Cum era să fiu mort
Despre şcoala românească de azi au vorbit alţii mai bine şi mai la obiect decât aş putea să o fac eu. Am să vă povestesc o întâmplare reală ca să vedeţi cât de ciudat pate fi interpretat uneori ceea ce li se predă copiilor la şcoală.
Lucrul acesta m-a făcut să îmi dau seama despre modul mecanic în care sunt îndoctrinaţii copii de azi. Poate părea umoristic la prima vedere, chiar am râs cu toţii când am fost confruntaţi cu el, dar o privire mai atentă vedem că este ceva trist. Foarte trist. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că o fetiţă din clasa a şasea m-a crezut mort.
Unor prieteni de familie l-am dat, cu autograf, aproape toate cărţile pe care le-am publicat de-a lungul timpului. La un moment dat a sosit la ea în vizită o nepoată, să-şi petreacă vacanţa de vară, şi am rămas încântat când mi s-a spus că în ciuda vârstei fragede le citeşte cu interes.
Încântarea mea s-a transformat în cu totul altceva în momentul în care am făcut prima vizită la ei pentru că fetiţa când a dat cu ochii de mine s-a albit la faţă, a scos un ţipăt şi a zbughit-o din cameră.
După câtva timp a revenit la îndemnurile mătuşii ei, am făcut cunoştinţă dar mai apoi tot nu îşi lua ochii de la mine. „Somată” în cele din urmă să ofere o explicaţie ciudatei ei comportări a spus aproape în şoaptă cu ochii la mine: „dar el este viu!”
A durat câteva minute până să ne dăm seama despre ce anume este vorba: la şcoală se preda într-un mod atât de mecanic despre scriitori aşa că biata fetiţă a reţinut că scriitori s-au născut la data cutare şi au murit după o lungă suferinţă la data cutare. Faptul că a întâlnit un scriitor care nu se supunea acestei reguli a făcut-o să creadă că a întâlnit o fantomă.
A trebuit să îmi petrec următoarea jumătate de oră lăsându-mp ciupit de toţi cei prezenţi şi să mă prefac încântat atunci când exclamau: „da măi e viu!”.
Norocul lor este că s-au oprit înainte de a găsi alte metode mai dinamice să le arăt că sunt viu.
Sergiu Somesan 