Fata de pe malul mării

Am auzit un zgomot uşor la uşă şi m-am ridicat în capul oaselor în pat. Nu prea dormisem bine, un local aflat în apropiere avusese clienţi până târziu în noapte şi se simţise obligat să-i întreţină cu melodii de petrecere cântate tare şi cu voie bună. Am privit la ceas: era numai opt şi nu prea ştiam cine ar putea să mă deranjeze atât de dimineaţă. M-am tolănit înapoi cu speranţa că fusese numai o părere, când am auzit din nou ciocănitul. Era abia perceptibil , ca o şoaptă, şi, dintr-o dată, mi-am dat seama cine ar putea fi. Îmi venea să-mi trag pătura peste cap, dar ştiu că ar fi bătut în continuare din ce în ce mai tare până aş fi deschis. Ciocănitul din uşă era efectul combinat al unei seri ploioase stropite cu multă votcă, în amestec cu foarte mult ghinion. Acum trei sau poate patru seri, după ce tipa cu care bântuisem toate plajele din jur îmi dăduse spre seară papucii, văzând că începe să plouă, m-am refugiat în barul hotelului, înecându-mi deziluzia cu câteva pahare de votcă bună. Târziu, spre sfârşitul serii, am văzut-o coborând pe

Întâlnire cu o zeiţă

Diana conducea cu dezinvoltura ei dintotdeauna. Maşina părea o simplă prelungire a fiinţei ei şi era o adevărată încântare să o priveşti cum şofează. Tocmai lua o curbă periculoasă când, dintr-o dată, mi-a venit ideea să o sărut. Mi-a simţit parcă gândul şi a întors capul spre mine să-mi răspundă, dar chiar atunci camionul uriaş, cu claxoanele sunând asurzitor, s-a repezit pe pantă în jos, spre noi…
M-am trezit transpirat tot, cu mâinile împingând un volan inexistent şi încercând – pentru a câta oară şi în al câtelea vis? – să evit inevitabilul. M-am ridicat şi, cuprins de aceeaşi teroare ca după fiecare vis, m-am îndreptat spre baie, unde, în dulăpiorul cu medicamente, aveam să găsesc alinarea. Doctorul îmi spusese, după ce îmi recomandase somniferele, că va fi de ajuns o pastilă în fiecare seară. Că nu voi mai avea coşmaruri şi că voi cădea într-un somn adânc. Numai că, înainte de a adormi, îmi dădea târcoale un gând: dacă eu nu m-aş fi

Cel din urmă unicorn

Era una dintre dimineţile înalte şi strălucitoare ale verii, când munţii din zare păreau mai albaştri şi mai frumoşi ca niciodată. Una dintre dimineţile care păreau că nici nu au nevoie de strălucirea soarelui pentru a-şi dovedi frumuseţea. Dar soarele răsărise şi înveselea totul până departe cu lumina lui clară. M-am ridicat cât am putut de uşor de lângă Madalena, să nu o trezesc. Ea dormea somnul nepăsător al tinerilor; avea un zâmbet uşor întipărit pe faţa ca de înger. Cine ştie ce visa?! Privirea mi-a alunecat peste sânii ei, care păreau gata să iasă din bluza care de la o vreme îi era tot mai mică. „Înger cu sâni“, am bombănit eu. „Cine a mai pomenit aşa ceva?“ Am zâmbit şi eu ca răspuns la zâmbetul ei din somn şi, o clipă, am fost tentat să mă întorc lângă ea, în culcuşul cald. O clipă numai, trecătoare ca bătaia din aripi a unui fluture, apoi întinzându-mi oasele bătrâne şi înţepenite m-am îndreptat spre vârful dealului. Mi-am dat seama că gândul pe care mereu trebuia să îl alung din mine în dimineaţa asta îmi revenise iar în minte: Madalena creşte, şi în curând va trebui să

O ipoteză aproape absurdă

Totul a început o dată cu un serial de la televizor în care o prinţesă destul de sexy şi de drăguţă făcea tot felul de minuni cu ajutorul unui inel magic pe care doar îl răsucea pe deget şi obţinea tot ce voia. Serialul a fost apreciat de toată familia aşa cum se cuvine; mai ales de fiul meu mai mare, după cum se va vedea. Mi-am dat seama de asta într-o seară, când soţia m-a întrebat:
— Ai căutat ceva în cutia cu bijuterii?
Cutia cu bijuterii era doar un eufemism sub care se ascundea de fapt o banală casetă de lemn plină cu cercei, mărţişoare şi inele, mai mult sau mai puţin aurite.
La răspunsul meu negativ, nevastă-mea i-a chemat pe cei doi copii, care, nevinovaţi, se pregăteau de culcare, şi i-a supus unei anchete-fulger, duble, mixte şi încrucişate, pentru a cărei reţetă CIA ar plăti bani grei.
— Auzi, îmi comunică ea după un timp rezultatele anchetei, fiul nostru mai mare a vrut să vadă dacă

Lucrare de diplomă

Tocmai săpam la baza unui vechi zid când Virgil, secretarul meu, care se uita ca de obicei la mine fără să facă nimic, spuse pe un ton ciudat:
– Hei, Paul! Cred că ar trebui să ne reconsiderăm puţin priorităţile…

La privirea mea nedumerită s-a mulţumit numai să îmi arate tăcut ceva în spate. Obţinusem cu greu autorizaţia să săpăm printre ruine, în general amatorii nu sunt foarte bine primiţi în siturile istorice consacrate, şi din această pricină aveam zilnic parte de tot felul de vizitatori, care dacă nu ne puteau alunga, măcar ne făceau zile fripte.
De data asta se pare că întrecuseră măsura: privindu-mă crunt, un ins care părea că aterizase aici direct de la un carnaval, se înţepenise tăcut în spatele meu, la numai câţiva metri.

M-am şters pe mâni, am abandonat uneltele cu care săpam şi am ieşit din mica groapă pe care reuşisem să o fac în cele câteva ore de când săpam. Părerea mea, indiferent de ce ar fi spus Virgil, este că indivizii care umblă pe câmpii, costumaţi în diavol, la primele ore ale dimineţii, trebuie trataţi cu toată deferenţa posibilă.

Politicos ar fi fost ca el să ne salute primul, dar cum nu te poţi aştepta de la unul mascat în Mefistofel să fie prea politicos, am

Născocirea

Tatăl meu se numea Adamescu. Matematician Adamescu. Marele matematician Adamescu, ca să spun totul. Din fericire pentru el, a murit înainte de a afla ce mister cumplit reprezenta pentru mine matematica: eram convins, şi încă mai sunt, că această ştiinţă este o superbă şi inutilă înşiruire de simboluri legate între ele printr-o lipsă totală de logică. Sau -oricum- printr-o logică care mie îmi scăpa. Poate nu aveam destui neuroni, cum încercam să mă scuz uneori. Sau poate că mie îmi funcţiona numai emisfera stângă, cea pentru poezii şi sentimente – iar cea dreaptă îmi era blocată din motive necunoscute. Sau poate semănam mamei mele, apariţie eterică printre amintirile mele, prea timpuriu dispărută ca să mi-o amintesc bine, dar oricum suficient de desprinsă de realitate ca îmi furnizeze o scuză valabilă…
     Ultimii ani nu au fost altceva decât un imens complot prin care eu şi profesorii mei încercam să îl înşelăm pe tatăl meu cum că eu aş fi, dacă nu strălucit la matematică, cel puţin un „ tânăr şi promiţător talent”, după cum mă lăuda conducătorul meu de lucrări. Şi tatăl meu, prins cum era cu o nouă lucrare despre teoria haosului sau alte chestii la fel de obscure, înghiţea totul ca atare mulţumit că nu îi dau prea multă bătaie de cap. Uneori, în neghiobia mea, îmi imaginam că toată munca tatălui meu nu era decât

Tramvaiul

Era o dimineata frumoasa de mai, asa ca era explicabil de ce eram asa de distrat si mai ales de ce ma simteam atat de bine. Am cumparat ziarele ca de obicei, le-am frunzarit cateva clipe cu un ochi distrat – gest devenit de multa vreme automatism – apoi, tot ca de obicei, am asteptat ca semaforul, aflat undeva, la cateva strazi departare, sa intrerupa fluxul aproape continuu de masini si sa-mi permita sa trec pana la insula de beton din mijlocul pietei. Pe vremuri, cand toate mergeau mai bine si fabricile orasului duduiau din plin, municipalitatea hotarase sa faca o linie de tramvai intre cele doua mari cartiere muncitoresti. Insula mea de beton urma sa devina una dintre principalele statii. Cum intre timp fabricile dadusera faliment una dupa alta, tramvaiul, (ca si multe alte proiecte) a fost abandonat. A ramas ca amintire mica insula de beton, loc de popas pentru cei care, ca si mine, erau prea comozi ca sa mai faca un kilometru pana la prima trecere de pietoni. Normal ca nu este indicat sa citesti ziarul pe strada, cel putin nu pe o strada atat de aglomerata. Dar de-a lungul anilor se formeaza mici obisnuinte, automatisme pe care apoi cu greu le poti controla. De pilda, eram obisnuit ca, dupa ce cumparam ziarele, sa il frunzaresc pe primul, sa arunc apoi o privire spre strada, sa apreciez subconstient cat mai este pana ce

Taietorul de lemne

Cobora odată cu ceţurile toamnei dinspre munţi şi, la o privire fugară, ai fi zis că este adus chiar de ele.  Era înalt şi părea bătrân, nu atât din cauza înfăţişării, cât mai ales pentru că întreba pe toţi copiii întâlniţi în cale:

      – Ce mai faceţi, voi, dragii moşului? la care întrebare, copiii, priveau fâstâciţi în pământ şi nu găseau niciodată răspuns. Ridicau numai într-un târziu ochii şi se uitau la el cu o fericire mută. Copiii şi animalele se simţeau bine în preajma lui… Şi femeile…

      După câţiva ani, unii au aflat că îl cheamă  Anatol. Cum nu a spus niciodată nici da, nici ba, oamenii s-au obişnuit să-i spună aşa, deşi mulţi se îndoiau că ăsta ar fi numele lui adevărat. Oricum, de felul lui, era tăcut şi rar schimba câte o vorbă cu gospodarul la care tăia lemne.

      Ca într-un ritual ciudat, fiecare gospodărie din mica aşezare de munte pregătea o grămadă de lemne cât să poată tăia el într-o zi. Nu lua niciodată plată, dar mânca alături de familie, iar noaptea nu dormea în casă ci, învelindu-se cu sumanul gros, se culcuşea în grajd lângă animale, care îl primeau fornăind bucuroase în mijlocul lor.

      Uneori, în câte un an, când întârzia să coboare spre micul cătun de la poalele munţilor, o nelinişte ciudată cuprindea aşezarea. Părea că

Vizita de lucru

Bătrânul profesor scria. De mulţi, de foarte mulţi ani scria. Din când în când îşi arunca ochii pe geam, fără să vadă nimic dincolo de transparenţa sticlei, de parcă şi-ar  fi căutat în oglinda imperfectă a geamului inspiraţia. O pală de vânt mai puternică aduse o hârtie prin faţa ferestrei distrăgându-i pentru o clipă atenţia şi făcând geamurile să zăngănească. Cu un gest reflex se ridică, verifică dacă sunt bine închise, apoi se aplecă iar asupra mesei de scris:

      „ Hunii au inventat – sau poate numai au perfecţionat – arcul cu dublă extensie. La prima vedere nu pare un lucru foarte important, dar dacă ne gândim că vorbim despre arma care le-a adus, pentru o bună bucată de timp, supremaţia pe două continente, merită să ne oprim ceva mai îndelung asupra acesteia. Arcul, inventat şi utilizat de milenii, nu suferise de la descoperirea sa modificări şi perfecţionări majore. E adevărat, s-au

Pescarusul

Bărbatul înalt, grizonat, cobora cu grijă strada în pantă uşoară care ducea spre port. Plouase de curând şi pavajul umed îl făcea să-şi aleagă atent drumul. Ochii cenuşii se opreau în răstimpuri cu o privire cercetătoare pe clădirile din jur. Nemulţumit, le privea o clipă apoi trecea mai departe. Ajunse aproape de port când, într-o fundătură, descoperi ceea ce căuta: o tavernă pe jumătate pustie, prin a cărei uşă deschisă mirosurile amestecate de mâncare şi băutură se revărsau în stradă. Intră înăuntru şi se aşeză la o masă. Hainele elegante contrastau cu interiorul tavernei aşezată strategic în calea marinarilor care voiau să mai tragă o duşcă înainte de îmbarcare. Bănuind un chilipir neaşteptat, patronul, un grec ce  părea a fi uns cu toate alifiile, se înfiinţă de-ndată la masa străinului.

      – Cu ce să îl servim pe domnul? făcu acesta o semiplecăciune.

      Străinul zâmbi misterios şi privi în jur ca şi cum ar fi căutat un meniu. Dându-şi seama de inutilitatea gestului privi spre patron.

      – Mai întâi aş dori o mastică… Apoi aş dori ceva de mâncare mai special… Dar mă-ndoiesc că voi putea găsi aici aşa ceva…