Un mic fragment din viitorul roman… aşa cum l-am scris, necorectat şi nerevizuit. Mai e timp pentru asta după ce îl termin.. dacă îl termin 🙂
„Se întrerupse din gânduri când îşi dădu seama că poteca care ducea spre ieşirea din parc era blocată de trei bărbaţi. Erau rufoşi şi parcă îi erau vagi cunoscuţi de pe la containerele de gunoi în care mai scotoceau uneori.
— Ia te uite ce cadou am primit astă seară Gogule, spuse unul din ei cu voce răguşită şi făcu un pas spre ea. Prospătură, mă.
— Prospătură, prospătură dar vezi că e înarmată., răspunse unul dintre cei din spatele lui.
— Ce înarmată mă, tu nu vezi că nu are decât o nuia?
— Păi da, începu celălalt să râdă. Dar dacă eşti rău te bate cu ea la fundul gol.
Marina privi disperată în stânga şi în dreapta dar nu erau decât tufişuri dese pe unde nu ar fi putut să fugă.
Îi veni să plângă şi se încordă gândindu-se cu înfrigurare ce să facă.
Simţi o apăsare uşoară pe umărul drept şi îngrozită dădu să se întoarcă spre ceea ce credea că este o nouă ameninţare dar auzi o voce calmă şi baritonală care îi spuse:
— Nu te mişca prinţesă!
Începu să tremure şi încercă să privească în jur să vadă unde ar fi putut fi prin preajma ei o prinţesă dar nu îndrăzni.
Deoarece simţi tremurul ei cel din spate adăugă:
— Te rog…
În acelaşi timp văzu cu coada ochilor că ceea ce o apăsa pe umăr era tija unei săgeţi al cărui vârf triunghiular şi ascuţit era la vreo treizeci de centimetri în faţa ochilor ei.
Ar fi vrut să întoarcă capul să se uite dar îi era frică de ceea ce avea să vadă. Oricum, indiferent cine ar fi fost fu zărit şi de cei trei din faţa ei care îşi schimbară imediat atitudinea:
— Hei gagiule stai blând, noi doar glumeam, spuse primul dintre ei şi au fost ultimele lui cuvinte pentru că vârful săgeţii ţâşni cu un şuierat uşor pe lângă urechile ei şi se opri în gâtul omului.
— Hei, ce dracu crezi că faci? întrebă al doilea din ei dar cu aceeaşi viteză o săgeată i se înfipse şi lui în piept.
Al treilea vagabond nu mai stătu să întrebe nimic ci cu o viteză pe care nu i-ai fi putut-o bănui se întoarse şi vru să fugă. Oricum nu putea fugi mai repede decât săgeata care îl ajunse după primul pas şi îl trânti alături de ceilalţi.
Marina respiră greu şi încă se întreba ce să facă când auzi în spatele ei o mişcare şi făcându-şi curaj în cele din urmă se întoarse. În spatele ei era cel mai masiv bărbat care îi fusese dat vreodată să vadă. Şi nu atât masivitatea lui o uimi cât faptul că stătea cu un genunchi îndoit şi cu capul plecat. Sprijinise arcul uriaş de pământ şi dincolo de masivitatea lui, aşa cum stătea plecat îi zări doar părul bogat care îi împodobea chipul care îi era bine acoperit de o glugă. Cap care era cam la înălţimea ei deşi era cu un genunchi la pământ. Hainele, atât cât putea vedea din ele păreau că făceau parte din recuzita unui teatru dar nu putea vedea mai multe pentru că îi auzi iar vocea baritonală:
— Îmi cer iertare prinţesă că ai fost nevoită să vezi aşa ceva dar s-au mişcat prea repede altfel nu ar fi ajuns deloc în faţa măriei tale.”
Sergiu Somesan 