Cum am fost deocheat.
Pentru că în noaptea asta nu am chef de scris la roman am de gând să stau şi să vă povestesc cum am fost deocheat în Reghin.
Dacă totul merge bine mâine după ce beau cafeaua am să vă povestesc aventurile mele din primăvară în oraşul meu natal.
Nu prea multă după cum m-am convins azi dimineaţă.
O tânără fată, prietenă cu mine pe facebook, m-a rugat la ora 20,30 să acord un interviu unei prietene de-a ei care are un blog. Am acordat anul ăsta vreo zece interviuri şi la toate am întâlnit cam aceleaşi întrebări. Fără să vreau am fost nevoit să dau cam aceleaşi răspunsuri. Dacă te întreabă cineva într-un interviu care este cartea care te-a îndemnat să scrii nu poţi să spui într-un interviu că este vorba „Cei trei muşchetari” şi în altul că este de fapt „Critica raţiunii pure”! .
Nu i-am răspuns din cauză că în ultimul timp, chiar dacă calculatorul rămâne deschis, nu petrec foarte mult timp în faţa lui. A doua zi dimineaţă am văzut că după ceva mai puţin de trei ore tânăra scriitoare şi-a pierdut răbdarea şi mi-a răspuns că în acest caz n-am decât să-mi iau singur interviul.
Mă întreb care ar fi fost destinul acestei tinere fete dacă ar fi trăit în vremurile în care aşteptai cu săptămânile o scrisoare de răspuns sau cu lunile o veste de la poşta redacţiei. Probabil că ar fi avut părul alb încă de la 20 de ani.
Încă sunt plin de regrete că nu am fost mai prompt: aş fi avut anul cel mai bogat în interviuri de până acum – unsprezece în loc de zece 🙂
Sergiu Somesan 