Un scurt fragment – violent – și din ”Justițiarul”

Un scurt fragment – violent – și din ”Justițiarul”

Rotation of IMG_0073

Dacă tot este la reducere aici m-am gândit să vă ofer și un scurt fragment poate vă fac poftă de lectură pentru serile lungi de iarnă ce vor veni:

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/justitiarul-323584.html

”Acum era aici, gata să se apuce de treabă. Cufundat în gânduri cum era, abia într-un târziu își dădu seama că fata de la bar îl întreabă ceva:

― Mai doriți ceva, domnule? Ne pregătim să închidem… În timp ce plătea, fata îi șopti, având grijă să nu fie auzită de cei din jur:

― Domnule, vă văd străin. Aveți grijă după ce ieșiți… Locurile pe-aici devin destul de periculoase după ce se lasă întunericul. Mai bine luați un taxi…

Îi mulțumi cu un zâmbet și plecă după ce-i lăsă un bacșiș generos. Nu era un loc de care să-și amintească, dar văzuse pe-o hartă a Bucureștiului că de acolo nu trebuia să facă prea mult ca să ajungă în Ferentari. Își pipăi cu mâna dreaptă stiletul prins de braț și, privind în stânga și-n dreapta, ca să se asigure că nu-l vede nimeni, îl scoase ușor din teacă. Mulțumit de ușurința cu care îl putea manevra, îl puse înapoi. Rupse o bucată de hârtie dintr-un afiș, o mototoli și-o băgă în pantoful drept. Încovoie umerii și porni la drum șchiopătând.

Nu avu de mers mult pentru că, pe-o străduță întunecată, trei tineri i-au tăiat calea și s-au răsfirat strategic ca să nu poată trece de ei.

― Ia uite, Scubi, ce-avem noi aici! spuse unul dintre ei, care părea mai solid, spre al doilea, care se ținea mai în spate.

Al treilea părea novice de tot, pentru că stătea mai într-o parte. Cel care vorbise părea a fi masculul alfa al grupului și Pruteanu își dădu seama că, dacă voia să rezolve repede treaba, cu el trebuia să-nceapă. Se gândi că judecă în aceiași termeni ca atunci când înfruntase o haită de lupi în Alaska. Atât că atunci avea o pușcă, iar acum numai un stilet. În schimb avea mult mai multă știință despre cum să înfrunte o astfel de situație. Încovoie și mai mult umerii și spuse c-o voce plângăreață:

― Nu mă răniți, vă rog. Vă dau tot ce vreți…

― Fii sigur de asta, gagiule… Ia scoate telefonul, biștarii și ce mai ai pe-acolo…

Cu aceeași voce plângăreață spuse:

― Nu am decât o mie de euro. Acum i-am scos de la bancă, fiindcă am de plătit o datorie. Masculul alfa rânji spre cel din spate:

― I-auzi, Scubi! Gagiul ăsta vrea să-i plătim noi datoria.

Cei din spate au început să râdă, iar masculul alfa se întoarse spre Pruteanu, liniștit și complet nepregătit pentru ce avea să urmeze:

― Bine, bine te iertăm… numai scoate biștarii!

Pruteanu s-a mai apropiat puțin și-a întins mâinile spre el, iar cei din spate au avut impresia că i-a dat ceva. I-a dat, dar nu banii la care se aștepta, ci una din loviturile învățate de la unul din mulții maeștri în artele marțiale pe care-i avusese. Greu nu este să ucizi, mai ales când ai un stilet în mână, ci s-o faci în așa fel încât să nu atragi atenția și,
mai ales, în așa fel încât sângele să nu țâșnească din rană, ci să se scurgă în interiorul corpului. Lucru foarte greu, dar nu imposibil pentru cineva care cunoștea „lovitura ascunsă” a maestrului Chung Fong. N-a scos imediat stiletul din rană, iar cei din față au avut impresia că șeful lor s-a înecat și-a tușit pentru a-și limpezi gâtul.

—Prinde-l! Nu vezi că pică? a spus Pruteanu către cel numit Scubi și acesta, înainte de a-și da seama ce face, își sprijini șeful, pentru că văzuse și el că se clătina.

În timp ce era ocupat să-și sprijine șeful, Pruteanu îi făcu și lui o mică butonieră, de aceeași manieră și, lăsându-i pe amândoi în plata Domnului, se îndreptă spre cel de-al treilea. Așa cum se aștepta, curajul la genul ăsta de oameni era dat de grup, sau poate că era mai corect să spună haită. Nu se gândi prea mult la semantica cuvintelor, pentru că cel de-al treilea membru, dându-și seama că ceva nu-i în regulă, voi să elibereze locul de prezența lui. Dar Pruteanu fu mai rapid decât el și-l prinse de-o mână. Îl trase mai aproape de cei doi care, căzuți grămadă, agonizau pe trotuarul îngust. Îl puse în genunchi lângă ei și așteptă. La capătul stradelei se văzu silueta unui pieton pregătit să vină spre ei, dar văzând la lumina slabă a becului o scenă care nu-i inspira încredere, preferă să se întoarcă și să-și caute alt drum, mai sigur. Pruteanu îl prinse de guler pe cel de-al treilea și-l aplecă și mai mult spre cei doi care, în sfârșit, nu mai mișcau. „Lovitura ascunsă” nu oferea o moarte prea rapidă, în schimb era una sigură.

― Îi vezi? întrebă Pruteanu și omul ținut în genunchi lângă cele două cadavre scânci ceva și clătină iute din cap.

― Vrei s-ajungi și tu ca ei?

Omul clătină violent din cap și Pruteanu zâmbi amintindu-și ce-i spusese unul din instructorii lui: nimic nu convinge mai repede un om să vorbească decât mirosul de sânge proaspăt. Se pare că era adevărat, așa că scoase din buzunar fotografia Sabrinei împreună cu o lanternă și i-o arătă celui care aștepta în genunchi:

― O cunoști? O clipă vru să nege, dar privind mai bine cele două cadavre de la picioarele lui, dădu din cap că da. Înghiți câteva noduri și răspunse gâtuit:

― A omorât-o Fane Mafiotu’ zilele trecute.

― Singur?

― Singur, pentru c-a vrut s-o țină numai pentru el, dar aia a vrut să fugă și, ca să nu-l dea-n gât, i-a făcut felul.

Pruteanu se gândi câteva clipe imaginându-și scena, apoi întrebă:

― Știi unde stă Mafiotu’ ăsta? Cum cel așezat în genunchi ezită să răspundă, își înteți puțin strânsoarea și cel de jos se grăbi să răspundă:

― Nu știu unde are casa, dar stă mai mult pe la „Cățeaua leșinată”.

― Asta ce dracu’ mai e? întrebă ușor exasperat Pruteanu.

― E un bar… e la numai câteva străzi distanță.

― Îl găsesc eu… spuse Pruteanu și ținându-i capul fix, îi reteză carotida dreaptă, ferindu-se de jetul de sânge care oricum țâșnea în față, stropindu-i pe cei doi ciraci morți. Înainte de-a ieși de pe străduță se opri sub singurul bec și chiar dacă nu lumina cine știe, își examină cu grijă hainele, dar nu se vedea nici o pată de sânge. Avea să se controleze mai bine înainte de-a intra în hotel, dar pentru „Cățeaua leșinată” arăta suficient de bine. Dintr-un coș de gunoi recuperă o cârpă și-și șterse bine stiletul înainte de-al pune înapoi în teacă.

„Cățeaua leșinată” era mai degrabă o bodegă decât un bar. În față avea și-o grădină de vară, cu câteva mese, acum pustie și întunecoasă. „Cum nu se poate mai bine” își spuse Pruteanu și se apropie de geamurile murdare ale localului. Înăuntru părea că are loc o adevărată petrecere, pe care nimeni nu se arăta dispus s-o părăsească. Oricum nu avea altceva de făcut decât să aștepte, pentru că nu putea risca să intre și să fie văzut de toți din cârciumă cum stă de vorbă cu Fane Mafiotu’. După aproape o jumătate de oră răbdarea îi fu răsplătită și ușa de deschise, lăsând să iasă un chefliu destul de treaz ca să se poată sta de vorbă cât ce cât cu el. Îi ieși în întâmpinare și spuse cu o voce blândă:

― Bună seara, domnule! Aș vrea să vă rog ceva… Chefliul nu părea să fie în toane prea bune, pentru că întrebă morocănos:

― Tu ce vrei, mă? Cine dracu’ ești și tu, că nu te știu?

― Am treabă cu Fane Mafiotu’… Chefliul păru ceva mai liniștit:

― Păi, du-te și fă-ți treaba cu el. Tocmai s-a urcat pe scenă să cânte cu Adi Grande. Du-te la el până nu se face de râs, că n-are voce deloc…

Pruteanu scoase o hârtie de o sută de euro și-o arătă celuilalt:

― Fratele meu a deschis o gogoșerie și i s-a spus c-ar fi bine să-i dea lui Fane o mie de euro… ca să nu fie probleme…

Cel din fața lui aprobă dând din cap, cu ochii la hârtia de o sută de euro.

― S-a gândit foarte bine, frac-tu. Dar de ce n-a venit el?

― E mai timid și m-a trimis pe mine. Și nici eu nu m-aș duce să-i dau mia de euro acolo, de față cu toți oamenii dinăuntru. Uite, v-aș da o sută de euro dacă l-ați chema până afară…                Chefliul nu mai spuse nimic. Înhăță bancnota și se întoarse clătinându-se în cârciumă. N-au trecut mai mult de două minute și Pruteanu l-a văzut ieșind, iar de data asta era însoțit de-un tânăr mușchiulos, care părea un client fidel al sălilor de forță. „N-o să-i ajute prea mult mușchii de data asta” își spuse Pruteanu gârbovindu-se și luând atitudinea umilă care plăcea atât de mult micilor potentați ai zilei.

― Ia fă-te încoace, bă! spuse Fane cu o voce pătrunsă de importanță.

Pruteanu privi în jur să vadă dacă mai era cineva, dar nu se vedea nimeni, așa că se apropie cu pași înceți de cei doi. Erau pe terenul lor, siguri de ei, așa că i-a surprins complet nepregătiți. Cu o singură lovitură fulgerătoare îl trimise pe chefliu în lumea viselor și se întoarse spre Fane Mafiotu’, care nu-și revenea din stupoare:

― Ce mama dracului crezi că faci aici?

Vârful stiletului, înfipt câțiva milimetri în gâtul lui, îl făcu să-și reconsidere opțiunile:

― Un pâs dacă aud, gâtul tău va fi făcut arteziană. Ai înțeles?

― Da, șopti Fane. Cu stiletul la gâtul lui, Pruteanu scoase fotografia Sabrinei și i-o arătă tânărului la lumina care venea de la geamul cârciumii.

― O cunoști? întrebă el.

Fața lui Fane Mafiotu’ se lumină a înțelegere:

― Stai așa! A fost o încurcătură. Zău că n-am vrut s-o omor… Vroiam doar să mă distrez puțin cu ea, dar proasta a-nceput să țipe și-a trebuit să…
Pruteanu nu mai așteptă să termine. Întoarse stiletul cu mânerul spre el apoi, cu o lovitură fulgerătoare în tâmplă, îl trimise și pe el în lumea viselor. Îi trase pe Fane și pe chefliu în întunericul din spatele meselor din grădina de vară. „Lovitura ascunsă” a maestrului Chung Fong avea tot atâta efect și dacă era aplicată unor oameni leșinați și unor oameni conștienți. O clipă se gândi să-l lase în viață pe chefliu, dar nu putea risca, pentru că-i văzuse destul de bine fața și nu știa cât de bun este desenatorul de portrete al Poliției. Oricum, după săptămânile petrecute singur prin câmpurile de zăpadă din Alaska, psihologul companiei a concluzionat că a dezvoltat o formă atipică de psihopatie. „Păi, să nu-l dezamăgim pe bietul psiholog” șopti el și le aplică celor doi lovitura bătrânului maestru. Îi lăsă agonizând și părăsi cartierul în pași de plimbare. Pe drum a mai fost oprit de două ori de mici grupuri de tineri, dar, deși a fost tentat să-și folosească stiletul, pe ei s-a mulțumit să-i pocnească scurt și să-i lase amețiți și nedumeriți de rapiditatea omului care-i lovise. Când a ajuns în locuri mai luminoase, a găsit un taxi și, plătind cursa înainte, a reușit să-l convingă pe șofer să-l ducă până pe strada Sirenelor, care era la câteva sute de metri în spatele hotelului. Cum n-a văzut nici o pată de sânge pe haine nici la luminile strălucitoare din fața hotelului, a luat calm cheia de la recepție și-a urcat în cameră. Treaba pe care o avea de făcut o făcuse și ar fi putut pleca chiar în aceeași noapte înapoi, numai că nu se grăbea. Mai întâi pentru că nu prea mai avea unde să se ducă… Și-apoi, era curios să se mai plimbe prin București, chiar dacă nu-l mai recunoștea absolut deloc.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s