte, foarte puțin și vom rezolva cazul.
Între timp, comisarul-șef a dat ordin să se înființeze un dispecerat care să monitorizeze toate cazurile de moarte subită și care prezintă simptome asemănătoare cu cele din București.
Abia au început să centralizeze situațiile și cifrele au început să urce de la oră la oră. La ora unu erau deja 84 de cazuri în toată țara. Comisarul-șef și-a pus mâinile în cap și și-a dat seama că situația începe să îl depășească, așa că trebuie să raporteze mai departe. Singurul lui regret era că nu s-a gândit mai din timp să centralizeze situația pe întreaga țară, fiindcă era clar că așa ceva nu se putea întâmpla numai în București.
Capitolul 9
O altă ședință la fel de secretă
De data asta, când președintele a fost solicitat în Camera de Comandă, și-a dat seama că situația devenise gravă și deja avea o idee despre principalul subiect. Erau aceiași oameni de data trecută și, tot ca de obicei, profesorul Owen a deschis discuțiile:
—Domnule președinte, am două vești, ca de obicei, dar, din păcate, niciuna nu este foarte bună. Prima este că oamenii de știință israelieni i-au refuzat pe ruși referitor la filtrul pe care îl solicitau aceștia. Și nu din cauză că nu s-au oferit destui bani, ci pentru că au spus că nu se poate face un filtru atât de performant.
—Există posibilitatea ca, de fapt, israelienii să îl poată executa, dar să îl țină doar pentru ei? a întrebat președintele, deși se ghicea îndoiala în vocea lui.
—În niciun caz, domnule președinte! Ar fi dublat prețul, l-ar fi triplat, dar tot l-ar fi făcut și vândut până la urmă. Concluzia unanimă este că nu se poate face. Dar directorul CIA ne-a comunicat că a dat alarma printre agenții lui și cu ocazia asta a aflat că și chinezii, iranienii, francezii și indienii ar mai fi interesați de asemenea filtre.
—Tot e bine, a spus președintele, măcar știm la ce să ne așteptăm, la o adică. Și a doua veste despre ce este?
A răspuns de data asta directorul CIA:
—De la stația noastră din România am primit vestea că o epidemie ciudată afectează numai adolescenții. Au murit până acum peste 150 de copile în numai câteva zile și numărul crește cu fiecare zi. Interesant este că majoritatea sunt fete. Doar vreo 7 băieți. Diseară au ședință despre epidemia asta și vom afla mâine la ce concluzie vor ajunge, fiindcă avem om infiltrat în consiliul lor de apărare. Dar ne-au oferit toată colaborarea, așa că putem trimite câți specialiști dorim la fața locului.
—Credeți că s-au apucat românii de fabricat arme biologice?
Directorul CIA s-a strâmbat și a spus:
—Domnule președinte, românii nu sunt în stare să își repare șoselele de 30 de ani și credeți că se apucă de fabricat arme biologice? Mai degrabă cred că este vorba de o combinație aleatorie, fiindcă, vorba profesorului Owen, natura nu și-a oprit evoluția numai fiindcă a apărut omul pe pământ.
—Așa e, a admis președintele, dar vă rog să mă țineți zilnic la curent, fiindcă nu vreau să fim luați pe nepregătite și să pățim la fel cum am pățit cu Covidul.
—Da, domnule președinte, a spus profesorul Owen și ședința, poate cea mai scurtă care s-a ținut în Camera de Comandă, a luat sfârșit.
Capitolul 10
Un acces de furie la Kremlin
—Mereu mi-ați zis că savanții ruși sunt cei mai buni din lume, iar acum îmi spuneți că nu puteți să fabricați niște nenorocite de filtre. Ați spus că savanții ruși nu au acces la premiile Nobel din cauza sforilor trase de țările capitaliste, dar atunci de ce nu pot să facă filtrele astea?
Dintre cei prezenți la ședință, doar directorul Institutului de Microbiologie și Biotehnologie a îndrăznit să vorbească:
—Pentru că diametrul acesta de filtrare este deja foarte apropiat de dimensiunile moleculelor înseși. Și încă nu există tehnologia necesară pentru a fabrica așa ceva. De asta ne-au refuzat și israelienii.
—Atunci, ce mai așteptați? Inventați-o voi! E cazul ca, în cele din urmă, să-i depășim și noi pe imperialiștii ăștia la ceva.
În timp ce savanții din încăpere se priveau unii pe alții, președintele Pontin se pregătea să iasă din încăpere, când se întoarse brusc de parcă chiar atunci i-ar fi venit o idee:
—Stați așa, că mi-ați bătut capul toată ziua cu virusuri și periculozitatea lor. Care este cel mai contagios virus din lume?
—Cel al rubeolei, domnule președinte, a răspuns directorul institutului. Numit și pojar. Dar s-a fabricat un vaccin care a devenit obligatoriu în aproape toată lumea, astfel că din anul 1963 a fost eradicat.
—Ce simptome producea?
—În general, destul de ușoare, dar existau anumite tulpini care produceau direct encefalita și apoi moartea.
Președintele a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a întrebat:
—Dar bănuiesc că pe undeva, prin vreun laborator secret, mai avem totuși o rezervă de virusuri de tip letal?
Tot directorul institutului a aprobat doar din cap, fără să spună nimic.
—Păi și atunci ce mai stați pe gânduri? Luați partea care provoacă îmbolnăvirea de la virusul rubeolei și combinați-o cu partea care se reproduce din virusul Zika-doi și va rezulta cel mai mic virus mortal din lume.
—Nu merge chiar așa, domnule președinte, se împotrivi profesorul Simovici. Există un întreg protocol pentru a putea fabrica așa ceva. O anumită ordine. În primul rând, avem nevoie de siguranța că putem să fabricăm un vaccin eficient împotriva lui, altfel riscăm să ne îmbolnăvim propriii oameni. Plus că, așa cum am mai spus, nu dispunem încă de măștile necesare care să ne protejeze de așa ceva.
—Nu mă interesează! Voi începeți încă de astăzi cercetările pentru crearea lui, iar de ce mai aveți nevoie o să descoperiți pe parcurs.
A ieșit vijelios din birou trântind ușa în urma lui, iar directorul institutului și profesorul Simovici s-au privit fără să spună nimic. Dar în ochii amândurora se citea cam același gând: sperau să moară ori ei, ori președintele Pontin înainte de a se realiza așa ceva, fiindcă ei își dădeau cel mai bine seama ce însemna asta.
Capitolul 11
O anchetă încrucișată
Comisarul-șef Bivolaru era în camera de comandă cu ochii la schema desenată pe carton de Mirela Popa. Adevărul este că așa, în grabă, cum a fost făcută, l-a ajutat să vizualizeze oarecum cazul în timp real, în toată desfășurarea lui.
A prins și el un carton alături de cel al Mirelei și a scris pe el doar numele lui Marcel Bindea, de la care a tras o linie, la capătul căreia a notat singura victimă masculină din lot: Pandrea Nicolae, după care a pus un semn imens de întrebare.
Când au mai venit și alți polițiști în sală, le-a spus:
—Am tot presupus că este vorba de o boală care se transmite prin sărut și numai de la Marcel
Bindea la fete.
A bătut cu carioca în carton și le-a spus:
—Marcel acesta al nostru se jură că nici măcar din joacă nu l-a sărutat pe Pandrea. Deci rămâne să ne întrebăm cum mama dracului s-a transmis boala de la el la Pandrea.
—Poate că ar trebui să întrebăm niște doctori, a spus Mirela, asta în afară de cazul că vreți să mai dați o sticlă de whisky cream.
—Mirela, tu știi ceva!
Fata a scos din buzunarul de la uniformă un carnețel și l-a arătat tuturor, fluturându-l ostentativ.
Apoi s-a dus la afișul lipit pe perete de comisarul-șef și dedesubt a scris mare cu roșu ca să vadă toți și a spus:
—Marcel a sărutat-o pe Fulga la ora 22.
În continuare a scris pe carton și a spus:
—Pandrea a sărutat-o pe Fulga și a trecut-o în carnet la ora 3 noaptea.
—Incredibil, a izbucnit comisarul-șef. Deci Marcel a infectat-o pe Fulga cu microbul acela sau ce o fi fost, iar după numai cinci ore Fulga îl infectează pe Pandrea, care la rândul lui moare aproape odată cu ea.
S-a apropiat de cartonul agățat de perete de Mirela și a bătut cu carioca tare în el.
—E clar că asta e rezolvarea. Este o boală care se transmite prin sărut. La ce oră ați zis că vin doctorii ăia încoace?
—La ora 18, domnule comisar-șef, adică exact peste șase ore.
Tot ideea Mirelei fusese și aceea să cheme și câțiva doctori ca să le expună și lor problema. La urma urmei, ei aproape își terminaseră de făcut partea care revenea poliției. E, acum să se mai descurce și doctorii. Deocamdată l-au chemat pe doctorul Basarab, ca fiind primul care a avut de-a face cu boala, și pe medicul Abramovici Nicolae, considerat cel mai bun virusolog din țară, chiar dacă între timp se pensionase.
—Dar până atunci eu mai am ceva de făcut, a spus comisarul-șef și s-a îndreptat cu pași mari spre celula unde era reținut Marcel Bindea.
Acesta a început să se plângă de cum l-a văzut că mâncarea este rea și că patul este tare și prea îngust, dar o lovitură cu bastonul în masa metalică l-a făcut să amuțească.
—Fii atent la mine și răspunde scurt și la obiect: înainte de carnețelul acesta al tău pe care l-am găsit noi, ai mai avut și altele?
—Da, a răspuns Marcel. Țin asemenea carnețele încă de acum vreo doi ani, ca să le recitesc pe când o să fiu bătrân.
—Lasă asta și spune unde le păstrezi.
—Acasă, sub pat, într-o casetă de lemn de trandafir, dar nu este închisă, la mine în cameră nu umblă nimeni.
Comisarul-șef a ridicat din umeri:
—Acum o să umble doi agenți pe care îi trimit după ea.
—Nu cred că tata o să fie de acord. Este foarte posesiv cu astfel de lucruri.
—Atunci o să mă duc eu după el și când o să-i trag două bastoane peste cap, o să se creadă senator adevărat, de pe vremea romanilor. Apoi o să se îmbrace în togă albă și o să țină discursuri în Piața Romană.
De fapt, tatăl băiatului depusese deja o plângere la Poliție că i-a dispărut băiatul de acasă, așa că o percheziție la Marcel în cameră ca să se afle ceva, avea să i se pară firească.
I-a trimis pe cei mai descurcăreți agenți pe care îi avea la îndemână, cu un mandat de percheziție făcut la repezeală și semnat în drum de judecătorul Joiță.
Oricum, în trei sferturi de oră au fost înapoi cu caseta în care erau carnețelele, iar comisarul-șef a intrat cu ele la Marcel și l-a întrebat:
—Sunt așezate în ordine cronologică?
—Da, că îmi place să le țin ordonat.
Comisarul-șef i-a întins cutia cu carnețele și l-a întrebat:
—Atunci, care este ultima fată pe care ai sărutat-o?
Marcel a luat ultimul carnețel și, după ce l-a răsfoit puțin, a spus:
—Asta este: Marcela Matache, în 7 iulie, la ora 3 dimineața.
—Mai trăiește?
—Cred că da, când m-a arestat colega dumneavoastră făcea parte din grupul fetelor care mă așteptau. Și cred că încă mă așteaptă.
Comisarul i-a dat telefon adjunctului său să verifice dacă Marcela Matache mai este în viață sau dacă este cumva bolnavă.
—Bun, reveni comisarul-șef la Marcel, deci între cele două carnete nu ai mai sărutat nicio fată.
—De fapt, ar mai fi una, dar nu am trecut-o pe niciun carnețel, pentru că a fost ceva, așa, mai deosebit. Este vorba de Eva Adamescu.
—Abia aștept să ascult!
—Păi, în 8 iulie am fost plecați cu un grup mai mare la o tabără de creație la Predeal și eu m-am lipit de ea, fiindcă mi s-a părut cea mai dezghețată. M-am cam înșelat cu asta, dar nu întotdeauna tragi lozul câștigător.
—Explică! a spus sec comisarul.
—Păi, speram să ne destrăbălăm puțin acolo, că am mai fost și altă dată în astfel de tabere de creație și atmosfera este destul de libertină, numai că…
Văzând că pauza lui Marcel se prelungește, comisarul îl îndemnă:
—Numai că?…
—Păi chiar înainte de a se urca la mine în mașină, mama ei m-a chemat deoparte și mi-a explicat că fiica ei este minoră și virgină pe deasupra. Iar când ne vom întoarce, prima vizită pe care o va face va fi la ginecolog, așa că dacă nu am chef să stau trei ani în pușcărie, să fac bine și să fiu cuminte.
—Și ai fost?
—Oarecum, fiindcă în afară de penetrarea propriu-zisă, i-am făcut cam de toate. Ne-am sărutat și ne-am giugiulit până ne-au sărit capacele.
Comisarul își nota minuțios noile informații pe care avea de gând să le împărtășească foarte curând medicilor.
—Ai mai întâlnit-o de când v-ați întors de la Predeal?
—Da, răspunse morocănos Marcel, ne-am întâlnit, ne-am mai și sărutat de vreo câteva ori, dar relația s-a rupt cu totul, pentru că, după părerea ei, eram prea neserios… adică prea afemeiat, a precizat el văzând privirea nedumerită a comisarului.
—Când ai văzut-o ultima dată?
—Chiar în ziua în care m-ați arestat. Dar era așa de încrezută, că a trecut pe lângă mine și s-a făcut că nu m-a văzut.
—Deci era sănătoasă.
—Da, zurlie și sănătoasă.
Comisarul a ieșit din celulă și s-a întors cu un teanc de foi și un pix, pe care i le-a pus în față lui Marcel și i-a spus:
—Scrie aici tot ce s-a întâmplat între tine și Eva Adamescu de la plecarea din București spre Predeal și până la întoarcerea înapoi în București. Pe minute, dacă se poate, chiar pe secunde. Iar dacă ai penetrat-o cumva fie și un centimetru, îmi explici milimetru cu milimetru cum ai intrat în ea și ce ai simțit.
Tânărul a privit spre comisar, apoi spre bastonul pe care acesta îl ținea în mână și a spus:
—Domnule comisar, nu vă supărați că vă spun, dar dumneavoastră păreți puțin cam pervers.
—Da, a zis comisarul sec, eu sunt pervers și mă-ta-i curvă, dar tu scrie acolo tot ce s-a întâmplat. O chem și pe ea aici, iar dacă diferă o singură virgulă între declarația ta și a ei, vă bat pe amândoi până aducem virgulele la același nivel.
A mers în sala de comandă și a trecut numele Evei Adamescu sub numele lui Marcel Bindea, apoi a trimis o echipă să o aresteze și pe Eva Adamescu sub același motiv: zădărnicirea combaterii bolilor.
În mai puțin de o oră a ajuns și fata și, deși nu era nici pe aproape atât de tupeistă ca Marcel, se vedea că este sigură pe ea.
Comisarul-șef a trebuit să admită că într-adevăr era o fată frumoasă. Cam slăbuță, după gustul lui, dar în mod sigur că era cea mai frumoasă față de adolescentă pe care o văzuse în ultimul timp.
Dar ca să lămurească și cum stau lucrurile, a întrebat-o de la bun început:
—Am auzit că ai avut o scurtă aventură la Predeal cu un băiat numit Marcel Bindea.
Fata ridică din umeri și întrebă:
—Da, oarecum așa este, dar pot să întreb și eu de ce ar fi poliția interesată de așa ceva?
—Sigur că poți să întrebi, dar asta nu înseamnă că o să îți și răspund.
Și ca să pună lucrurile la punct, o luă de cot și o conduse până în fața celulei lui Marcel, care scria de zor de parcă și-ar fi scris doctoratul vieții. Chiar dacă sângele de pe față îi fusese șters, cele două cicatrice cusute încă i se vedeau bine și fata a dus înspăimântată mâna la gură.
După ce au ajuns înapoi în celula ei, comisarul i-a spus:
—Sincer să fiu, ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o în ultimul timp. Arăți ca o păpușă Barbie. Dar dacă nu faci ce îți spun eu, îți garantez că în mai puțin de două ore o să arăți ca monstrul Frankenstein!
—Și ce ar trebui să fac? a întrebat fata cu voce tremurândă.
Comisarul-șef îi puse în față un teanc de hârtii și un pix și îi spuse:
—Să scrii tot ce ți s-a întâmplat de la plecarea ta din București în 8 iulie spre tabăra de creație din Predeal și până la întoarcerea ta în București. Toate amănuntele, indiferent cât ți s-ar părea de intime. Dacă Marcel te-a penetrat un singur centimetru, îmi descrii milimetru cu milimetru cum a fost și ce ai simțit.
—Nu m-a penetrat deloc, fiindcă la întoarcerea din Predeal eram virgină, a spus fata supărată.
—Eh, din câtă anatomie mai știu și eu, himenul nu este chiar la intrarea în vagin, așa că mai lasă loc de ceva jocuri erotice. Scrie acolo tot, fiindcă și Marcel scrie în celula de alături același lucru. Dacă diferă o singură virgulă între declarațiile voastre, am să vă bat până punem virgulele pe aceeași linie.
A vrut să plece, dar s-a întors din ușă, ca și cum ar fi uitat să întrebe ceva:
—Dacă tot te-ai sărutat atâta cu Marcel, te-ai simțit cumva rău în ultimul timp?
—Da, după ce am revenit din excursia de la Roma, m-a durut puțin ficatul, dar doctorița de familie a zis că este o boală obișnuită produsă de virusul Epstein-Barr și care de obicei trece de la sine în câteva săptămâni. Boala asta se numește „boala sărutului”, tocmai fiindcă se transmite numai prin sărut.
—Ai sărutat pe cineva în afară de Marcel în perioada asta?
—În România, o singură dată, pe un fost coleg de clasă, chiar înainte de a pleca în excursia din Italia.
—Cum se numește?
—Bădulescu Virgil.
Adjunctul comisarului a avut nevoie de numai câteva minute să afle că Bădulescu Virgil a murit acum câteva zile cu aceleași simptome ca ceilalți.
Când a revenit în celula fetei, aceasta i-a spus:
—În schimb, că văd că tot vă interesează pe cine am sărutat eu, vreau să vă zic că în Roma am sărutat o mulțime de băieți. Poate chiar sute…
În numai câteva cuvinte, Eva i-a povestit cum făcea ea portrete în Roma, iar comisarul-șef, după ce și-a dat o palmă peste frunte, a spus:
—Scrie și despre asta în declarația ta.
A ieșit ca o furtună, pentru că voia să mai amâne puțin ședința cu medicii, până își terminau cei doi declarațiile.
Capitolul 12
Îngrijorări în China
Juan Ziang, președintele Chinei, adormise greu în seara precedentă. Neoficial, China încă era a doua putere a lumii, dar ultimele date statistice i-au arătat că în curând va ajunge pe primul loc. Cel puțin din punct de vedere economic, pentru că militar va mai dura câțiva ani. Dar nu foarte mulți, se gândea el chiar înainte de a se cufunda în somn. Oricum, nimic nu mai putea sta în calea supremației chineze, se gândi el și adormi cu un zâmbet satisfăcut.
Dimineața, când s-a trezit, avea încă același zâmbet pe față, zâmbet care i-a trecut imediat după micul dejun.
Din prima clipă a fost neplăcut impresionat de fața înspăimântată a lui Hao Yin. Dacă Hao Yin, practic al doilea om după el în ierarhia neoficială a puterii, era înspăimântat, atunci fără îndoială că ar trebui să fie și el.
—Ce s-a întâmplat, Hao Yin? a întrebat, încercând să fie calm, președintele, iar șeful securității, fără să spună vreun cuvânt, i-a așezat doar o hârtie în față.
Președintele Juan Ziang a citit-o o dată, apoi, după ce a citit-o încă o dată, l-a întrebat pe omul lui de încredere:
—Să văd dacă am înțeles bine: cel mai mic virus care a fost descoperit până acum se numește Zika și are nu mai știu a câta parte dintr-o miliardime de metru. Nu-i periculos, în cel mai rău caz produce o stare subfebrilă câteva zile, câteva eczeme și nimic mai mult. Numai că în acest caz nu văd care ar fi pericolul și care ar fi urgența.
Generalul Hao Yin a privit precaut în jur de parcă i-ar fi fost frică să nu tragă cineva cu urechea, deși camera era controlată de câteva ori pe zi de microfoane, și a spus:
—Azi dimineață am aflat cu totul întâmplător că rușii au comandat israelienilor un milion de măști capabile să oprească virusul acesta numit Zika-doi.
—De ce naiba și-ar dori rușii așa ceva?
—Există un singur răspuns, domnule președinte! Partea din virus care provoacă îmbolnăvirile, de cele mai multe ori nu este cu mult mai mare decât virusul Zika. Iar dacă cele două părți ar fi cumva combinate, vă dați seama ce rezultă.
Președintele a rămas pe gânduri, apoi a întrebat:
—Avem vreo sursă la Moscova care să ne țină la curent cu cercetările lor?
—Din păcate, nu, domnule președinte. Rușii sunt foarte selectivi când vine vorba de a angaja oameni în locurile sensibile din cercetare.
—În cazul acesta, am încurcat-o!
Generalul a zâmbit satisfăcut și a spus:
—Noi nu avem la Moscova pe nimeni, dar au israelienii o sursă.
—Și asta cu ce ne ajută? Că nici la Tel-Aviv, din câte știu, nu avem vreun spion!
—Noi nu, dar au americanii, iar la americani avem noi.
Președintele a început să râdă în hohote:
—Am priceput acum: un adevărat lanț al slăbiciunilor. Te rog să ai grijă să nu se rupă vreo verigă din acest lanț, ca să aflăm la timp ce se întâmplă în lume!
În urmă cu vreo doi ani, chiar înainte ca primele infecții cu Covid-19 să își facă apariția, generalul Hao Yin i-a spus în mare secret președintelui:
—De fapt, Covid-19 este un fel de apă de ploaie, fiindcă, de fapt, el joacă în societate exact rolul pe care îl joacă în organismul uman celulele albe: elimină ceea ce este străin și nefolositor. Virusul acesta va elimina din societate pe cei bătrâni și neputincioși care oricum sunt neproductivi și neplătitori de taxe.
—Generale, ai perfectă dreptate, dar să nu mai zici nimănui asta, i-a spus atunci președintele Chinei. Cu politica nouă care se duce în Vest pentru drepturile omului, ăștia ar fi în stare să zică și că l-am produs noi și chiar în acest scop.
—Eu nu am spus nimic, domnule președinte, dar trebuie să avem grijă, pentru că va veni ziua când cineva se va gândi cu adevărat la asta.
Și iată că ziua asta chiar a venit. Chiar dacă obținerea unei arme biologice de calitate implică cheltuieli, cercetări laborioase și instalații pe măsură, după obținerea ei și după ce se cunoaște rețeta e destul de ușor de produs. De aceea, unii o mai numeau și arma țărilor sărace. Cu o investiție de numai câteva milioane de dolari puteai ține în șah o planetă întreagă. Iar China avea destui dușmani în jurul ei, așa că vor trebui să fie cu ochii în patru, se gândi președintele Chinei.
Capitolul 13
O ședință medicală
Cu scuzele de rigoare, au amânat ședința medicală până la ora 18.00. Între timp, tinerii și-au terminat de scris declarațiile și, după ce au fost multiplicate, au fost date fiecăruia dintre participanți să le citească. Primul a ajuns la sediu doctorul Basarab și se vedea pe fața lui că era marcat de numărul de fete tinere care au murit în preajma lui. Abia mai putea vorbi, de extenuat ce era.
Imediat după el, a apărut și medicul Abramovici Nicolae, care, neștiind despre ce este vorba, nu părea așa de afectat, fiindcă până la el au ajuns doar zvonuri, dar nimic concret, deoarece era pensionar de câțiva ani și nimeni nu prea părea să mai aibă nevoie de el.
Când i-a văzut adunați pe toți cei de care avea nevoie, comisarul-șef Bivolaru a trecut în față și a început să vorbească.
—Eu vă vorbesc strict din punctul de vedere al anchetei făcute de poliție. Dacă greșesc în presupunerile mele, vă rog să mă corectați și nu ezitați să mă întrerupeți.
A arătat cu indicatorul spre primul carton și a spus:
—Nu știu dacă folosiți și în termeni medicali expresia asta, dar eu am întâlnit-o în multe filme, așa că să o folosesc și eu: pacientul zero este Marcel Bindea, iar după umila mea părere, ziua zero e 8 iulie, și anume ziua când băiatul acesta s-a întâlnit cu o fată cam de aceeași vârstă cu el, numită Eva Adamescu. Întâlnirea lor s-a petrecut într-o tabără de creație din Predeal, unde s-au dus să deseneze și să se distreze.
Nu știu dacă s-au plăcut sau nu, fata zice că ea nu-l plăcea deloc, dar fiindcă era ținută din scurt acasă, a pornit o aventură cu el, fiind singurul mai de Doamne-ajută de pe acolo. Amândoi se jură că fără contacte sexuale, ci numai sărutări din belșug și giugiuleli, ce or fi înțelegând ei prin asta. După ce au revenit în București, s-au mai întâlnit o singură dată, s-au sărutat iar, dar a fost așa, ca un sărut de despărțire, pentru că după asta nu s-au mai întâlnit, deoarece el era un fustangiu notoriu și ea ar fi dorit un iubit adevărat și ceva mai multă fidelitate din partea lui.
După ce nu s-au mai văzut, el a reînceput viața de petreceri cu care era obișnuit. Au început un joc nou, și anume să vadă care dintre tineri sărută mai multe fete la o petrecere și, ca să nu trișeze, le notau numele și ora, apoi le puneau să semneze.
Le arătă celor doi medici carnetele luate de la Marcel Bindea și după ce le lăsă timp să le studieze, explică:
—Motivul pentru care presupun eu că ziua zero a acestei boli este 8 iulie este că în 7 iulie a avut loc o petrecere la care Marcel a sărutat, ca de obicei, zeci de fete. Toate sunt sănătoase și în viață.
Partenera lui de distracție de la Predeal, Eva Adamescu, s-a simțit și ea bine, fără să prezinte niciun simptom, dar cu ea este o poveste mai ciudată, pe care am să v-o spun imediat.
Marcel a revenit în București în data de 15 iulie și toate fetele pe care le-a sărutat după această perioadă au murit sau sunt pe moarte. După ce a revenit de la Predeal, Eva a sărutat doar trei băieți: o dată pe Marcel, care este bine mersi. Pe fostul ei prieten, Florin, care, dezamăgit în dragoste din cauza ei, s-a spânzurat, deci nu putem ști dacă a fost infectat sau nu. În schimb, a sărutat un fost coleg din școala generală, numit Virgil Bădulescu, care a murit zilele trecute cu aceleași simptome.
—Așadar, putem trage concluzia că atât fata, cât și băiatul sunt contagioși, a spus doctorul Abramovici. Dacă îi izolăm, ar trebui să scăpăm de problemă.
—Lucrurile nu stau chiar așa de simplu, domnule doctor, fiindcă la numai câteva ore după ce Marcel a sărutat o fată, aceasta a sărutat un băiat și acum sunt morți amândoi.
—Asta înseamnă că toți cei care au participat la genul acesta de petreceri sunt contagioși și că transmit boala mai departe printr-o simplă sărutare. Iar tinerii din ziua de azi se pupă toată ziua. E complicat… poate că ar trebui să închidem granițele și să anunțăm Organizația Mondială a Sănătății.
—Închidem degeaba granițele, domnule profesor, și stați să vedeți de ce. Imediat după ce s-a întors din Italia, fata asta de care vă vorbeam, Eva Adamescu, s-a simțit un pic rău. Medicul ei de familie a diagnosticat-o corect ca fiind infectată cu mononucleoză – adică boala sărutului – produsă de virusul Epstein-Barr, după cum bine știți. Pentru că nu este o boală periculoasă, i-a recomandat repaus la pat și medicamente pentru întărirea sistemului imunitar. Și i-a mai recomandat să nu sărute pe nimeni drag timp de 60 de zile, că ea atâta presupunea că este perioada în care este posibil să infecteze pe cineva și cam atâta mai este purtătoare de virusuri.
Și după cum spunea doctorița, virusurile astea nu provoacă organismul să dezvolte antivirusuri și, pe deasupra, de câte ori ai un puseu de imunitate scăzută, ele se reactivează, dar tot așa, la un nivel minimal pentru sănătatea generală. Și asta, toată viața. S-au adaptat atât de bine organismului uman, încât acesta își închipuie că este o celulă de-ale lui.
—O doctoriță foarte bine pregătită, a spus doctorul Abramovici. Nici măcar eu nu aș fi putut să-i explic mai bine.
—Și atunci, cum vă explicați numărul imens de morți tineri, dacă toți se îmbolnăvesc numai de boala sărutului, care, conform tuturor tratatelor științifice, că am mai citit și eu câteva dintre ele, este complet inofensivă?
Ambii doctori au ridicat neputincioși din umeri, iar comisarul-șef le-a arătat un monitor aflat sus în colțul camerei și le-a spus:
—Când am văzut că se îngroașă gluma, am creat un dispecerat național ca să putem afișa în timp real toți morții din România. Ne sunt raportate numai cazurile care mor din cauza simptomelor cunoscute: ficat lichefiat și splină ruptă. După cum vedeți, deocamdată sunt numai 385 de morți, dar numărul crește din ce în ce mai repede. Eu am să-i propun ministrului de interne să-i ceară președintelui să convoace azi Consiliul de Național de Apărare și să ia cele mai dure măsuri. Dacă nu este cumva prea târziu, fiindcă, spre deosebire de alte naționalități, noi, românii, suntem un neam de pupăcioși.
—Așa cum am mai zis, cred că ar trebui să închidem granițele, a spus doctorul Abramovici. Măcar atât putem face.
—Le închidem degeaba, domnule doctor, și stați să vedeți de ce.
Le-a povestit pe scurt despre excursia de la Roma a Evei și despre modul cum făcea ea portretele și cum îl săruta pe fiecare turist.
—Și, spre deosebire de Marcel, ea nici nu ținea evidența celor sărutați, așa că ne putem aștepta ca această epidemie să izbucnească oriunde și oricând. Dar s-a întors acasă cu mii de euro, deci probabil că s-a sărutat cu sute de turiști de toate naționalitățile. Din câte ne-a zis, ea crede că numai cu eschimoși nu s-a sărutat, în rest cu toate neamurile de oameni care se perindă prin Roma să vadă Colosseumul.
—Păi atunci de ce nu zice nimeni nimic? a întrebat doctorul.
—Pentru că din ce am mai citit și eu, perioada de incubație a virusului Epstein-Barr este de 21 de zile. Plus câteva zile în care virusul își manifestă efectele și lichefiază ficatul, apoi splina.
—Așa, și? a întrebat doctorul. De ce nu anunță în cazul acesta și alte țări astfel de cazuri?
—Pentru că alaltăieri s-au împlinit 21 de zile de când Eva a sărutat primul turist în Roma. Pentru că este un francez simpatic, a păstrat legătura cu el și mai vorbesc din când în când.
Comisarul a privit spre Mirela și i-a spus:
—Du-te și adu-o pe Eva încoace.
În numai trei minute, Mirela a fost cu Eva în birou. I s-a pus la dispoziție un laptop și a fost rugată să ia legătura cu Pierre, primul turist care a sărutat-o.
Pierre i-a răspuns greu, abia după vreo cinci minute, și din primele momente de discuție și-a cerut scuze că nu poate continua discuția, fiindcă este internat în spital, deoarece are niște dureri groaznice de ficat.
Toți cei din sală s-au privit lung și, în cele din urmă, doctorul Abramovici a spus:
—Asta înseamnă că de mâine începe nebunia!
—Stați puțin, a spus Eva, vreți să spuneți că Pierre va muri din cauza mea?
—Nu numai Pierre, a spus comisarul-șef, ci toți ceilalți două sau trei sute de turiști pe care i-ai sărutat!
Eva a izbucnit în plâns și printre hohote a întrebat:
—Bine, dar de ce tocmai eu, pentru că și alte fete din piața aia făceau la fel?!
Comisarul a ridicat din umeri:
—Asta e! Poate Dumnezeu te-a ales pe tine ca să pedepsești destrăbălarea oamenilor. De unde vrei să știu eu, dacă nici măcar doctorii nu știu?
După ce s-a mai liniștit puțin, fata a întrebat din nou:
—Și dacă eu și Marcel suntem bolnavi, de ce noi nu murim? De ce îi îmbolnăvim doar pe alții?
În camera de comandă s-a lăsat o liniște adâncă și, în cele din urmă, doctorul Abramovici a spus:
—Acum câteva mii de ani, un grădinar l-a întrebat pe bătrânul Esop: „Vorbește lumea că ești foarte înțelept! Ai putea atunci să-mi spui de ce buruienile cresc ca nebunele fără să le îngrijesc, în timp ce florile și legumele mele, deși le ud și am toată ziua grijă de ele, abia își duc zilele?”. Esop i-a arătat buruienile care îi invadau grădina și a spus: „Răspunsul este simplu, dragul meu: buruienile sunt copiii naturii, în timp ce florile sunt copiii tăi și fiecare are grijă de propriii copii”.
—Tot nu am înțeles, a spus fata și se vedea după figurile celorlalți că nici ei nu au priceput mare lucru.
Doctorul a ridicat exasperat din umeri și în cele din urmă a catadicsit să le explice:
—Păi, e simplu: boala asta a apărut în lume pentru că voi doi v-ați iubit sau v-ați giugiulit, cum ziceți voi. Deci, pentru ea, voi sunteți copiii ei și probabil că veți muri de bătrânețe singuri și apăsați de vină.
—Profesore, poate că ești prea pesimist. Dacă își vor uni eforturile și celelalte țări, este imposibil ca în cele din urmă să nu se găsească un vaccin sau un medicament, ceva, a spus comisarul.
Profesorul Abramovici a întrebat:
—Ai fost atent când fata a povestit ce i-a zis doctorița de familie?
—A zis multe. La ce trebuia să fiu atent?
—A zis… și pe bună dreptate, că oamenii nu dezvoltă antivirusuri la acest tip de mononucleoză. De-a lungul timpului s-au adaptat așa de bine la oameni, încât acum organismul uman le consideră niște celule de-ale lui. Dacă nu pot dezvolta antivirusuri, nu pot dezvolta nici vaccinuri, fiindcă vaccinurile astea sunt, la urma urmei, fragmente de antivirusuri sau substanțe care impulsionează producerea de antivirusuri.
Eva a plecat în celula ei să poată plânge în liniște, apoi comisarul-șef l-a întrebat pe doctorul Abramovici:
—Și atunci ce putem face, domnule doctor?
—Știți ce făceau străbunii noștri când năvăleau turcii?
—Care ce puteau…
—Nici vorbă de așa ceva. Otrăveau fântânile, ardeau recolta și fugeau în munți. Dacă nu găsim urgent un vaccin, asta ne rămâne și nouă de făcut.
Deși s-a vrut o glumă, nu a râs nimeni la ea, așa că doctorul a adăugat:
—La urma urmei, au apărut atâția savanți tineri și plini de idei noi, poate găsesc ei vreo metodă nouă. Deci avem doi subiecți care nu se îmbolnăvesc, deși sunt infectați. Am să vorbesc cu un coleg de-ai mei de la un centru de cercetări de virusologie din America. Credeți că se poate aranja pe cale diplomatică transportul… măcar al băiatului… la laboratoarele lor?
Comisarul-șef s-a încruntat și a spus:
—Dacă avem o speranță să rezolvăm problema, îl tranșăm și tot îl trimitem.
Seara la ora opt, președintele țării a deschis ședința extraordinară a consiliului apărării și în deschidere a spus:
—În mod cu totul excepțional, îl avem ca invitat la ședință pe domnul comisar-șef Victor Bivolaru, deoarece a apărut o prolemă de siguranță națională și dânsul a fost implicat de la bun început în rezolvarea ei, așa că ne poate face cel mai bine o sinteză a problemei. Aveți cuvântul, domnule comisar-șef.
—Vă mulțumesc, domnule președinte! Voi încerca să fiu cât mai concis în expunerea mea, în așa fel încât dumneavoastră, după plecarea mea, să puteți lua cele mai bune decizii.
După cum vedeți, acolo sus în colț există un monitor pe care se afișează în timp real numărul morților cauzați de mononucleoză, numită popular și boala sărutului, o boală care există de mii sau zeci de mii de ani, care trecea de la sine fără să lase nicio urmă și care, dintr-odată, acum câteva zile, a devenit brusc mortală.
După cum vedeți, cifra de pe monitor este de 416 decedați și crește cu câte un mort la fiecare câteva minute, așa că mai bine o iau cu începutul. Am fost implicat încă de la primele manifestări, așa că am putut să fac o sinteză pentru dumneavoastră. Promit că nu durează mult.
A luat un indicator și s-a apropiat de un ecran unde a început să arate diferite imagini pe măsură ce acestea se derulau:
—Acum vreo două luni, mai precis pe 8 iulie, la Predeal a avut loc o tabără de creație pentru elevii de la un liceu de artă. Pictură, grafică, concursuri și ceva cursuri de perfecționare. Au fost 26 de elevi cu totul, plus doi profesori însoțitori și care au fost cazați la un internat școlar, care era liber pe perioada verii. Este cel pe care îl vedeți în imagine. Elevii erau cazați câte doi în cameră, cu excepția Evei Adamescu, care tușea puțin și din motivul acesta, ca să nu mai îmbolnăvească pe cineva, a fost cazată singură în cameră.
Pe ecran a apărut camera 211, unde a fost cazată eleva cu pricina.
—După cum vedeți, o cameră ca oricare alta, numai că de acest lucru a profitat Marcel Bindea, care s-a împrietenit cu ea și care își petrecea o bună parte din nopți la ea în cameră fără ca profesorii însoțitori să știe, pentru că în jurul orei cinci, el se retrăgea la el în cameră. În tot acest timp, cât rămâneau singuri, tinerii se jură că nu au făcut sex, ci doar s-au sărutat și s-au giugiulit, ce-o fi însemnând și asta. Oricum, pentru că fata a fost ținută foarte din scurt acasă, ea s-a ținut de cuvânt, dovadă că și acum mai este virgină.
Tabăra de creație s-a încheiat pe data de 16 iulie și tinerii au revenit în București.
Prietenia dintre cei doi s-a terminat, deoarece fata căuta un partener stabil, iar băiatul este un fustangiu notoriu. Abia acum apar adevăratele probleme, fiindcă băiatul participă la tot felul de chefuri și, mai nou, a apărut o nouă modă, deoarece își notează într-un carnețel numele și ora la care au sărutat o fată, ba mai mult, o pun să și semneze ca să nu existe nici un fel de îndoială. Făceau un fel de concurs, cu alte cuvinte. La câteva zile de când a revenit în București, a participat la o astfel de petrecere, unde a sărutat o fată numită Fulga Vladimir. La câteva ore după ce l-a sărutat pe Marcel, aceeași fată l-a sărutat și pe Pandrea Nicolae, care a participat și el la petrecere. Se pare că pentru grupul lor de prieteni nu era o problemă schimbul acesta de parteneri. Cel puțin nu pentru sărutat, dacă nu cumva chiar și pentru a face sex.
La 21 de zile de când a fost sărutată de Marcel, Fulga a început să se simtă rău și a fost dusă la spital. Diagnosticul a fost pus rapid: mononucleoză, adică boala sărutului, probabil o formă ceva mai gravă, fiindcă ea era o fată fragilă și avea sistemul imunitar slăbit. Toată lumea se aștepta să își revină de la o zi la alta, dar în loc de asta, trei zile mai târziu a murit. La autopsie s-a găsit ficatul într-o stare aproape semilichidă, iar splina ruptă în trei locuri, deși ea nu a făcut niciodată vreun sport de contact. Deci s-a rupt de la sine, lucru foarte neobișnuit, după cum mi-au confirmat medicii consultați în legătură cu asta. A doua zi ,spre seară, a murit și Pandrea Nicolae, cu aceleași simptome și cu ficatul și splina la fel de deteriorate.
A arătat pe ecran cum era un ficat după autopsie și a continuat:
—Începând cu a doua zi au început să moară câte 2-3 tineri în fiecare zi, apoi, când au ajuns la peste zece pe zi, am anunțat autoritățile competente, numai că atunci când am văzut că hârtiile se mișcă greu și toată lumea ezită să-și asume răspunderea, am fost în audiență la domnul ministru de interne și i-am solicitat această ședință a CSAT, fiindcă cu flerul de polițist pe care îl am simt că lucrurile vor exploda în curând, nu numai la noi în țară, ci în toată lumea.
—Pe ce te bazezi când spui asta? a întrebat președintele.
Comisarul-șef a schimbat iar imaginea de pe ecran și acolo a apărut Eva împreună cu un tânăr, iar în spatele lor se vedea Colosseumul.
—Aceasta este Eva Adamescu, care după ce a revenit din tabăra de la Predeal a primit cadou de la părinții ei o excursie de zece zile la Roma, pentru că tocmai împlinise 18 ani!
A așteptat să o vadă toți bine, apoi a continuat:
—Este foarte talentată și făcea portrete în cărbune turiștilor care doreau asta. Lua numai câte zece euro, așa că avea un mare succes, dar băiatul acesta care apare în poză cu ea a vrut ca pentru zece euro în plus să o și sărute. Fata, după o scurtă ezitare, în cele din urmă a acceptat. Și după el s-au luat mulți alții, astfel că în numai zece zile, fata a făcut mii de euro, deci vă dați seama câți turiști a sărutat.
—Și credeți că toți aceștia s-au infectat? a întrebat președintele.
—Din păcate, fata nu a ținut un tabel cu cei cărora le făcea portretul, dar acest Pierre, de care îi plăcea în mod deosebit și care este singurul cu care a ținut legătura, a murit azi dimineață la Spitalul Salpêtrière din Paris. Aș paria pe oricât că nici ceilalți care au fost sărutați de ea nu o vor mai duce mult.
A schimbat poza de pe ecran cu o fotografie în care era reprezentată parcă partea ramificată a rădăcinilor unui copac și pe care a explicat-o în felul următor:
—Dacă vă mai aduceți aminte cum arătau pe vremuri schemele piramidale, care au fost la modă într-o vreme și pe la noi, cam așa se vor produce și îmbolnăvirile în lume de mâine, poimâine. Pentru că fiecare dintre cei sărutați de fată are acasă o soție, o amantă care poate la rândul ei are pe cineva și tot așa până când se va epuiza materia primă, după cum zicea doctorul Abramovici, cel mai bun virusolog pe care îl cunosc.
—Și care ar fi materia primă, după doctorul Abramovici? a fost curios președintele.
—Noi, oamenii, domnule președinte.
În încăpere se lăsă o tăcere mormântală, întreruptă în cele din urmă de ministrul sănătății:
—Nu cred că stau chiar așa lucrurile, domnule comisar-șef. Există totuși anumite categorii de vârstă excluse din start. Cei foarte tineri și cei foarte în vârstă care nu se vor îmbolnăvi niciodată.
Comisarul-șef se apropie de ecran și puse o altă imagine:
—După cum vedeți, cea mai tânără victimă are numai 10 ani. O fi vrut și ea să se joace de-a sărutatul și uite ce i-a reușit: o moarte extrem de prematură. Iar cel mai în vârstă este badea Tudor Craioveanu, de 83 de ani, care a vrut să se bucure și el de căldura unui trup cald de fată frumoasă. O fi strâns vreo trei luni banii de pensie ca să își asigure serviciile unei escorte de lux și în loc de asta, uite cu ce s-a ales.
Pe ecran a apărut un bărbat care părea de vârstă matusalemică și ca o dovadă că la anumiți bărbați, hormonii nu se domolesc la nicio vârstă.
Iar s-a lăsat o tăcere grea în cameră, apoi președintele a întrebat:
—Pentru că ați fost de la bun început în miezul problemei, ce credeți că ar fi cel mai bine să facem? Ce ne sfătuiți?
Comisarul-șef oftă adânc, ca și cum și-ar fi dat seama că sfaturile lui nu vor fi bine primite:
—Primul lucru pe care l-aș face dacă ar fi după mine aș institui legea marțială, pentru că vor trebui luate măsuri dure și trebuie să aveți la îndemână instrumentul legislativ potrivit. Apoi aș concepe un anunț prin care sărutul, chiar și pe obraz, să fie interzis. Poate și îmbrățișatul, chiar și între rude. O să fie greu, pentru că, așa cum observa unul dintre doctorii consultați de mine, românii sunt un neam de pupăcioși. Acest afiș ar trebui tipărit în zeci de mii de exemplare și afișat peste tot. Televiziunile să transmită non-stop aceleași anunțuri și invitate apoi la morgă să vadă șirurile de cadavre cu ficatul făcut ferfeniță și să realizeze reportaje peste reportaje la fața locului. Apoi aș anunța printr-un text standard toate ambasadele și aș invita reprezentanții de la Organizația Mondială a Sănătății să vadă că nu avem nimic de ascuns și că totul a fost doar o întâmplare. Doar o nefericită întâmplare și nimic mai mult!
—Ce nefericită întâmplare?
—Virusuri de mononucleoză ai băiatului s-au combinat cu niște virusuri ai fetei prea mici pentru a fi detectați de aparatele obișnuite și a luat naștere varianta asta mortală. Americanii ne-au cerut prin intermediul doctorului Abramovici ca pe cale diplomatică să le împrumutăm pentru câteva zile băiatul ca să îl studieze și să vadă de ce el nu se îmbolnăvește. Dacă ar fi după mine, eu l-aș da de tot, cu condiția ca, în caz că descoperă un vaccin, să ni-l livreze și nouă, cu prioritate!
S-a depărtat de monitor și s-a apropiat de ușă:
—Dacă nu mai aveți întrebări, eu m-aș retrage ca să vă las să rezolvați problemele pe care vi le-am expus!
Cum nimeni nu mai avea nicio întrebare, comisarul-șef s-a retras, în timp ce monitorul din colț arăta 511 morți.
După retragerea comisarului-șef din camera Consiliului de Securitate, un timp, nimeni nu a spus nimic în așteptarea hotărârii președintelui.
În cele din urmă, președintele a spus:
—În principiu, eu sunt de acord cu toate propunerile comisarului-șef, cu excepția uneia, și anume instituirea stării marțiale.
Imediat, toată lumea a fost de acord, ținând seama că încă nu sunt întrunite toate condițiile pentru o asemenea măsură extremă. S-a dovedit numai o zi mai târziu că asta a fost o mare greșeală și a dus la mari turbulențe în toată țara.
Ședința s-a încheiat cu cuvintele președintelui, care a spus:
—Păi, în cazul acesta, să dăm ordin biroului de presă să pregătească comunicatele necesare atât pentru mass-media, cât și pentru ambasade și să le dăm drumul.
Capitolul 15
Revoluția îmbrățișărilor
A fost un mare ghinion că a doua zi a fost sâmbătă, iar oamenii erau liberi și fără prea multe evenimente la care să participe și care să-i țină ocupați. Afișele și anunțurile de la televiziuni referitoare la interzicerea sărutărilor și îmbrățișărilor au trecut aproape nebăgate în seamă de marea parte a populației, dar o seamă de politicieni, în cădere liberă în sondaje, au considerat că au găsit un nou prilej să apară pe scena publică.
Sub cele mai aiuritoare lozinci au încins toate canalele de comunicare, dând mobilizarea pentru apărarea democrației, pentru că ceea ce voiau cei de la guvernare era, de fapt, îngrădirea unui drept sacru și pentru a interzice din fașă manifestările unui guvern care devenea tot mai aproape un stat polițienesc.
Fără nicio aprobare de la primării, sub pretextul de adunări spontane, pe la prânz, în toate piețele din marile orașe au început să se adune sute, apoi mii de oameni. Unii dintre ei au adus stații de mare putere la care se difuzau melodii patriotice și în special Hora Unirii, iar oameni necunoscuți au început să fraternizeze, să se îmbrățișeze și să se sărute.
În biroul lui de comandament de la Area 52, comisarul-șef Bivolaru, împreună cu alți câțiva agenți care erau de serviciu, priveau scenele la televizor, majoritatea reportaje în direct, apoi au comentat sec:
—Peste 24 de zile, pe toți ăștia o să-i vedem pe la doctorul Basarab sau chiar la Patologie direct.
Cea mai complicată scenă a avut loc, se pare, în Piața Victoriei, unde o senatoare cam solidă de felul ei s-a urcat pe o masă și pe ritmurile de la melodia „Bandiera Rossa” a început să danseze pe masă și după ea s-au luat o mulțime de oameni.
—Ce-o fi având imnul comuniștilor italieni cu îmbrățișările românești, zău dacă înțeleg?! a spus amuzat comisarul-șef.
Televiziunile veneau mereu cu scene asemănătoare din toate marile orașe ale țării, dar punctul culminant a fost tot în București, când, pe ritmurile melodiei comuniștilor italieni, senatoarea bătea mai cu foc din picioare pe masa improvizată, iar aceasta s-a rupt și femeia a căzut de-a berbeleacul.
Înainte de a fi luată de mașina salvării, a zis că în mod sigur guvernul, prin oamenii lui, a slăbit picioarele mesei pentru ca ea să se accidenteze și astfel să se oprească din lupta pentru libertatea poporului.
În timp ce era luată de ambulanță, comisarul-șef a spus:
—Aș fi jurat că omul cel mai țăcănit pe care l-am văzut în viața mea este Marcel de la celula unu, dar senatoarea asta văd că îl întrece cu cel puțin o sută de puncte.
Capitolul 16
Un transfer dificil
În dimineața de duminică, 19 septembrie, după ce și-a văzut toți oamenii adunați în camera de comandă, Bivolaru a oftat și a zis:
—Să vedem ce ne mai aduce și ziua de azi, fiindcă nu am presimțiri prea bune legate de ea.
Abia a terminat de vorbit, că de la camera de comunicații, adjunctul lui Bivolaru a dat telefon să îl anunțe că toate hârtiile sunt semnate pentru transferul lui Marcel Bindea, iar avionul așteaptă.
Comisarul-șef s-a întors către inspectorul Mirela Popa și i-a spus:
—Mirela, știu că nu îl suporți, dar nu am încredere în altcineva. Jigodia asta de băiat mi se pare foarte alunecos, așa că stai, te rog, cu ochii pe el măcar până îl vezi urcat în avion. Și avertizează-i și pe americani cu ce tâmpit au de-a face.
Mirela a făcut o grimasă, dar a zis tare:
—Să trăiți, șefu’!
Deși uneori i se părea că pune mâna pe o broască râioasă când trebuia să pună mâna pe băiatul senatorului, nu putea totuși refuza un ordin direct.
—Ai grijă să nu te pupe când vă luați la revedere, a strigat Vasilescu, un coleg mai bun de gură, dar ea i-a arătat doar degetul mijlociu.
Din ușă s-a întors și l-a întrebat pe comandant:
—Șefu’, pot să-mi aleg echipa cu care să efectuez transferul?
—Sigur că da, Mirela! Ia tot ce avem mai bun, numai ai grijă să se rezolve totul cu bine. Și ocoliți Piața Victoriei, că văd că iar începe să se adune lume acolo, deși azi-noapte la ora 0:00 a fost instituită legea marțială.
Inspectorul Mirela Popa a arătat spre inspectorul Vasilescu, cel cu gura bogată și încă unul dintre cei care au tachinat-o mai des de-a lungul timpului.
—Iar șofer l-aș vrea pe Ferrari.
—După cum am zis, iei tot ce vrei tu, numai să ajungeți cu bine.
Ferrari era, de fapt, agentul Ionide Nicolae, dar toți îi spuneau așa, fiindcă era atât de talentat și simțea așa de bine o mașină, de parcă s-ar fi născut cu volanul în mână. Toți îl sfătuiau să participe mai degrabă la cursele de mașini decât să-și piardă timpul ca șofer la poliție, dar el nu părea interesat de o asemenea ocupație.
Când au ajuns la celula lui Marcel, acesta era cam prost dispus, așa că a executat morocănos ordinele pe care i le-a dat Mirela ca să se întoarcă cu spatele și să-i prindă cătușele.
—Acum ce mai este? Unde naiba aveți de gând să mă duceți?
—Habar n-am, i-a spus sec Mirela și l-a împins pe scări în jos.
Au ocolit Piața Victoriei și în numai câteva ore au ajuns pe Aeroportul Mihail Kogălniceanu, unde un Hercules imens aștepta sosirea lor.
—Știu ce vreți să faceți! a spus panicat Marcel când a văzut avionul. Vreți să mă duceți în America, să mă desfacă ăia în bucăți și să vadă de ce eu sunt imun la boală. Nu vreau, am și eu drepturile mele…
—Ți-am zis eu că e deștept și că, de fapt, doar face pe prostul, i-a spus Mirela șoferului zâmbind.
De mașina lor se apropiau doi subofițeri americani care aveau probabil rolul să îl preia.
Profitând de faptul că toți priveau spre cei doi militari care se apropiau, Marcel a luat-o la fugă așa cum era, cu cătușele prinse la spate.
—Dă-mi voie să-mi retrag cuvintele: nu-i deștept! E prost de bubuie! Se află într-o bază militară americană super păzită și el crede că va reuși să scape?
—Păi și ce faci? întrebă Ferrari ușor panicat. Nu ai de gând să îl prinzi?
Mirela clătină din cap:
—M-am gândit să-i ofer un pic de avantaj. E adevărat că este înalt, dar uită-te și tu la el ce crăcănat fuge.
După câteva secunde, a pornit și ea în urmărirea lui și toți au fost nevoiți să admită că avea o viteză de invidiat. În mai puțin de 200 de metri l-a ajuns pe Marcel și, deși la diferența de viteză pe care o avea față de el ar fi putut foarte simplu să îl prindă de cătușe sau de guler ca să îl oprească, a preferat să îl placheze ca la rugby și să-l trântească pe jos. În timp ce îl încăleca, a spus:
—Să știi că de multă vreme îmi doream să te fac să guști din betonul patriei. Acum, sinceră să fiu, nu sunt foarte sigură dacă betonul ăsta din bază este pământ românesc sau este sub jurisdicție americană.
L-a ridicat de jos și i-a privit zgârieturile însângerate de pe față.
—Oricum rezultatul este mulțumitor, așa că hai înapoi!
—Nu vreau să ies din țară! a spus el hotărât, dar Mirela l-a tras nepăsătoare după ea până la mașină.
A semnat actele de predare-primire cu subofițerii americani și le-a spus:
—Să nu îl credeți periculos! E doar prost, după cum ați văzut, dar, sinceră să fiu, mie de ăștia mi-e mai frică decât de cei periculoși. Cei periculoși sunt măcar cât de cât previzibili, dar acesta e sonat rău, așa că stați cu ochii pe el. La cât de tâmpit este, ar fi în stare să sară așa încătușat cum e, în mijlocul Oceanului Atlantic, cu speranța că în cele din urmă îl va salva cineva.
—Mulțumim, doamnă, ne-am lămurit cu cine avem de-a face, i-au răspuns subofițerii și după ce i-au pus lanțuri și la picioare, l-au urcat în avion.
După ce agenții au văzut avionul decolând, Mirela l-a sunat pe comandant:
—Domnule comisar-șef, avionul a decolat și „ciudatul” nostru e la bord. Sper să nu deturneze avionul la cât este de tâmpit, fiindcă pe când eram în bază, a încercat să evadeze.
—Și cum de te-ai abținut să nu tragi în el? a hohotit comisarul-șef.
—Să știți că la început asta am vrut să fac, numai că în cele din urmă mi-am adus aminte că ne-ar putea ajuta la obținerea unui vaccin, așa că m-am abținut. Dar tot l-am dat puțin cu capul de beton.
După ce au terminat de vorbit, Mirela i-a spus lui Ferrari:
—Uite că am uitat să îl întreb ce este mai important: ce traseu să alegem să nu ne trezim în mijlocul unei revoluții.
—Ați uitat că este în vigoare legea, deci ar trebui să fie cam liniște peste tot.
Încă de cum s-au apropiat de București, s-a văzut cât le păsa bucureștenilor de legea marțială. Bubuitul mitralierelor de 14,5 milimetri zguduia văzduhul, dar atâta vreme cât trăgeau în aer, efectul era nul. Tunurile cu apă stropeau de zor, dar nu prea aveau niciun efect, fiindcă din când în când trebuiau să meargă să își împrospăteze rezerva cu apă, iar protestatarii se adunau din nou. Pentru gazele lacrimogene, protestatarii improvizau măști folosite de obicei pentru Covid sau din alte materiale pe care le udau și tot nu plecau din piețele ocupate.
Au reușit să ajungă la sediul din Area 52 doar după un mare ocol, pentru că peste tot era plin de lume, care avea ceva de demonstrat. Nu se știa prea bine ce, fiindcă toate pancartele erau ude și scrisul de pe ele era șters.
Capitolul 17
Când viața bate filmul
Când au ajuns la sediul din Area 52, au găsit o atmosferă de înmormântare, deși aparent toți erau în viață.
—Ce s-a întâmplat? a întrebat panicată Mirela. A evadat Eva? Ea era încă sub impresia tentativei de evadare a lui Marcel.
—Era bine dacă se întâmpla asta: adică dacă se întâmpla numai asta și nimic altceva, a spus comisarul-șef și a făcut semn spre profesorul Abramovici, care era așezat la o masă și își ținea capul în mâini.
—Să-l lăsăm pe el să povestească.
Profesorul își scutură capul mare, cu o coamă leonină, ca și cum ar fi încercat să își revină dintr-un șoc prin care trecuse, apoi a început să vorbească:
—Știu că lucrurile sunt grave, dar nu pot trece direct la subiect până nu vă explic și ce îmi trece prin minte și acum am ajuns la concluziile pe care am să vi le expun imediat. În anul 1969, Michele Crichton a scris un roman de succes, care a fost tradus în zeci de limbi, ba chiar și în limba română, în anul 1976, la Editura Univers. A fost făcut și un film după el și, în ciuda faptului că atât cartea, cât și filmul au avut un succes fulminant, oamenii de știință au cam strâmbat din nas. Asta dintr-un singur motiv: ideea de la care se pleca în roman pornea de la faptul că din spațiul extraterestru a fost adus din greșeală un virus cu niște proprietăți ciudate, își schimba în permanență structura astfel că oamenii de știință nu aveau cum să îl „apuce” de nimic, fiindcă se modifica tot timpul, suferind noi și noi transformări, nefiind accesibil niciun medicament, deși era extrem de periculos. Romanul se termină în modul optimist datorită faptului că virusul respectiv se simțea mai bine în spațiul cosmic, așa că a „evadat” de bunăvoie spre locul unde se simțea el cel mai bine, adică în Cosmos.
A luat o pauză, a băut o gură de cafea din cana pe care Mirela i-a pus-o la îndemână, apoi a continuat:
—Bănuiesc că vă întrebați ce legătură este între o carte scrisă acum 60 de ani și un virus care bântuie azi printre noi.
Scoase telefonul și le arătă poza unui tânăr în putere:
—Cu atâtea prostii care se transmit zilnic la televizor, sunt sigur că nu ați văzut și știrea asta: este nepotul meu, Comănescu Petre, care s-a întors săptămâna trecută dintr-o expediție pe care a făcut-o singur spre Polul Nord. A ajuns acasă acum o săptămână, a ținut o petrecere moderată cu vreo 20 de prieteni, care au venit să-i sărbătorească succesul.
—Păi, noi ce să zicem? întrebă comisarul-șef. Felicitări că aveți asemenea rude celebre.
—Urarea cea mai bună este „condoleanțe”, nu felicitări, pentru că aseară a murit. Iar ficatul lui seamănă cu o bucată de iască și splina, la fel.
Modifică fotografia de pe telefon și le arătă ceva ce numai a ficat nu arăta.
—Deci pentru asta ne-ați povestit despre romanul Andromeda? întrebă Mirela. Ca să ne puneți în temă.
—Da, de aceea, fiindcă virusul și-a schimbat nu numai perioada de incubație, ci și perioada de acțiune. În șapte zile, incubație, acțiune și moarte.
—Și ceilalți de la petrecere ce fac?
—Trei morți deja, iar restul la spital. I-am comunicat și prietenului meu din America, i-am trimis pozele și i-am spus să aibă grijă. Oricum, aproape că l-au disecat pe băiatul trimis de voi, dar nu au găsit nimic, așa că mâine vi-l trimit înapoi. Nu au găsit niciun motiv pentru care el este imun și alții nu.
—Ați mai vorbit și cu alți doctori, cu alți specialiști în virusologie? Ce părere au? a întrebat Mirela, care părea mai deschisă la dialog.
Profesorul Abramovici ridică din umeri:
—De vorbit am vorbit cu toți cei pe care îi cunoșteam. Păreri și presupuneri au toți, dar niciunul dintre ei nu are nicio soluție.
—Și dumneavoastră ce părere aveți de toate astea? Sigur că v-ați format o părere.
—N-aș zice că este chiar o părere, ci doar un gând. Noi, oamenii, existăm de câteva zeci de mii de ani, iar viața pe Terra, de câteva sute de milioane de ani, dar Universul există de un timp infinit, fiindcă eu nu cred că a apărut odată cu Big Bangul. Big Bangul a fost doar o etapă, așa cum este și asta pe care o trăim acum. Și dacă am trăit mii și milioane de ani conduși de aceleași reguli, să nu uităm că regulile astea sunt studiate de câteva mii de ani. De unde știm noi ce a fost înainte? De unde știm noi ce va fi mâine? Am fost obișnuiți să trăim într-un univers predictibil. Poate că ar fi cazul să ne schimbăm părerea. Unii scriitori de SF au tot încercat să ne obișnuiască și cu ideea asta, dar nu i-am crezut.
A mai băut o gură de cafea, apoi a privit spre cei din fața lui cu o figură cât se poate de serioasă:
—Poate că noi, oamenii, nu suntem decât niște firicele de nisip așezate pe calea ferată a unui tren de mare viteză. Poate că tot Universul acesta observabil, mă rog, partea de Univers pe care credem că o observăm, nu este decât un balon de săpun cu care un copil din alt Univers se joacă și îl umflă până când se va sparge.
În încăpere s-a lăsat o tăcere grea, fiecare încercând în felul lui să asimileze cele auzite.
—Dar toate astea poate că nu sunt decât elucubrațiile unui bătrân aproape nebun. Sau poate întâmplarea, sau poate Creatorul s-a plictisit de noi și vrea să reseteze jocul, cu speranța că data viitoare va reuși mai bine. Cred că va arunca iar zarurile să vadă ce va ieși de data asta…
A plecat. El, care era un om atât de politicos, nici măcar nu și-a luat la revedere. Se vede treaba că el chiar credea în cele spuse.
Capitolul 18
Haosul final
Pe măsură ce s-a dovedit că autoritățile nu mai pot controla situația, magazinele au început să fie jefuite, iar oamenii au început să își facă provizii.
Se pare că până și termenul de șapte zile pe care l-a comunicat profesorul Abramovici a devenit ceva mai scurt, pentru că de a doua zi au început să moară oameni pe străzi. Acum mergeau și erau bine sănătoși, apoi brusc se apucau cu mâna de partea dreaptă și cădeau ca niște bușteni. La început, serviciile mortuare au mai făcut față și cu măști pe față, îi adunau și îi duceau în gropile comune săpate în acest scop la marginea orașului.
Marți dimineață, Eva a fost anunțată de Mirela că mama ei a fost găsită moartă pe stradă și că a fost dusă la una din gropile comune de la marginea Bucureștiului.
Eva ar fi vrut să plângă, dar nici măcar atât nu mai putea, fiindcă avea un televizor în celulă și vedea grozăviile care se întâmplă zilnic peste tot.
Tot marți a fost adus și Marcel din America și, deși era slăbit după cât sânge i s-a luat, era la fel de tupeist ca de obicei, așa că a început să strige în gura mare:
—După masa de prânz, care oricum e de tot rahatul, vreau să fiu pus în libertate, fiindcă dacă cumva voi ați uitat, eu nu am uitat: azi expiră cele 30 de zile de arest preventiv.
După prânz, Mirela a trecut peste sila pe care Marcel i-o provoca și a intrat la el în celulă. A pornit televizorul pe un canal de știri și când a fost postată o imagine din Piața Unirii, i-a arătat câteva afișe pe clădirile de acolo.
—Marcele, tu știi că nu îmi ești foarte simpatic, dar îți dau un sfat: prin tot Bucureștiul sunt răspândite poze de-ale tale care te descriu drept băiatul de la care a pornit toată nebunia. Ca să nu mai vorbim de televiziuni, care te consideră acum un fel de vedetă. O vedetă negativă, dar tot o vedetă. Ești sigur că vrei să fii liber, acolo, în mijlocul mulțimii?
Marcel a început să arunce cu tacâmurile prin celulă și a strigat că el vrea libertate, fiindcă s-a săturat să stea în închisoare cu niște proști!
Mirela a ridicat din umeri, a intrat la comisarul-șef ca să-i semneze actele de punere în libertate a lui Marcel și cu ele în mână s-a dus și i-a desfăcut cătușele.
—Obligația noastră ar fi să te ducem în același loc în care te-am arestat, dar dacă vrei cumva în altă parte, te duc cu plăcere acolo. Chiar și la cimitir dacă vrei…
După ce s-a gândit câteva clipe, băiatul a spus:
—Păi, din câte am văzut la televizor, școlile s-au închis, așa că dacă tot vă este în drum, vă rog să mă lăsați în Piața Unirii, de care vă este vouă atât de frică.
Cu o mașină fără însemne de poliție, Mirela l-a dus singură până în Piața Unirii. Băiatul a deschis ușa și a ieșit din mașină fără să spună nici măcar la revedere, iar Mirela a găsit un loc de parcare mai ferit și a stat să se uite de parcă ar fi avut o bănuială în legătură cu ce o să urmeze. A început să filmeze cu telefonul ceea ce se întâmpla.
La ora 12:45, băiatul a coborât din mașină și a început să se plimbe, respirând larg aerul libertății de care îi fusese atât de dor. La ora 12:54, unul dintre bărbații din piață, probabil tatăl vreuneia dintre fetele ucise de virusul mortal, l-a recunoscut, s-a dus la portbagajul mașinii, a luat de acolo o bâtă de baseball și s-a întors cu ea la Marcel și i-a făcut capul zob. Era doar un cadavru printre altele, doi polițiști care patrulau pe acolo au trecut pe lângă scenă fără să aibă nicio reacție, așa că, în cele din urmă, Mirela s-a întors la sediu.
Le-a arătat filmul celor care mai erau acolo în sediu și a venit cu o propunere.
—Domnule comisar-șef, mandatul de arestare al Evei expiră mâine, dar eu zic să o punem în libertate de azi și să închidem șandramaua. Poate ar fi bine să vorbiți cu chestorul Costea Marius în problema asta.
—Chestorul a murit aseară, Mirela.
—Atunci direct cu ministrul de interne.
—El a murit azi, Mirela!
—Atunci dacă tot ați rămas ultimul la comandă, nu vă rămâne decât să puneți dumneavoastră planul acesta în aplicare
—Ai dreptate, arată-i fetei filmul în care se vede ce a pățit Marcel și întreab-o unde vrea să o duci. Poza ei nu a fost așa de mediatizată ca a lui Marcel, dar nu aș vrea să pățească la fel.
Când i-au făcut propunerea, Eva a fost destul de apatică și în cele din urmă a spus:
—Dacă nu este deranjul prea mare, aș dori să mă duceți până la Predeal. Bunicii mei locuiesc acolo și e puțin probabil să mă cunoască lumea!
—Nicio problemă, a spus Mirela, cu șoseaua liberă cum este acum, e vorba de două ore dus, două ore întors, așa că pentru mine este chiar un fleac.
Cum Eva nu avea niciun bagaj, și-a luat de la automat doar două sticle de apă, un pachet de biscuiți și un pachet de șervețele umede și au plecat la drum.
La început a fost mai greu, pentru că găseau mereu mașini abandonate cu șoferi morți la volan, dar după ce au trecut de Ploiești, șoseaua a devenit mai liberă și au putut merge mai repede.
Pentru că nu mai trebuia să fie atât de atentă la volan, Mirela a putut să pornească un început de discuție cu Eva:
—Știi că în urmă cu numai două-trei săptămâni duceam o viață normală. Mă rog, un pic bolnavă, iar acum totul s-a dat peste cap. În iarnă trebuia să mă căsătoresc, dar viitorul mire a murit încă de acum o săptămână.
Eva nu a spus nimic, fiindcă se gândea la ale ei. În cele din urmă, a zis și ea:
—Să știi că uneori mă simt vinovată pentru ce se întâmplă, dar doctorul Abramovici a zis să nu-mi fac probleme din cauza aventurii mele cu jigodia de Marcel. Dacă nu ar fi fost el, ar fi fost altul, iar dacă nu am fi fost noi, ar fi fost alții, fiindcă probabil că facem parte dintr-un plan mai mare în care noi nu avem nicio vină.
A tăcut mult timp, apoi, după ce au trecut de Câmpina, a început iar să vorbească:
—În clasa a zecea am avut un coleg de clasă foarte bășcălios, pe care îl chema Cârstea Ion. Îi făcea o plăcere deosebită să-și bată joc de orele de religie și mereu înainte de a intra profesoara în clasă, stătea cu spatele la ușa de la intrare, prefăcându-se că nu o vede și amestecând citate din Biblie și din biologie, spunea ceva de genul ăsta: „Două coacervate pluteau nepăsătoare în supa primordială. La un moment dat, curenții le-au împins una în alta. Și coacervatul mascul a văzut că e bine și data următoare s-a împins intenționat în coacervatul femelă până când a penetrat-o! Și când au văzut ei că este bine, de atunci, ei se tot împing unul în altul și astfel au apărut pe lume bărbatul și femeia, care de atunci se tot împing în tot felul de poziții”.
Uneori mă întreb dacă eu și Marcel nu am fost, de fapt, niște coacervate mai complicate împinse de valurile vieții una spre alta. Oare asta am făcut și noi doi? Oare am fost doar două coacervate împinse de valurile supei primordiale ale întâmplării una spre alta?
—Nu îți mai pune astfel de probleme, a încercat să o consoleze Mirela, fiindcă atunci degeaba ești imună la boală, deoarece ai să mori de inimă rea în cele din urmă.
Au ajuns la casa bătrânească a bunicilor, în Predealul unde a început totul. Eva a coborât, iar Mirela s-a grăbit să se întoarcă spre București.
Eva a străbătut Predealul în lung și-n lat, dar nu a mai găsit niciun om în viață.
Când a ajuns la casa bunicilor, a văzut că bunicii săi erau morți, întinși pe pat, ținându-se de mână.
Peste tot în oraș, pe străzi, erau numai cadavre și în ciuda faptului că erau morți de mult și vremea era încă destul de caldă, nu mirosea niciunul a putrefacție. Parcă se uscau și se deshidratau și dacă își amintea ea bine, cam așa mirosea și într-o veche biserică atunci când a dus-o bunica ei în copilărie. Un fel de miros de smirnă amestecată cu tămâie.
În cele din urmă s-a dus spre gara din Predeal. Undeva prin apropiere era și internatul liceului unde a început totul, dar nu-i făcea plăcere să privească spre el. A găsit banca unde se bucura să stea și să privească la trenurile care treceau atunci când era în vacanța de vară la bunici. Lângă gara cu acoperișul în formă de aripi de fluture, cum îi plăcea ei să spună.
S-a așezat pe spate pe bancă, având sticla de apă lângă ea. Îi era sete, dar parcă nici chef să mai bea apă nu avea, exact cum se întâmplase cu micuța cățelușă albă din copilăria ei. Ca și cum nu ar mai fi avut chef de nimic, ca și cum nu mai avea putere să mai trăiască.
Dar și-a adus aminte de niște vorbe spuse cândva, undeva la vreo slujbă din care nu-și putea aminti decât cuvintele: Eva a fost cea care a dat naștere omenirii și tot Eva va fi și cea care o va face să piară. Sau poate numai i se părea, fiindcă nu credea că un preot ar fi putut spune așa ceva.
Cum stătea întinsă pe spate, la un moment dat a auzit niște pași grei cum se apropiau de banca ei. A deschis ochi și la vreo cinci metri de ea a văzut un urs uriaș. Sau poate că doar i se părea uriaș din cauză că era ea culcată pe spate. Oare acesta îi va fi sfârșitul? Să fie mâncată de un urs? Dar ursul nu părea deloc nici furios, nici înfometat. Părea mai degrabă derutat și după ce mai făcu încă un pas, unul dintre picioare îi cedă și căzu într-un genunchi. Apoi îi cedă și celălalt picior și o clipă, atât cât ursul a întins labele uriașe spre ea, părea doar o fiară care se roagă în genunchi unui Dumnezeu nevăzut. Sau poate se ruga de ea să nu facă ce-a făcut. De parcă ar putea să dea timpul înapoi.
De undeva de după clădire a apărut și o căprioară și pășind peste ursul mort, s-a apropiat de ea și și-a pus capul în poala ei. După o vreme s-a înserat și lângă erau doar un urs mort, o căprioară pe moarte și ea, care, de asemenea, nu se simțea prea bine.
Tot ce putea să facă era să privească spre nord, spre ceea ce credea ea că ar putea fi Steaua Polară și să aștepte să moară. În timp ce privea în ochii umezi ai căprioarei, care îi aminteau de ochii blânzi ai lui Florin, se gândea fără să vrea cum ar fi fost mersul lumii dacă ea nu s-ar fi întâlnit cu Marcel la Predeal.
Sau dacă ea și-ar fi văzut de desenele și de talentul ei, în loc să se zbenguie și să se giugiulească câteva nopți ascunși de toată lumea. Nu avea de unde să știe, pentru că nu putea da timpul înapoi.
În pădure, deși nu bătea deloc vântul, se auzea cum cad brazii. O pulbere ruginie de cetină a început să se aștearnă peste ea. Și-a adus aminte de vechiul cântec al copilăriei ei: „O, brad frumos, cu cetina tot verde!”. Brazii, simbolul vieții și al verdeții veșnice, mureau. Dacă nici măcar cetina nu mai era verde, iar brazii falnici de odinioară nu se mai puteau ține în picioare, însemna că toată lumea se prăbușea în jurul ei.
În cele din urmă, Steaua Polară sau ceea ce credea ea că este Steaua Polară a început să pălească și în final a dispărut cu totul.
A trebuit să treacă și câteva clipe până să își dea seama că nu Steaua Polară apunea, ci ochii ei s-au închis în timp ce trecea în neființă.
*
Cândva, peste multe miliarde de ani, într-un ocean primordial de pe o planetă numită cândva Terra, din fulgerele cerului și din câteva minerale de pe mal, vor lua naștere mici molecule de albumină care se vor uni după o vreme în coacervate. Coacervatele se vor legăna multă vreme în valurile călduțe ale supei de la malurile oceanului. Unul din valuri va împinge din întâmplare un coacervat spre altul. Și acesta va vedea că este bine.
Deasupra mării, cerul avea o nuanţă cenuşie, şi vântul care bătea dinspre larg făcea ca plaja să aibă un aspect dezolant. Din cauza norilor, soarele căpătase o ciudată culoare galben-verzuie, dându-le celor câţiva turişti răzleţiţi pe plajă un aspect fantomatic. Când am zărit-o, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Deşi era răcoare şi oamenii care treceau pe lângă mine în căutare de scoici şi cochilii erau îmbrăcaţi destul de gros, ea făcea plajă. Privind-o numai pe ea, nici n-ai fi crezut că e sfârşitul lui septembrie, ci, după dezinvoltura cu care, în costum de baie, încerca să capteze razele soarelui, te-ai fi putut imagina în plină vară. Dar, dacă ridicai ochii de pe apariţia ei solară şi priveai cum vântul spulbera hârtiile murdare de pe plajă, reveneai înfiorat la realitate: era un rece sfârşit de septembrie. Şi, cu toate că se afla destul de departe de drumul meu, m-am simţit irezistibil atras de pata deschisă de culoare care era cearşaful ei pe nisipul umed.
Staţiunea era mai mult pustie, populată de personaje fantomatice, ciudate şi în criză de bani ca şi mine, care profitau de reducerile de preţ de la sfârşitul sezonului… De trei zile bântuiam pe plajă fără să am curajul să mă dezbrac şi chiar mă bătea gândul să dau dracului biletul oferit generos de patronul meu şi să mă duc acasă, unde tot singur aş fi fost, dar măcar acolo era mai cald… Şi fără atâtea babe reumatice în jurul meu gata să-şi etaleze frumuseţile devastate de timp, la trecerea mea, de parcă aş fi fost cine ştie ce Făt-Frumos.
Era ceva într-adevăr deosebit la fata asta, şi nu merita să ratez ocazia. Avea un trup superb, şi un minuscul costum de baie portocaliu încerca în zadar să-i ascundă rotunjimile voluptoase. Ajuns lângă ea, aş fi putut să trec mai departe sau să mă opresc şi să încerc să intru în vorbă. Ca să întreb ce? „Nu ţi-e frig?“ sau „nu vrei să faci o baie?“ Cuvinte care mi s-au părut cu atât mai ridicole, cu cât am apucat să văd, în timp ce mă apropiam, cartea pe care o citea: Filozofia Alchimiei. Şi tot pe cearşaf, un alt teanc de cărţi, din care nu am putut să descifrez decât un singur titlu: Ritual de trecere.
Recunosc că nu făceam o figură foarte inteligentă stând proţăpit în faţa cearşafului şi încercând cu disperare să găsesc o frază care să demonstreze că nu sunt chiar atât de idiot precum arătam. Umbra mea se oprise palidă pe cartea pe care o citea, astfel încât, într-un târziu, m-a băgat în seamă şi a ridicat ochii spre mine.
— Mă duceam spre terasă, am arătat eu spre clădirea de la marginea plajei, şi m-am gândit că poate vrei să-ţi aduc, când mă întorc, un ceai sau o cafea să te încălzeşti.
— Nu mi-e frig, a scuturat ea din cap răvăşindu-şi buclele roşcate, dar când revii poţi să-mi aduci o bere neagră. La cutie, a mai adăugat ea şi s-a cufundat din nou în lectură.
Mi-am târât perplexitatea prin nisipul umed de pe plajă până la terasa unde speram să găsesc berea neagră pe care, vrând-nevrând, eram nevoit să o caut. O clipă, mi-a trecut prin cap ideea să intru, să beau o cafea şi apoi, profitând de faptul că nu mai eram în raza ei vizuală, să dispar. Dar fie gândul că s-ar putea s-o mai întâlnesc, fie gena corectitudinii, care de-a lungul vieţii m-a făcut să intru în multe încurcături, m-a îndemnat să mă apropii de chelneriţă şi să-i cer:
— O cafea şi-o bere neagră, vă rog!
Abia când mi-a adus cafeaua şi sticla de bere neagră mi-am adus aminte de formularea expresă: o bere neagră la cutie. Când i-am cerut asta, femeia m-a privit cu milă:
— Nu se fabrică bere neagră la cutie, domnule. Sau cel puţin eu nu am auzit de ea…
— Dar… bine…, m-am fâstâcit eu, i-am promis unui prieten că-i duc o cutie de bere neagră.
— Prietenul dumneavoastră, a zis chelneriţa uitându-se semnificativ spre plajă, trimite în fiecare zi pe cineva după bere neagră la cutie. Răspunsul meu e acelaşi: nu se fabrică bere neagră la cutie.
Prietenii care mă cunosc pot depune mărturie că nu strălucesc prin inteligenţă, şi totuşi, uneori, mai rar, mult mai rar decât mi-aş dori, am câte o tresărire, câte o scânteie care luminează cenuşiul şi monotonia unui an întreg. Cum a fost şi ideea care mi-a venit pe moment. În loc să îi lărgesc orizontul cultural povestindu-i despre minunata bere neagră la cutie, Guinness, am spus scurt:
— Păi, atunci, goliţi berea asta din sticlă într-o cutie şi am să i-o duc aşa…
Zâmbetul maliţios cu care chelneriţa mi-a ascultat sfatul m-a făcut să mă simt ca un mic Alexandru Macedon în ziua în care, în sfârşit, a găsit rezolvarea nodului gordian.
Am străbătut iar plaja spre fată, ţinând cutia de bere cu grijă, ca pe un trofeu de preţ. Când am ajuns, fata renunţase la alchimie şi la filozofia ei, frunzărind acum altă carte: Ritual de trecere.
A luat berea, mi-a mulţumit fără să pară că a observat substituirea făcută de mine şi mi-a făcut semn să iau loc alături. A băut o gură de bere, apoi mi-a spus:
— Ştii ce mă-ntreb? Uite! Cartea asta am găsit-o într-un anticariat din oraş. Are mai mult de o sută de ani vechime, şi omul care a scris-o chiar crede că tot ce a afirmat el aici este şi adevărat. De exemplu, sunt date o mulţime de metode prin care, cu ajutorul unor simple ritualuri magice, poţi obliga duhuri, monştri, djini, fantome, şi tot ce-ţi mai doreşte inima, să treacă în lumea noastră ca să-ţi îndeplinească orice dorinţă… Poate autorul nu a făcut decât să dea glas unor superstiţii specifice timpurilor lui…
Făcu o pauză, mai luă o gură de bere, mă privi cu ochii ei verzi şi imenşi şi mă întrebă:
— Dar dacă e adevărat? Ai avea curaj să încerci?
M-am uitat în jur. Turiştii singuratici se lămuriseră într-un târziu că sezonul estival s-a încheiat şi că nici nu avea să mai fie altul până la anul. Aşa că plecaseră spre hotelurile ieftine în care se cazaseră, lăsându-ne pe noi doi singuri pe toată plaja. Am privit-o drept în faţă. Bea în continuare din cutia de bere, cu înghiţituri mici, uitându-se la mine curioasă în aşteptarea răspunsului meu. Am avut o clipă impresia că o revăd pe profesoara mea de biologie privind insensibilă o insectă abia pusă în insectar. Tresăririle insectei, care pe noi, copiii, ne impresionau cel mai mult, pentru ea nu existau. Am ridicat din umeri, înfiorat de amintiri.
— Nu cred că aş avea curaj… E posibil să fie numai o superstiţie, aşa cum zici tu. Dar dacă e adevărat? Dacă există cea mai mică şansă să fie totuşi adevărat? Ai avea curaj să dai drumul la unul ca ăsta în lume? – şi i-am arătat miniatura de pe copertă, unde un monstru uriaş şi verzui îşi ridica din apa mării aripile imense, încercând parcă să cuprindă lumea cu ele.
— Ideea pare tentantă, nu-i aşa? Mai ales când ştii că îl stăpâneşti tu, a zâmbit fata, ispitită de gând.
A rămas cu ochii fixaţi spre larg de parcă ar fi văzut deja uriaşul ei sclav ieşind din apele mării.
— Am să o citesc cu atenţie la noapte şi am să-ţi spun mai multe când ne revedem…
Şi începu să-şi strângă cu gesturi grăbite lucrurile de pe cearşaf. Am condus-o până la hotel, ajutând-o să-şi care cărţile. La despărţire mi-a spus:
— Mă cheamă Lisa. Să mă cauţi mâine la zece. Aş fi curioasă să încercăm, totuşi, un ritual de trecere. Şi pentru asta este nevoie de doi…, mi-a zâmbit ea misterios, lăsându-mă nedumerit în holul hotelului.
M-am îndreptat confuz spre pensiunea unde aveam o cameră închiriată pentru încă o săptămână. În cameră: un dulap, o noptieră şchioapă şi un pat pe care m-am aşezat şi, cu ochii în tavan, am început să mă gândesc la Lisa. Oare ce a vrut să spună cu „trebuie să încercăm un ritual de trecere“? Cu gândul la ea am adormit şi am visat-o toată noaptea mergând cu mine de mână printr-un labirint. Deşi nu văzusem labirintul, aşa cum se întâmplă deseori în vis, ştiam că la capătul lui ne aştepta un pat, în care, într-un târziu, am şi ajuns. Cu privirea ţintă în ochii ei mari, verzi-aurii, am început să o dezbrac, dar, dintr-o dată, pielea ei albă şi fină a erupt în mii de locuri lăsând să se vadă sub ea solzii unui monstru care, în urâţenia lui, mai păstra încă trăsăturile Lisei.
— Vino, îmi şoptea ea, am nevoie de tine să…
A mai spus ceva, dar nu am înţeles ce, pentru că patul a luat foc şi ne-am prăbuşit amândoi într-un abis din care numai soneria telefonului m-a putut scoate.
— Nu uita să vii azi, la zece! mi-a şoptit o voce senzuală, pe care, într-un târziu, am recunoscut-o ca fiind a Lisei.
Am vrut să mai spun ceva, dar ea pusese deja receptorul în furcă.
M-am uitat buimăcit la ceas. Era nouă dimineaţa. Dormisem aproape douăsprezece ore, lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată. Drumul cu Lisa prin labirint îmi părea încă atât de real, , încât m-am ridicat din pat căutând din ochi zidurile înalte şi cenuşii ale labirintului, pe care semne şi simboluri ciudate spuneau ceva într-un limbaj pe care nu cred că voiam să-l ştiu.
Am coborât ameţit în sala de mese sărăcăcioasă a pensiunii, mi-am băut ceaiul călduţ şi am mâncat tartina cu unt şi dulceaţă gândindu-mă dacă să mă duc sau nu la întâlnirea cu Lisa. O voce interioară îmi spunea că lucrul mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să urc înapoi în cămăruţă, să-mi iau geamantanul şi să prind primul tren spre casă, uitând de Lisa şi de ritualurile ei de trecere. „Dar dacă“, îmi şoptea un drăcuşor neastâmpărat din mintea mea, „toate astea nu sunt decât un joc menit să alunge plictisul şi să ne aducă mai aproape?“
— Sper că suficient de aproape încât să merite efortul! am mormăit eu, încruntându-mă la tartina cu dulceaţă.
Cu inima cuprinsă de o presimţire sumbră, dar, în acelaşi timp, cu senzaţia că fac un lucru misterios şi interzis, m-am îndreptat spre hotelul Lisei. Mă aştepta în hol şi, când i-am văzut ochii senini şi strălucitori, mi-am spus că fără îndoială coşmarul de azi-noapte se datora poveştilor cu care mă speria bunica în copilărie.
M-a luat de mână cu o nerăbdare vizibilă:
— Mergem? m-a îndemnat ea surescitată, astfel încât, fără să vreau, m-a trecut un fior.
Avea cartea sub braţ şi o sacoşă mică, pe care mi-a dat-o mie s-o duc. În momentul în care am plecat cu ea de mână de-a lungul plajei pustii, m-am simţit pătrunzând pe un tărâm misterios şi vrăjit, în care nimic nu era imposibil. Am mers mai departe decât ajungeam eu de obicei şi ne-am oprit în mijlocul unor stânci care ne fereau de ochii indiscreţi. Valurile erau mai mari şi mai cenuşii în dimineaţa asta şi lumina părea filtrată prin apa unui acvariu imens care atârna deasupra noastră şi ţinea loc de cer. A întins cu mişcări grăbite cearşaful, dar, cum era mult mai frig ca ieri, nu s-a mai dezbrăcat în costum de baie, ci s-a întins pe el aşa, îmbrăcată.
— Vino lângă mine, m-a chemat ea cu o voce dintr-o dată răguşită.
M-am aşezat lângă ea, şi atunci, cu o mişcare felină, s-a aplecat deasupra mea:
— Ei, o facem? a întrebat cu o voce persuasivă. Aici nu ne vede nimeni…
M-a trecut un fior scurt şi am dat s-o cuprind în braţe, dar ea s-a scuturat revoltată:
— Eu mă refeream la un Ritual de Trecere. Tu ce credeai?
Am mormăit ceva despre cât era de frig şi că ar trebui să ne încălzim înainte de a începe ceva serios.
— Cunosc o metodă sigură pentru asta, a spus ea şi a scos din sacoşă un termos cu ceai cald.
— Iar ceai?! m-am revoltat eu. Am băut oceane de ceai în concediul ăsta.
— Al meu e cu rom, a zâmbit ea maliţios. Aşa că precis te va încălzi.
Am băut strâmbându-mă un pahar cu ceai, apoi am plecat bosumflat după ea spre malul mării.
— Uite, aici o să îl facem! a indicat ea un loc mai ferit pe plajă.
A deschis cartea şi mi-a arătat desenul unui altar primitiv făcut din pietre.
— Priveşte! Aşa trebuie să arate. Eu o să-i desenez conturul, iar tu o să aduci pietrele…
Până m-am întors eu cu pietrele, ea desenase deja conturul incintei sacre după modelul din carte. Ne-am apucat amândoi să clădim micul altar. Ar fi trebuit să aibă forma unui cerc cu diametrul de vreo doi metri şi cu înălţimea de 20-30 de centimetri, cât vreo trei, patru bolovani aşezaţi unul peste altul. De fapt aici era toată problema noastră. Pentru că bolovanii erau umezi şi alunecau mereu, tot chinul nostru părea un fel de muncă a lui Sisif – bineînţeles, păstrând proporţiile.
— Ar fi trebuit să aducem var să facem un pic de mortar, am venit eu cu o idee, sperând să amân pană mâine sau, oricum, pe mai târziu munca noastră.
— Nu trebuie să folosim mortar, m-a contrazis ea. În carte scrie că pietrele trebuie să stea în echilibru, fără nici un fel de liant…
— Susţinute numai de credinţă, eventual…, am mormăit eu înciudat, dar ea s-a făcut că nu mă aude.
În sfârşit, când construcţia noastră a început să semene îngrijorător de mult cu desenul din carte, Lisa a scos din sacoşă un soi de amuletă şi, folosindu-se de trei beţe, a încropit un trepied şi a atârnat-o într-un echilibru fragil deasupra altarului.
Eu tot mai credeam că totul era doar un pretext, un moft pentru a amâna folosirea cearşafului în scopul în care speram eu. Dar Lisa părea hotărâtă să ducă ceremonialul din carte până la capăt. Mă aşeză la intrarea în mica incintă sacră, în postură de mare preot, probabil, iar ea intră în interiorul cercului şi, cu faţa spre mare, începu să citească din carte incantaţia către zeul ei păgân. O citi şi o reciti iar şi iar, fără un efect vizibil, în timp ce eu, în spatele ei, plimbându-mi privirea peste corpul ei bine făcut mă întrebam când va termina odată cu jocul ăsta prostesc.
Într-un târziu, umerii i se încovoiară a neputinţă şi se întoarse spre mine învinsă.
— Nu merge! şopti ea stins. Ceva nu am făcut aşa cum scria în ritual… Şi mai este şi o pagină lipsă, în care cred că erau lucruri esenţiale…
— Cred că cei doi care efectuează vraja asta trebuie să facă sex înainte, am încercat eu să aduc discuţia spre punctul care mă interesa. Doar aşa, ca să-şi golească mintea de păcatele cărnii, am adăugat eu văzându-i sclipirea furioasă din ochi.
— Nu ai înţeles nimic, nu? Prin incantaţia mea, eu ar fi trebuit să-l chem din adâncurile mării pe Odkinn… Şi, din ce se spune în carte, lucrul ăsta, trecerea lui spre noi, se poate face numai la o dată fixă… la fiecare unsprezece ani, pe 21 septembrie… El ar fi trebuit să treacă în lumea noastră şi eu să-i devin mireasă… şi apoi zeiţă…
A aruncat cartea, furioasă, în nisip şi s-a îndreptat abătută spre cearşaf. Atât de frumoasă şi atât de nebună!
O dată excursia noastră pe tărâmul zeilor terminată, Lisa a devenit ceva mai prozaică şi a început să umble bosumflată în sacoşă, scoţând şi aşezând o masă frugală. Am mâncat în tăcere. Ea deprimată şi eu frustrat. Cum puţine speranţe pentru o partidă de sex mai rămăseseră, mi-am permis să devin mai sincer şi mai rău:
— Lasă-l naibii pe zeul tău marin şi gândeşte-te că până peste unsprezece ani o să fii măritată şi cu o droaie de copii, şi nu o să mai ai timp de el…
S-a întors cu spatele la mine, fără să mă bage în seamă. Cum vântul rece începuse să mă pătrundă prin hainele subţiri şi cum ziua mi se părea definitiv şi iremediabil compromisă, am început să devin obraznic, socotind că tot nu am ce pierde. Am luat o cutie de sardele în care mai rămăseseră câteva resturi şi i-am zis sarcastic:
— Dacă pe zeul tău marin nu l-au atras incantaţiile tale vrăjite, ia să vedem dacă mirosul de peşte nu o să-l tenteze mai mult… – şi, trăgând de capacul cutiei, am dat să răstorn în mijlocul altarului sardelele rămase.
— Nu face asta! a ţipat Lisa la mine.
Uitându-mă spre ea, am simţit cum capacul tăios al cutiei îmi pătrunde în palmă, şi câteva picături de sânge au căzut pe nisipul din altar.
Brusc am simţit că se schimbă ceva: amuleta din vârful beţelor a început dintr-o dată să pulseze de parcă ar fi fost vie, şi rubinele ei false au prins a străluci rece.
— Asta era! a sărit Lisa brusc înviorată. Sigur că da! Asta era: jertfa de sânge. Fără asta nu funcţionează nici un ritual…
A luat cartea de jos şi a pornit să recite ca în transă. La primele cuvinte, undeva în larg, deasupra norilor, fulgere îndepărtate au început să împletească o plasă deasă deasupra mării. Zgomote stranii s-au iscat din adâncuri şi nisipul plajei părea că fierbe.
— Vino lângă mine, m-a strigat Lisa excitată. Vino şi ţine de amuletă! Trebuie să o ţinem amândoi. Aşa scrie aici…
— Lisa, nu ştiu dacă este bine ce faci…, m-am codit eu.
— Vino odată! m-a apucat ea de mână şi m-a tras în interiorul fragilului cerc din bolovani. Pune mâna pe amuletă…
Am întins mâna ezitând şi ochii mi-au fugit spre largul mării, unde din ape o pereche uriaşă de aripi părea gata să se desprindă şi să cuprindă lumea.
— Lisa, priveşte! i-am arătat eu marea şi, înfricoşat dintr-o dată, am început să tremur.
A aruncat şi ea o privire, şi ochii i-au devenit strălucitori:
— Merge… Trebuie să continuăm…
Am privit-o îngrozit. Era nebună… Frumoasă, dar atât de nebună… Am prins-o de umeri şi am întors-o cu faţa spre mine:
— Lisa, revino-ţi! Nu trebuie să faci asta!
Era căzută în transă. Privirea ei era fixă şi pupilele păreau două hăuri întunecate.
— Trebuie…, murmură ea. Trebuie… E o şansă unică … o dată la unsprezece ani, nu înţelegi?…
Nu am spus nimic, dar am zgâlţâit-o cu putere de umeri, încercând să o fac să-şi revină.
Cartea i-a scăpat din mâini şi a lovit în cădere amuleta, care s-a zdrobit de bolovani…
A tresărit îndurerată, cu ochii ţintă la cioburile amuletei:
— Ticălosule!… Ai făcut-o intenţionat…
— Lisa, nu am vrut…, am dat eu să neg, şi dinspre mare s-a auzit un zgomot surd, ca şi cum un corp uriaş s-ar fi scufundat brusc în ape…
Am privit într-acolo. Aripile monstrului nu se mai zăreau şi o linişte ciudată se aşternuse peste plajă, întreruptă numai de plânsul Lisei. Plângea cu suspine lungi, ca eliberată de o vrajă.
*
În majoritatea familiilor, după o ceartă mai serioasă, soţia îşi ameninţă printre hohote de plâns perechea:
— Să ştii că mă duc la mama!
Pe mine Lisa nu mă ameninţă niciodată aşa, oricât de tare aş supăra-o. În schimb, se îndreaptă spre bibliotecă, de unde scoate o carte veche, cu copertele scorojite, pe care o priveşte gânditoare, şi îmi spune privindu-mă insistent:
Nea Gică, şoferul ziarului privea mereu înspre stânga, căutând ceva din priviri. A aprins farurile apoi s-a întors spre mine parcă scuzându-se:
– E multă vreme de când nu am mai fost pe aici. Dar ştiu precis că acum imediat se face o curbă la stânga. Coborâm o pantă, mai facem un kilometru sau doi şi ajungem la Fundata. Apoi porneşte un drumeag la vale tot spre stânga şi după încă doi-trei kilometri ajungem la Fundăţica…
Am dat din umeri nepăsător şi am încercat să străpung prin întunericul care se lăsa cu repeziciune. Tot ce voiam era să ajungem odată, să termin ce am de făcut şi să ne întoarcem acasă. De aproape o oră, cu fiecare kilometru parcurs lapoviţa se străduia să se transforme în ninsoare şi se părea că în curând va reuşi. Poate chiar înainte de a ajunge noi pentru că în faţa noastră se mai zărea numai vârtej format dintr-un ciudat amestec de alb şi negru. Albul era zăpada răsucită cu furie de vânt în jurul nostru iar negru nu era altceva decât noaptea ce se lăsa cu repeziciune. Farurile nu reuşeau decât să sape două mici tunele fragile de lumină în faţa noastră.
Am oftat adânc şi m-am întors spre nea Gică:
– Şi au care sper am să ajungem în seara asta înapoi.
Se aplecă şi mai mult pe volan şi mijii ochii în încercarea de a vedea ceva. Nu riscă să întoarcă capul spre mine aşa că îmi răspunse privind fix înainte:
– Eu aş fi mulţumit dacă am ajunge în seara asta la un adăpost. Pe aici sunt nişte viscole cumplite la începutul iernii…
Ca pentru a-i întări spusele o rafală mai puternică de vânt aproape împinse maşina spre margine drumului şi şoferul trase tare de volan ca să o menţină pe axul drumului. La o pantă destul de lină maşina a început să patineze şi am crezut un moment că am rămas înţepeniţi. Dintr-o dată prinse puţin drum tare şi a zvâcnit înainte. Tot atunci l-am văzut şi pe şofer luminându-se la faţă.
– Acesta este, a spuse el cu bucurie şi se lansă dintr-o dată pe drumeagul care părea că se prăbuşeşte de-a dreptul printre stânci. Trebuie să ajungem înainte de a se aşeza zăpada pentru că altfel nu mai ajungem niciodată.
Mă privi vinovat şi adăugă repede:
– Nu am lanţuri antiderapante…
Nu numai el dar cred ca nimeni nu se aşteptase la o asemenea schimbare a vremii. Toamna frumoasă şi prelungită ne făcea pe toţi să sperăm că prima zăpadă va cădea şi anul ăsta, numai prin decembrie la fel ca anul trecut. Nu a fost să fie. Abia ieşiţi din oraş peste noi s-au abătut primele rafale ale ploi şi pe măsură ce drumul se înălţa spre munţi, fulgii se înteţeau tot mai tare. Speram să mă întorc încă în seara asta acasă, în fond nu erau mai mult de 50 de kilometri până la Fundăţica, dar auzind motorul cum se turează opintindu-se tot mai greu la deal şi văzând la lumina farurilor cum zăpada se aşternea cu repeziciune parcă nu prea mai îmi venea să cred asta. Dintr-un drum de o oră părea că se transformă într-un drum de un veac spre capătul lumii. „ Sau spre fundul ei!”, comentase plin de umor şoferul înainte de a pleca la drum, făcând haz de pitorescul numelui localităţii.
După ce am mers un timp printre pereţi de stâncă şi bolovani uriaşi aşezaţi de o parte şi de alta a drumului dintr-o dată printre fulgii deşi de zăpadă au început să se zărească lumini, case şi maşina a oprit brusc în mijlocul unei pieţe.
– Am ajuns, mă anunţă cu bucurie şoferul, ca şi cum ar fi repurtat o victorie personală. Măcar nu o să petrecem noaptea în maşină prin munţi…
M-am aplecat şi am privit pe geam afară. Prin rafalele tot mai dese de zăpadă se zăreau câteva case care înconjurau hoţeşte piaţa; una singură era luminată şi avea o firmă strâmbă pe care scria cu litere mari „ Bar”. I-am făcut semn lui nea Gică să mă urmeze şi am străbătut în fugă cei câţiva metri. Am deschis grăbit uşa şi am intrat urmat de şofer mai mult împinşi de vânt. Pentru pustietatea în care se afla, barul arăta neaşteptat de bine. Şi chiar curat după câte se vedea, aşa că în uşă ne-am şters bine pe picioare, ne-am scuturat de zăpadă şi abia apoi ne-am apropiat de tejghea. În spatele ei o fată slăbuţă, brunetă şi ochioasă ştergea mecanic un pahar în timp ce era cu ochii la televizorul aşezat sus în colţul încăperii pe un suport să poată fi văzut de toţi. În încăperea destul de încăpătoare, la cele câteva mese să tot fi fost vreo zece clienţi. Unii sorbeau tăcuţi din pahare cu ochii la televizor, alţii stăteau de vorbă iar într-un colţ un grup juca cărţi scoţând strigăte vesele când nimereau vreo carte norocoasă. Am mai privit încă o dată prin încăpere dar cum toţi mi se păreau la fel nu mă puteam hotărî care din ei era omul meu. M-am apropiat de fata de la bar.
– Bună seara domnişoară! Am dori să stăm de vorbă cu domnul Solovăstru.
În prima clipă am crezut că nu ne-a auzit. După o vreme care ni s-a părut cât un veac s-a ridicat în picioare după tejghea şi abia atunci am văzut că era gravidă. Luna a opta sau poate chiar a noua. Ne-a privit scurt apoi a privit în lumina chioară a neonului paharul care tocmai îl ştergea, mai suflă o dată în el apoi îl şterse iar şi abia apoi a spus:
– Ehe, să mai fiu domnişoară încă o dată acum aş şti eu ce să fac. Se mângâie cu palma peste pântece apoi strigă undeva înspre penumbra barului:
– Nea Ioane! Fă-te încoace că te caută doi domni de la oraş!
Lângă mine l-am simţit pe nea Gică îndreptându-şi umerii. De, era şi el domn, nu?
Am privit prin sală aşteptând să văd care din ei se ridică. Nici unul nu dădu vreun semn că ar fi auzit strigătul fetei de la bar. Fata privi inexpresivă spre mine şi căută printre paharele de pe tejghea telecomanda televizorului pe care îl opri cu o plăcere prost ascunsă. Unul dintre cei care privea încordat la ştiri se ridică nemulţumit şi se apropie de ea, ocolindu-ne cu privirea:
– Ce-ai Mădălino? Eşti nebună, ce te-a apucat? De ce ai oprit televizorul?
Mădălina îşi prinse cu grijă burta imensă şi aşezându-se pe scaunul din spatele tejghelei arătă spre noi:
– Te caută doi domni de la oraş, ţi-am zis. Şi dacă au bătut atâta drum până aici pe vremea asta io cred că au venit să vorbească cu mata nu să îmi vadă mie burta.
Omul, scurt, bolovănos şi cu şapca aşezată aiurea pe cap ne privi scurt, cercetător. Părea că am trecut examenul şi mai ales părea că ştia despre ce este vorba pentru că ne făcu semn să ne aşezăm la cea mai apropiată masă de lângă tejghea:
– Să bem ceva mai întâi! hotărî el şi se aşeză.
L-am privit mai bine în timp ce ne aşezam: părea făcut din pietrele pe care le întâlnisem ceva mai devreme pe margine drumului: colţuroase, de o culoare incertă şi nu întotdeauna potrivite cu grijă. La plecare şeful îmi spusese:” E un om dificil şi încăpăţânat. Câştigă-l de partea ta! Are nişte informaţii trăsnet!” Îmi dăduse bani destui pentru asta, eu urma să încerc să îl îmbunez. Am privit spre raftul cu sticle: Johnnie Walker precis era contrafăcut, dar măcar omul meu avea să se convingă că eram solvabil.
– Domnişoară, preferam să mă adresez aşa fetei de la bar, nu se ştie când aveam nevoie şi de ea, dă-ne te rog două Johnnie Walker pentru noi şi o cafea pentru domnul, am arătat eu spre nea Gică, şoferul.
Solovăstru îşi privi mâinile întinse pe masă. Una din mâini avea degetul mare tăiat de la jumătate şi o cicatrice veche şi groasă îi acoperea ciontul. Îl studie cu atenţie câteva secunde lungi de parcă atunci l-ar fi văzut prima dată apoi bătu cu el în masa ca pentru a-i verifica tăria şi spuse oţărât fetei:
– Nu beau eu păducherniţă de aia. Mie să îmi dai un rachiu drept.
Nu prea ştiam eu ce ar putea fi rachiul drept dar Mădălina ştia pentru că s-a ridicat greoaie şi a început să toarne în pahare.
Ne-a adus paharele la masă, s-a întors şi a adus şi cafeaua lui Gică, apoi şi-a pornit iar televizorul, i-a dat sonorul mai încet şi s-a aşezat pe un scaun lângă el. Muşterii care jucaseră cărţi se pare că şi-au terminat banii pentru că şi-au dat scurt paharele peste cap şi au ieşit în viforniţa de afară după ce ne-au salutat mormăit.
Solovăstru aruncă o privire la cei câţiva clienţi care mai rămăseseră, a ridicat paharul a dat noroc cu mine, a sorbit puţin din el, ţintuindu-mă cu privirea în timp ce sorbea. S-a scărpinat apoi în cap după care şi-a aşezat şapca mai bine în cap.
– Ei, cât poţi să îmi dai?
Şeful îmi spusese: „ E un om simplu de la munte dar vezi că îi place valuta. Dacă vezi că treaba este pe bune poţi să mergi până la 300 de euro. Dar ai grijă! Deşi pare prostănac omul este uns cu toate alifiile!”
Am scos o hârtie de 50 de euro şi am aşezat-o pe masă în faţa lui, netezind-o.
– Atât! Nici un ban în plus!
Un neon aprins deasupra tejghelei îşi trimitea lumina asupra bancnotei făcând-o să pară de-a dreptul ireală pe tejgheaua veche de lemn. Am văzut cum degetele omului din faţa mea fremătară imperceptibil. Am sorbit o înghiţitură mică de whisky. Era original sau în orice caz dacă era contrafăcut era contrafăcut bine. Am mai luat o înghiţitură şi am privit iar la Solovăstru. Părea de vreo 60 de ani, poate mai mult poate mai puţin dar oricum undeva pe acolo. Privea ca în transă bancnota apoi oftă prelung, mă privi scurt şi îşi încercă norocul:
– Mai pune una la fel alături şi sunt omul dumitale!
Am dat peste cap paharul şi i-am răspuns:
– Mai capeţi una la fel când se termină toată treaba şi mai ales dacă este adevărat ce ia-ai spus şefului.
Mădălina opri televizorul şi cu paşi legănaţi se apropie de noi. Îmi luă paharul gol din faţă, şterse cu o cârpă masa şi îmi spuse.
– E adevărat ce v-a spus, dar îi daţi prea mult. Mie dacă îmi dădeaţi zece euro, vă spuneam tot de la început şi vă făceam şi cafeaua dimineaţa cât mai stăteaţi pe aici.
Am rămas cu gura căscată: marele secret se pare că era cunoscut de toată aşezarea. Am vrut să o mai întreb ceva dar micul om din faţa mea arăta de parcă tocmai ar fi mâncat un ardei iute. Bău grăbit ce mai era în pahar şi se ridică furios în picioare gesticulând spre Mădălina:
– Tu să îţi vezi de treaba ta… habar n-ai de nimic. Momeala-i momeală şi tocmeala-i tocmeală aşa să ştii. Şi cu cafeaua făcută dimineaţa şi servită la pat ai văzut ce ai păţit! Ţi s-a umflat burta. Proast-o! Mai bine taci.
Fata, ca şi cum nu l-ar fi auzit, puse paharul după tejghea apoi privi la mine:
– O sa vedeţi că am dreptate. Ştiu mai multe decât el… eu am fost chiar acolo. Pe urmă i-am spus lui ce şi cum.
Am crezut că omul din faţa mea o să ia foc. Sub şapcă părul părea să i se zburlească şi mai mult şi se întorcea ca pe arcuri de la Mădălina la mine neştiind pe cine să lămurească mai întâi. Se hotărî abia când îşi aduse aminte că eu eram omul cu banii:
– Ai văzut? Nu o laşi să moară de foame, o strângi de pe drumuri şi îi dai de lucru şi drept mulţumire ce face?
Luându-mă pe mine drept martor se întoarse ameninţător spre fata. Mădălina ridică din umeri şi îşi puse mâinile în şolduri apropiindu-se de Solovăstru:
– Chiar aşa ce face? Te opreşte să jecmăneşti oamenii la drumul mare. Se întoarse furioasă spre mine:
– Să nu-i mai daţi nimic, auziţi. Dacă vă mai cere ceva veniţi la mine şi vă spun totul de-a fir a păr pe degeaba, spuse ea ţâfnoasă dându-i în trecere una peste şapcă care era cât pe aici să i se rostogolească jos dacă nu o prindea la timp.
– Om bătrân, nu ţi-ar fi ruşine! adăugă Mădălina şi se refugie iar în spatele tejghelei, între sticlele ei.
Domolit dintr-o dată Solovăstru privi spăşit spre noi, apoi mormăind printre dinţi: „ fată proastă, ca şi mă-sa”, se ridică şi se îndreptă spre cei doi clienţi care păreau că dormitează într-un colţ. Unul chiar dormea în toată regula şi Solovăstru îl înghionti zdravăn cu ciotul lui de deget. Când acesta se trezi Solovăstru îi arătă numai uşa cu un semn uşor din cap şi acesta se ridică greoi şi se îndreptă ascultător spre uşă. Celălalt vru să se împotrivească dar Mădălina strigă la el:
– Hai nea Manole că aici nu este hotel. De două ore dormi cu o cinzeacă de rachiu în faţă. Mai du-te acasă că te-o fi aşteptând boreasa…
Ceilalţi doi trei clienţi care mai întârziau prin colţuri au priceput apropoul şi înainte de a ajunge Solovăstru la ei şi-au dat paharele pe gât şi au plecat mormăind saluturi morocănoase când ieşiră.
Am ieşit şi noi în vremea câinoasă de afară şi Solovăstru a privit cu ochi de stăpân la Mădălina în timp ce închidea barul. Mai controlă şi el încă odată lacătul scuturându-l zdravăn apoi îşi aşeză mai bine pe cap şapca pe care vântul se pregătea să i-o arunce departe în nămeţi şi se întoarse spre noi, strigând ca să acopere şuieratul vântului:
– Să mergem să vă arăt unde s-a întâmplat… şi unde o să rămâneţi la noapte.
Am aşteptat până am ajuns în maşină şi după ce am închis uşile am spus:
– Eu sperasem să aflăm repede despre ce este vorba şi în seara asta să ne şi întoarcem.
Solovăstru s-a întors greoi spre mine; îl lăsasem în faţă lângă şofer, să-i arate drumul şi eu stăteam cu Mădălina în spate. M-a privit lung, a clătinat dojenitor din cap şi abia apoi s-a îndurat să vorbească, în silă ca şi cum ar fi fost convins că îşi răceşte gura de pomană:
– Să ziceţi mersi dacă plecaţi de aici înainte de două zile. Poate şi mai târziu…
Am încercat să protestez dar Mădălina m-a apucat moale de mână:
– Are dreptate… de fiecare dată când dă prima zăpadă pe noi parcă ne uită Dumnezeu pe aici. Întâi curăţă drumul spre vale şi spre şoseaua principală şi abia apoi îşi face milă câte-un utilaj să vină şi în Fundăţica. Şi până nu se deszăpezeşte nimeni nu poate pleca de aici…
Între timp după ce a patinat puţin maşina a pornit-o şovăielnic pe drumeagul ce se pierdea în întuneric. Zăpada se aşezase spornic şi dacă avea să o ţină aşa toată noaptea până dimineaţă avea să fie de un metru.
Solovăstru se întoarse iar spre noi şi ne arătă undeva în faţă:
– Norocul nostru este că ajungem îndată… într-un ceas două nu se mai poate umbla deloc cu maşina. Se aplecă spre şofer şi-i arătă o casă singuratică undeva în faţă:
– Acolo, vezi… tragi cât mai aproape, ţii motorul pornit până mă duc eu să deschid poarta. Apoi o parchezi chiar lângă şopronul ăla, să fie ferită de vânt că dacă nu până mâine ţi-o acoperă toată şi nu o mai scoţi nici cu tractorul.
Sprinten ca un spiriduş a zăpezii, deschise uşa maşinii încă din mers, sări jos şi fugi spre poartă ţinându-şi cu o mână nelipsita şapcă. Până să ajungă Gică poarta era deja deschisă şi se grăbi să o trântească iute după noi. Alergă apoi spre şopron şi ajunse la timp ca să îl dirijeze pe nea Gică cât mai aproape de perete. După ce am coborât a cotrobăit prin şopron şi a venit cu două capete de prelată şi câteva rogojini acoperind cu grijă maşina.
– Aşa, a făcut el la sfârşit mulţumit. Să vezi ce bine o să vă prindă asta când o fi să plecaţi. Dăm rogojinile la o parte şi maşina este gata de drum…
Privi cu îndoială în lungul drumeagului pe unde am venit:
– Numai să se hotărască ăştia să treacă şi pe aici cu vreun utilaj… într-un an au venit abia după o săptămână şi numai după ce le-am dat o grămadă de băut.
Dădu cu ochii de Mădălina care aştepta sub streaşină ferită de bătaia vântului:
– Şi tu ce aştepţi proţăpită acolo? Intră fă focul, caută ceva de mâncare, doar nu o să-i lăsăm pe oamenii ăştia să se culce flămânzi.
Mădălina dădu din umeri:
Nu ajung la cheie..
Nu ajungi la cheie, o îngână Solovăstru clătinând din cap. Dar astă vară
când veneai cu noaptea în cap să faci cafeaua ajungeai. Se întinse pe vârfuri şi, cât era el de mic se lungi până aproape de streaşină, luă cheia din cui, ne deschise uşa şi ne făcu loc să intrăm.
Fata intră prima aprinse lumina ca să vedem pe unde să o luăm şi am intrat cu toţii într-un coridor îngust. Tot Mădălina ne deschise uşa şi ne făcu semn să intrăm apoi într-o bucătărie ceva mai spaţioasă. Mişcându-se sprintenă, în ciuda sarcinii, înfundă soba cu lemne, răscoli cenuşa veche şi picură pe ea câţiva stropi de petrol. În numai câteva clipe în soba joasă şi tuciurie duduia un foc sprinten făcându-ne pe toţi să ne adunăm în jurul ei. Ca prin minune, în mai puţin de zece minute aerul îngheţat din încăpere fu înlocuit de o căldură plăcută. Mădălina şterse cu o cârpă praful aşezat pe masă şi ne-am aşezat în jurul ei. Parcă de nicăieri apărură trei pahare, o sticlă cu rachiu, pe care îl bănuiam a fi din acela drept şi în timp ce Mădălina pusese de o mămăligă, prăjind ceva ce după miros părea a fi carne însoţită de câteva bucăţi zdravene de cârnaţi bine afumaţi, Solovăstru ne umplu paharele şi închină dintr-o dată sobru.
– Ar trebui să vărsăm câţiva stropi şi pentru Codreanu… Toată lumea îl crede mort dar eu încă îl mai aştept, de-asta nici nu vând încă casa…
Nea Gică, şoferul, convins acum că prea curând nu va fi nevoie de el, dădu paharul peste cap şi imediat începu să respire greu şi cu ochii în lacrimi se uită în jur după o cană cu apă. Mădălina, care în timp ce învârtea în cratiţă era cu ochii pe noi îi aduse o cană în timp ce Solovăstru clătina dojenitor din cap:
– Asta îi rachiu drept, tare. Se bea cu socoteală, cel puţin până te înveţi cu el, spuse el după care dădu şi el paharul peste cap. Se strâmbă de parcă ar fi băut otravă dar rezistă tentaţiei de a bea şi el apă şi se răsti la Mădălina:
– Hai fată odată, ce te mai moşmondeşti atâta? Vrei să murim de foame?
– Ai răbdare, nea Ioane! Ce te grăbeşti aşa? Vrei să dau cârnaţii ăştia reci la oameni? Să creadă că nu ştiu nici să-i prăjesc?
Solovăstru mormăi ceva în timp ce Mădălina ne aşeza masa. Nu ştiu dacă de la rachiu, de la aerul de munte sau de la zăpada sosită pe nepusă masă dar eu aveam o poftă de lup. Şi se pare că şi ceilalţi la fel pentru că în tot timpul mesei nu s-a auzit nici un cuvânt. Solovăstru mai umplu încă odată paharele ciocni scurt, îl dădu pe al lui peste cap apoi continuă să mănânce lacom amestecând în gura lui de toate: carne, gogonele,mămăligă şi cârnaţi.
Mădălina care mânca şi ea pe un colţ de masă, îl privi un timp în tăcere după care izbucni:
– Da mănâncă mai încet nea Ioane că o să creadă oamenii ăştia că nu ai mâncat nimic de astă vară.
Solovăstru mormăi ceva nemulţumit cu gura plină, dar îşi mai domoli ritmul. Când termină, împinse cu un gest hotărât farfuria mai departe de el, căută din ochi un şervet, îl luă se şterse bine la gură şi pe mâini şi se întinse mai bine pe scaun. Băgă o mână în buzunarul de la pantaloni şi după sclipirea din ochi eram sigur că pipăia bancnota de 50 de euro. Un zâmbet fugar îi înflori pe buze apoi cu părere de rău îşi scoase mâna şi se întoarse spre mine:
– Ei şi acum să vă spun despre ce este vorba!
Se întoarse spre Mădălina care strângea tăcută masa:
– Şi tu să taci cât vorbesc eu! După ce gat de vorbit poţi să spui ce vrei!
Mădălina nu îl băgă în seamă şi îşi văzu mai departe de cratiţe. Solovăstru ne mai umplu câte un pahar cu rachiu dar de data asta nu îl mai bău ci privi lung la lichidul gălbui de parcă ar fi încercat să îşi amintească mai bine. Clătină din cap ca şi cum nu tot ce şi-ar fi amintit i-ar fi convenit şi într-un târziu se hotărî:
– Anul ăsta prin primăvară, cam la începutul lui mai a venit un om la mine. ÎL chema Codreanu Matei. Voia să închirieze o casă pentru vreun an de zile…
Mădălina pufni, îi luă cârpa de vase din mâini, se şterse şi ea bine apoi se întoarse spre mine:
– Eu tac! Dar când îl aud că spune prostii nu pot să tac! Era pe 26 aprilie, nu începutul lui mai. Ţin minte precis pentru că în ziua aia am împlinit 20 de ani şi mi-a zis la horoscop că o să întâlnesc pe cineva care o să-mi schimbe total viaţa.
Solovăstru dădu abătut din mână şi spuse moale:
– Aprilie o fi fost dacă zici tu…
Arătă apoi spre burta eu care se iţea de sub masă:
– Şi nici nu poţi să zici că nu ţi-a schimbat viaţa… Mă rog o fi fost aprilie, cum zice ea. Oricum înspre primăvară… Îl trimisese cineva care mă cunoştea şi ştia că am o casă de închiriat. Asta, adăugă el şi arătă cu un gest larg în jur cu mândrie de proprietar.
– Tot ce câştigam cu barul şi cu animalele băgam în casa asta să o aranjez, să-i fie drag cui ar fi venit să stea aici. Am mobilat-o ca la oraş, am tras curent, am pus faianţă şi gresie peste tot, am pus pompă de apă, am făcut un boiler şi tot ce mai trebuie unei case ca omul să se simtă bine în ea. Venea câte o familie, voia să stea o săptămână două, îi umpleam cămara, frigiderul, îi tăiam lemne îi dădeam cheile, îmi dădea banii şi plecau oamenii mulţumiţi şi duceau veste şi la alţii. În toiul verii chiar trebuia să fac programare că nu îi puteam primi pe toţi câţi ar fi vrut să stea aici…
Gustă iar un pic din pahar şi privi scurt spre Mădălina de parcă ar fi aşteptat să îl contrazică. Dar Mădălina stătea tăcută privind în flăcările jucăuşe şi părând pierdută în gânduri. Solovăstru clătină din cap şi continuă:
– Ei şi când a venit Codreanu ăsta şi m-a rugat să îi închiriez casa pe un an parcă am stat aşa puţin pe gânduri. Bani avea, că mi-a plătit înainte chiria pe un an întreg, fără să se tocmească. Zicea că dacă se simte bine, poate chiar o cumpără. Era un fel de sculptor, repara troiţele pe la mânăstirile din jur şi era plătit bine. Dar în rest cioplea toată ziua numai prostii ba în lemn ba în piatră. Ce-i venea lui că dacă îi cereai să facă ceva anume nu era în stare. Am vrut să îi fac o cruce de piatră pentru a bătrână, pentru când o muri şi când i-am zis a ridicat din umeri că nu se pricepe. Am fi făcut bani frumoşi amândoi dacă ar fi vrut. Eu i-aş fi căutat clienţi şi el fi cioplit câte o cruce două pe lună fără să îl doară capul. Nu a vrut şi pace. Umbla toată ziua chelea sulii, teleleu prin pădure şi îmi umplea şopronul de cioate şi bolovani, la care ciocănea zi şi noapte. Cică el face artă! Auzi la el artă!
Scuipă cu obidă pe jos la amintirea afacerilor pierdută. Mădălina se ridică greoi, aduse un teu din debara şi şterse pe jos:
Nu mai fă mizerie nea Ioane, că nu dumneata faci curat. Ai înţeles?
Încă obidit, Solovăstru dădu a lehamite din mână apoi continuă:
Nu zic că nu se găseau nebuni care să i se potrivească… Venise unul să
închirieze casa pentru o lună şi văzând că-i ocupată a trebuit să îi caut altă prin vecini. Până să-i găsesc a stat o zi la Codreanu, că casa-i mare are trei dormitoare şi a văzut ce ciopleşte ăsta în şopron. Era un doctor mare, de ăsta care aranjează feţele la cucoane şi le face ţâţele mai mari. Se vede treaba că era plini de bani, că i se pusese lui pata pe o cioată din asta cioplită şi nici una nici două îi zice ăla lui Codreanu: „ Asta e o adevărată capodoperă! Îţi dau o mie de euro pe ea!”
Vru să scuipe iar dar întâlnind privirea Mădălinei se potoli dar parcă nu îşi găsea locul. Se aplecă mai tare spre mine:
– Auzi dumneata! O mie de euro pentru o cioată adusă din pădure şi cioplită pe ici pe acolo ca să pară mai acătării. O mie de euro şi el a cioplit la ea două zile! Şi Codreanu ştii ce-i zice? Poţi să îţi închipui ce îi zice?
Cum mă privea fix părând că aşteaptă un răspuns de la mine am scuturat din cap că „nu, nu ştiu ce i-a zis Codreanu”.
– Am fost acolo şi am auzit cu urechile mele, că dacă îmi spunea cineva nu credeam. S-a uitat lung la ăla cum stă cu banii în mână şi-i spune: „ Asta nu pot să o dau! Are pentru mine o valoare sentimentală”. Bineînţeles că ăla s-a supărat şi a plecat şi el a rămas cu cioata…
Cum în timp ce ascultam, gustând câte un pic câte un pic paharele ni se goliseră, Mădălina se întinse peste masă şi ni le umplu. Când ajunse la al meu mă privi în ochi şi spuse:
– Am să v-o arăt mai târziu, după ce gată de vorbit. E o lucrare intitulată „ Zburătoarea” şi spunea că m-a folosit pe mine drept model. E frumoasă…
Solovăstru privi posomorât în pahar şi dădu a lehamite cu un gest devenit demult obişnuinţă.
– Frumoasă pe dracu, spuse el morocănos. O cioată acolo ca oricare alta… Da lăsaţi-mă să spun ce am de zis şi nu mă mai întrerupeţi că îmi pierd firul… După ce a plecat doctorul într-una din zile vine Codreanu la mine şi îmi zice să îi fac rost de un cărucior că a găsit nu ştiu unde un bolovan şi vrea să îl aducă. După ce l-am tras de limbă am aflat că bolovanul cu pricina era tocmai în Râpa Seacă, la vreo cinci kilometri de aici. Locuri blestemate, bântuite de draci sau de iele, că mereu se văd noaptea lumini pâlpâind pe acolo şi se aud scrâşnete ca şi cum ar măcina acolo Ucigă-l toaca sufletele oamenilor. I-am spus dar a râs şi a zis că sunt superstiţii. I-am dat căruciorul, i-a rupt o roată dar până la urmă şi-a adus bolovanul şi a început să cioplească la el. După vreo săptămână m-a chemat să văd ce i-a ieşit. Îi zicea parcă poartă accidentală, dar semăna mai degrabă aşa cum stătea trântită în mijlocul şopronului cu un capac de gură de canal. Atât că era de piatră şi nu de fontă…
– „ Poartă transcedentală” nea Ioane nu accidentală, îl corect ă Mădălina dar Solovăstru nu părea să o audă.
Căldura care se răspândise în odaie de la focul care duduia în soba joasă de tuci, paharele umplute prompt de Mădălina sau de Solovăstru făcea ca povestea să îmi pară pe de o parte ireală iar pe de altă parte cuvintele lor păreau să îl readucă într-un fel pe Codreanu printre noi, făcându-mă să mă frec des la ochi ca şi cum aş fi avut vedenii. Solovăstru văzu şi el aşa că spuse grăbit:
– Văd că te apucă somnul aşa că am să o scurtez. Într-o dimineaţă mă trezesc cu Codreanu că îmi bate în geam. Era alb la faţă şi vorbea în şoaptă:” Nea Solovăstrule, îmi zice el, privind cu fereală în jur, vino repede până la mine.” Mi-am tras pantalonii pe mine, mi-am luat o geacă, dimineaţa aici este răcoare şi am venit aici. Nu era departe aşa că am ajuns îndată. Mă duce în şopron unde fata asta, arătă el spre Mădălina, privea la gaura aia de canal. Părea o gură cu nişte buze mari şi bosumflate care se mişcau alene de parcă mesteca gumă şi din când în când se auzea aşa ca un plescăit. Am rămas ca trăsnit. „ Ce-i asta?” i-am întrebat eu, dar ei au dat numai din umeri privindu-mă ca viţeii. „ Azi dimineaţă pe la patru am auzit în şopron o bubuitură, mi-a zis într-un târziu Codreanu şi când am venit să vedem ce este am văzut asta”. După o vreme sătul să tot aud cum plescăie gura aia m-am dat mai aproape. Zău că părea o gură care mestecă aşa în silă ceva numai de ea ştiut. „ Vezi dacă nu ai avut ce face?” i-am zis eu lui Codreanu. Ţi-am zis că la Râpa Dracului sunt lucruri necurate. „ Ar trebui să o duci înapoi, să o arunci acolo.” Ăla m-a privit urât: „ Nici vorbă de aşa ceva! Am reuşit să pătrund esenţa artei… chiar am realizat o poartă spre transcedent.” Mie îmi părea mai degrabă o poartă spre iad aşa că m-am dat cu fereală mai aproape de ea. Era enervantă cum tot mesteca aşa în gol. M-am căutat în buzunar unde aveam nişte nuci primite de la cineva. Am ales una mai uşurică care părea seacă şi am aruncat-o între buzele alea urâte ca de ţigancă bătrână şi buzată. Gura s-a oprit din mestecat apoi a părut să sughită. „ Ce-ai făcut” s-a răstit Codreanu la mine, de parcă nu ar fi văzut ce am făcut. „ I-am dat o nucă, ce să fac. Nu ai văzut că parcă îi era foame”. A vrut să mai zică ceva dar nu a mai apucat pentru că gura aia urâtă a mai sughiţat o dată apoi a ţuguiat urât buzele şi a scuipat nuca înapoi până la picioarele mele. Am luat-o în mână dar am aruncat-o imediat. Era caldă şi parcă aşa umedă. Dar era nuca mea fără îndoială pentru că era tot aşa de uşurică şi seacă. Nu am apucat să spun nimic pentru că gura aia a mai ţuguiat încă odată buzele şi a mai scuipat la picioarele mele o nucă seacă. Şi de atunci o ţine tot aşa. Cam cât ai număra până la zece şi ţuşti încă o nucă că tot la două săptămâni trebuie să golesc şopronul. Le dau prin sat să le ardă babele, că numai de foc sunt bune. Măcar dacă mi-ar fi trecut prin cap să arunc acolo o nucă bună. Cu cinci remorci de nuci vându-te eram bogat până acum…
O sclipire şireată îi trecu prin ochi mici şi privi spre Mădălina arătând spre gâtul ei ca şi cum i-ar fi venit o idee.
– Să fi ştiut eu ce se întâmplă luam împrumut de la fata asta lănţicul ei de aur şi-l aruncam acolo. Câte grame are? o întrebă el, dar nu aşteptă răspunsul, socotind ceva în minte şi dând mărunt din buze.
Mă privi cu ochi strălucitori şi mă prinse puternic de mână:
– Îţi dai seama! O secundă dacă eram isteţ acum aveam aproape un kilogram de aur pe oră. Lucirea aurului păru să îi mai strălucească câteva clipe în ochi i se stinse şi el reîncepu să povestească:
– A trecut vara, a venit toamna, de la atâta cafea câtă îi făcea în fiecare dimineaţă fetei ăsteia a început să i se umfle burta…
– Mi-a zis că mă ia de nevastă, l-a întrerupt Mădălina. Cum termină cu divorţul a zis că mă ia…
Solovăstru a privit-o cu milă, apoi s-a întors spre mine ca pentru a mă lua martor:
– Fată proastă de la ţară, ce ştie ea? Nu ştie că domnii de la oraş vor numai să se distreze şi atât. Ce dovadă mai bună vrea? A lăsat casa aşa cum o vezi cu chiria plătită pe un an înainte şi într-o bună dimineaţă ia-l de unde nu-i. După ce a plecat el pietroiul din şopron a rămas acum un pietroi ca toate pietroaiele. Nu mai mişca nimic la el numai buzele rămăseseră aşa bosumflate cum le văzusem ultima dată, ca şi cum s-ar fi scârbit să tot scuipe atâtea nuci seci.
Se sculă greoi de la masă şi ne făcu semn să-l urmăm:
– Haideţi să vedeţi cu ochii voştri despre ce este vorba…
Am ascultat o clipă şuieratul viscolului care nu se potolise nici o clipă şi l-am întrebat plin de îndoială:
– Dar putem ajunge? Nu o fi drumul înzăpezit?
Deschise uşa unei debarale şi scoase un felinar de vânt vechi pe care se chinui un timp până să-l aprindă.
– Putem, putem, că e numai aici în spate la trei paşi în spatele casei. Şi este în partea ferită de vânt, acolo nu se aşeză zăpada.
Avea dreptate; acoperişul casei cu cel al şopronului aproape de atingeau aşa că zăpada nu avusese spor să se aşeze. La lumina felinarului am văzut câteva sculpturi în diferite stadii de finalizare şi grămezi de nuci mici şi înnegrite peste tot. Locul nu prea era potrivit pentru a percepe cum se cuvine mesajul lor dar nici una nu mi s-a părut interesantă. Una singură, bănuiam că este vorba de „ Zburătoarea” de care pomenise mai devreme Mădălina, sugera în mod clar zborul: părea o fată prinsă în braţele unei praştii ca şi cum ar fi fost gata să-şi ia zborul. Şi deşi faţa îi era abia conturată, oricine putea recunoaşte acolo, pregătindu-se să se avânte în văzduh o Mădălină foarte stilizată. Mi-am desprins cu greu ochii de silueta graţioasă şi am privit spre piesa de rezistenţă a expoziţiei din şopron. Solovăstru avusese perfectă dreptate când o comparase bolovanul cu o gură de canal. Atât numai că în locul capacului de fontă avea două crestături în care cu puţină bunăvoinţă puteai recunoaşte două buze. Codreanu netezise bolovanul şi-i dăduse o formă aproximativ cilindrică, ca o masă rotundă, masivă, cu diametru de vreun metru şi înălţimea de 30-40 de centimetri. Părea o copie nereuşită la o scară mult redusă după”Masa tăcerii” a lui Brâncuşi. Era aşezată direct pe pământ aşa că m-am apropiat şi m-am lăsat în genunchi lângă bolovan. Am atins cu mâna „ buzele” şi l-am auzit pe Solovăstru icnind şi făcând un pas înapoi. Era rece ca orice piatră lăsate afară într-o noapte de iarnă. Din cauza gerului mă trezisem niţel şi nu mai eram gata să iau de bune toate poveştile potrivite poate pentru spus la gura sobei dar nu pentru publicat într-un ziar şi pentru care bătusem atâta drum degeaba. Eram furios pe şeful meu că mă pusese pe drumuri, furios pe Solovăstru că mă tapase de bani cu o poveste numai bună de adormit copii şi furios pe mine că mă lăsasem atras ca un fraier în capcană. Am întrebat batjocoritor:
– Şi vreţi să spuneţi că „ buzele” astea cum le spuneţi voi, plescăiau şi se mişcau?
Solovăstru mă privi încruntat:
– Cum te văd şi cum mă vezi. Dacă nu crezi îţi dau banii înapoi…
Am dat de data eu din mână a lehamite:
– Nu de bani e vorba aici, oricum nu sunt ai mei… dar am bătut atâta drum degeaba.
Supăraţi şi morocănoşi ne-am întors în casă fără să mai scoatem nici un cuvânt. Solovăstru a plecat, motivând că trebuie să vadă dacă femeia lui a dat de mâncare la animale. Mădălina ne-a făcut patul într-un dormitor cu două paturi imense, apoi a plecat şi ea să se culce alături, ea locuia mult mai departe decât Solovăstru şi nu ar fi putut ajunge aşa uşor acasă. Cred că se făcuse aproape de 12 noaptea până când am adormit, chiar am visat ceva cu gura aia de canal care prinsese dintr-o dată viaţă şi fugea după mine furioasă că nu credeam. Mă ajunsese şi era gata să mă înghită, când Mădălina care apăruse dintr-o dată lângă mine m-a tras afară. Am deschis ochii şi la lumina pâlpâitoare a focului am văzut-o pe Mădălina în picioare lângă patul meu. Era într-o cămaşă lungă de noapte aplecată peste mine şi mă scutura de umăr. Am privit-o nedumerit cu ochi buimăciţi de somn.
– Ai strigat aşa de tare prin somn că te-am auzit din camera de alături. Cred că ai visat urât…
– Da ai dreptate, am spus eu aducându-mi aminte de gura de canal care mă fugărea. Am avut un coşmar… cred că rachiul acesta drept al lui Solovăstru este prea tare. Am vrut şi să-i spun că poate şi poveştile despre gura de canal cu buze era tot consecinţa rachiului de ienupăr dar părea atât de fragilă în întunericul pâlpâitor al încăperi încât mi-a venit greu să o jignesc.
S-a îndreptat încet spre uşă şi acolo s-a oprit şi a privit nehotărâtă spre patul unde nea Gică, sforăia uşurel învins de rachiul drept al lui Solovăstru.
– Pot rămâne aici, cu tine? a întrebat ea încet încât abia am auzit-o. Mi-e frică să dorm singură, dincolo…
Am rămas fără grai dar am încercat să nu mă arăt:
– Da sigur, am bâiguit eu şi m-am tras mai la perete ca să-i fac loc.
A dat plapuma grea l-a o parte şi s-a aşezat lângă mine. Un timp a stat liniştită apoi am auzit-o cum începe să plângă uşor. M-am întins să o mângâi pe cap şi ea a venit mai aproape strângându-mă în braţe.
După un timp se potoli din plâns şi eu am rămas nemişcat. Se şterse cu palma la ochi şi spuse:
– Nimeni nu mă crede, dar mie îmi vine atât de greu. Eu sunt sigură că nu a fugit de mine, chiar mă iubea, nu ar fi plecat aşa… a mai suspinat odată greu şi a adăugat: sunt sigură că i s-a întâmplat ceva…
– Eu te cred, am spus deşi nu credeam deloc. Poate că umblând atâta prin munţi, s-a accidentat, a căzut în vreo prăpastie, cine ştie?
Eram sigur că sculptorul dăduse bir cu fugiţii văzând în ce încurcătură intrase dar ce mă costa să consolez fata asta ca un izvor de lacrimi de lângă mine. Mâine sau când se va curăţa drumul aveam să plec şi nu aveam să o mai văd niciodată.
Şi-a şters iar ochii şi a spus:
– Nu asta i s-a întâmplat…
Văzând că tac şi nu spun nimic a adăugat:
– Cred că a căzut, sau a intrat de bunăvoie acolo, pe poarta aia a lui…
Făcu o pauză, mai suspină odată apoi continuă:
– După ce a adus pietroiul ăla în şopron parcă nu mai era el… Fusese un om atât de vesel atât de bun… îţi era drag să stai lângă el. După ce a terminat de cioplit bolovanul acela a devenit dintr-o dată neliniştit, nu mai dormea bine noaptea, avea coşmaruri şi vorbea prin somn…
Se trase mai aproape de mine ca şi cum ar fi fost înfricoşată dintr-o dată de vuietul viscolului. Oftă adânc apoi continuă:
– Spunea că de acum va deveni cel mai mare artist! Am văzut odată o sculptură făcută după ce adusese bolovanul. Nu prea mă pricep eu la artă dar se vede că era ceva deosebit. Când am vrut să o ating a ţipat la mine şi a aruncat-o în foc. Apoi s-a schimbat tot mai mult… Se făcuse bănuitor, i se părea că aude voci şi că este urmărit. Nu am spus nimănui dar în noaptea când a dispărut s-a sculat fără să spună nimic de lângă mine şi a intrat în şopron. Am plecat după el dar când am ajuns eu nu am mai găsit decât asta lângă bolovan …
Se scotoci în buzunarul cămăşii de noapte şi îmi întinse prin întuneric un obiect. L-am pipăit şi mi-am dat seama că este o pipă. Mirosea încă a tutun.
– Atât mi-a mai rămas după el. Şi copilul… Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, aşa cum spunea ar fi trebuit să nu…
Nu a terminat ce avea de spus şi a început iar să suspine.
Ce să-i spun? Că nu cred o iotă din toate prostiile câte mi le îndrugase Solovăstru în seara asta? Şi la care o făcuse şi pe ea părtaşă? Nu avea nici un rost. Dacă ei aşa voiau să creadă era treaba lor. Am strâns-o şi eu în braţe ca să o liniştesc şi i-am şoptit:
– Nu mai plânge, te rog! Ai să vezi că până la urmă totul se va aranja…
Am dat să o sărut cast pe frunte dar chiar atunci a ridicat şi ea ochii spre mine şi buzele ni s-au întâlnit. Din greşeală în mod sigur şi ne-am îndepărtat imediat atât din cauza surprizei dar mai ales pentru că afară s-a auzit un trosnet cumplit ca şi cum o uriaşă scândură veche şi uscată ar fi fost ruptă în două. Am tresărit şi ne-am ridicat speriaţi din pat. După cumplitul trosnet au fost câteva clipe de linişte apoi s-au auzit alt fel de zgomote.
– Asta-i „ Poarta”, a şoptit Mădălina speriată dar eu i-am făcut semn să tacă.
Păreau nişte păcănituri însoţite de nişte plescăituri monstruoase. Ca şi cum o uriaşă meduză ar fi ajuns acolo în creierul munţilor încercând să urce pe stânci.
Ne-am luat câte o haină mai groasă pe noi şi am ieşit afară. Nu se vedea nimic dar zgomotele veneau în mod sigur dinspre şopron aşa că Mădălina căută felinarul şi îl aprinse cu mâini tremurânde după care mi-l dădu privindu-mă înfricoşată.
– Să ai grijă! mă avertiză ea.
Am ieşit în întunericul nopţii alungat abia alungat pe câţiva metri de felinarul nostru. Înfiorându-mă din cauza vântului care se strecura hoţeşte prin haine am păşit înainte ţinând felinarul întins în faţă ca pe o pavăză. Lumina palidă a felinarului ne arătă în şopron o imagine de coşmar: buzele monstruoase se mişcau lacome ca şi când ar fi vrut să apuce ceva. Am păşit în faţă să văd mai bine dar Mădălina mă apucă strâns de mână:
– Te rog, nu te duce!
M-am desprins blând din strânsoarea ei şi i-am spus:
– Trebuie să văd ce este şi mai ales … ce vrea…
Am luminat mai bine interiorul şopronului şi am văzut că pietroiul nu numai că îşi mişca buzele, sau ce or fi fost dar parcă se mişca cu totul ca şi cum ar fi vrut să ajungă undeva. M-am aplecat să văd mai bine dacă nu cumva există lanţuri, sfori care să pună totul în mişcare. Nu erau dar de la Solovăstru m-aş fi aşteptat la orice. Am mai făcut un pas şi atunci dintr-o dată ca şi cum m-ar fi simţit drăcovenia s-a oprit din mestecat. M-am întors spre Mădălina care se oprise în uşa şopronului:
– Oare ce vrea?
Mădălina se înfioră cuprinsă de alt fior decât cel dat de gerul muşcător:
– Pe mine mă vrea!
M-am dus lângă ea şi am prins-o în braţe ca să o liniştesc:
– Nu vorbi prostii! Cum o să te vrea pe tine?
În spatele nostru buzele au început să scoată iar zgomotul acela dezgustător pe care îl auzisem odată în prejma unor vulcani noroioşi de pe lângă Buzău. Mădălina se strânse în braţele mele şi spuse şoptit de parcă i-ar fi fost frică să nu o audă bolovanul:
– Sunt sigură că Matei a fost luat, sau a intrat el de bună voie în bolovanul acela, Nu mă întreba de unde ştiu asta dar sunt sigură ca aşa este. M-am întors şi am privit cu îndoială bolovanul: nu mai clămpănea din buze şi rămăsese cu ele deschise ca sărutarea indecentă şi libidinoasă a unei negrese grase şi buzate. În timp ce priveam am văzut clar cum se săltă câţiva centimetri de la pământ şi se apropie de peretele şopronului. Am ridicat felinarul şi atunci am zărit formele graţioase ale „ Zburătoarei”.
– Ştiu ce vrea! am spus şi m-am apropiat de sculptură.
Am apucat-o în mână şi am ţinut-o deasupra bolovanului care a început să se zguduie şi să clămpăne ca apucat de friguri.
– Ai grijă! a ţipat Mădălina când eu m-am apropiat şi mai mult de pietroi.
Am lăsat încet sculptura spre buze şi când mai avea numai câţiva centimetri acestea s-au lungit într-o imposibilă sărutare şi au prins-o. Ca trasă de o mână nevăzută a dispărut în adâncurile bolovanului. Câteva clipe nu s-a întâmplat nimic apoi buzele şi-au domolit freamătul şi în şopron s-a aşternut liniştea, auzindu-se numai şuierul vântului. M-am întors să plec când am auzit ceva ca un foşnet. În jurul pietroiului pământul se mişca şi se scutura uşor făcându-l să se scufunde încet, încet ca prins în apele unui vârtej.
Mădălina privea ca în transă pietroiul. Desfăcu lănţicul de la gât şi mi-l întinse:
– Dă-i şi lănţicul te rog! Nu vreau să mai am nimic de la el!
Rămăsesem cu pipa în mână. Am privit-o ezitând. Era doar o pipă dar Mădălina a spus:
– Dă-i-o! Să nu mai rămână nimic!
Am aruncat şi pipa în mijlocul vârtejului şi totul a pornit să se învârtă asemenea unui mic ciclon. În numai câteva minute nu s-a mai văzut de loc nici pietroiul, nici pipa, nici lănţicul şi nici „Zburătoarea”. M-am apropiat ţinut grijuliu de mână de Mădălina şi am pipăit locul unde cu câteva clipe înainte fusese bolovanul. Locul era puţin mai călduţ decât pământul de alături dar în rest era aceeaşi ţărână obişnuită ca peste tot în şopron. Am mai privit câteva clipe în jur dar cum nimic nu mai mişca ne-am refugiat în casă, îngheţaţi. Nu mai puteam dormi aşa că ne-am refugiat în bucătărie unde mai rămăsese puţină căldură. Mădălina a răscolit jarul, a pus câteva lemne aţâţând focul şi a făcut câte o cafea.
Zorile ne-au găsit tot în bucătărie şi tot nelămuriţi. Eram sigur că Solovăstru avea să găsească o explicaţie: pietroiul se întorsese acolo unde îi era locul, în Râpa Seacă. Era uşor pentru un om superstiţios să-şi găsească explicaţii pentru orice. Dar pentru mine, un om crescut şi educat în spiritul cartezian al ştiinţei şi al necesităţii explicaţiilor logice ceea ce am văzut acolo în şopron nu avea să se împace niciodată cu ceea ce ştiam despre lume. De trei ori am scos carnetul de reporter începând să scriu ceva despre ceea ce văzusem. A patra oară l-am scos numai pentru a-l arunca în flăcările din sobă. Mădălina a privit tăcută flăcările apoi a acceptat tăcută faptul.
– Poate este mai bine aşa, a şoptit ea răscolind cu vătraiul foile cuprinse de flăcări. Trebuie să uităm, dacă putem, a mai adăugat ea şoptit dar am auzit-o.
Soarele era deja sus pe la opt când a venit şi Solovăstru; din viscolul de aseară nu mai rămăseseră decât troienele înălţate pe alocuri până aproape de streşinile caselor. Solovăstru era încă îmbufnat după despărţirea noastră nu prea cordială de aseară. A intrat, ne-a salutat s-a aşezat la masă şi până la urmă firea lui bonomă a învins. A privit spre cănile noastre de cafea şi a oftat adânc spre Mădălina:
– Pune-mi şi mie o cană fato, că mai nou boreasa mea nu poate nici să dea la vaci de mâncare până nu bea o cafea. De parcă a născut-o mă-sa cu cana de cafea în mână!
A sorbit zgomotos din cafeaua fierbinte apoi s-a ridicat iute în picioare şi s-a uitat pe geam unde se auzea un zgomot de tractor. S-a întors vesel spre mine:
– Dacă tot nu vă place la noi să ştiţi că pe la prânz puteţi pleca! Am vorbit cu omul de pe greder, i-am dat o sticlă de rachiu şi până la prânz curăţă zăpada până la şoseaua mare şi de acolo încolo drumul îi liber.
Eu mă gândeam cum să îi spun despre întâmplările de azi noapte dar el privea lung la Mădălina cântărind-o din ochi. Clătina din cap şi spuse:
– Tu nepoată nu cred că ai să mai poţi lucra multă vreme la bar. Ar trebui să caut pe cineva să te înlocuiască că parcă văd că acum îţi vine sorocul.
M-am ridicat şi eu în picioare cât eram de înalt şi încercând să îl domin, lucru care nici nu era prea greu de altfel la cât era el de scund. Am scos pieptul în afară şi am spus cât de serios am putut:
– De azi Mădălina nu o să mai lucreze nici o zi în bar!
– I-auzi, i-auzi, făcu Solovăstru minunându-se şi scărpinându-se în cap. Şi de ce mă rog?
Am tras-o pe Mădălina mai aproape şi am cuprins-o pe după umeri.
– Pentru că nu sunt de acord ca soţia mea să lucreze într-un bar, de-asta.
Nu cred că sunt mulţi oameni care au avut ocazia să îl vadă pe Solovăstru în încurcătură şi lipsit de replică. Minute întregi a privit când la unul când la altul, începea un cuvânt, uita să îl mai termine şi abia într-un târziu cu ochii în lacrimi a bâiguit:
– Păi eu ce să vă zic decât să fie într-un ceas bun şi… să ai grijă de ea că eu… aşa rău de gură cum sunt am ţinut la ea ca din ochii din cap şi am îngrijit-o cum am putut mai bine de când i s-au prăpădit părinţi.
A data să mai spună ceva dar şi-a trântit şapca veche pe cap şi a ieşit ca o furtună din casă.
Mădălina zâmbi:
– Într-un ceas o să umple satul cu vestea că i se mărită nepoata. Când e vorba de aşa ceva are gura mai bogată ca o muiere…
Trebălui un timp tăcută pe lângă sobă pregătind ceva de mâncare când se opri dintr-o dată ca şi cum şi-ar fi adus ceva aminte şi se apropie de mine privindu-mă zâmbind:
Auzi, dar pe mine nu ar fi trebuit să mă întrebi dacă vreau?
Aşa ar fi trebuit, am recunoscut eu încurcat, dar mi-a fost frică să nu mă refuzi.
– Păi te mai pot refuza şi acum, a şoptit ea moale şi eu am luat-o în braţe strângând-o cu grijă.
Ne-am sărutat lung şi numai tusea încurcată a şoferului ne-a trezit din visare. După ce a aflat vestea nea Gică a tras concluzia: „ Ei dacă tot nu ai găsit un subiect pentru un reportaj măcar nu ai venit degeaba. Ţi-ai găsit nevastă!”
*
Ăsta a fost primul dintre drumurile multe şi nenumărate pe care aveam să le fac la Fundăţica. În fiecare din ele am învăţat şi am câştigat câte ceva numai bun de aşezat acolo în partea aceea a sufletului unde ţineam caseta cu amintiri frumoase. Dar nici unul din drumuri nu se compară cu primul, cel în care am găsit-o, sau poate, nici acum nu sunt foarte sigur, am fost găsit, de Mădălina.
Adam mă striga de undeva de după o stâncă. Vocea îi era slabă nu atât din cauza distanţei, cât mai degrabă din cauza spaimei. Dar de azi-dimineaţă am avut timp să ne obişnuim cu toţii cu spaimele lui, aşa că de la o vreme nu ne mai grăbeam deloc când ne striga. Puţin mai devreme, pe când tocmai începuserăm să urcăm, profitase de verdeaţa unor tufişuri dese de ienupăr şi se grăbise să se ascundă printre ele, „să lase o parte din bere jos, la poalele muntelui, să nu o urce tocmai în vârf”! Se cunoscuse cu Ionela de numai câteva zile şi încă se ruşina de ea, aşa că folosea mereu tot felul de eufemisme complicate pentru a-şi face cunoscute cele mai simple dorinţe. Dar ruşinea îi trecuse cu totul peste câteva minute, când, alb la faţă, năvălise dintre tufişuri, împiedicându-se şi încheindu-se din mers la pantaloni:
— Ursul, ursul, strigase el în şoaptă şi ne arătase undeva în spate, de unde tocmai sosise.
Eu şi Diana, care bântuiam de ani buni prin munţii de lângă oraşul nostru fără să fi întâlnit niciodată nici un urs, am privit întrebători unul la altul, apoi la tufişurile de ienupăr. Fără să ne vorbim, am făcut amândoi câţiva paşi într-acolo.
— Nu vă duceţi! şoptea Adam şuierat către noi. Hai mai bine să mergem, lăsaţi-l naibii de urs!
Luase rucsacul de jos şi o apucase pe Ionela de mână pregătindu-se de fugă.
Ionela îşi smucise mâna:
— Stai să vedem ce se întâmplă!
Am dat cu grijă crengile la o parte, şi la vreo sută de metri, în umbra deasă a unor brazi, am văzut o căprioară cu iedul ei. Păşteau liniştiţi, şi numai din când în când căprioara privea neliniştită spre noi, speriată probabil de zgomotul crengilor călcate de Adam în fuga lui.
— Veniţi să vedeţi ursul, le-am şoptit eu, şi, după un pic de codeală, au venit toţi să privească.
— Ei, pe naiba! A fost un urs, dacă îţi spun! îşi apărase Adam punctul de vedere.
În timp ce îi priveam, am găsit şi explicaţia. La un moment dat, iedul, care era destul de mare, a ajuns în spatele căprioarei şi nu i se mai vedea decât jumătatea din spate a corpului. Prin ochelarii mereu aburiţi ai lui Adam, ca sa nu pomenesc nimic de cele câteva beri băute, cele două corpuri puteau părea un urs ceva mai mititel care mergea în patru labe.
— Nici vorbă, se încăpăţânase Adam. A fost un urs, dacă vă spun!
Ionela îl apucase de mână şi-l privise galeş:
— Dar, Adam, dacă acum trei minute ar fi fost un urs acolo, tu crezi că cele două căprioare ar mai fi păscut acum atât de liniştite, tot în locul ăla?
În loc să fie impresionat de logica de fier a prieteniei lui, Adam o privise crunt de parcă ar fi spus: „şi tu, Brutus?” şi pornise de unul singur în sus spre înălţimi.
Asta fusese în urmă cu aproape o oră, iar acum precis mai văzuse ceva. Mi-am dat jos rucsacul, am scos sticla cu apă şi am început să beau liniştit.
Ionela şi Diana mă priveau zâmbind:
— Nu te duci? m-a întrebat una dintre ele.
Am pus încet dopul, m-am şters la gură şi m-am întins pe spate cu capul pe rucsac. Am gemut uşor în timp ce muşchii mi se destindeau şi am întors privirea spre ele:
— Nu mă duc! Stau bine aici, şi apoi, urşii nu urcă atât de sus… De fapt acum urşii nu există nici mai jos.
În copilărie văzusem doi urşi care veneau spre seară din munţii care înconjurau oraşul până la containerul unde duceam noi, copiii, gunoiul. Mereu îmi spuneau părinţii să m[ feresc de ei. Aveam la mine tot timpul câteva coji de pâine şi le dădeam să mănânce. Erau blânzi, le mâncau copiilor din palmă. După o vreme nu i-am mai văzut, cred că i-au prins pentru vreun circ sau vreo grădină zoologică. Au fost ultimii urşi văzuţi de mine în libertate.
De după stâncă a apărut Adam mai mult rostogolindu-se.
— Veniţi odată, când vă chem! E imens… Este… trebuie să îl vedeţi…
Ionela îl privi curioasă şi cred că îşi punea întrebări dacă era cazul să mai continue prietenia cu un individ atât de ciudat. Îşi ridică totuşi rucsacul de jos şi porni spre el.
— Să vedem ce, Adam? Un urs imens? am întrebat şi eu, fără a mă ridica însă de jos.
Adam îşi scoase surescitat ochelarii, apoi şi-i aşeză înapoi şi ne privi supărat.
— Ce urs, mă?! Voi sunteţi nebuni? Acolo sus este un ou…
Adam îmi este prieten de multă vreme şi aş fi vrut să nu râd, dar am simţit cum ligamentele coastelor îmi pârâie periculos de mult în încercarea de a mă abţine, aşa că până la urmă am dat drumul unui hohot imens de râs. Alături de mine au început să râdă şi fetele.
După un timp m-am oprit şi mi-am şters cu mâna lacrimile, apoi m-am uitat la Adam, care ne privea supărat şi roşu la faţă.
Am arătat spre stâncă:
— După stânca aia este un ou, Adam? Un ou imens?
Diana îmi ţinu isonul:
— La urma urmei, cât de imens poate fi un ou, Adam?
Adam privi când la unul, când la altul, apoi, dintr-o dată mai liniştit, spuse:
— În loc să staţi aici şi să vă hliziţi unul la altul şi toţi la mine, mai bine aţi urca câţiva paşi să vedeţi.
În mod curios, vocea lui dintr-o dată liniştită m-a convins mai mult decât orice, aşa că m-am ridicat şi mi-am pus rucsacul în spate.
— Păi, să mergem să vedem, atunci, am zis eu şi am pornit să ocolesc stânca.
În numai câteva clipe am urcat cei câţiva metri şi am ridicat capul. Apoi l-am mai ridicat puţin.
— Ei, acum ce spuneţi? întrebă Adam triumfător în spatele meu.
Nu-mi găseam cuvintele, aşa că nu spuneam nimic şi mă mulţumeam să privesc. În spatele stâncii, şi bine ascuns de ea, era un ou. Aş fi vrut să folosesc un alt cuvânt, nu cel folosit de Adam, dar îl găsise el pe cel mai bun: era imens. Părea să aibă vreo doi metri în diametru şi patru, poate cinci, în înălţime. Aproape cât stânca după care stătea ascuns. Avea o culoare gălbui-verzuie, cam aşa cum sunt ouăle de gâscă, şi era fără îndoială un ou. Şi dacă Adam, în fericirea lui că, în sfârşit, are şi el o dată dreptate, devenise cu totul nepăsător faţă de inedita lui descoperire, eu nu m-am putut opri să mă întreb oare cum arăta pasărea care fusese capabilă să facă o asemenea monstruozitate. Probabil că era mare cât o catedrală. Şi nu voiam să mă gândesc ce părere ar fi avut dacă ar fi apărut chiar acum şi ne-ar fi găsit pe noi cercetându-i capodopera. Şi cu gândul ăsta în minte, în loc să mă apropii mai mult, cum mă îndemna curiozitatea, am privit roată pe cer, cum mă îndemna prudenţa. Era senin şi fără nici o urmă de pasăre, nici mare, nici mică aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat mai mult. Am luat o piatră de jos şi am ciocănit uşor în coajă.
— Eşti nebun? mă întrebă Adam în şoaptă. Chiar vrei să vezi ce este înăuntru? Sau vrei să îi dai idei… chestiei care este acolo?
Am mai ciocănit o dată, ascultând cu atenţie sunetul plin al oului, înainte de a-i răspunde.
— Nu vreau să dau nimănui idei, Adam. Dar vreau sa mă asigur că nu este totul o gigantică farsă. Sau că nu suntem la Camera ascunsă…
Adam şi fetele au început să privească suspicioşi în jur, dar nu se vedea nimic. Eram numai noi patru şi imaginea atât de dezolantă de pe Creasta Pleşuvă. Undeva mai jos începeau tufişurile şi apoi pădurea. În depărtare, printre două vârfuri stâncoase, se putea zări chiar şi oraşul de unde pornisem azi-dimineaţă. Aici, în jurul nostru, nu se vedea în schimb nici ţipenie de om: eram singuri! Numai noi şi oul imens şi absurd.
— Vă mai aduceţi aminte de pasărea Roc din Povestea lui Sinbad marinarul?
Diana ne privea întrebător şi aştepta de la noi un răspuns.
Fiind prietena mea, m-am simţit dator să-i demontez eu ipoteza:
— Diana, aia era numai o poveste. Şi apoi, pe aici nu sunt diamante.
Ionela privea fermecată oul şi şopti ca în transă:
— Poate că ăsta este oul primordial!
Am privit-o atent să văd dacă vorbeşte serios. Vorbea aşa convinsă, încât m-am apropiat iar de ou şi am ciocănit tare cu piatra în el.
— Ionela, oul ăla despre care vorbeşti tu este un concept filozofic. Nu poţi să ciocăneşti cu o piatră într-un concept filozofic.
Pentru a-mi demonstra spusele, am bătut iar cu piatra în ou. De data asta sunetul era mai sonor ca şi cum aş fi bătut într-un uriaş gong de bronz. Sunetul se reverberă cu ecouri adânci peste văile din jur. Am aruncat ca ars piatra din mână, dar Ionela nu păru să fi observat nimic, pentru că îşi continuă ideea:
— Păi nu-i deloc un simplu concept filozofic! Conform cosmogoniei vedice, căldura primordială a permis „clocirea” şi „spargerea” oului lumii. Şi oul ăsta a existat cu adevărat la începuturile lumii. Şi mai spune aceeaşi credinţă că, atunci când această lume îşi va sfârşi menirea, un nou ou primordial va apărea în preajma cauzei generatoare, gata să de-a naştere la o nouă lume…
Adam o privea cu capul plecat într-o parte, ca şi cum acum ar fi văzut-o pentru prima dată.
— Ce spui tu e prea greu pentru mine. Şi apoi, am citit undeva că nu poţi lua o hotărâre justă dacă ai glicemia scăzută. Aşa că hai să căutăm în rucsac, aşezăm masa, ne ridicăm glicemia la valori normale, apoi vedem ce mai hotărâm.
— Să mâncăm, spuse în şoaptă Ionela, începând să scotocească în rucsac. Mai ales că s-ar putea să fie ultima masă!
În ciuda tonului şoptit, Adam o auzi şi sări ca ars:
Auzi? Mie nu îmi plac pesimiştii!
Şi cu gesturi smucite a început să scoată copanele de pui bine rumenite din rucsac.
În timp ce fetele încercau să dea o înfăţişare cât de cât estetică mesei noastre, Adam, nerăbdător, aşeză un ziar drept faţă de masă, apucă un copan de pui, o bucată de pâine şi începu să mănânce cu poftă.
Ionela tăie roşiile în felii egale şi le aşeză simetric lângă feliile de brânză tăiate la fel de meticulos. Mai rectifică puţin simetria ansamblului, apoi spuse pe nerăsuflate ca şi cum ar fi citit dintr-o carte:
— Heidegger spune undeva că starea de neascundere ia naştere atunci când omul hăituieşte natura… Prin demersul său, cercetând-o şi studiind-o, el solicită o modalitate a scoaterii din ascuns. El îi cere astfel insistent naturii să se livreze ca obiect de cercetare până într-atât, încât şi obiectul dispare în lipsa de obiect ca o caracteristică a situării disponibile.
Un timp, Adam se opri din mestecat, privind-o uimit. Apoi înghiţi furios şi se răsti la ea:
— Noi nu am hăituit natura, dacă cumva asta ai vrut să spui. Şi nici afurisitul de obiect nu vrea să dispară. Obiectul ne hăituieşte pe noi cu mutra asta a lui de ou inocent.
Părea că şi-a epuizat argumentele pentru că începu iar să mănânce. Mestecă un timp în tăcere pe urmă aruncă argumentul suprem către Ionela:
– Şi în general înclin să dau dreptate la cei care spun că fetele care se iau la trântă cu filozofia nu sunt destul de trântite în viaţa reală!
Ionela îşi aşeză mai bine ochelarii pe nas şi spuse zâmbind cochet:
— Păi, sunt prietena ta, aşa că tu eşti de vină dacă nu mă trânteşti destul.
Adam se opri cu gura căscată şi se vedea după faţa lui că pregătea o replică dură, când Diana spuse cu o voce schimbată:
— Ascultaţi un pic aici! Dădu la o parte cu mişcări grăbite roşiile şi brânza de pe o porţiune din ziarul pe care erau aşezate şi începu să citească: „O veche legendă spune că într-un templu din Hanoi, sub bolta care arată locul unde este centrul pământului, se odihneşte o placă de bronz în care sunt fixaţi trei ţăruşi de diamant, înalţi de un cot şi subţiri cât mijlocul unei albine. Pe unul dintre aceşti ţăruşi creatorul a înşirat, la facerea lumii, 64 de discuri de aur curat, cel mai mare fiind pe placa de bronz, iar celelalte fiind din ce în ce mai mici până la capătul de sus al ţăruşului. Acesta este turnul lui Brahma. Zi şi noapte, fără încetare, un preot mută discurile de pe un ţăruş pe altul, urmând legile de neclintit ale lui Brahma. Acestea cer ca preotul să nu mute decât câte un disc o dată şi să nu aşeze niciodată vreun disc mai mare peste un altul cu diametrul mai mic. Când cele 64 de discuri de aur vor fi astfel mutate de pe ţăruşul unde le-a aşezat Creatorul pe unul dintre ceilalţi doi ţăruşi, atunci turnul, templul şi brahmanii se vor preface în neant şi, cu un tunet asurzitor, lumea toată va dispărea…”
— Ei, şi ce are asta de a face cu oul? întrebă Adam încă morocănos.
— Ascultaţi mai departe, spuse Diana. De abia acum devine interesant: „Legenda de mai sus a dat naştere unei frumoase probleme de programare cunoscute de toţi elevii de liceu drept «problema turnurilor din Hanoi». Numărul total de mişcări pentru a muta discurile conform regulii specificate în legendă este de 18.446.744.073.709.551.615. Acest număr este atât de mare, încât, dacă un brahman ar face, fără să obosească, câte o mişcare pe secundă, am mai avea un confortabil număr de miliarde de ani până la sfârşitul lumii prezis de legendă. Vreo 58 de miliarde de ani, după un calcul sumar. Cum de curând studenţilor de la Facultatea de Informatică din oraşul nostru le-a fost donat un performant calculator mainframe, s-au gândit să simuleze pentru prima dată imensul număr de mişcări necesare. Cu ajutorul softului deosebit folosit, se vor putea simula 1.000.000.000.000.000 de mişcări ale discurilor pe secundă, astfel că în 18.446 secunde programul va fi terminat. Deci în ceva mai puţin de 13 zile! Datorită noutăţii extraordinare pe care o prezintă – se pare că este chiar o premieră mondială –, astăzi la ora 14, când se va încheia calculul, deşi este duminică, o mulţime impresionantă de oaspeţi străini vor fi prezenţi în laboratorul Facultăţii de Informatică. Bineînţeles că, din cauza vitezei extraordinare de procesare a datelor, nu este reprezentată grafic decât fiecare a miliarda mişcare a discurilor, şi chiar şi aşa discurile par pe ecranul monitorului mai degrabă un fel de ceaţă aurie decât discuri reale. Cei care doresc pot asista astăzi la această realizare de excepţie a tinerilor noşti informaticieni. Intrarea este liberă. Menţionăm ca o curiozitate că în urmă cu mai bine de o lună o experienţă similară a eşuat din cauza acţiunii unei secte din câte se pare, care era convinsă că o astfel de simulare, chiar fiind numai o simulare, va duce la sfârşitul lumii!”
Diana s-a oprit din citit, Adam s-a oprit din mâncat, iar eu am privit la ceas: două fără cinci.
— Mai sunt cinci minute, am spus eu cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam. Bineînţeles, dacă tot ce scrie acolo este adevărat, am adăugat, văzând privirile pline de reproş ale fetelor.
Ca un avertisment, dinspre oul gigantic s-a auzit un trosnet şi în peretele oului, undeva în partea de sus, mi s-a părut că văd o crăpătură.
Diana s-a tras mai aproape de mine:
— Sărută-mă! Mi s-a făcut frig!
Ne-am ridicat în picioare şi am sărutat-o.
— Nu aşa! Mai tare! Ca şi cum ar fi pentru ultima dată!
Am sărutat-o încă o dată şi am închis ochii, încercând să mă prefac că nu aud cum în spatele nostru oul se deschide cu un tunet asurzitor.
Era o dimineaţă frumoasă de mai, aşa că în sinea mea îmi explicam de ce eram aşa de distrat şi mai ales de ce mă simţeam atât de bine. Am cumpărat ziarele ca de obicei, le-am frunzărit câteva clipe cu un ochi distrat – gest devenit de multă vreme automatism –, apoi, tot ca de obicei, am aşteptat ca semaforul, aflat undeva la câteva sute de metri depărtare, să întrerupă fluxul aproape continuu de maşini şi să-mi permită să trec până la insula de beton din mijlocul pieţei. Pe vremuri, când toate mergeau mai bine şi fabricile oraşului duduiau din plin, municipalitatea hotărâse să construiască o linie de tramvai între cele două mari cartiere muncitoreşti. Insula mea de beton urma să devină una dintre principalele staţii. Cum între timp fabricile dăduseră faliment una după alta, tramvaiul, ca şi multe alte proiecte, a fost abandonat. A rămas ca amintire mica insulă de beton, loc de popas pentru cei care, ca şi mine, erau prea comozi ca să mai facă aproape un kilometru până la prima trecere de pietoni. Normal că nu este indicat să citeşti ziarul pe stradă, cel puţin nu pe o stradă atât de aglomerată. Dar de-a lungul anilor se formează mici obişnuinţe, automatisme pe care apoi cu greu le poţi controla. De pildă, eram obişnuit ca, după ce cumpăram ziarele, să îl frunzăresc pe primul, să arunc apoi o privire spre stradă, să apreciez subconştient cât mai este până ce semaforul va jugula fluxul de maşini şi să încep să citesc. Aproape instinctiv, după ce zgomotul maşinilor se diminua suficient, aruncam o privire fugară peste ochelari, mă convingeam că miracolul roşu al semaforului se produsese din nou, întorceam pagina ziarului la rubrica faptului divers şi mă angajam în traversare. Nu, nu era un act nesăbuit de curaj – ci doar obişnuinţă şi eficientizarea timpului petrecut pe stradă.
La fel am procedat şi acum: m-am oprit ca în fiecare zi pe refugiu, am mai terminat un articol – tot despre terorişti, cred –, apoi am început, în timp ce treceam la următorul, să îmi ascut simţurile pentru a percepe acel ceva care îmi indica faptul că şi celălalt semafor îşi făcuse datoria. Foşnetul maşinilor devenise aproape mătăsos, am ridicat ochii, am văzut că circulaţia se oprise (din principiu, nu mă interesau maşinile oprite) – şi am dat să trec. Ceva – un simţ al primejdiei de mult atrofiat – m-a făcut să mă opresc. Am ridicat mai atent ochii de pe ziar: nu trecea nici o maşină. Şi totuşi semnalul de alarmă din mine insista să-şi facă simţită prezenţa. Am baleiat iar strada – ceva mai atent, de data asta – şi abia atunci am descoperit motivul: dintr-o maşină parcată la câţiva metri de mine, două perechi de ochi mă priveau cu lăcomie. Când am văzut scris pe ea cu litere albastre „POLICE“ mi-am dat seama de pricina curiozităţii ocupanţilor.
Ei da, bine că i-am văzut la timp, mi-am spus şi am pregătit ziarul pentru o lectură temeinică. Ba, mai mult, pentru a nu părea cu nici un chip un pieton dornic de traversare, am mai făcut doi paşi şi m-am rezemat temeinic de un stâlp. Se vede treaba că între timp în maşina poliţiştilor au avut loc ceva discuţii, pentru că într-un târziu unul dintre ei s-a dat jos şi s-a apropiat de mine:
— Bună ziua, spuse el politicos. Actele la control!
— Bună ziua, am răspuns eu la fel de politicos, în timp ce îmi împătuream tacticos ziarul. Pentru ce motiv, dacă nu sunt indiscret? Din câte ştiu eu, actele sunt cerute atunci când este încălcată legea. Eu ce am făcut?
— Aţi traversat şoseaua printr-un loc nepermis, spuse hotărât omul legii.
— Zău? m-am mirat eu, mai teatral decât ar fi fost necesar. M-ai văzut dumneata traversând?
Mă bazam pe faptul că atunci când aruncasem privirea de control de lângă chioşcul de ziare nu văzusem nici o maşină staţionată.
— E drept, admise în silă poliţistul, nu v-am văzut, dar, atunci, cum aţi ajuns aici?
— Credeţi-mă, am răspuns eu cât de serios am putut, asta este problema mea şi, atâta vreme cât nu am încălcat nici o lege, nu am de gând să răspund la nici un fel de întrebări. Bună ziua! am încheiat eu, tăindu-i încercarea de a mai spune ceva, şi m-am întors cu spatele la el, continuându-mi lectura ziarului.
A dat să se întoarcă la maşină, dar, scărpinându-se încurcat, a insistat:
— Cu o singură întrebare aş dori să vă mai deranjez, dacă se poate…
Mi-am compus o figură ocupată, de om deranjat din cititul presei la el acasă, în fotoliul din sufragerie, şi l-am îndemnat agasat, cu un gest scurt:
— Spuneţi…
— Totuşi, ce faceţi aici?
Am privit uimit la el:
— Nu se vede?
A ridicat din umeri încurcat:
— Iertaţi-mă… nu se vede.
I-am arătat stâlpul de care mă sprijinisem ca să-mi citesc ziarul.
O tablă veche, ruginită şi mâncată de timp anunţa că în curând urma să se inaugureze prima staţie a tramvaiului 101.
— Aştept tramvaiul, am spus eu cât de liniştit am putut.
— Aha, a spus poliţistul strângând din fălci şi s-a îndreptat ţeapăn spre maşină.
În timp ce el păşea spre maşină, eu m-am întors la lectura ziarului şi nu mi-am dat seama că s-a urcat în ea decât după portiera trântită cu năduf. La un moment dat, colegul lui a ieşit, a traversat şi a plecat, aducând după un timp sandvişuri şi cola. Din câte se vedea, aşteptarea avea să fie lungă – aşa că am trecut la pagina literară a ziarului. Abia după ce am citit nuvela interminabilă şi cele câteva poezii, mi-am dat seama cât de cald se făcuse. Cei doi poliţişti din maşină mâncaseră, băuseră şi, cu aerul condiţionat pornit, erau în stare să aştepte oricât. După câte se părea, îmi voiau capul cu orice preţ. Am dedus asta când am văzut cum, la numai câteva zeci de metri în faţa lor, o mulţime de pietoni traversau nestingheriţi şoseaua. Am început să citesc rubrica de mică publicitate, dar, cum nu voiam să vând sau să cumpăr nimic, m-am plictisit imediat. Am privit iar spre cei doi poliţişti, care mă priveau cu ochi strălucitori, şi mi-a venit o idee.
M-am întors cu spatele, am scos telefonul şi am sunat la poliţie:
— Alo! Poliţia? Sunt un cetăţean onest, care vede cum doi poliţişti au parcat maşina în mijlocul Pieţei Revoluţiei şi beau votcă sub privirile pline de revoltă ale opiniei publice.
Ce-i drept, adevărul fusese puţin îmbunătăţit în relatarea mea: sticlele de cola numai cu multă îngăduinţă puteau trece drept sticle de votcă, iar singurul reprezentant al opiniei publice care îi privea cu revoltă eram eu. Restul opiniei publice traversa şoseaua într-o veselie, total nepăsătoare la necazul meu.
Deşi puerilă, stratagema mea a dat roade: în numai câteva minute, o maşină a poliţiei, ceva mai elegantă decât prima, semn că erau ceva şefi în ea, a oprit lângă cea de dinainte.
Ei bine, m-am convins că poliţiştii sunt tot poliţişti, indiferent de gradul pe care îl au: îl loc să îi trimită undeva în patrulare pe cei care mă supravegheau pe mine, l-au trimis iar pe unul dintre ei după sandvişuri şi sucuri şi s-au pus cu toţii pe aşteptat.
Îmi venea să mă dau bătut: în fond amenda, din câte ştiam eu, abia dacă făcea cât ziarele mele pe o săptămână. Şi totuşi, gustul amar al înfrângerii nu îmi era pe plac. Trebuia să găsesc ceva, şi încă de urgenţă, altfel setea şi căldura mă vor face în curând să cedez.
Un timp, nu mi-a venit nimic în minte, apoi am văzut un elicopter zburând undeva sus, pe albastrul imaculat al cerului. Şi mi-am adus aminte de reportajul de la un incendiu, când elicopterul televiziunii ajunsese acolo înaintea maşinii pompierilor. Am căutat în ziare numărul postului local de televiziune. Asta era: „Dacă se întâmplă ceva, sunaţi-ne întâi pe noi! Telespectatorii au dreptul să ştie“.
Am sunat şi mi-am compus o voce cât mai gravă:
— Alo, televiziunea? Vreau să vă aduc la cunoştinţă un caz grav şi flagrant de încălcare a drepturilor cetăţeneşti. Poliţia a încolţit un cetăţean pe refugiul de pietoni din Piaţa Revoluţiei şi acum aşteaptă să treacă strada pentru a-l amenda. Încă o dovadă că poliţia, în loc să prevină încălcarea legii, se mulţumeşte să stea la pândă şi să…
Am auzit clar cum telefonul s-a trântit în furcă – şi nu a durat mai mult de cinci minute până când elicopterul a început să filmeze deasupra mea. O scară de frânghie s-a desfăşurat din aparat şi un reporter cu un microfon a început să coboare pe ea. De sus, din elicopter, cameramanul filma atent totul:
— Pentru ce protestaţi aici? a strigat reporterul, încercând să acopere zgomotul elicelor.
Am privit spre maşinile poliţiei: portierele se deschiseseră şi eram ascultaţi atent.
— Nu protestez pentru nimic, am strigat cât am putut de tare. Aştept tramvaiul…
Reporterului i-a trecut o sclipire maliţioasă prin ochi şi a privit spre maşinile poliţiei.
— Stimaţi telespectatori, după cum ştiţi, de ani buni de zile municipalitatea ne promite la fiecare alegeri o linie de tramvai care să traverseze oraşul şi să fluidizeze astfel circulaţia prin centru. Ba, ca să ne arunce praf în ochi, a construit deja staţiile şi a pus indicatoarele. Un cetăţean, revoltat de această perpetuă minciună, s-a hotărât în sfârşit să protesteze. S-a instalat aici, în staţia principală a oraşului, hotărât să aştepte până ce protestul său va fi auzit de cine trebuie şi se vor lua măsurile necesare. Ca de obicei, astfel de manifestaţii sunt atent supravegheate de poliţie. Din câte am înţeles, datorită caracterului special al acestui protest, comandantul adjunct al poliţiei în persoană veghează ca nici o încălcare a legii să nu aibă loc…
L-am lăsat să-şi termine reportajul. Cred că venise cu textul pregătit de la redacţie, aşa că orice încercare de a-l întrerupe era sortită eşecului. Când a terminat, i-am făcut semn să se apropie. A gesticulat spre pilot, şi acesta l-a lăsat uşurel chiar lângă mine. Am pus mâna pe microfon ca să-l acopăr şi i-am spus:
— Ascultă… Nu mă puteţi lua de aici? Plătesc oricât.
A zâmbit uşor şi a fost rândul lui să acopere microfonul:
— Îmi pare rău, dar chiar nu ne putem lipsi de principalul subiect al zilei. Uite, am vorbit cu directorul postului… Rezistă pe poziţii cât poţi de mult, şi o să-ţi plătim noi amenda, dacă va mai fi vreuna, după atâta mediatizare.
Mi-a sărit muştarul:
— Ascultă, mi-e cald, mi-e sete, mi-e foame, nu ştiu cât am să rezist aici ca să vă iasă vouă reportajul…
A început să urce pe scara mobilă:
— Nu pentru reportajul nostru vă aflaţi dumneavoastră aici. Ci pentru principii. Aşa că rezistaţi, o să vă ajutăm.
Şi-a recuperat microfonul şi în timp ce se înălţa îşi informa telespectatorii:
— Ca întotdeauna, postul nostru de televiziune îi ajută pe cetăţenii care, pentru un motiv sau altul, se hotărăsc să protesteze, să iasă din anonimat pentru o cauză comună…
Între timp, transmisia în direct se pare că fusese urmărită de destul de multă lume, pentru că în jurul nostru, pe trotuare, începuse să se adune lume, astfel încât, atunci când elicopterul a coborât din nou ca să-mi aducă apă minerală, sandvişuri şi o umbrelă, gestul a fost îndelung aplaudat de cei din jur.
În sacoşa cu alimente am găsit şi o pancartă pliată şi un bileţel pe care scria: „Poate că ar fi bine să afişaţi asta. Protestul ar părea astfel mai coerent. Dacă rezistaţi până la ora 18, vom încerca să trimitem o ambulanţă. Simulaţi un leşin sau o stare de slăbiciune, pentru a motiva o intervenţie“.
Biletul nu era semnat, dar recunoşteam aici mâna reporterului care, din lipsă de subiecte, văd că şi le născocea singur foarte bine.
Am desfăcut cu grijă pancarta şi am prins-o în două sârme sub tabla care anunţa inaugurarea tramvaiului. Pe ea scria cu litere mari, roşii: „VREM TRAMVAI, AŞA CUM AŢI PROMIS!“ – şi nu a mirat pe nimeni faptul că o afişam abia acum. Dimpotrivă, am fost aplaudat iar îndelung şi ici-colo s-au auzit voci răzleţe scandând:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Cum era abia trecut de ora prânzului şi aşteptarea părea să se prelungească, m-am aşezat mai comod în umbra iluzorie a umbrelei şi am început să mănânc.
În huruitul tot mai insistent al elicopterului, mulţimea de pe margini a început să devină din ce in ce mai numeroasă. Nu auzeam ce naiba transmite aiuritul de reporter, dar se pare că găsise motive suficiente ca să scoată din casă o mulţime imensă de oameni.
Eram convins de multă vreme că mulţimea, mai ales dacă este formată dintr-un număr de oameni suficient de mare, este ca un animal de curând îmblânzit şi care nu ştii niciodată cum reacţionează. Din când în când, sub impulsul unei porniri de moment, peste zgomotul circulaţiei se făcea auzit ca un tumult glasul mulţimii care scanda:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Sunetul părea că se naşte din mulţimea de oameni din jur, dar apoi vălurea ca talazurile mării şi după ce se izbea de clădirile din jur se întorcea spre cei care îl produseseră – amplificat şi amplificându-le pofta de a zbiera. Pe deasupra, elicopterul îşi purta echipa, care filma într-o veselie. Parcă vedeam figura încântată a reporterului comentând tălăzuirea mulţimii de sub el.
La un moment dat, nu ştiu cine a avut ideea să aducă megafoane – şi atunci zgomotul a devenit într-adevăr de nesuportat. De pe refugiul meu vedeam feţe aprinse, înfierbântate – feţe ale unor oameni care, nepăsători la căldura toropitoare a soarelui, strigau gata să răguşească:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Se făcuse aproape trei după-amiază când regretul că intrasem într-o asemenea încurcătura devenise atât de puternic, încât mă gândeam foarte serios să dau dracului totul, să mă duc la poliţişti, să le plătesc amenda şi să fug acasă, unde mă aşteptau un fotoliu comod şi o cafea de multă vreme răcită. Am închis umbrela şi am aşezat-o lângă mine pregătit să cedez, când deodată tumultul mulţimii a încetat. S-a lăsat o linişte ca la începutul lumii, şi nimeni nu părea să ştie de ce. Toate capetele s-au întors spre capătul străzii şi, abia când elicopterul se repezi într-un picaj periculos într-acolo, am ştiut că ceva se întâmplase sau că urma să se întâmple.
Mai întâi am auzit un zgomot şi am crezut că vine în sfârşit ambulanţa. Abia când s-a apropiat mi-am dat seama că zgomotul suna altfel. M-am ridicat în vârful picioarelor, privind peste maşinile de poliţie ca să văd mai bine, când dintr-o dată nu a mai fost nevoie. Sunând din clopot, dinspre intrarea în piaţă se apropia cel mai frumos tramvai pe care îl văzusem în viaţa mea. Demarând în trombă ca să facă loc tramvaiului, maşinile de poliţie trecură pe lângă mine. Am vrut să strig sarcastic în urma lor: „Interzisă staţionarea în staţiile de tramvai, zevzecilor!“ – dar nu am mai avut când, pentru că, scârţâind din toate încheieturile, tramvaiul a oprit lângă mine, deschizând larg uşile. Am luat umbrela, ziarele şi m-am urcat. Din uşă, am privit înapoi. Tramvaiul a pornit şi, văzând oamenii amuţiţi care defilau prin faţa mea în timp ce tramvaiul prindea viteză, mi-am dat seama că, pentru nimic în lume, nici unul dintre ei nu ar fi vrut să fie în locul meu.
— Şedinţă de analiză! ţipă plin de entuziasm difuzorul de deasupra patului, şi Vlase ridică spre el ochii somnoroşi.
Am crezut că o să se aplece să-şi ia pantoful şi să arunce în el, cum a mai făcut-o şi altă dată. A oftat, a dat din umeri şi s-a ridicat din pat. S-a maturizat, îmi spun eu.
„Sau a îmbătrânit“, şopteşte în mine Draky, drăcuşorul de folosinţă personală. Toată noaptea am stat şi am privit în monitoare cum Ali Mehmet le-o trăgea în draci celor două locotenente stagiare, făcându-l pe Vlase să se foiască neliniştit. „Încă îi mai place de Alina“, şopteşte Draky. Alina fiind stagiara cea blondă care anima toată atmosfera.
— Mimează atât de bine, că aş jura că-i place, spun eu la îndemnul lui Draky.
Vlase strânge din dinţi şi priveşte la Alina, care, mângâindu-i încântată lui Ali partea penetrantă, se întoarce spre camera video reglată chiar de ea la începutul serii şi ne face cu ochiul.
— Curva dracului… curvă nenorocită ce eşti, înjură Vlase şi iese trântind uşa.
Alina îmi mai face încă o dată cu ochiul şi, lăsându-l mofluz pe Ali, se îndreaptă spre baie.
— Proxeneţi nenorociţi, şuieră ea în microfon. Nu va mai ajung banii de filme porno şi-aţi hotărât să ne puneţi pe noi să vă facem unul. Să fiu a dracului dacă nu vă raportez…
— Ce ai, fată dragă? mă mir eu sincer nedumerit. Eu credeam că-ţi place…
— Dacă mai ştiu eu puţină arabă, ăsta zice că tot mai bine este cu bărbaţii, aşa că ai ocazia să vii să încerci.
Îmi dreg vocea şi tuşesc cât pot de oficial.
— Raportează!
— Cretinilor, raportez: ăsta vrea să cumpere un tractor, nu fabrica de tractoare…
Gem înfundat. „Ai belit-o!“ jubilează Draky, şi tare mi-e teamă că are dreptate. De două săptămâni îl urmărim pe Ali, pusi pe urmele lui de o sursă care ne dă ca sigur faptul că arabul nu numai ca învârte bani grei, dar are de gând să cumpere cea mai importantă fabrică a oraşului. Toţi am fost puşi pe jar şi nu s-a economisit nimic.
— Drace, şoptesc, şi Draky rânjeşte: „Nu îmi folosi numele în deşert!“
— Ce fac? întreabă Alina.
— Îmbrăcarea şi îmbarcarea! Ne întoarcem la unitate…
Asta a fost noaptea. Am prins trei ore de somn spre dimineaţă, şi acum analiza obişnuită de duminică.
— De ce şi-or fi închipuind unii că duminica se prind mai uşor spionii, nu ştiu, zău, se lamentează Vlase.
În sala de şedinţă, Alina, aşezată lângă geam, savurează câteva raze de soare.
— Ţi-a priit noaptea, văd, îi şopteşte Vlase furios.
Ea dă din umeri nedumerită şi se întoarce spre colonel, care pufneşte nervos pe lângă aparatura de interceptare. Învârte de butoane, apasă pe comutatoare, apoi întinde spre noi un deget acuzator.
— Unii uită că eu sunt comandant aici. Chiar dacă avem aceeaşi vârstă, eu sunt comandant şi ei sunt agenţi de teren, şi se duc acolo unde îi trimit eu.
„Că mult ce ajung ei acolo!“ şopteşte Draky timid, parcă şi el timorat de prezenţa colonelului. Singurul de aceeaşi vârstă cu colonelul sunt eu, dar să fiu al dracului dacă pricep ce are cu mine. Misiunea am primit-o gata „digerată“ şi am acţionat numai ca om de teren. Vlase îşi aşează cele câteva fire de păr, priveşte apoi în sus şi bate de trei ori cu degetele în birou.
„Colonelul a «digerat» misiunea“, îmi şopteşte Draky. Semnele lui Vlase îmi spun că o să discutăm despre altceva, nu despre eşecul de azi-noapte.
— Ştim cu toţii despre necesitatea de a face economii… Cei mai mulţi fac. Dar alţii se aruncă în nişte cheltuieli exorbitante… şi mai ales nejustificate. (Scotoceşte prin sertar şi se uită fix la mine.) Poate poţi să ne spui ce anume ai vorbit la telefon în ultima săptămână de… 22 de milioane?
„Las-o dracului“, şopteşte Draky, „chiar atâta ai vorbit?“ Ridic din umeri.
— Nu se poate, e vreo greşeală, încerc eu o apărare vagă.
— Nu e nici o greşeală! O sută douăzeci şi trei de telefoane, dintre care unul singur la un post fix. Restul, numai la mobile, de parcă v-a născut mămica voastră cu mobilul la ureche. Şi un telefon este de o jumătate de oră. Ce ai vorbit, domnule, o jumătate de oră?
— Mi s-a raportat situaţia operativă din teren…
— Pot să sun şi eu să verific?
— E un agent sub acoperire. Nu cred că o să se deconspire…
— Lasă-mă totuşi să încerc…
„Fugi!“ mă îndeamnă Draky. „Fugi, cât mai ai timp!“ Taci, mă, îi spun eu, că poate nu răspunde, dar…
— Aloou, răspunde glasul gâlgâit al Emiliei, şi colonelul mă priveşte crunt, dar vocea şi-o face suavă.
— Bună, puişor! Ce mai faci tu? întreabă el persuasiv şi cuplează difuzorul să auzim toţi.
„Mamă, ce mai curvă!“ se miră Draky, auzindu-i vocea mieroasă.
„De colonel vorbeam“, mă temperează el simţind că mă enervez. „Curvă bătrână, nu glumă”, îi confirm eu.
Colonelul intră uşor în joc, nu dă nici un indiciu, alunecă cu mişcări de balerin printre întrebările Emiliei, şi până la urmă:
— Dar cine e la telefon? Remus, tu eşti? – şi ea continuă înainte de a primi răspunsul: Am crezut că nu o să mai suni.
— Eh, şi tu, am vrut să te fac nerăbdătoare… aşa, ca acum. Eşti nerăbdătoare acum?
— Sigur ca da, râde ea gâlgâit şi râsul ei umple sala de şedinţe.
Vlase a uitat de Alina şi rânjeşte spre mine cu gura până la urechi.
— Şi eu sunt nerăbdător şi pregătit, şopteşte colonelul calin. Vrei să vezi?
— Da, da…
Colonelul priveşte crunt la noi, apoi duce microfonul la şliţ şi-l deschide şi-l închide brusc.
„Poate şi-o prinde“, şopteşte Draky, şi râsul excitant al Emiliei umple aerul. Mi s-a părut că au ciulit urechile şi cei câţiva soldaţi care măturau prin curtea unităţii.. Ştiu că-i o prostie, difuzorul nu se aude până în curte, dar aşa mi se pare.
Colonelul îşi ia rămas bun de la Emilia, apoi se întoarce spre noi:
— Aţi văzut cum înţeleg unii să cheltuiască fondurile atât de reduse pe care le avem la dispoziţie? Ce ai de spus?
— Agent sub acoperire… folosim un limbaj codificat şi ştiţi că nu sunt obligat să-mi divulg sursele atâta vreme cât obţinem rezultate.
— Şi ce rezultate ai obţinut dumneata în ultimul timp? mă întreabă el sarcastic.
„Ţi-a servit-o, aşa că trage-i-o“, mă îndeamnă Draky.
— Păi, de exemplu, analizând şi folosind informaţiile obţinute de la astfel de agenţi, am reuşit să evităm ca Obiectivul Zero să fie vândut mafiei arabe.
Alina a chicotit scurt, Draky a tăcut şi Vlase a făcut semnul nostru codificat pentru „îţi dau o bere!“.
— Bine, făcu colonelul, dintr-o dată îmbufnat, pe viitor să aveţi mai multă grijă de fondurile care ştiţi că sunt tot mai puţine – şi ne-a expediat.
Obsesia noastră cea de toate zilele era şi rămânea Obiectivul de prioritate Zero, adică fabrica de tractoare. Motivul era simplu: în patruzeci şi opt de ore, putea – teoretic – să treacă de la producţia de tractoare la cea de tancuri. Toate tinerele inginere de la întreprindere erau atent filate ca nu cumva în timpul orgasmului să trădeze formula oţelului inoxidabil care ruginea după prima ploaie.
Între două inginere, câte o studentă, două, ca să nu ne ieşim din mână şi să nu pierdem contactul cu tânăra generaţie.
„Ştii“, suspina Draky uneori, „parcă mi-aş dori câteodată să nu fie atât de strâns contactul ăsta. Mă simt prins la mijloc“.
Altă duminică, altă şedinţă de analiză. După ce pleacă toţi, mă reped la telefon: ceva mă intrigă la Emilia, care părea, vorba lui Draky, o curvă virgină.
— Ce faci? mă întreabă Emilia cu vocea ei atât de excitantă, de operatoare versată la un hot-line.
— Bine, răspund eu, şi-l simt pe colonel cum îmi apare tiptil în spate; întinde o mână peste umărul meu şi cuplează difuzorul.
— Sunt în oraş, băi, râde Emilia zglobiu, hai să ne întâlnim.
— Nu ştiu ce să zic…, încerc eu să mă eschivez, dar colonelul îmi face semn afirmativ. Bine, oftez resemnat, propune un loc şi o oră.
— Păi, tu eşti bărbatul, nu? Ia iniţiativa, ce naiba!
Pentru prima dată, colonelul şi Draky par amândoi de acord şi rânjesc la unison.
— Bine, atunci, peste o jumătate de oră în Piaţa Sfatului, hotărăsc eu şi trântesc receptorul.
Şeful mă priveşte neutru:
— Te duc eu la întâlnire! Dacă mă convingi că este agent sub acoperire, e perfect. Dacă nu, o aducem la unitate, o dăm pe mâna soldaţilor şi scoatem adevărul de la ea.
„Aţi încurcat-o şi tu, şi Emilia“, râde sarcastic Draky.
Dau din umeri, încercând să par nepăsător, şi pornim…
* * *
Emilia stă tolănită pe băncile de lângă fântâna arteziană, într-o poziţie care o avantajează. Colonelul, când o vede, se face mic în maşină şi-mi şopteşte:
— Lasă-mă aici şi întoarce-te la unitate. Preiau eu cazul!
Fără prea multe fasoane, mă împinge jos din maşină, în timp ce Draky protestează: „Nu te duce, că ţi-o suflă!“ – dar eu mă fac că nu aud şi mă pierd printre clădiri.
Fac un mic ocol şi mă întorc în piaţă. Emilia, plictisită de aşteptare, pleacă, cu colonelul pe urmele ei. Ajunge în câteva minute în afara oraşului, undeva sub poalele Tâmpei. Priveşte precaută în jur, nu-l vede nici pe colonel şi nici pe mine, aşa că îşi reia înfăţişarea obişnuită a locuitorilor de pe Cygnus, un fel de caracatiţă ceva mai bine dezvoltată. Se târăşte spre incinta unde avea defazorul de spaţiu–timp şi dispare lăsându-l mofluz pe colonel. Îl aud cum bombăne în microfonul organic pe care am avut precauţia să i-l implantez din timp:
— Şi doar cei de pe Cygnus au promis că ne lasă nouă Terra! Să vezi ce scandal intergalactic o să se stârnească – şi dispare într-o străfulgerare verzuie caracteristică continuumului spaţio-temporal folosit de cei din Alfa Centauri.
„Deci asta era“, şopteşte Draky, şi îl simt cum se pregăteşte să dispară. ,Îmi pare rău dacă ai crezut despre mine că sunt o simplă refulare a minţii tale suprasolicitate. Aşa te-am făcut eu să crezi, dar de fapt sunt din constelaţia Deneb… În urma tratatului de la Eta Carinae, Terra a revenit în zona noastră de influenţă. Ai văzut şi tu cum este respectat tratatul… Te las, mă duc să raportez…“
După ce mă asigur că Draky nu mai este prezent în mintea mea, mă pregătesc şi eu de transfazare spre Drraper, de unde sunt originar. Înainte de a mă pierde în undele defazoare îl mai văd pe Vlase cum mă pândeşte ascuns după tufişurile de pe marginea drumeagului. Fiind în fază, reuşesc să văd dincolo de înfăţişarea lui terestră: e un băştinaş de pe Taurus! Mă scutur de un fior şi, înainte de a mă pierde în transspaţiu, o bănuială sinistră mă străbate: pe Terra nu mai este nici un om, ci suntem doar o mulţime de extratereştri care se spionează între ei!
— Poate îmi spui şi mie ce se întâmplă, Tom. Îmi eşti dator o explicaţie.
Larren privi lung la mine, aşteptând un răspuns. Pe care, din câte îl ştiam eu, avea să îl obţină mai devreme sau mai târziu. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Că acest răspuns nu avea să îi convină absolut deloc, asta nu mă mai privea pe mine. Mă rog, nu mă privea în mod direct, sau cel puţin nu mă privea atâta vreme cât nu mă punea pe mine să repar lucrurile.
Am tuşit ca să-mi dreg vocea, am mai luat o gură de gin, apoi m-am aşezat mai confortabil în fotoliu.
Am subestimat cât de bine mă cunoştea, pentru că a îndreptat ameninţător arătătorul spre mine şi a spus categoric:
— Vreau fapte Tom, nu basme. Am să înfrumuseţez eu lucrurile dacă va fi cazul. Tu spune-mi numai ce naiba se întâmplă! Pentru că acolo jos se întâmplă ceva…
Acolo jos se întâmpla să fie Silurianul timpuriu, adică acum ceva mai bine de 160 de milioane de ani. Un isteţ de la Agenţia Controlului Temporal a propus cu ani în urmă, atunci când populaţia Terrei a ajuns la vreo 60 de miliarde de oameni şi nu dădea nici un semn că ar avea de gând să scadă, să transfere undeva în trecut populaţia suplimentară. Ceea ce la început a părut a fi o reîntoarcere la natură, preferată mai ales de cei neadaptaţi şi de sufletele simple, s-a transformat cu timpul, mai ales datorită unei publicităţi agresive, într-o adevărată afacere şi, în mai puţin de un secol, aproape jumătate din populaţia Terrei s-a trezit transferată în Silurian. Repartizată pe comunităţi de câte un miliard de oameni, despărţită prin porţiuni de câte un milion de ani, părea că Silurianul va fi capabil să absoarbă tot surplusul de populaţie fără nici un fel de probleme. În principiu, aşa ar fi trebuit să fie. După ce s-a observat că frunzele călcate şi dinozaurii vânaţi în Silurian nu modifică în nici un fel rezultatele alegerilor prezidenţiale din prezent, comunităţile au început să fie organizate în jurul unor imense Polisuri situate în locuri sigure din punct de vedere tectonic şi care erau alimentate din belşug cu tehnologie modernă. Părea soluţia ideală, mai ales că transferurile dintre Polisuri şi civilizaţia actuală nu se făceau decât în sens unic, dinspre prezent spre trecut, şi niciodată invers. Era o soluţie înţeleaptă, pentru că nimeni nu ar fi ştiut ce să facă cu 30 de miliarde de oameni care ar fi vrut în acelaşi timp să îşi reia locul într-o nişă temporală ce nu mai exista de multă vreme. Cel puţin, spre deosebire de contractele oneroase în care condiţiile dezavantajoase erau tipărite cu litere mici undeva în josul paginii, contractele de „integrare temporală“ specificau clar asta cu litere mari la începutul paginii. Din această pricină, erau încurajate integrările care cuprindeau comunităţi şi chiar regiuni întregi. De altfel, pentru cineva care nu dorea să părăsească Polisul pentru a vizita vecinătăţile exotice, schimbările erau ca şi inexistente. Informaţiile circulau liber între Prezent şi Polisuri, aşa că nimeni nu se putea simţi marginalizat. Teoretic aşa stăteau lucrurile… Practic însă mereu apăreau probleme, pe care Agenţia Controlului Temporal abia prididea să le rezolve.
Am tras adânc aer în piept şi am spus tare:
— Isabel crede că cineva a făcut rost de schema unui generator temporal şi acum a început să le fabrice şi să se folosească de ele.
Larren a pufnit nervos şi a făcut un gest ca şi când ar fi alungat o insectă sâcâitoare:
— Nu dau doi bani pe ce spune Isabel!
Isabel era un android Cobra pe care îl foloseam în peregrinările mele temporale în calitate de agent al Agenţiei de Control Temporal. Mă încredeam mult în aprecierile ei, care nu prea dădeau greş, poate şi din cauză că fără ea nu prea ar fi avut cine să stea acum spăşit în faţa puternicului administrator al ACT-ului. Dar faptul că avea o fire voluntară şi independentă nu o făcea foarte iubită printre membrii Agenţiei. Totuşi, câtă vreme aveam rezultate, asta nu prea conta.
Am ridicat din umeri nepăsător.
— Am să reformulez, atunci: eu cred că tehnologia transferului temporal a diseminat cumva în Polisurile doi şi trei. Polisurile erau numerotate după data implementării. Cel mai vechi era numerotat cu unu.
— Tu crezi mereu ceea ce crede Isabel, mormăi el şi se întoarse spre seiful din spatele lui, de unde scoase două cartele de Agent temporal independent.
Vru să mi le dea, dar se răzgândi, privindu-mă crunt:
— Înainte de a le primi: vreau informaţii sigure despre aşa-zisa diseminare de generatoare temporale, şi asta cât se poate de repede, altfel Consiliul o să ne toace mărunt-mărunt. Şi o să am grijă să înceapă cu voi…
Am dat din cap spăşit şi am ieşit afară din birou. Pe hol mă aştepta Isabel, care citea o revistă, nepăsătoare la privirile provocatoare pe care i le aruncau cei care treceau pe lângă ea. Era obligată să poarte tot timpul un medalion care o identifica drept android Cobra, dar uneori, mai ales în timpul unor misiuni mai dificile, renunţa la el. Alteori, cum era de pildă astăzi, renunţa la el din pură cochetărie. Tabuurile sexuale, mai ales în cadrul Agenţiei, erau extrem de bine întipărite, şi încă nu cunosc vreun caz în care cineva să fi avut o relaţie cu un android. Chiar dacă arăta aşa de bine ca Isabel.
I-am făcut semn că plecăm, şi ea s-a ridicat, sau, pentru a fi mai exact, şi-a ridicat cele 52 de kilograme de material biologic superb structurat. Lângă mine, un debutant a scăpat teancul de foi pe care îl purta de ceva vreme încolo şi încoace pe coridor, iar pe altul mi s-a părut că îl aud cum înghite în sec. Nu ştiu dacă am avut vreodată ocazia să o descriu pe Isabel: la prima vedere părea o tânără femeie, abia ieşită din adolescenţă, cu amestecul acela indescriptibil de inocenţă şi impertinenţă, suplă, aproape slabă, dar în acelaşi timp bine rotunjită prin locurile în care era necesar aşa ceva. Faţa ei era nu numai frumoasă, ci şi concepută în aşa fel, încât atrăgea atenţia. Trăsăturile regulate şi feminine erau înconjurate de o cascadă de păr de culoarea mierii, care, prin faptul că şi-l scutura mereu într-o încercare de a-l aranja, atrăgea în mod inevitabil atenţia asupra ei. E clar că cei care au proiectat-o nu au fost normali: o fată atât de frumoasă nu are cum să existe! Explicaţiile care mi s-au dat m-au satisfăcut o vreme: fiind atât de frumoasă, atrăgea privirile tuturor asupra ei, lăsându-mi mie câmp liber de acţiune. E adevărat că îmi oferea destulă libertate, pentru că, dacă eram împreună, orice mascul aflat prin preajmă abia dacă îmi acorda atenţia pe care o dai unei viespi enervante care se învârteşte pe lângă para ta bine pârguită şi din care tocmai te pregăteşti să muşti. Că nu prea aveau să muşte din para numită Isabel, nu o ştiam decât eu, dar atâta vreme cât îmi puteam vedea de misiuni nu prea îmi păsa de asta.
Am ieşit din sediul central am Agenţiei şi, din obişnuinţă, am privit precaut în jur. Părea ca nu am atras atenţia nimănui, aşa că am plecat pe jos spre „Seif“, locul de unde trebuia în mod firesc să ne începem orice investigaţie cât de cât serioasă. „Seiful“ era o clădire aparţinând Agenţiei, cu grad de securitate zero şi de care ştia extrem de puţină lume. Câţiva agenţi independenţi, câţiva şefi de departament, cei de la pază şi androizii care îi însoţeau pe agenţi în misiuni. Oricum, prea multă lume, după părerea mea, dar nu m-a întrebat nimeni niciodată. Acolo se păstrau cele mai bine păzite secrete ale agenţiei şi mai ales mult hulitele generatoare temporale, care le permiteau agenţilor temporali să bântuie prin tot cuantumul spaţiu-timp ca prin propria lor sufragerie. Erau puţine şi mereu numărate, răsnumărate, verificate şi date pe mâna noastră cu multă zgârcenie. O dată încinşi cu centura care conţinea generatorul temporar, deveneam practic indestructibili şi mai ales – aceasta era de fapt marea spaimă a autorităţilor – imposibil de detectat prin spaţiu-timp. Din prezent agentul lipsea numai câteva secunde, dar nimeni nu putea spune cu certitudine cât timp real a consumat el acolo, în trecut. La început, la cursurile de instruire erau prezentate două posibile cazuri: într-unul, un agent temporal împiedica răpirea Elenei din Troia (în una dintre variante, o răpea chiar el), cu urmarea firească a lipsei din manualele de istorie a războiului Troian, iar din cele de literatură a „Iliadei“. Al doilea caz a fost considerat la vremea lui o adevărată blasfemie, dar eu, care călătorisem destul în epoca respectivă, îl consideram perfect plauzibil. Agentul temporal călătorise în Iudeea şi, mituind câţiva soldaţi romani, îl scăpase pe Iisus de răstignire. Urmările ar fi fost de data asta dezastruoase: în istoria lumii, dintre cele trei principale religii monoteiste, creştinismul, iudaismul şi islamismul, primul lipsea cu desăvârşire, cu consecinţe de-a dreptul catastrofale. După o vreme, scenariile au fost scoase discret din programă, şi zvonurile vorbeau de un agent care chiar ar fi încercat să pună în aplicare, drept material didactic, unul dintre educativele cazuri prezentate. Nu am aflat niciodată care dintre ele, dar înclinam să cred că omul voise să o salveze de Elena. Tocmai pentru a evita asemenea tentaţii se pare că au fost concepuţi androizii Cobra. Poate sunt numai zvonuri, dar se aude că sunt programaţi ca, în cazul în care unul dintre agenţii temporali independenţi o ia razna, să-l aducă la ordine. Sau chiar să-l lichideze discret, după cum spuneau alţii. Cum niciodată nu am fost tentat să mă întorc în timp să o răpesc pe Elena din Troia, şi nici altceva cât de cât asemănător, nu am putut să verific teoria. Ba, în cazul meu, aş putea spune că eu sunt cel care trebuie să o ferească pe Isabel de iniţiative prea personale, asta ca să folosesc totuşi un eufemism.
Cazul în care tocmai mă pregăteam să mă avânt cu capul înainte se baza pe o presupunere a Isabelei: cineva făcuse rost de un generator temporal individual şi făcea contrabandă cu material biologic din Polisurile doi şi trei. Poate şi din altele, pentru că, o dată încăput pe mâna cui nu trebuia, un generator putea fi reprodus foarte uşor. Ar fi bine să amintesc aici că principiul generatoarelor temporale industriale, cele care transportau mărfuri şi furnituri în polisuri, funcţiona perfect normal atunci când călătoreau spre polisuri. Când călătoreau dinspre polisuri spre prezent, prin însuşi modul de funcţionare, incinta temporală suferea un proces de iradiere care practic făcea imposibil transportul oricărui material biologic viu spre prezent. Ni s-a explicat de nenumărate ori că radiaţiile erau parte a procesului de călătorie temporală dinspre trecut spre prezent folosind acel procedeu. Eu, unul, suspectam mereu că incintele erau iradiate intenţionat, iar motivele sunt evidente, cum la fel de evident era că incintele nu au transportat niciodată material biologic viu spre prezent. În cazuri extreme, aprobate de Consiliu cu majoritate de voturi, un asemenea transport se putea face numai cu ajutorul unui agent temporal însoţit de un android Cobra.
Şi totuşi Isabel era convinsă că descoperise un trafic cu animale preistorice. Dinozauri, mai precis. Nu, nu întâlnise nici un dinozaur păscând prin parcurile oraşului, iar dovezile ei erau destul de inconsistente şi se bazau mai cu seamă pe vorbe auzite ici şi colo în peregrinările ei prin oraş. În urma unor astfel de zvonuri, Isabel începuse să facă unele cercetări prin anticariate, unde se găseau de vânzare în mod curent o mulţime de ouă de dinozaur fosilizate. În mod normal, erau prezentate drept rarităţi descoperite în siturile preistorice. După ce cumpărase nenumărate ouă pietrificate, Isabel lansase zvonul că ar plăti oricât pentru un ou fecundat, viu, pe care voia să i-l facă cadou fratelui ei. I s-a spus că, în timp, cu puţină răbdare şi cu mulţi bani, până la urmă s-ar putea rezolva. Ar fi fost mai bine să fi aşteptat să cumpăr mai întâi oul, dar, impetuos cum sunt, am preferat să dau alarma, şi acum regretam deja că nu o ascultasem pe Isabel, care încercase să mă tempereze. Cum până în prezent nu greşise decât o singură dată în aprecierile ei, şi avusesem, slavă Domnului, sute de cazuri când nu greşise, m-am grăbit să-l anunţ pe Larren, şeful Agenţiei. Nu era o informaţie pe care să o pot trece sub tăcere; implicaţiile ar fi fost colosale pentru toată Agenţia dacă ar fi fost adevărată. Şi la fel de colosale, dar numai pentru mine, dacă nu ar fi fost adevărată. În timp ce străbăteam coridoarele Agenţiei spre ieşire, nu puteam să nu mă gândesc la cât de hazardată părea acţiunea mea privită la rece. Cum răul era făcut, nu ne rămânea decât să ne apucăm de treabă…
Mergeam aşadar spre „Seif“ să ne începem investigaţia; nu prea avusesem ocazia să mă plimb alături de Isabel paşnic şi lipsit de griji. De obicei prezenţa ei alături de mine însemna că sunt în misiune, de unde o stare permanentă de alertă, cu toate simţurile treze, pentru că în orice moment puteam să trecem de la o simplă plimbare printr-un parc la o urmărire în viteză. De data asta, cum până la misiunea propriu-zisă părea să mai fie destul timp, m-am relaxat, încercând să nu privesc zâmbind la bărbaţii care întorceau capul după Isabel. La un moment dat, aşteptând să traversăm, Isabel s-a aplecat discret spre mine:
— Suntem urmăriţi!
— La câţi bărbaţi s-au holbat azi la tine, ce mă miră este faptul că ne urmăreşte numai unul singur. Mă aşteptam să fie o cohortă întreagă…
Isabel îmi zâmbi acru:
— Ha-ha, ce glumă bună. Numai că suntem urmăriţi de o fetişcană…
Am înghiţit în sec şi am tăcut. În cazul ăsta, se schimba cu totul situaţia. În epoca istorică în care era situată locaţia permanentă a Agenţiei erau obiceiuri extrem de tradiţionaliste. Nu se auzise de lesbiene, şi cum eu, la cei patruzeci de ani ai mei şi cu o banală mutră de contabil, eram departe de a produce fiori în inimile feciorelnice, era clar că eram urmăriţi din cauza a ceea ce eram, nu din pricina a cum arătam. După ce am traversat m-am oprit, m-am întors cu faţa spre Isabel şi am început să-i aranjez drăgăstos baticul. Se pare că gestul a atras atenţia, deoarece, cu ochii la noi, vreo câţiva masculi din preajmă au început să traverseze, deşi stopul era de mult pe roşu, şi un cor de claxoane a stârnit interesul tuturor, astfel că am putut să privesc în linişte „urmăritoarea“. O fetişcană – aşa cum spusese şi Isabel, părea să nu aibă mai mult de douăzeci de ani, slăbuţă, haine destul de ponosite pe ea şi ochelari cu multe dioptrii. Un batic de o culoare incertă îi acoperea aproape jumătate din faţă, dar fără îndoială că nu o mai întâlnisem niciodată. Un fel de şoarece de bibliotecă, însă bineînţeles că totul putea fi doar o mască.
— Ce facem? am întrebat eu posac. Nu putem merge la „Seif“ cu codiţa asta după noi…
— Dacă vrei, o împing eu sub o maşină, se oferi Isabel, şi abia când am privit la ea mai bine mi-am dat seama că glumea; deşi de la ea mă aşteptam la orice.
Între timp, şoarecele de bibliotecă se ţinea harnic după noi. Nu ar fi fost o soluţie să încercăm să scăpăm de ea; urmărirea ar fi putut fi preluată de altcineva, mai experimentat şi mai greu de depistat.
— Uite cum facem, m-am întors eu spre Isabel, vorbindu-i numai din colţul buzelor. Ne despărţim, mergem un timp pe trasee diferite, să vedem totuşi după cine se ţine. Apoi ne întâlnim şi hotărâm ce facem mai departe.
— Bine, spuse Isabel privind concentrată spre urmăritoarea noastră. Mai ales că îmi pare foarte cunoscută şi nu ştiu de unde să o iau. Poate pe drum o să-mi reamintesc…
Aşa am făcut şi, spre marea mea surpriză, ţinta urmăririi a fost Isabel. „Poate totuşi, chiar dacă nu sunt lesbiene, există femei care se lasă furate de frumuseţea Isabelei“, mi-am spus eu şi m-am grăbit spre punctul de întâlnire. Acolo, spre uimirea mea, am văzut şoarecele de bibliotecă discutând liniştită cu Isabel. Când m-a văzut, mi-a făcut semn să mă apropii mai repede. Am mărit pasul şi, cu toate simţurile în alertă, m-am apropiat de ele. Cu faţa numai zâmbet, Isabel îmi prezentă fata:
— Tom, uite, ea este Ana. Ţi-am vorbit de ea zilele trecute – spuse Isabel grăbită, făcându-mi cu ochiul –, dar sinceră să fiu nu speram să rezolve atât de repede, turui ea repede şi o prinse prietenos de braţ.
— Încântat de cunoştinţă, m-am înclinat eu în faţa şoarecelui de bibliotecă, şi am văzut-o cum roşeşte discret.
— Mă bucur să vă pot fi de folos, domnule profesor, şopti ea şi porni cu paşi mărunţi înainte.
„Profesor?“ Ce altceva îi mai povestise Isabel despre mine? Fata asta avea uneori o imaginaţie debordantă, şi eu trebuia să ţin pasul aproape de ea. „Profesor!“ Profesor de ce naiba? Ce le predam eu tinerilor învăţăcei când ei mă priveau cuminţi şi însetaţi de cunoaştere? Aveam să aflu, fără îndoială, până la urmă, dar deocamdată încercam să mă ţin după paşii mărunţi şi repezi ai şoricelului. O luase spre partea veche a oraşului şi în scurtă vreme am ajuns lângă Cetate. O veche cetate de apărare care supravieţuise ca prin minune vitregiilor vremii, dar risca să se dărâme acum din pricina anticarilor. De câţiva ani buni foloseau cu pricepere fiecare fisură săpată de timp în trupul bătrânei cetăţi pentru a-şi deschide o dugheană unde să-şi vândă marfa. Era de bon ton să vinzi marfă veche la umbra vechilor ruine. Fata ne arătă firma unui anticariat, care, după cât de scorojită arăta din cauza ploilor, şi-ar fi găsit fără nici o greutate locul alături de exponatele din vitrină.
— Am fost atât de încântată, domnule profesor, când am auzit că pentru dumneavoastră este cadoul! turuia mai departe şoricelul. M-am bucurat că am întâlnit-o astăzi, pentru că tocmai s-a rezolvat, dar nu ştiam cum să o anunţ. Trebuia să aştept până rămânea singură, chiar dacă aveam toată încrederea şi în dumneavoastră, dar ştiţi cum merg lucrurile astea… La început, sora dumneavoastră nu a vrut să îmi spună pentru cine este, dar a făcut bine că mi-a spus. Acum am să vă ajut să vă alegeţi un exemplar deosebit…
„Sora“ mea Isabel zâmbea misterios, în timp ce eu eram din ce în ce mai nedumerit, simţindu-mă tot mai depăşit de evenimente. Am intrat şi mi s-a părut că tulburăm cu paşii noştri vechi fantome din somnul lor tihnit de după-amiază. Una dintre mumiile expuse de-a lungul zidului s-a desprins cu greu din locul în care se odihnea de veacuri şi, mişcându-se sacadat, a început să se apropie de noi. Abia când a ajuns în puţina lumină care pătrundea palidă de afară prin geamul mic, am văzut că era un bătrân scheletic, dar la fel de viu ca mine şi ca fetele de lângă mine.
— Bunicule, s-a repezit Ana în întâmpinarea lui, ţi-am spus să nu cobori azi. Trebuie să ne laşi pe mine şi pe Anatol să ne ocupăm de magazin.
— A venit marfă, şopti bătrânul. A trebuit să se ducă să o aducă… Nu puteam lăsa magazinul aşa… şi nici nu îl puteam închide… Clienţii, vechii clienţi trebuie să-l găsească tot timpul deschis.
Părea că efortul făcut pentru a-şi expune în faţa noastră crezul de anticar conştiincios îl epuizase cu totul, pentru că s-a aşezat pe o ladă a breslelor, veche de câteva secole. S-a auzit o trosnitură, şi nu am fost sigur dacă a trosnit lada sau oasele bătrânului.
Ana s-a apropiat protectoare de el:
— Am să le arăt eu exponatele, acum du-te înapoi în pat…
A privit în urma bătrânului cum îşi târa oasele din încăpere, a aşteptat până a ieşit, apoi s-a întors misterioasă spre noi, şoptindu-ne:
— Prefer să nu fie aici, să vă pot arăta totul. El a apucat vremurile prohibiţiei şi încă mai are reţineri chiar şi cu vânzarea vechilor artefacte…
Şi-a dat jos baticul care îi acoperea jumătate din faţă, şi-a aşezat cochetă ochelarii şi mi-a zâmbit:
— Ar trebui să vă mulţumesc şi eu, dar probabil că au făcut-o prea mulţi ca să vă mai intereseze aşa ceva. Oricum, fără cursurile şi intervenţiile dumneavoastră, nici acum nu s-ar fi legalizat vânzarea artefactelor din Lumea de Jos.
O luminiţă s-a aprins în mintea mea: cursurile ţinute la Facultatea de Antropologie acum câţiva ani, când urmăream traficul de artefacte în care îi bănuiam implicaţi şi pe studenţi. Şi undeva în primele rânduri ale amfiteatrului, de fiecare dată, vedeam mutra ascuţită, ceva mai tânără şi mai plină de coşuri, a şoricelului ce mă privea ca şi acum cu o jenantă adoraţie.
— Am avut încredere în dumneavoastră, şopti ea întretăiat, iar mie mi se păru că roşeşte uşor.
Am zâmbit amintirii sub privirea cercetătoare a Isabelei. Era unul dintre puţinele cazuri rezolvate fără ea. Prin anticariatele oraşului, în urmă cu vreo cinci ani, începuseră să apară artefacte ciudate, care nu aparţineau nici unei culturi cunoscute. Cum sursele păreau să fie undeva în rândurile studenţimii, unul dintre profesori s-a îmbolnăvit brusc şi eu i-am luat locul. Studenţii… Întotdeauna inventivi şi născocitori de noi modalităţi care să le completeze resursele mereu pe cale de a se epuiza. Soluţia găsită de ei era relativ simplă: cum comunicarea între polisuri şi prezent era relativ facilă, au aranjat ca cei din polisurile superioare să aşeze în locuri dinainte prestabilite şi puţin afectate de mişcări tectonice diferite fleacuri achiziţionate pe nimic în timpul lor. De obicei erau depozitate în incinte care să le protejeze cât mai bine. Trecerea timpului făcea restul: îmbătrânea obiectele suficient de mult încât să reziste oricăror probe. Interesant este că din punct de vedere al severei legislaţii temporale nu fusese încălcat nici un articol de lege, şi o bună parte din merit pot să spun că îmi revine mie pentru demonstrarea acestui lucru. Nu fusese folosit nici un generator temporal, şi nici un gram de materie vie nu străbătuse milioanele de ani. Numai că absolvirea de orice răspundere a celor care practicau un astfel de comerţ a dus la o asemenea răspândirea a artefactelor, încât, în scurtă vreme, preţurile s-au prăbuşit şi nimeni nu a mai fost interesat să cumpere nimic, indiferent cât de interesant ar fi arătat. Dar ăsta era un risc previzibil.
Între timp, Ana a coborât obloanele şi a aprins lumina. Apoi, cu o figură de bătrân anarhist care îşi arată colecţia de bombe unor prieteni, a deschis un dulap aflat undeva ferit, după nişte mese. La deschiderea uşilor s-a aprins o lumină palidă şi un val de căldură umedă ne-a învăluit: pe rafturi, aranjate după mărime, o mulţime de ouă de diferite mărimi erau etalate privirilor. Ana se uită ţintă la noi cu ochi strălucitori:
— Ei, ce spuneţi? O să ne ajutaţi şi de data asta?
Am înghiţit în sec, şi Isabel a făcut un pas spre dulap, privind cercetătoare. Apoi a atins un ou:
— Am putea să-l vedem pe ăsta?
Ana îl ridică cu grijă şi îl aşeză pe platoul rotitor al unui aparat în care am recunoscut un bătrân ecograf modificat. Când ecranul verzui s-a luminat şi Ana a reglat rezoluţia, am înghiţit în sec: silueta inconfundabilă a unui dinozaur pe cale să eclozeze se etala în toată splendoarea.
— Drace! am spus şi apoi am înghiţit în sec, lipsit de orice replică.
Am privit mai atent imaginea, apoi m-am hazardat:
— Pare a fi velociraptor…
— În nici un caz, m-a contrazis Ana. Mai degrabă oviraptor…
— Oviraptor este, a decis şi Isabel după ce a privit atentă ecranul. În stare embrionară pot fi confundaţi destul de uşor, dar în mod sigur ăsta este oviraptor.
Văzând privirea mea aţintită întrebător asupra ei, Isabel nu a scăpat ocazia să îşi etaleze cunoştinţele:
— Primul schelet de oviraptor a fost descoperit în 1924 de Henry F. Osborn, undeva în Mongolia. Cum a fost găsit deasupra unor ouă care nu conţineau embrioni, s-a presupus că le-ar fi consumat conţinutul, şi aşa s-a pricopsit cu numele de hoţ de ouă. După numai câţiva ani s-a mai descoperit încă un schelet, în stare mai bună, tot deasupra unor ouă de acelaşi fel, care conţineau embrioni de oviraptor fosilizaţi. De unde concluzia că primul oviraptor nu mâncase ouăle, ci încercase să le apere… Dar, cum numele prinsese aşa de bine în comunitatea ştiinţifică, i-a fost lăsat neschimbat, chiar dacă i se făcea astfel o mare nedreptate micului dinozaur. Oviraptorul era un dinozaur omnivor, de dimensiune mică, asemănător cu o pasare. Adultul avea în jur de doi metri şi cântărea cam 25-35 de kilograme. Avea o constituţie uşoară, mişcări rapide, picioare lungi şi mers biped. Gâtul îi era flexibil, curbat in forma literei S, coada lungă, membrele anterioare scurte şi puternice, cu câte trei degete lungi, potrivite pentru apucat, care se sfârşeau cu gheare curbate, cam de opt centimetri lungime. Membrele posterioare aveau şi ele câte trei degete.
. Capul său avea o formă ciudată, ca de papagal, cu un cioc mic, lipsit de dinţi, dar cu fălci puternice, adaptate pentru a zdrobi prada. Oviraptorii aveau pe cioc o protuberanţă mică, sub formă de creastă, asemănătoare cu un corn, care folosea probabil ca o podoabă pentru împerechere. Se crede că diferenţele dintre aceste creste pot reprezenta diferite specii de oviraptori, sau poate diferenţierea dintre mascul şi femelă, dintre animalul tânăr şi cel adult, în cadrul speciilor. Oviraptorii au trăit spre sfârşitul perioadei cretacice, cam cu 80-70 de milioane de ani în urmă. Ce altceva mai vreţi să vă mai spun?
— Nimic, nimic, am spus eu repede, la gândul că ar putea să spună printre altele că tocmai văzuse câţiva cum se fugăreau în jurul ei, în timpul ultimei noastre vizite în Cretacic.
Ana o privea uimită:
— Încă nu am întâlnit pe cineva care să aibă cunoştinţe atât de profunde despre dinozauri. Să vă mai arăt câteva ouă… Am aici unul mare de tot…
Isabel se dovedi a fi mai practică:
— Nu-i nevoie! Îl cumpărăm pe ăsta!
Ana privi încurcată când la unul, când la altul, înainte de a spune ceva:
— Dacă credeţi că ne puteţi ajuta să legalizăm şi comerţul cu aşa ceva, arătă ea cu privirea spre dulapul plin cu ouă de dinozaur, mi s-a spus că vă pot oferi unul pe gratis. Altfel, costă destul de mult…
Cum să spui cuiva că una este să aduci de-a lungul milioanelor de ani o piatră cioplită, şi alta să transporţi, indiferent cum, o fiinţă vie? Pentru că, la urma urmei, asta erau ouăle de dinozaur – fiinţe –, şi transportul lor de-a lungul timpului încălca tocmai prima lege. De care ştiau toţi contemporanii noştri, dar pe care nu o băgau în seamă pentru că nu se găsise nici o modalitate de a o încălca. Ei, uite că acum cineva găsise calea…
Am scuturat din cap nehotărât:
— De data asta nu pot promite nimic, Ana, aşa că e mai bine să-l plătim.
Chiar când să plecăm a apărut şi fratele ei, cu o maşină încărcată până la refuz cu cutii care semănau izbitor de mult cu incubatorul nostru. După ce Ana ne-a făcut cunoştinţă, Anatol – aşa îl chema pe fratele ei – ne-a rugat şi el să-i ajutăm să legalizeze odată comerţul ăsta, pentru că se săturaseră să se tot ascundă de autorităţi şi să facă pe contrabandiştii. Profitând de farmecul ei, Isabel l-a tras discret de limbă, şi nu a fost nevoie de prea multe insistenţe ca să aflăm că ouăle de dinozaur soseau din trecut pe aceeaşi filieră ca şi artefactele.
Am plătit oul, Ana ni l-a ambalat într-un incubator şi ne-a chemat apoi un taxi. În maşină, cu incubatorul între noi, Isabel m-a privit radioasă:
— După cum vezi, am avut dreptate! A câta oară?
— Asta rezolvă numai jumătate din problemă, am spus eu posac. Să vedem cum rezolvăm jumătatea mai grea a ei! Îţi dai seama că un ou nu rezistă zeci de milioane de ani, la fel ca artefactele de care ne vorbea Anatol. Nici o incintă, oricât de bine construită, nu face faţă unui milion de ani, când este vorba să protejeze o fiinţă vie. Sper să fie totuşi o găselniţă tehnologică, şi să nu fie implicate generatoarele temporale.
— Va trebui să mergem până la urmă în Polisuri să aflăm. Pentru că nu ai sesizat un lucru esenţial.
M-am încruntat încercând să reiau datele problemei, în timp ce lângă mine Isabel se hlizea încântată. Mereu se distra copios când sesiza amănunte care mie îmi scăpau. Chiar dacă pe urmă mă lăsa pe mine să culeg laurii…
După câteva minute de eforturi zadarnice, m-am dat bătut.
— Bine, isteaţo! Spune tu despre ce este vorba…
— Polisul cel mai apropiat de prezent este situat acum 130 de milioane de ani…
Am dat din umeri.
— Ştiu asta, dar nu văd care este problema.
Isabel oftă, fals îndurerată:
— La anticariat, când m-ai întrebat, am spus tare ca să priceapă toţi: oviraptorii au trăit cu 70-80 de milioane în urmă. Nici o aşezare umană autorizată, câteva zeci de milioane de ani în jurul acestei date spre trecut sau spre prezent. Până ajungem la Centru gândeşte-te la asta, poate găseşti o explicaţie. Larren sigur ţi-o va cere…
Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să îmi dau seama că asta implica existenţa unor generatoare temporale neautorizate şi a unor probleme pe măsură.
Probabil că eu şi Isabel alcătuiam o pereche tare ciudată, aşa cum căram între noi cu grijă incubatorul pe coridoarele Agenţiei, deoarece aproape toţi cei pe lângă care treceam întorceau capul în urma noastră. Nu prea ne păsa de asta, pentru că îi duceam lui Larren exact ceea ce voia: o probă. Nu am prevăzut un singur lucru: încăpăţânarea lui şi mai ales lipsa unui ecograf la îndemână.
Când am intrat la el, cu un gest teatral am aşezat oul de oviraptor pe biroul lui şi i-am spus:
— Voiai o probă? Uite proba!
Probabil că toată lumea a văzut măcar în filme cum arată un ou de dinozaur. Ca un ou de raţă ceva mai mare, maroniu-verzui, cam de cincisprezece centimetri înălţime – şi care stătea acum într-un echilibru precar pe biroul lăcuit al lui Larren.
Larren, după ce i-am povestit cum l-am achiziţionat, l-a înconjurat tacticos, a ciocănit cu degetul în coajă ca şi cum i-ar fi încercat tăria, apoi s-a întors cu milă spre noi:
— Îmi pare rău de voi! Cei mai buni agenţi ai mei, şi v-aţi lăsat aşa de uşor duşi de nas…
Am privit nedumerit spre Isabel, care se mulţumi să ridice din umeri la fel de nedumerită ca şi mine: uneori comportamentul lui Larren o lua până şi pe ea prin surprindere.
— Aţi fost înşelaţi, asta este! Vi s-a prezentat un trucaj ieftin ca să obţină un preţ bun, atâta tot. Pe monitorul ecografului vi s-a prezentat o simplă înregistrare, şi voi aţi căzut în plasă ca doi novici.
Amintindu-mi de ochii sinceri ai Anei, am vrut să-l contrazic, dar chiar atunci Isabel mi-a dat un ghiont scurt, arătându-mi din priviri oul: o fisură mică apăruse acolo unde degetul şefului ciocănise coaja. Sub privirea noastră, fisura s-a transformat într-o crăpătură care se lărgea văzând cu ochii. Un cioc ca de papagal îşi făcea loc fărâmând bucăţi mari din ou. Văzând încotro privim, şeful s-a întors şi el spre ou chiar la timp ca să vadă micul oviraptor ieşind de acolo. Cum era cam aproape, a întins mâna să se apere, dar, fiind singurul lucru în mişcare, micul oviraptor s-a lipit drăgăstos de ea, piuind subţire, asemenea unui pui. Larren s-a îndepărtat rapid de birou, dar micul oviraptor a sărit jos cu o agilitate pe care nu i-o bănuiai şi s-a lipit de piciorul lui.
Cu micul pui de oviraptor ţinându-se după el, Larren ne-a dat cartelele pentru generatoarele temporale şi ne-a făcut semn să plecăm. În multele misiuni în care am mai plecat după aia, aşa mi-l reaminteam: făcând paşi mărunţi prin birou cu micul oviraptor piuind jalnic şi ţinându-se cu încăpăţânare după el.
În drum spre „Seif“ m-a sunat Larren:
— Auzi, Tom, făcu el încurcat. Fă cumva şi află discret de la Isabel câteva amănunte despre oviraptori. În memoria ei aia cu care se laudă tot timpul trebuie să fie câteva informaţii despre ce mănâncă, ce obiceiuri are, pentru că am impresia că îi este foame…
I-am repetat cele câteva informaţii pe care le aflasem cu numai o oră mai devreme la anticariat de la Isabel.
— Şi, fiind omnivor, cred că poţi să îi dai să mănânce orice… Oricum nu contează, după cum ştii, va trebui să scapi până la urmă de el.
Din receptor se auzi un chicotit, apoi un zgomot înfundat de paşi, apoi Larren spuse:
— Ştii ce cred eu, Tom? Bestia asta mică chiar ţine la mine… Se ţine ca un căţeluş după piciorul meu… Şi ai dreptate, mănâncă orice: tocmai mi-a furat sandvişul de pe birou.
Lângă mine, Isabel a ridicat exasperată ochii spre cer, dar eu am încercat să îl temperez:
— Ar fi bine să nu te ataşezi prea mult de el, doar ştii că va trebui…
— La naiba, Tom, e o probă importantă, nu o putem distruge până nu rezolvaţi cazul, a mai spus el în timp ce, după zgomotele ce se auzeau, părea că încearcă să se urce pe birou, şi a închis înainte de a-i mai putea spune ceva.
Înainte de a intra în „Seif“ să ne luăm generatoarele temporale, Isabel m-a oprit:
— Ştii pentru ce îmi pare rău, Tom?
Cum nu mă hazardam să urmăresc felul în care gândea Isabel, am clătinat din cap.
— Ai văzut oul acela mare şi maro aşezat pe raftul din spate al incubatorului?
Îl văzusem, şi chiar mă tentase la un moment dat să îl cumpărăm. Mă gândisem că poate era mai scump, dar nu ăsta era motivul pentru care nu insistasem să îl vedem şi eventual să îl cumpăram. Era de-a dreptul imens şi nu aveam nici un chef să îl cărăm în braţe pe coridoarele Centrului. Pentru ce ne trebuia nouă, ajungea unul cât de mic: important era să fie fecundat, şi embrionul viu.
— L-am văzut, am afirmat eu, deşi nu ştiam nicidecum unde voia să ajungă Isabel.
— Ei bine, o să regret toată viaţa că nu l-am ales pe ăla.
— De ce? am întrebat eu, deşi aveam o vagă bănuială.
— Era de Tiranosaurus Rex, a spus Isabel şi a intrat in „ Seif“.
*
Larren avea să rămână cunoscut în istoria Centrului drept „Şeful cu Oviraptorul“. Uneori, când mă exasperau hotărârile lui arbitrare, în timp ce mi le comunica privindu-mă încruntat, jalonat îndeaproape de oviraptor, care părea că îi furase şi obiceiurile, nu numai sandvişurile, reuşeam spre marea lui uimire să zâmbesc. Pentru că atunci îmi imaginam că, în locul capului mic şi puţin nătâng al oviraptorului, lângă umărul şefului se iţea botul plin de colţi ascuţiţi al unui Tiranosaurus Rex.
Bărbatul culcat pe pat avea părul lung şi murdar, iar acolo unde atinsese perna, pânza albă şi scrobită căpătase o culoare incertă, cenuşie. Avea un somn agitat, se răsucea mereu şi strângea palmele de parcă ar fi încercat să apuce ceva văzut numai de el. Uneori i se părea că a găsit ce căuta, şi atunci un zâmbet fugar îi apărea pe buzele cenuşii. Era bătrân şi barba neîngrijită îl făcea să pară şi mai bătrân.
— Ar fi trebuit să îl spălăm, spuse doctorul în chip de scuză, dar a fost adus aseară după ce personalul…
— Nu! ţipă bărbatul de lângă pat. Văzând că bătrânul din pat se foieşte neliniştit, adăugă în şoaptă, dar cu o voce încărcată de tensiune:
— În nici un caz nu trebuie să îl spălaţi sau să îi modificaţi în vreun fel înfăţişarea sau… felul de a fi.
— Dar, domnule ministru, nu putem să îl lăsăm aşa. Precis are şi paraziţi… Mâine dimineaţă, la prima oră, vă asigur…
Omul în costum păru cuprins de disperare şi îşi strânse capul în mâini într-un gest atât de sfâşietor, încât doctorul se grăbi să îl asigure:
— Am înţeles, domnule ministru. Interese de stat superioare impun păstrarea înfăţişării acestui om…
Fără să vrea şi în ciuda neliniştii care îl frământa, ministrul zâmbi o clipă amuzat. Apoi dădu iar cu ochii de chipul bătrânului care se zbătea în somnul lui neliniştit.
Oftă şi spuse:
— Să sperăm că apucă dimineaţa! Îl apucă pe doctor de cot şi îl conduse la unul dintre geamuri. Afară, noaptea caldă de mai îşi trimitea spre salonul mic şi cochet miresmele îmbătătoare.
Priveşte, doctore, îl îndemnă ministrul. Uită-te şi spune-mi ce vezi!
Sub ei se aşternea parcul micii clinici particulare. Cochet şi bine îngrijit, îşi întindea aleile cu o precizie de-a dreptul matematică până aproape de gard. Rondourile de flori, cercuri perfecte, păreau trasate de compasul unui geometru obsedat de precizie. O boare parfumată de vânt scosese de undeva câteva ghemotoace de hârtie şi se distra cu ele, împingându-le jucăuşă de-a lungul aleilor înainte de a le arunca poznaş pe peluza din faţa geamului.
— Am înţeles, să trăiţi! Trimit acum portarul să le ridice!
Ministrul oftă greu:
— Nu, doctore, nu ai înţeles. Lasă hârtiile acolo şi priveşte mai departe, acolo, spre capătul străzii. Ce vezi?
— Nu se vede nimic. E prea întuneric…
— Priveşte de-a lungul becurilor…
Doctorul se întoarse spre ministru. Vru să spună ceva, apoi se opri şi se întoarse iar spre geam, privind lung în întuneric:
— Nu se vede, şopti el stins. Doar ştiţi şi dumneavoastră…, avea glasul pierdut şi aproape rugător.
Ministrul era însă neîndurător:
— Ştiu, dar vreau să îmi spui dumneata! De ce nu se vede, doctore? Nici acum, şi nici mâine dimineaţă când va răsări soarele.
Doctorul privi o clipă spre omul adormit din pat de parcă i-ar fi cerut ajutorul. Bătrânul cerşetor se foi un timp prin somn, apoi se întoarse cu spatele la ei şi începu să sforăie uşurel, ca scăpat de o mare povoară. Simţind aţintită asupra lui privirea întrebătoare a ministrului, ridică neputincios din umeri:
— Nu se vede, şi gata! Aşa este de când am apucat noi… Irealitatea… doar ştiţi că nu este bine să vorbim despre asta…
Ministrul plecă de lângă geam şi se apropie iar de pat. Privi minute în şir somnul greu ca un leşin al omului, apoi se întoarse spre doctor:
— S-au găsit documente, poate nu prea clare şi nici foarte sigure, din care rezultă că pe vremuri puteai să vezi în jurul tău cât cuprindeai cu ochii.
Doctorul se înecă încercând să se prefacă surprins: se afla pe teren alunecos. Ministrul însuşi vorbea despre lucruri interzise. Tuşi încurcat, apoi spuse cu o voce pe care o voia nepăsătoare:
— De fapt, am auzit ceva… În general, bătrânii povestesc, dar am crezut tot timpul că sunt numai legende… despre care, după cum ştiţi, este interzis să se vorbească.
— Nu-s legende, doctore. Totul e adevărat, cel puţin eu unul sunt convins de asta. E la fel de adevărat că pentru binele public a trebuit să interzicem discuţiile pe un asemenea subiect…
Rămase iar pe gânduri, apoi se apropie de mica bibliotecă a doctorului. În toate casele şi peste tot unde oamenii petreceau mai mult timp, îşi făceau o mică bibliotecă. Uneori cu numai câteva cărţi. Se spunea că poartă noroc şi că împiedică Irealitatea să se apropie prea mult. Doctorul nu avea decât trei cărţulii, şi nici acelea foarte bine păstrate.
Ministrul o luă pe cea mai mare şi se uită prin ea.
— Şi mai ales, spuse el într-un târziu, pe vremuri cărţile astea erau pline. Nu lipsea din ele nici o literă.
Flutură cartea în faţa ochilor doctorului, răsfoindu-i cu înverşunare paginile. Pe foile albe, ici-colo câte o literă stingheră încerca să spună ceva.
Doctorul clătină neîncrezător din cap.
— E adevărat, doctore! insistă ministrul. E foarte adevărat! Ce am să îţi spun acum e secret de stat, dar am să te implic ca să înţelegi câtă grijă trebuie să ai de omul asta. Trebuie să îl salvăm. Poate că este ultimul Visător…
Doctorul făcu o încercare nereuşită de a-şi ascunde dispreţul. Arătă spre pat, unde sforăitul se transformase într-un horcăit întrerupt din când în când de o tuse seacă:
— El? Epava asta umană?
Ministrul zâmbi îngăduitor:
— Ştim prea puţine despre vise, doctore… Dar se pare ca Visătorii nu trebuie să arate ca el – arătă spre omul solid din Serviciul Secret, care stătea lângă uşa salonului şi îi urmărea atent din priviri –, şi nici să fie îmbrăcaţi… – privi în jur să caute un termen de comparaţie, nu găsi, aşa că se apucă de reverul hainei: aşa, ca un ministru. Nu ştim nimic despre cum ar trebui să arate un Visător dar eu bănuiesc că el este. Vreau să îl menţinem cât mai mult în viaţă, dar fără să… – ministrul se poticni o clipă, căutându-şi cuvintele. Cum să îţi spun? Menţinut în viaţă, dar fără să piardă această calitate, presupunând că o are. Şi, cum nu ştim ce anume îl face să fie Visător, nu trebuie ca din întâmplare sau neştiinţă să anulăm acest talent. În legende se spune că majoritatea Visătorilor aveau o condiţie fizică precară şi un mod de viaţă renegat de orice cetăţean onorabil. Vagabondau şi erau murdari şi plini de paraziţi. Mă întreb oare dacă nu ar fi posibil ca unul dintre aceşti paraziţi să producă un drog care ajungând în sânge să inducă visele…
Ministrul rămăsese un timp pe gânduri, examinând ipoteza care se vede treaba că atunci îi venise în minte.
Doctorul dădu din mâini ca şi cum ar fi alungat de lângă el o insectă sâcâitoare:
— Vă rog, domnule ministru, nu este nevoie să insistaţi… Îmi dau cuvântul că ne vom da toată silinţa numai să ne spuneţi ce anume să facem ca nu cumva, din exces de zel, să ne depăşim atribuţiunile.
— Ştim atât de puţine despre Visători… – se opri o clipă şi privi spre paznic, dar acesta privea cu ochi goi şi inexpresivi undeva în spaţiul dintre ei doi, aşa încât continuă, coborând totuşi glasul: pe vremuri, se pare că toţi oamenii visau… ştiu că toţi credem că sunt numai legende, dar se pare că există un sâmbure de adevăr în ele. Şi mai este ceva… S-au găsit fragmente disparate de informaţii care puse cap la cap ar demonstra că atunci… în vremurile acelea totul în jurul nostru era real.
Doctorul îl privi cu îndoială:
— Cu tot respectul, domnule ministru, dar parcă nu îmi vine să cred…
Ministrul oftă greu:
— Drept să îţi spun, parcă nici mie, dar îţi dai seama ce frumos ar fi trebuit să fie… Să vezi până departe, să poţi să calci peste tot fără să îţi fie frică să păşeşti în neant… – rămase cu ochii goi privind surâzător undeva în întuneric.
Din respect, doctorul îşi opri un oftat îndurerat:
— Înţeleg, domnule ministru. Ştiu cum este… Anul trecut, fiica mea se întorcea cu colegii de la şcoală… Un Vârtej Rapid de Irealitate a luat trei copii atunci… – vru să mai spună ceva, dar se opri cu ochii plini de lacrimi.
Ministrul se apropie de el şi îl bătu pe umăr în semn de înţelegere.
— Toţi am pierdut pe cineva, doctore, şi de asta este atât de important să studiem Visătorii… atunci când avem şansa să îi întâlnim. Se spune că realitatea, aşa cum există ea în jurul nostru, este o secreţie a visurilor sau poate numai a minţii lor şi că fragmentele astea de realitate care mai există încă în jurul nostru sunt generate de câte un Visător. Mai sunt câteva sute de astfel de insule, cu cele mai multe ţinem legătura prin radio şi schimbăm informaţii. Din când în când, câte una nu mai răspunde, şi atunci bănuim că Visătorul ei a murit…
Îşi făcu mâna căuş şi se apropie şi mai mult de urechea doctorului:
— Acolo unde a fost găsit cerşetorul… era un fel de groapă de gunoi. Sub el oamenii mei au găsit o bucată veche de ziar pe care se puteau citi toate cuvintele. Toate cuvintele, doctore, îţi dai seama ce înseamnă asta?
Doctorul clătină neîncrezător din cap:
— Poate că era ceva scris recent…
— Nu era deloc recent, avea ani de zile vechime. Se putea citi data de apariţie a ziarului… Veche de ani de zile…
Spre sfârşit vocea ministrului coborâse atât de mult, încât doctorul trebui să facă un efort ca să îl poată urmări.
Răsfoi dus pe gânduri cartea pe care o ţinea în mână. Pe copertă erau câteva litere: „ver…i”, dar după distanţa dintre ele ministrul îşi dădu seama că fusese un cuvânt mai lung.
— „Po…i”… Ce o fi fost scris aici? întrebă nedumerit ministrul şi privi întrebător spre doctor, care ridică neajutorat din umeri.
— Nu ştiu, domnule ministru. Eu aşa am moştenit-o de la tatăl meu.
Ministrul o aşeză cu gesturi delicate înapoi în bibliotecă.
— Ei, nu-i nimic. Cu puţin noroc, dacă teoria mea se dovedeşte adevărată, în noaptea asta vom afla…
Luă de la paznic o servietă cu cifru şi se apropie de pat.
— Trebuie să mă ajuţi, doctore. Vreau să fac o experienţă…
— Sigur că da, domnule ministru! Doar să spuneţi ce trebuie să fac…
Ministrul trase un scaun mai aproape, scoase apoi cu veneraţie o carte groasă din servietă, şi după grija cu care o manevra se vedea că era o carte importantă. Se aşeză apoi comod, ţinând la îndemână cărţile:
— Priveşte la el, îi spuse doctorului, şi spune-mi când începe să viseze…
În faţa privirii nedumerite a doctorului, spuse exasperat:
— Aşează-te în aşa fel încât să-i vezi ochii. Spune-mi când încep să i se mişte sub pleoape cu mişcări rapide.
— Am înţeles acum, spuse doctorul uşurat şi, luându-şi şi el un scaun, se aşeză de partea cealaltă a patului, în faţa bolnavului.
Timpul începu să se scurgă monoton şi în micul salon nu se auzeau decât sforăiturile întrerupte din când în când de gemete ale cerşetorului. Părea foarte bătrân şi doctorului îi trecu prin minte că, dacă ministrul avea dreptate şi el era Visătorul care le menţinea fragmentul de Realitate integru, atunci se explică de ce acesta părea că se micşorează pe zi ce trece: poate că suprafaţa fragmentului generat de fiecare Visător era proporţională cu vitalitatea lui. După cum arăta, nici nu se mira ca vârtejurile Irealităţii apăreau atât de des în preajma lor. Oftă şi se gândi privindu-i faţa suptă şi scofâlcită: „Să sperăm că nu moare! Cel puţin, nu până aflăm mai multe”.
Geamurile începură după un timp să se lumineze puţin câte puţin, şi cei doi aproape îşi pierduseră răbdarea, când dintr-o dată bolnavul începu să se foiască, scoase câteva cuvinte mormăite, apoi se linişti.
— Acum, acum îşi mişcă ochii, şopti doctorul surescitat.
Ministrul începu să răsfoiască nerăbdător tomul cel gros, apropiindu-l de capul celui adormit. Sub ochii lui uimiţi, literele apăreau una câte una, aşezându-se cuminţi în cuvinte şi propoziţii.
Citi timp de câteva minute lungi, sub privirea tot mai nerăbdătoare a doctorului. Se uită la el o clipă cântărindu-l din ochi, apoi spuse:
— Ascultă aici ce scrie: „În timpul ultimei conflagraţii, una dintre micile ţări care nu aveau nici o posibilitate de a înfrunta în mod direct marile puteri s-a gândit să îşi aducă şi ea modesta contribuţie la mersul războiului. A modificat genetic virusul gripei astfel că toţi cei care se îmbolnăveau deveneau incapabili să viseze. Logica făuritorilor acestui nou virus părea perfectă: omul are nevoie nu numai de somn, ci şi de vise! Lipsiţi de posibilitatea de a visa, în curând toţi soldaţii marilor puteri se vor dovedi incapabili să se ţină pe picioare, iar marile puteri înseşi vor fi la cheremul micii ţări care urma să deţină, singură, antidotul. Planul se dovedi perfect, cu excepţia a două mici amendamente: mai întâi pentru că geneticienii micii puteri au creat un retrovirus care se modifica permanent, asta pentru a fi cât mai greu de combătut. Apoi, au văzut cu nedisimulată surprindere că mutaţiile noului virus erau atât de rapide, încât nici măcar vaccinul preparat de ei nu le mai făcea faţă. Aşa că încetul cu încetul s-a îmbolnăvit toată lumea, şi această caracteristică genetică s-a transmis şi urmaşilor de ambele sexe. La toată populaţia pământului, cu excepţia câtorva indivizi care aveau, se pare, o imunitate naturală. E adevărat că de murit nu a murit nimeni: după câteva săptămâni în care lumea a umblat mai mult sau mai puţin năucă pe străzi, toţi şi-au revenit. Fiinţa umană dovedea o putere de adaptare ieşită din comun. Şi, deşi războaiele au încetat, lumea nu avea să mai fie niciodată aceeaşi. Abia atunci s-a adeverit că realitatea, aşa cum o ştim noi, există numai pentru că o visăm. Speculaţiile filozofilor s-au dovedit cumplit de adevărate. Lumea a continuat să mai existe numai în preajma acestor visători, în rest existând ceva amorf, lipsit de consistenţă şi formă. În lipsă de alt cuvânt mai bun, a fost numit Irealitate. Din nefericire, în funcţie de caracteristicile individuale, ei nu puteau susţine realitatea decât pe o rază variind între 30 şi 50 de kilometri, în funcţie de vitalitatea lor. În ciuda eforturilor geneticienilor, caracteristicile visătorilor se pare că nu pot fi transmise urmaşilor, astfel că perspectivele de viitor sunt sumbre pentru că numărul lor scade drastic în fiecare an…”
Spre sfârşit, vocea ministrului devenise aproape o şoaptă tot mai stinsă, până când se opri cu totul.
— Deci asta era, spuse doctorul tot în şoaptă. Asta era, spuse el şi privi afară, unde se luminase cu totul şi acum zidul de Irealitate din depărtate se vedea clar.
Se întoarse spre ministru, care rămăsese tăcut, cu ochii privind în gol, apoi aduse din bibliotecă cartea din care citise mai devreme ministrul.
— Şi în cartea mea ce scrie? Mereu am fost curios să aflu…
Ministrul îi luă cartea şi o întoarse spre lumină, şi titlul i se vedea acum clar şi întreg: „Poezii”, de Magda Isanos. O răsfoi la întâmplare citind câteva pagini, apoi se opri şi spuse:
— Ascultă aici, doctore:
Şi mi se pare aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate
şi celălalt – şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim
Noi care aşa de repede murim…
Cei doi rămaseră tăcuţi privind din când în când afară, spre zidul înalt şi fumuriu, ca o ceaţă care venea încet-încet tot mai aproape de ei.
„După cum spuneau vechii greci, încă de acum două mii de ani, nu gladiatorii, histrionii şi curtezanele vor rămâne în amintirea oamenilor peste veacuri, ci poeţii, gânditorii şi filozofii. Şi totuşi, dacă privim în jurul nostru vedem că tentaţia clipei este atât de mare, încât nimeni nu pare să dorească a-i rămâne numele în amintirea urmaşilor. Toată lumea vrea să trăiască clipa! Luaţi la întâmplare câţiva tineri pe stradă şi întrebaţi-i ce aspiraţii au. Cei mai mulţi ar dori să devină fotbalişti, cântăreţi – eventual de manele –, iar fetele, toate fără nici o excepţie, modele! Incultura, sub forma ei cea mai agresivă, nu numai că năvăleşte violent, clipă de clipă, în viaţa noastră, dar mai este şi zgomotoasă, atractivă şi viu colorată.”
Vocea prezentatorului se auzea înfundat din cauza apei care îmi intrase în urechi, dar fără îndoială că avea dreptate. Cum dreptate aveam şi eu să nu îmi placă să mă scol ora şase dimineaţa, după ce ani de-a rândul m-am sculat la şapte. Era ideea noului director, numit săptămâna trecută în funcţie: „Chiar dacă suntem un institut de cercetări, nu văd nici un motiv să ne apucăm de lucru la nouă, ca boierii. De luni, toată lumea la ora şapte să înceapă munca! Portar, cercetător şi femeie de serviciu.”
„ Că parcă fug cartofii dacă veneam la nouă ca până acum”, mormăise în surdină Tache, un coleg ceva mai rău de gură dar asta a fost tot.
La urma urmei, nu era o diferenţă aşa de mare, dar ora lipsă de somn părea să îmi dea peste cap toate micile obişnuinţe. Timpii dintre făcutul cafelei şi bărbierit nu s-au mai sincronizat şi jumătate din cafea s-a scurs pe aragaz. Am băut-o, atâta câtă mi-a mai rămas, în faţa televizorului, butonând telecomanda, încercând să aflu cum va fi vremea şi ascultând în loc de asta un fragment dintr-o altă emisiune culturală.
„Dezvrăjirea lumii, desacralizarea ei, pierderea legăturii cu miturile esenţiale ale omenirii duc, în fond, la îndepărtarea omului de esenţa sa; la mecanizarea şi automatizarea fiinţei umane până la pierderea identităţii şi a legăturii cu transcedentalul. Priviţi la cei din jur când sunteţi într-un tramvai şi treceţi pe lângă o biserică: mâna celor de lângă voi mimează mecanic un gest care de multă vreme pentru ei nu mai înseamnă nimic. În ochii lor nu vezi nici o lumină, în sufletul lor nu simţi nici o tresărire: au plătit obolul de cruci pe ziua în curs, aşa că pot să îşi vadă mai departe de viaţa lipsită de ţeluri, simplă înşiruire nesfârşită de sterotipisme dinamice…”
Moderatorul vorbea interesant, dar cafeaua, multă-puţină câtă fusese, se sfârşise, aşa am terminat în fugă îmbrăcatul şi m-am repezit pe scări în jos să prind tramvaiul de şase şi un sfert. De la chioşcul de ziare am cumpărat în ultimul moment „Viaţa culturală”, cu gândul să am de citit în tramvai. Aveam de mers şapte staţii, cam o jumătate de oră de mers, tocmai până în partea cealaltă a oraşului, aproape în câmp, destul de departe, dar nu era să pună Institutul Cartofului în centrul Braşovului cu asta până şi Tache cel rău de gură era de acord.
Nu am găsit în tot tramvaiul decât un singur loc. Era în spatele cabinei vatmanului şi, cum toate celelalte scaune erau aşezate cu faţa spre mine, aveam strania impresie că sunt dirijorul unui cor muncitoresc. Asta pentru că toate locurile erau ocupate de muncitori, unii chiar în salopete, care mă priveau întunecaţi. Din difuzorul aflat deasupra lui se auzea un tânguit de manele, dar am încercat să nu îl bag în seamă, cum am încercat să nu bag în seamă nici discuţiile reluate imediat ce tramvaiul porni. Era luni şi se vedea că unii se desprindeau greu de obiceiurile week-end-ului prelungit, pentru că o sticlă începu să fie purtată din mână în mână. Am deschis ostentativ „Viaţa culturală”, pregătit să mă refugiez în lectură următoarea jumătate de oră. Mai întâi am citit la poşta redacţiei obişnuitul: „ Deocamdată nu. Mai încercaţi”. De vreo zece ani citeam mereu aceleaşi cuvinte prea rar modificate probabil numai când pleca redactorul paginii de cultură în concediu. Eh, va veni până la urmă şi vremea mea nu mă îndoiam de asta.
Dacă eu nu publicam nimic în schimb alţii publicau din belşug şi încă lucruri captivante. Încă pe prima pagină am găsit un ciclu de articole reunite sub un supratitlu incitant: „Cultura, un produs perisabil?”. Primul articol promitea să fie deosebit, aşa că m-am cufundat în lectura lui, încercând să fac abstracţie de lălăielile difuzorului şi de discuţiile de dincolo de cortina fragilă a revistei: „Mare parte dintre oameni nu citesc nici un cotidian şi folosesc televiziunea drept unică sursă de informare. S-a stabilit în urma unor sondaje că 95% dintre liceeni privesc în fiecare zi la televizor, iar dintre aceştia, doar 8% citesc zilnic ceva, de obicei presa sportivă. În general, violenţa acoperă 90% din programe. Alternativa violenţei televizuale este sportul sau divertismentul ieftin, adesea grobian, cu glume licenţioase şi muzică uşoară, care nu e decât o formă de lascivitate ritmată. 40% dintre liceeni preţuiesc manelele. Sub pretextul «naturaleţei», al «dezinvolturii» şi al «aplombului», majoritatea prezentatorilor acestui tip de emisiuni vorbesc folosind un vocabular ce frizează sau chiar intră masiv în sfera vulgarităţii, a mahalagescului; unii escaladează constant culmile grotescului greţos şi deviant…”
După invectivele care se intersectau furioase pe deasupra scaunelor, se părea că problemele ridicate de autorul articolului nu îi preocupau absolut deloc pe cei din tramvai.
„Henţ sau ofsaid?”, asta era marea dilemă a celor din faţa mea, şi întrebarea obsedantă şi zbierată interfera în mod neplăcut cu dilema care îl frământa pe autorul articolului, şi anume dacă este posibil ca, în condiţiile în care invadanta cultură audio-video a devenit omniprezentă în viaţa noastră, cultura scrisă mai poate avea vreo şansă. Nu îmi fu dat să aflu răspunsul pentru că, asemenea săbiei pe care o folosise Alexandru Macedon să taie nodul gordian, o mână aspră şi brutală trase în jos pavăza subţire a revistei, făcând loc unei sticle cu rachiu.
— Bea! spuse o voce răguşită, şi ochii negri şi tulburi care mă priveau îmi amintiră în mod neplăcut de lumea ouvrieră din Germinalul lui Zola.
Înainte de a-mi da seama ce fac, am apucat sticla şi, ţintuit cu privirea de cel din faţa mea, un zdrahon mustăcios de vreo doi metri, îmbrăcat într-o salopetă murdară, am luat un gât de băutură. M-am înecat, am tuşit apoi am scuipat, dar ochii din faţa mea mă priviră neîndurători:
— Mai bea o dată! Pe urmă să ne spui dacă în minutul 23 a fost henţ sau ofsaid.
În ciuda tăriei băuturii, am întârziat cu sticla la gură cât mai mult, forţându-mi mintea să găsesc un răspuns plauzibil: „Henţ sau ofsaid?” Probabil că ieri avusese loc vreun nenorocit de meci. Butonasem de câteva ori după-amiază telecomanda, căutând o emisiune cât de cât convenabilă. Pe unul din canale zbierase cineva ceva despre un henţ. Tramvaiul opri în prima dintre cele şapte staţii, dar nimeni, nici măcar eu nu am observat asta. Avea să fie un drum mai lung ca de obicei, m-am gândit eu şi am mai luat o gură de rachiu, de data asta fără să mi-o ceară nimeni. Tramvaiul porni zdrăngănind, am lăsat revista jos apoi am înapoiat sticla:
— Henţ a fost, am spus eu cu toată hotărârea de care mă simţeam în stare.
În timp ce jumătate dintre ocupanţii tramvaiului izbucniră în chiote de bucurie, ceilalţi păstrară o tăcere rău prevestitoare. Printre ei şi mustăciosul din faţa lui, care mă privea încruntat, cu o privire bănuitoare. Îmi luă sticla, trase şi el un gât bun, apoi întrebă mohorât:
— Cine a făcut henţ?
De data asta memoria nu m-a mai ajutat, şi ridic doar neputincios din umeri.
Mustăciosul mai trase un gât, apoi în tăcerea grea care se lăsase întrebă:
— Ce echipe au jucat ieri?
Clipele au prins a se scurge încet pe lângă mine şi din spatele tramvaiului au început a se auzi murmure ameninţătoare. Fără să se întoarcă, mustăciosul întinse spre ei o mână mare cât o lopată, şi murmurele încetară imediat. Apoi, cu o viteză neaşteptată, mâna se îndreptă spre mine, mă prinse de reverele sacoului, mă ridică fără un efort aparent şi mă arătă celorlalţi ca pe un trofeu de mare preţ:
— Fraţiiilooor! zbieră cu un glas subţire mustăciosul.
Tremoloul de primadonă al mustăciosului m-ar fi făcut în alte condiţii să râd, dar aşa, cum eram agăţat la capătul căngii umane care mă vântura prin aer, ăsta era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Insensibil la gândurile mele, mustăciosul îşi continuă spectacolul:
Fraţiiilooor! Ăsta nici nu ştie ce echipe au jucat ieri!
Şi, ca să nu mai fie nici o îndoială despre cine era vorba, mă scutură bine până când ochelarii îmi ajunseră pe vârful nasului.
Cu o mişcare instinctivă mi i-am împins înapoi, în timp ce eram scuturat tot mai tare şi ridicat tot mai sus, ca să mă vadă toţi.
— Ce facem cu el, fraţiiilooor? întrebă mustăciosul, dar se vedea treaba că întrebarea era uşor retorică, deoarece, purtându-mă mai mult pe sus, acesta se apropia tot mai mult de uşa tramvaiului.
— Afară cu el!
Unanimitatea deplină a strigătului m-au lămurit că reprezentanţii clasei muncitoare nu erau la prima acţiune de acest gen. Nu m-au uimit aşadar peste măsură nici ghionturile primite şi nici şutul în fund cu care am fost ajutat să ajungă în patru labe pe peronul staţiei.
— Ia-ţi şi hârţoagele cu tine! a strigat unul din tramvai, şi pagini din „Viaţa culturală” au prins a zbura pe lângă mine, aşezându-se în cele din urmă obosite într-o băltoacă. „ Deocamdată nu. Mai încercaţi” am mai fost sfătuit încă o dată de la Poşta redacţiei înainte ca hârtia să se îmbibe cu apa noroioasă din băltoacă. Am rămas o clipă în poziţia care sunt sigur că nu mă avantaja deloc. Dar nu mă puteam opri să gândesc la zădărnicia lucrurilor: şi eu, la fel ca cei norocoşi care şi-au văzut publicate poeziile în numărul ăsta am sfârşit în aceeaşi băltoacă.
M-am ridicat de jos şi am început să mă şterg în timp ce tramvaiul se îndepărta huruind. M-am aşezat câteva minute pe o bancă să-mi revină, apoi de la chioşcul din staţie mi-am mai cumpărat un exemplar din „Viaţa Culturală”. Articolele despre fragilitatea artei promiteau să fie mai interesante decât se arătau la prima vedere. Am început să citesc încă un articol, cu gândul să lase să treacă pe lângă mine vreo două tramvaie ca sa fiu sigur că nu aveam să mai întâlnesc în el muncitori. În operele literare, unitatea şi coeziunea lor erau subliniate prin frumoase figuri de stil, dar în viaţa reală mi se părea că solidaritatea lor era direcţionată complet greşit.
„Valori morale care garantează perenitatea şi perpetuarea culturii, ca decenţa, discreţia, delicateţea, gingăşia, tandreţea, solidaritatea, sunt ridiculizate prin înlocuirea cu un cult al succesului-cu-orice-preţ, al banului, al învingătorului prin orice mijloace (pumn, glonţ, viclenie), al individualismului cinic, al şmecheriei agresive. O rapidă scrutare a evoluţiei răului (adică a subculturii, a violenţei, a grosolăniei, a prostului-gust) în televiziune va evidenţia amploarea globală a fenomenului şi anihilarea actului cultural, prin transformarea lui în “marfă”, valoare-preţ, şi degradarea rolului filozofico-existenţial al culturii. Ar trebui, în aceste condiţii, să fie iniţiate veritabile «cruciade culturale şi morale» pentru ca adevărata cultură să îngăduie indivizilor să supravieţuiască în societatea mecanizată a aşa numitelor soap-operas, a muncii alienante, a publicităţii stupide şi a mijloacelor de comunicare în masă îndobitocitoare. Nu este greşit să folosim sintagma imperialism cultural, dacă ne referim la răspândirea internaţională a modelelor de emisiuni stupide. Emisiunile culturale, puţine câte mai sunt, au fost împinse cu bună ştiinţă la ore imposibile din noapte, făcând în schimb loc, la orele de maximă audienţă, falselor vedete care sunt vârâte pe gâtul oamenilor din nevoia de a aduce public, o audienţă cât mai mare, lipsită de orice scrupule şi aducătoare de profit. Rezultatul firesc al acestui fenomen este o dramatică prăbuşire a sistemului tradiţional de valori.”
Prins de frumuseţea articolului, abia într-un târziu am ridicat ochii de pe el şi am văzut că la geamurile tramvaielor care treceau din sfert în sfert de oră nu se mai vedeau acum feţele întunecate ale clasei muncitoare, fiind înlocuite între timp de chipuri nevinovate de copii care mergeau la şcoală. Am împăturit cu grijă revista şi am îndrăznit iar să mă urc. Şi de data asta, deşi erau mai multe locuri libere, m-am aşezat tot pe scaunul din spatele cabinei vatamanului, şi m-am pregătit de lectură, ascultând numai cu jumătate de ureche discuţiile adolescenţilor de lângă el. Nici nu le-am înregistrat, fiind sigur ca era vorba de note, examene, referate şi lecţii recapitulate în grabă. Tramvaiul pornise deja, când în faţa şinelor apăru dintr-o dată un puşti, ridicând mâna. Se vede treaba că vatmanul îl cunoştea, deoarece puse frâna brusc, fără să-i spună o vorbă. Din spatele chioşcului de ziare, mergând alene, se apropiau câţiva tineri. Turul pantalonilor căzut undeva pe la genunchi, ţigara lipită şmechereşte în colţul gurii şi mâinile vârâte în buzunare până la coate fu tot ce am zărit prima dată la ei. Pe urmă, deşi tramvaiul aştepta, le-am văzut mersul agale, indolent, ca şi cum ar fi fost siguri că tramvaiul nu avea să plece fără ei. Abia când urcară toţi, tramvaiul o luă din loc smucindu-se greoi. După graba cu care cei mici le făcură loc, mi-am dat seama că erau cunoscuţi. Unul dintre ei păşi alene pe culoar şi, ajuns la cabina vatmanului, îi bătu în uşa metalică să-i deschidă. Îi dădu o casetă şi, peste câteva clipe, din difuzoarele tramvaiului începu să se reverse o cacofonie de sunete peste care cu greu se putea auzi vocea stridentă a unui tânăr ce părea că vrea să comunice lumii ceva. Am încercat să fac abstracţie de zgomotul din jur şi am căutat continuarea articolului: „Această invazie a prostului-gust duce la dispreţuirea culturii înalte. Oamenii nu mai citesc cărţi şi nu mai văd filme de artă. Ba mai mult, au un sentiment de desconsiderare faţă de ele. Subcultura video dă naştere sub ochii noştri la o altă generaţie. E suficient să treceţi o dată pe lângă o librărie care are în preajmă o sală de jocuri video. În librărie, câţiva cititori stingheri, în general între două vârste, răsfoiesc cărţile, în timp ce alături, într-o sală pe sfert cât librăria, se înghesuie o mulţime de jucători. Privirea fixă, sunetele guturale şi mişcările sacadate te duc cu gândul la o posibilă involuţie a speciei umane. Sau o altfel de evoluţie, deşi, privindu-l şi ascultându-l pe unul dintre ei mai mult timp, mintea îţi fuge fără să vrei la un câine din laboratorul lui Pavlov. Un câine ceva mai evoluat, căruia în loc de mâncare i se pun în faţă – pentru a obţine un set precis de mişcări şi reacţii – lumini şi umbre colorate. Căci incultura, după cum s-a mai spus de atâtea ori, nu este numai agresivă, ci şi foarte frumos colorată.”
Am lăsat gânditor revista pe genunchi, cu gândul să-i arăt articolul şi lui Tache. Căzut pe gânduri, abia am observat că la următoarea staţie mai urcă un val de tineri. După sunetele guturale de recunoaştere cu care au fost întâmpinaţi şi după graba cu care elevii din clasele mici se refugiară grămadă în spatele tramvaiului, mi-am dat seama că drumul care mai rămăsese avea să îmi pară extrem de lung. O sticlă, de data asta cu o băutură mai fină, începu să fie trecută din mână în mână şi interpretul din difuzoare se porni să se tânguie mai aritmic ca niciodată despre mama lui pe care o adora. Sau poate că o ura, pentru că nu se auzea prea bine, şi nici engleza în care cânta nu avea un accent cunoscut.
De data asta nu aş fi putut spune că am fost dat jos şi îmbrâncit. Nimeni nu s-a atins de mine; atât numai că la un moment dat am ridicat ochii de pe revistă şi am văzut cum buzele celor din faţa mea se mişcă tăcute mimând cântecul aritmic de la difuzor. Imaginea a 20 de guri schimonosindu-se mute la mine şi părând că vor să îmi spună în tăcere acelaşi lucru a fost mai mult decât am putut suporta, şi am coborât ca în transă la prima staţie. M-am uitat posomorât la ceas: era aproape opt şi jumătate, deci până la urmă tot la nouă, ca şi până acum, va ajunge. Nici nu voiam să-mi închipui ce va zice noul director când mă va vedea la ora asta. Precis îşi va spune că este un gest de frondă şi că am făcut-o intenţionat. Cum mai aveam numai două staţii, m-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să merg pe jos. Amintindu-mi de cei trei kilometri care mă mai despărţeau de Institut, m-am hotărât să merg totuşi cu tramvaiul. Mai ales că, de câteva zile, vedeam o tânără fragilă şi drăguţă aşezată de fiecare dată undeva pe scaunele din spate. O bănuiam a fi studentă la Conservator, fiindcă mereu o vedeam purtând cu ea o cutie de vioară. O chema Panseluţa, aşa o strigase într-o zi prietena ei şi fără îndoială că fiinţei ei delicate nici nu i putea găsi un alt nume mai potrivit. Am lăsat să treacă tramvaiul de jumătate şi m-am urcat în următorul, cel cu care mergeam de obicei. Am respirat uşurat când am ajuns în atmosfera familiară şi cunoscută. Câteva gospodine care mergeau la piaţă, câţiva pensionari care îşi duceau nepoţii la grădiniţă şi, pe ultimul rând de scaune, în spate, citind ca de obicei, era fata. Avea cu ea cutia de vioară şi vorbea ceva cu o altă fată. Voiam de mult să schimb câteva vorbe cu ea şi acum mi se oferise un prilej bun. Eram sigur că mă va compătimi pentru incursiunea mea prin lumea „celor care nu citesc”.
M-am apropiat de ea căutându-mi cuvintele, cu gândul de să-i povestesc cât mai fidel câte ceva din întâmplările acelei dimineţi, dar fata m-a privi înspăimântată când m-am aşezat lângă ea. Ba chiar se trase mai într-o parte, întorcând faţa ostentativ spre colega ei.
— Ştii ce mi s-a întâmplat? Am început să spună, dar nu am putut continua, pentru că ochii măriţi de spaimă ai fetei mi-au dat de înţeles că ea nu mă asculta.
Am încercat să o liniştesc, şi cu groază mi-am dat seama că din gât îmi ieşeau numai câteva sunete guturale, onomatopee ciudate care o înspăimântară şi mai mult.
„Incultura, spre deosebire de lipsa de cultură, nu este numai agresivă, ci şi contaminantă.” Oare citisem asta în revistă, sau auzisem la televizor azi dimineaţă? Nu era sigur, oricum nu mai conta, pentru că fata de lângă mine începu să îşi strângă solfegiile, pregătindu-se să coboare. Până acum coborâse de fiecare dată în aceeaşi staţie cu mine. Ce se întâmplase oare?
Mi-am simţit dintr-o dată hainele îmbibate de mirosul celor care mă îmbrânciseră jos din tramvai, câţiva erau în salopete care nu fuseseră de multă vreme spălate; ţuica proastă pe care am băut-o – o parte parcă se vărsase chiar pe mine – îşi trimitea mirosul puternic în jur.
M-am ridicat în picioare şi am încercat să mă aranjez puţin; am îndreptat cravata şi m-am scuturat de praful şi noroiul pe care îl adunasem de pe peronul staţiei unde am fost trimis de-a berbeleacul. Apoi am scos o lamă de gumă şi am mestecat-o ostentativ de câteva ori:
— Ei, acum e bine? am întrebat-o, încercând să par voios.
Se pare că nu găsisem tonul corect, pentru că fata se ridică în picioare şi se îndreptă grăbită spre uşă. Am întins o mână să o opresc, dar nu am prins decât mapa subţire de plastic în care ea îşi ţinea foile. Chiar atunci tramvaiul opri şi fata coborî, împreună cu colega ei, fără să mai privească înapoi.
– Troglodiţi dragă, nu altceva, agronomii ăştia de la cartofi, spuse prietena ei şi mă privi ucigător.
Am vrut să cobor după ea să-i înapoiez mapa, dar tramvaiul porni brusc, făcându-mă să mă clatin. M-am aşezat pe locul fetei şi am privit dosarul subţire rămas amintire de la ea. Pe copertă, cu litere mari de tipar, scria: „FUGA ÎN DO MINOR”.
Am pus în tăcere dosarul cu note lângă mine; mă simţeam mirosind a rachiu ieftin, a ulei ars luat de pe vreuna dintre salopetele celor care mă îmbrânciseră jos din tramvai, şi în minte îmi vâjâia melodia lipsită de ritm a liceenilor.
M-am întors şi am privit în urmă pe geamul din spate al tramvaiului: în staţie, silueta de gazelă fragilă şi atât de inabordabilă a fetei se pierdea, parcă pentru totdeauna, în depărtări.
Sergiu Somesan 