Unde pot să public un roman online?

Unde pot să public un roman online?

Terminat, corectat și de edituri refuzat 😦

Nu în modul foileton pentru că am observat că așa are o slabă receptare. Lumea își pierde răbdarea dacă este vorba de fragmente 🙂

Totuși un fragment pun aici:

Războiul Celestinei

de Sergiu Someșan

Capitolul 1

Celestine și atât

 

În ultimul timp am vrut și tot am vrut, de mai multe ori, să încep naibii să scriu iar pe blog. Îl aveam gata făcut de peste un an, dar îl abandonasem cu totul în ultima vreme. De fiecare dată când mi-a venit să scriu, ceva m-a oprit: gândul că durerile și problemele mele nu vor interesa pe absolut nimeni. Who gives a shit, anyway? Ce să scriu? Că sunt urâtă? Că sunt deformată de boală? Desigur că mai sunt și alte fete urâte pe lumea asta, dar nu își deplâng necazurile și neîmplinirile pe bloguri. Să scriu că sunt singură? Probabil că mii de fete sunt singure în toată țara, dar nici ele nu își plâng de milă pe pagini reci de internet. Mai mult ca sigur încearcă să rezolve într-un fel sau altul problema lor, ies în lume, merg prin discoteci și caută să socializeze. Eu nici măcar atât nu pot (sau nu reușesc) să fac, dar, pe de altă parte, nici nu am chef să cerșesc milă de la niște necunoscuți.

Și totuși am făcut-o! Astăzi, pentru a nu știu câte oară, mi-am sucit iar gândurile și, cum aveam blogul gata pornit, am început să scriu pe el că sunt o urâtă și că nu mă iubește nimeni. Rezultatul? După câteva ore l-am și închis. Dacă mă așteptasem la puțină înțelegere din partea unor fete care sufereau la fel ca și mine… atunci m-am cam înșelat. Nu am fost deloc băgată în seamă decât de vreo doi golani care mi-au scris ceva de genul că, dacă le dau destul de mult de băut, mă rezolvă ei. Eventual pe la spate, ca să nu-mi vadă mutra.

Pe de altă parte, cele câteva fete de la care aș fi putut aștepta puțină înțelegere s-au dovedit a fi doar niște nazi grammar împuțite care mă corectau permanent. „Vai, dragă, spunea una din ele – probabil cea mai afurisită și mai frustrată – faptul că ai o boală de piele n-ar trebui să te scuze că-ți maltratezi bunătate de limbă maternă!”

M-am enervat și i-am răspuns cum nu prea îmi stă în obicei: „Vaco, i-am scris eu, limba mea maternă este finlandeza și o stăpânesc mai bine decât stăpânești tu limba română. Și poate boala mea de piele s-ar putea cu timpul să îmi treacă, dar, după cum spune profesorul Denis Baron, boala ta se numește sindromul pedanteriei incurabile și este chiar incurabilă. Ea este provocată de o viață sexuală deficitară. Așadar, du-te vaco și te fute și nu mă mai fute pe mine la cap!”  Am știut că la final ar fi bine să pun semnul exclamării, dar a fost singurul lucru corect pe care l-am făcut din tot ce i-am scris. Sunt născută în Romania și nu știu o boabă de finlandeză, deși tatăl mea a încercat de câteva ori să mă învețe limba lui maternă. Profesorul Denis Baron chiar există și chiar a studiat sindromul pedanteriei gramaticale, dar bineînțeles că sindromul nu este nici incurabil și nici nu se datorează în vreun fel vieții sexuale, deficitare sau nu.

Am închis apoi definitiv blogul și am ieșit în oraș, hotărâtă să enervez cât mai multă lume. Dacă de obicei îmi puneam o pălărie sau o șapcă având cozorocul într-o parte ca să îmi acopere cât de cât pata solzoasă de pe față, de data asta am ieșit cu capul gol și pletele în vânt. Am mers printre oameni fără să mă mai feresc și îi priveam sfidători în ochi până când îi forțam să își ferească ei privirea. Băieții care mă vedeau numai din spate fluierau copios după mine. Le murea fluieratul în gât când mă întorceam și le zâmbeam. Ba pe unul mai frumușel care se apropiase mai mult decât ceilalți l-am întrebat provocatoare:

— Vrei un pupic, frumușelule? și i-am zâmbit cât de senzual am putut eu.

Ce am uitat este că la aer pata mea provocată de psoriazis se sparge și cum am forțat-o cu zâmbetul meu indecent de larg a crăpat de a început să supureze…

Mi-a părut rău de el văzându-l cu face câțiva pași până lângă un zid și începe să vomite. Mi-a părut rău de el, dar de mine mi-a părut și mai rău văzând la ce gesturi meschine recurg pentru a încerca să mă simt cât de cât bine.

Am mai făcut câțiva pași apoi m-am ascuns după o poartă, am scos un batic din geantă și mi-am acoperit hidoșenia. Așa îi spuneam petei mele acoperite de solzi roși-verzui când rămâneam între patru ochi cu ea. Hidoșenia mea dragă… sau dacă eram într-o dispoziție ceva mai bună o avansam la scumpa mea hidoșenie. La câți bani a băgat tatăl meu în ea încercând să mi-o trateze, îi puteam spune fără nicio greșeală și așa.

Multe lucruri neplăcute mi s-au mai întâmplat azi, dar picătura care a umplut paharul a fost mutra obosită a tatălui meu atunci când am ajuns în fața porții. Tatăl meu, care de obicei e atât de comod, de data asta se fixase în fața casei unde încerca, împreună cu doi zugravi, să înlăture de pe perete inscripția apărută ieri. De fapt, mai dăduse și înainte cu un strat de vopsea lavabilă, dar cine știe ce pigmenții naibii aveau vopselele cu care fusese desenat graffiti-ul apărut peste noapte, pentru că și după ce se uscase vopseaua desenul se mai putea vedea foarte bine.

 

„Celestine este o fată urâtă, dar o șopârlă drăguță!”

 

Cineva cheltuise vopsea, timp și bani numai ca să comunice lumii că eu aveam o boală de piele care mă hidoșea și care mă făcea să semăn cu o șopârlă. Cât de cretin putea să fie cel care a realizat așa ceva? Și cui putea să îi pese atât de mult de mine încât să simtă nevoia să spună lumii întregi așa ceva?

— Am folosit o vopsea nouă și de data asta nu o să se mai vadă nimic, a spus tatăl meu când m-a văzut apropiindu-mă.

— Bine tată, mulțumesc, am spus eu și m-am grăbit să intru în casă, făcându-mă că nu văd privirile curioase ale zugravilor.

ai făceam și o droaie de greșeli. Deși, în principiu, știam care este subiectul și care este predicatul și că nu se pune virgulă între ele, ca un făcut mereu apărea cel puțin o pârdalnică de virgulă exact unde nu trebuia. Din câte îmi aminteam eu de o explicație în doi peri ai unui coleg, predicatul este cel care face ceva subiectului și, rânjea el cu subînțeles, e clar că nu trebuie să-i despartă o banală virgulă ca să nu ajungă la „coitus interruptus”. Explicația lui voit vulgarizatoare stârnea hohote de râs printre colegii de ambele sexe, indiferent de câte ori era repetată.

Poate că era o reacție inconștientă de-a mea, un fel de revoltă că nici un „predicat” nu are de gând să îmi facă mie, adică „subiectului”, absolut nimic. Tocmai zâmbeam gândului acesta atât de absurd când tata a bătut ușor la ușă și, după ce i-am răspuns, a intrat cu o oarecare reținere.

A arătat cu capul spre raftul de la capătul patului și a spus parcă vinovat:

— Vezi că ți-am mai pus ceva pe noptieră.

Nici nu m-am întors să mă uit pentru că știam că este un nou plic cu câteva sute de euro. Tatăl meu era un arhitect de succes și din când în când mai primea direct, în mână, câte un plic de bani de la vreun colaborator. Nu știu cât de legală era treaba asta și nici nu mă interesa, așa cum nu mă interesau nici plicurile cu bani care se adunau grămadă pe noptieră sau în raftul de deasupra ei.

Am suspinat și mi-am șters zâmbetul de pe față:

— Nu-mi trebuie bani, tată. Nu vreau bani…

Tatăl meu a făcut greșeala să mă întrebe:

— Dar ce vrei fata mea dragă? Îți dau orice?

Am tăcut un timp lung fiindcă nu aveam cum să-i cer ceea ce îmi doream cel mai mult: normalitate.

În loc de asta am izbucnit în plâns și am spus:

— Nu vreau bani, tati. Vreau doar să mor…

Tatăl meu s-a întins spre mine și m-a luat în brațe exact ca atunci când eram doar o zgâtie de fată încă neatinsă de boală și alergam repejor spre el după ce cădeam cu rolele și mă juleam la genunchi.

— Nu se poate să spui așa ceva. Știi bine că asta nu se poate…

— De ce, tată? am întrebat eu și, deși nu așteptam un răspuns, tatăl meu a clătinat din cap și a spus:

— Pentru că mâine ai proba la Limba Română. Și dacă o să mori astăzi toți vor spune că ai murit de frica bacalaureatului.

Ăsta era tatăl meu: cred că și în mijlocului unui cutremur ar găsi ceva care să-i distreze pe cei din jur. Am început să râd cu poftă și l-am dat afară, ca să mă pun cu burta pe carte.

 

 

 

 

Anunțuri

  1. Pingback: Scurte #554 | Assassin CG


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s