În aşteptarea lui Mesia

O povestire după care sper să se facă cândva un scurt film… sau măcar să ajungă în manualele de clasa a X. Suntem în mileniul III şi ar fi cazul ca literatura SF să ajungă obiect de studiu în liceu.

 

În aşteptarea lui Mesia

 

de Sergiu Someşan

 

 

 

Cu o şiretenie de care numai animalele şi copiii mici sunt în stare, în cele din urmă Laura m-a dus de mână până în faţă la Modarom fără să îmi dau nicio clipă seama că, de fapt, sunt dus de nas şi că asta fusese ţinta ei de la bun început.

Era una din zilele fericite în care o luam eu, nu bona, de la şcoală, aşa că ne permiteam o mică plimbare, mai ales că toamna ne răsfăţa cu una din ultimele zile însorite ale ei.

Laura era elevă în clasa a doua şi avea şcoala în curtea Honterus, chiar în umbra Bisericii Negre. Ca să ajungem acasă – locuiam pe strada Nisipului de Sus – trebuia să mergem pe sub umbra impunătoare a bisericii, să trecem pe lângă maternitatea unde se născuse în urmă cu opt ani apoi, după alte câteva sute de metri, ajungeam acasă, pe strada Nisipului de Sus. Un drum de nici un kilometru, pe care îl parcurgeam de obicei la pas în timp ce îmi povestea ce se mai întâmplase pe la şcoală.

De data asta, chiar înainte să facem la stânga, Laura mi-a strâns degetul de care mă ţinea şi mi-a spus de parcă atunci i-ar fi venit ideea:

— Tati, hai să facem o plimbare pe Republicii.

La privirea mea întrebătoare a ridicat din umeri şi a răspuns:

— Nu vreau nimic, dar n-am mai fost demult pe-acolo.

Am strâns din dinţi şi i-am zâmbit cât am putut de larg, apoi am luat-o prin Piaţa Sfatului, spre Republicii. Durerea mea era mai veche şi încă nerezolvată şi nici nu ştiam cum aveam să o rezolv în viitor.

Cum să-i explici unui copil de numai opt ani că după moartea unui părinte veniturile familiei se înjumătăţesc şi lucruri altădată fireşti, acum devin imposibile. Adică, mai exact, cum poţi să adaugi la durerea de a-şi fi pierdut mama faptul că-i este interzis un lucru atât de banal ca un meniu la McDonald’s?

În timp ce intram pe strada pietonală a Braşovului, am numărat în gând banii pe care-i mai aveam în buzunar şi-am hotărât că o oprire la McDonald’s nu avea să-mi facă o gaură chiar atât de mare în strâmtoratul meu buget.

Am privit spre Tâmpa şi i-am arătat culorile aurii în care se îmbrăcase muntele, apoi am spus ca din întâmplare:

— Precis vrei tu ceva de pe Republicii…

Cum ea a scuturat doar din cap, am insistat:

— Poate c-ar trebui să intrăm la McDonald’s… n-am mai fost demult.

A clătinat în continuare din cap:

— Zău că nu vreau nimic, tati. Vreau doar să ne plimbăm.

Am trecut pe lângă McDonald’s, am trecut fără să ne oprim chiar şi pe lângă magazinul de cristale unde se oprea să admire strălucirile violete ale ametistelor expuse în vitrină.

Nici măcar n-a zâmbit când i-am spus la fel ca altădată:

— Când o să câştigăm la loto, o să cumpărăm toată vitrina asta numai pentru noi.

Mergea repede, încercând să pară nepăsătoare, spre o ţintă numai de ea ştiută.

Când am ajuns aproape de capătul străzii, am dat să ne întoarcem, dar ea m-a tras uşor de mână:

— Să mai mergem puţin, tati. Vreau să mă uit în vitrină la Modarom.

Pe vremuri, Modarom-ul fusese o clădire emblematică pentru Braşov, unde veneau până şi femei din capitală să-şi cumpere hainele. După o vreme, ca tot ce ţine de modă, farmecul firmei a trecut şi s-a transformat într-un magazin de bijuterii, dar nici aşa n-a rezistat prea mult şi s-a transformat apoi în filiala unei bănci străine. Când banca-mamă a dat faliment, s-a închis şi sucursala, dar acum zău că nu mai ştiam ce anume era acolo.

— Ce magazin au mai deschis acum la Modarom? am întrebat eu şi speram să nu-mi răspundă că un magazin de jucării, pentru că jucăriile sofisticate din ultimul timp costau de obicei cam cât o jumătate de salariu. Şi n-aveam salariul chiar mic.

Cum a întârziat cu răspunsul, m-am oprit şi am privit-o întrebător.

N- a zis nimic, ci doar a arătat spre vitrinele luminate ale magazinului unde, la o primă privire, părea că o mulţime de manechine fixează cu ochi goi strada. Abia când ne-am mai apropiat câţiva paşi mi-am dat seama că erau roboţi. Am vrut să o smucesc pe Laura şi să ne îndepărtam, dar văzându-i privirea rugătoare am renunţat.

— Ştiu că nu putem cumpăra unul, tati, dar putem măcar să-i privim?

Cu sufletul îndoit m-am apropiat împreună cu ea de vitrine. La începutul anului şcolar, când trecuse în clasa a doua, am avut o lungă discuţie pe tema asta, atunci când mi-a spus că toţi colegii ei de clasă îşi cumpăraseră câte un robot şi cei mai mulţi erau folosiţi de către părinţii lor ca să-i ducă şi să-i aducă de la şcoală.

Cu creionul pe-o hârtie am făcut şi refăcut calculele în faţa ei. Deşi aveam un salariu bunicel, atunci când adunam toate cheltuielile nu mai rămâneam cu aproape nimic. Dar ce-i punea capac era faptul că-i dădeam doamnei Magda, bonei fetiţei, 500 de euro, deşi singurul lucru pe care-l făcea era că o lua pe Laura de la şcoală şi-i dădea la prânz de mâncare. Dar eram mulţumit că o găsisem şi pe ea, pentru că cele mai multe bone cereau aproape dublu.

— Dacă am lua un robot am putea renunţa la doamna Magda, a propus ea. Robotul lui Sorin îi face şi de mâncare şi-l ajută şi la lecţii.

— Doamna Magda nu ştie să mă ajute la lecţii, a continuat ea.

Am dat încăpăţânat din cap şi i-am arătat foia de hârtie.

— Şi nici nu-mi place cum găteşte, a supralicitat ea atunci, dar eu am clătinat în continuare încăpăţânat din cap. Roboţii nu îmi trezeau nicio încredere, deşi uneori îmi dădeam seama că exageram cu temerile mele.

Doamna Magda era o bătrână pensionară care abia se putea ajuta pe sine la mers, nicidecum să o ajute pe fetiţă la lecţii, dar nu aveam deloc încredere să-mi las fetiţa pe mâna unui robot. Asta cu toate că, pe la orele prânzului, străzile Braşovului se umpleau de roboţi care duceau de mână elevii din clasele mici spre casă.

Cu speranţa că n-a uitat mica lecţie de economie politică, m-am apropiat de vitrinele clădirii rotunde unde, privind în zare, ni se etalau în toată splendoarea lor roboţii. Dacă n-ar fi avut triunghiul roşu de pe frunte, ar fi putut trece foarte uşor drept bărbaţi adevăraţi. Probabil că acum erau scoşi din funcţiune, pentru că nu făceau nicio mişcare şi tocmai din cauza asta atunci când, dând roată vitrinelor, am văzut pe unul din ei cum stă comod într-un fotoliu şi citeşte, ne-am oprit uimiţi.

Am privit în jur prin vitrine, dar era singurul care părea pornit şi am simţit cum fetiţa mă trage surescitată de mână:

— Tati, priveşte! Mi-a făcut cu ochiul.

Mi-am întors privirea spre robotul care lăsase cartea pe margine fotoliului şi ne privea zâmbitor. Am privit şi eu curios cartea de pe margine fotoliului. Deşi lumina bătea dintr-o parte, se vedea clar titlul, scris cu litere aurii, al celei mai citite cărţi din lume – Biblia.

Nu am apucat să mă mir prea mult de asta pentru c-am văzut un afiş aşezat chiar la baza fotoliului, care anunţa cu litere mari că robotul se vinde cu o reducere de 50% şi inima mi-a tresărit: dacă preţurile roboţilor erau tot cele din ziua când efectuasem cu Laura calculele, un robot la jumătate din preţ ar fi fost accesibil chiar şi pentru noi.

— Tati, nu vreau să cumpărăm niciun robot, dar putem măcar să intrăm şi să-i vedem?

Am strâns-o în braţe fără să spun nimic, sub privirea curioasă a robotului şi, în cele din urmă, am intrat în magazin.

Aşa cum m-am aşteptat era gol, noi fiind singurii clienţi, lucru normal până la urmă, ţinând seama că roboţii nu erau lucruri pe care să ţi le cumperi în fiecare zi.

Am fost întâmpinaţi de un vânzător între două vârste, care ne-a poftit cu un gest larg să privim în jur la mulţimea de roboţi aşezaţi peste tot, asemenea unor manechine.

Înainte de-a apuca să spună ceva, fetiţa mea, cu o dezinvoltură pe care nu i-o cunoşteam, l-a întrebat pe vânzător:

— Nu vă supăraţi… pot să mă duc să mă uit la el? şi, deşi îi spusesem de nenumărate ori că nu este frumos să facă aşa ceva, degetul ei arătător se aţinti spre robotul amator de lectură din vitrină.

— Sigur că da, domnişoară… îi zâmbi larg vânzătorul. Poţi chiar să iei loc lângă el dacă vrei. Fotoliul este destul de mare să vă încapă pe-amândoi.

— Robby, fă-i loc domnişoarei lângă tine, strigă spre robot şi acesta luă Biblia de pe marginea fotoliului şi-i arătă Laurei locul de lângă el.

Cu o grabă suspectă, fetiţă uită de noi şi se aşeză lângă robot. N-am avut timp să privesc mai mult pentru că vânzătorul mă pofti să iau loc la o masă şi scoase un dosar.

— Văd că fetiţa dumneavoastră este interesată de Robby, aşa că am să vă arăt ce oportunitate minunată ar fi pentru dumneavoastră dacă l-aţi cumpăra.

— Nu sunt hotărât să cumpăr niciun robot. Am venit doar să ne uităm…

Am privit amândoi spre fetiţa şi spre robotul care păreau prinşi într-o discuţie animată, dar erau totuşi prea departe pentru a auzi ce-şi spun.

Vânzătorul clătină cu îndoială din cap, dar nu spuse nimic şi eu am întrebat:

— Am văzut că robotul acela se vinde cu o reducere de cincizeci la sută. E defect?

— Nici vorbă, se apără vânzătorul. Aş zice că dimpotrivă… este vorba de un robot dintr-un lot experimental, cu multiple îmbunătăţiri. L-am primit săptămâna trecută din Israel…

M-am încruntat pentru că nu pricepeam, aşa că am întrebat:

— Păi, dacă este atât de bun, de ce-l vindeţi la jumătate din preţ?

Vânzătorul ridică din umeri şi arătă spre robot, apoi întrebă:

— Aţi văzut ce carte citeşte?

— Mi s-a părut că este Biblia.

— Chiar Biblia este şi asta explică totul.

Am privit spre robot, apoi iar spre vânzător şi-am spus:

— Iertaţi-mă, dar tot nu înţeleg.

— E simplu, spuse trist vânzătorul. Robotul care citeşte Biblia a devenit un fel de vedetă în oraş şi vestea a ajuns până la Episcopie. Am fost vizitaţi deja de un protopop şi un episcop şi în curând ne aşteptăm ca şi Preafericitul să ne onoreze cu prezenţa lui ca să ne certe. Protopopul ne-a explicat clar că un robot care citeşte Biblia este o blasfemie şi un lucru urât în faţa lui Dumnezeu, aşa c-ar fi mai bine să scăpăm de el.

Scăzu şi mai mult vocea şi se aplecă spre mine:

— Dacă nu-l vindem până la vizita Preafericitului, vom fi nevoiţi să-l dăm la casare, pentru că nu-l putem returna nici fabricii producătoare, datorită contractului semnat la achiziţionare.

Am privit spre robot şi spre Laura care păreau că se înţeleg foarte bine şi-am întrebat:

— Păi, de ce nu-i interziceţi pur şi simplu să mai citească aşa ceva?

Vânzătorul oftă şi ridică din umeri:

— Pentru că luna trecută România tocmai a semnat „Declaraţia privind drepturile şi libertăţile roboţilor”.

Am rumegat bine informaţia, mai ales că citisem şi eu câte ceva despre ea, apoi am întrebat:

— Păi, şi de ce credeţi că-mi convine să cumpăr un robot care citeşte toată ziua Biblia? Chiar dacă-l iau la jumătate de preţ…

— Nici vorbă de aşa ceva, domnule. Dacă-l cumpăraţi, o să vedeţi ce conţine contractul: ordinele şi necesităţile familiei dumneavoastră au prioritate, iar dacă-i rămâne timp liber, va putea să citească şi din Biblie. Dacă nu-i rămâne timp, asta e…

Dinspre fotoliu s-a auzit râsul cristalin al fetiţei mele şi mi-am adus aminte că de multă vreme n-am mai auzit-o râzând atât de veselă. Râsul acela m-a făcut să mă hotărăsc să fac orice efort ca să-i cumpăr robotul, dar pentru vânzător am păstrat aceeaşi figură nehotărâtă.

— Este un robot multifuncţional, continuă el să-şi laude robotul. Poate la fel de bine lucra în grădină şi efectua micile reparaţii casnice, ca să nu mai vorbesc de cele un milion de reţete pe care le are înglobate în memorie. Soţia dumneavoastră va fi încântată, fără îndoială…

— Soţia mea este moartă de peste un an, i-am comunicat sec.

— Condoleanţele mele, domnule, dar asta înseamnă că vă poate fi de ajutor cu atât mai mult, pentru că nu numai că ştie reţetele, dar le şi poate pregăti. Spre deosebire de alţi roboţi, ăsta chiar ştie să cureţe ceapă, morcovi şi cartofi şi să pregătească o mâncare pe cinste.

Se aplecă peste masă şi calculând repede spuse:

— Uitaţi-vă aici! Dacă vreţi cu adevărat să-l luaţi, aveţi de plătit doar o rată de 300 de euro pe lună şi în trei ani aţi scăpat de griji.

Văzându-mă ezitând, scoase ultima carte:

— Pentru că vă văd interesat, uite cum propun să facem: semnăm acum un contract de închiriere de o săptămână pe o sumă simbolică – să zicem un euro pe zi – şi, dacă nu vă place cum se comportă în aceste şapte zile, îl aduceţi înapoi fără nicio problemă.

Am privit spre fetiţă cum se uita la robot cu ochii strălucind şi aveam o bănuială că robotul nu avea să mai vadă Modarom-ul decât pe dinafară, în zilele când urma să o plimbe pe fiică-mea.

În cinci minute contractul de închiriere a fost semnat şi, după ce am plătit cei şapte euro, m-am apropiat de cei doi de pe fotoliu.

— Mergem? am întrebat eu, şi Laura şi-a ridicat ochii plini de speranţă spre mine.

Am zâmbit şi-am spus:

— Deocamdată îl luăm pentru şapte zile şi, dacă se comportă bine, o să-l păstrăm de tot.

În timp de fetiţa mea mă îmbrăţişa bucuroasă, simţind privirile uşor amuzate ale robotului aţintite asupra mea, am precizat uşor ruşinat:

— Vreau să spun… dacă vă înţelegeţi bine…

— O să ne înţelegem, tati, ai să vezi că o să ne înţelegem.

Am ieşit în lumina puternică de-afară şi, cu o uşoară urmă de gelozie paternă, am văzut cum fetiţa mea apucă degetul mijlociu al robotului, exact cum făcuse până astăzi cu mine, şi o pornesc înaintea mea. O clipă mi-a fost frică să nu pară caraghioşi, dar apoi, văzând mulţimea de copii din clasele mici cum merg ţinând de mână roboţii, mi-am dar seama că în curând ar fi devenit ea caraghioasă dacă NU ar fi avut un robot pe care să-l ţină de mână.

 

 

*

 

 

Drumul spre casă a durat mai mult decât altădată, şi asta pentru că Laura se oprea încântată la fiecare vitrină de pe strada Republicii care ne atrăsese nouă atenţia altădată. Mergeam cu un pas în urma lor şi aproape nu-mi venea să cred cum se schimbase viaţa noastră în doar câteva minute. Privind la fetiţa care sporovăia încântată cu Robby mi-am dat seama că făcusem o mare nedreptate prin refuzul meu încăpăţânat de a accepta roboţii în viaţa noastră. Când am ajuns acasă am deschis portiţa care ducea spre curtea prin care aş fi vrut să trecem cât mai repede, ca să nu se vadă cât este de neîngrijită. Laura era obişnuită cu ea aşa cum era, iar Robby nu părea să bage de seamă.

Deşi eram curios să văd cum se va integra robotul în viaţa noastră, trebuie să admit că a făcut-o mai uşor decât mi-aş fi închipuit. După ce-am intrat, iar Laura şi-a aruncat într-un colţ ghiozdanul şi s-a schimbat de uniformă, Robby ne-a întrebat:

— Doriţi să vă pregătesc ceva de mâncare?

Văzând că nu  spunem nimic, deşi răspunsul nostru era mai mult decât evident, Robby păru să zâmbească uşor şi întrebă iar:

— Aveţi vreo preferinţă sau mă lăsaţi să improvizez?

Am schimbat o privire lungă cu fetiţa, apoi am spus:

— Dă-i drumul şi simte-te ca acasă, Robby. Uimeşte-ne!

După ce-a intrat în bucătărie, Laura şi cu mine am schimbat o privire complice. Chiar să fi vrut, robotul n-ar fi avut cu ce să ne uimească fiindcă n-avea ingredientele necesare. De obicei cumpăram cele necesare mesei în drum spre casă, dar luaţi cu Robby, azi am uitat s-o facem. Iar cămara noastră era destul de spartan dotată cu provizii. Mâncarea noastră de bază erau cartofi prăjiţi cu ochiuri, pe care o asezonam de fiecare dată cu o salată de legume. Nici doamna Magda nu era cu mult mai creativă când venea vorba de mâncare. La meniul nostru obişnuit mai adăuga, din când în când, o supă rapidă gătită din plic.

L-am auzit trebăluind cu zgomot prin bucătărie şi înainte de-a apuca să ne plictisim, a apărut c-un castron din care ieşeau aburi apetisanţi.

— Supă de raţă cu găluşte, a anunţat el cu mândrie, aşezând castronul în faţa noastră cu gesturi de mare şef de sală.

A adus şi două farfurii şi le-a umplut cu mişcări experte, apoi a spus:

— Dacă doriţi, pentru confortul dumneavoastră, pot să-mi pun şi eu o farfurie şi să iau loc lângă dumneavoastră, dar…dacă nu vă supăraţi, aş prefera să mă ocup de desert.

Văzând că nu răspundem a dat să intre iar în bucătărie, dar l-am oprit:

— Robby… unde ai găsit de carne de raţă?

Nu ştiam să mai avem aşa ceva în frigider, dar parcă nici nu-l vedeam pe robot fugărind raţele vecinilor ca să ne facă nouă rost de mâncare.

Robby zâmbi îngăduitor şi spuse:

— În congelator am mai găsit o jumătate de raţă. Am verificat-o şi era încă în termenul de garanţie.

A mai aşteptat câteva momente, apoi văzând că nu mai spunem nimic, s-a întors iar în bucătărie, lăsându-ne să savurăm supa.

— Chiar dac-ar fi vorba numai de supa asta şi robotul nostru tot îşi merită fiecare bănuţ dat pe el, am spus eu după o vreme. Supa asta chiar e minunată.

Ferm convins de asta, am considerat că merită să-l laud, mai ales că vedeam cum se luminează ochii fetiţei mele la orice laudă pe care i-o aduc robotului, de parc-ar fi fost meritul ei personal. Şi, dacă mă gândesc bine, la urma urmei poate chiar aşa era.

Felul doi a fost un adevărat festin: piept de raţă cu portocale.

— Din aceeaşi raţă, explică Robby în timp ce tăia cu dexteritate carnea de pe platou, aranjând-o artistic în farfuriile noastre.

— În mod normal n-aş recomanda ca şi felul unu şi felul doi să fie preparat din acelaşi tip de carne, dar raţa, prin textura ei deosebită, se pretează la aşa ceva. Ca să nu mai zic că n-am găsit altceva…

— Am înţeles, am spus eu cu ochii la feliile de carne aşezate în faţa mea. De mâine îţi las bani şi-am să te rog pe tine să te ocupi de aprovizionare.

— Vă mulţumesc, domnule, spuse el, apoi ne-a lăsat în pace să-i degustăm capodopera culinară, îndreptându-se iar spre bucătărie de unde reveni după câteva minute aducând un platou plin cu clătite.

— Dulceaţă pentru clătite n-am găsit decât de afine şi de nuci verzi. Vă las pe dumneavoastră să alegeţi.

Am privit spre fetiţă şi de comun acord am ales afinele. Nu mai auzisem până atunci de clătite cu dulceaţă de nuci verzi şi nu eram  dispus să le încerc acum. Robby a simţit parcă reţinerea mea şi, în timp ce punea cu dexteritate dulceaţa în clătite apoi le împăturea, explică:

— Ştiu că vi se pare curioasă asociaţia dintre clătite şi dulceaţa de nuci, dar în Turcia şi Azerbaidjan sunt renumite şi vă recomand să încercaţi data viitoare.

Am încuviinţat din cap cuprins de o uşoară somnolenţă:

— Promit să le încercăm, Robby, dar acum ar fi bine să taci, pentru că nu sunt sigur că te putem urmări…

Robotul se înclină politicos şi începu să strângă masa în linişte. Nici eu, nici Laura nu spuneam nimic, dar schimbam priviri apreciative între noi atunci când credeam că robotul nu ne poate vedea.

Puţin mai târziu, în cursul după-amiezii, după ce fetiţa îşi terminase de făcut lecţiile, robotul s-a apropiat de mine. Stăteam pe terasă şi mă bucuram de ultimele raze ale soarelui în timp ce încercam să lucrez pe laptop.

Aşteptă un timp în linişte, apoi profită de un moment de pauză şi vorbi:

— Poate n-ar trebui să vă spun asta, dar adevărul este că mă simt bine în familia dumneavoastră şi aş vrea să pot rămâne aici.

L-am văzut că ezită şi l-am îndemnat să continue.

— L-am auzit pe şeful de magazin spunându-i vânzătorului că poate merge cu reducerea până la 40% din preţul iniţial, numai să scape de mine până nu vin iar cei de la biserică. Cred că asta v-ar putea fi de folos în obţinerea unui preţ mai bun…

Într-adevăr, mi-a fost de folos. A doua zi am cumpărat robotul la doar 40% din preţul din ofertă şi-am renunţat la serviciile doamnei Magda.

*

 

 

Robby s-a integrat mai bine decât aş fi putut spera în familia noastră. Mărturisesc că la început am fost tentat să mă ţin după ei câteva zile, dar am renunţat după prima zi, când robotul mi-a explicat că are un program sofisticat de recunoaştere a persoanelor, chiar şi pe baza unor imagini parţiale. Programul acesta a fost implementat pentru a sesiza o eventuală tentativă de răpire prin recunoaşterea feţelor care apar în mod repetat pe traseul lor. Cu atât mai mult robotul recunoştea o faţă aflată deja în baza lui de date. Nu s-a pronunţat niciun nume, nu s-a spus nimic mai mult, dar eu, pricepând despre ce anume este vorba, m-am lăsat păgubaş să o mai fac pe detectivul.

Totuşi, o discuţie pe această temă a avut loc chiar în zilele următoare când, dorind să-mi iau un pahar de suc, l-am găsit în bucătărie unde citea concentrat Biblia.

A pus repede Biblia deoparte şi s-a ridicat politicos în picioare cât timp eu mi-am băut sucul.

— Robby, aş vrea să discut ceva doar cu tine, dar poate că ar fi mai bine să mergem afară. N-aş vrea să ne audă fetiţa.

A lăsat Biblia pe masă şi m-a urmat în mica grădină pe care o aveam în spatele casei. Era o grădină mică, de numai câteva sute de metri pătraţi, cu un pământ mai degrabă nisipos în care soţia încercase, când încă mai trăia, să cultive câteva legume şi un strat de trandafiri. Planta trandafiri de toate culorile şi soiurile, astfel că aducea zilnic câte un buchet din straturile ei, pe care îl punea într-o vază, în sufragerie. Era într-un fel amprenta ei şi, când ajungeam acasă şi mă întâmpina mirosul proaspăt de trandafiri, ştiam că totul era în regulă. Chiar şi acum, deşi erau neîngrijiţi, tot mai se iţea de ici de colo câte un trandafir târziu, pregătit parcă să înfrunte vitregiile toamnei. Unul galben, deşi era pe jumătate ofilit, se ridicase cu o palmă desupra celorlalţi, parcă hotărât să înfrunte de unul singur toamna.

Văzând că privesc spre straturile de trandafiri năpădite de buruiene, Robby spuse:

— Dacă vreţi, mă pot ocupa de grădină… să o aduc într-o stare acceptabilă. Anul asta nu voi reuşi să fac mare lucru, dar la primăvară nu o să mai recunoaşteţi…

Am privit spre casă, dar uşa de la intrare rămânea închisă, semn că fetiţa încă nu ne simţise lipsa, preocupată cum era de jocul ei în reţea cu colegele de clasă.

— Poţi să faci şi asta, Robby, dar nu de asta te-am adus aici. Vreau să te întreb dacă nu cumva din cauza credinţei tale poate apărea cumva o contradicţie între ceea ce simţi şi ceea ce ai putea fi obligat să faci.

Robotul mă privi serios drept în ochi, apoi ridică din umeri:

— Mi-e teamă că nu vă înţeleg, domnule.

Am încercat să-mi ordonez ideile care mă frământau de câteva zile şi-am spus în cele din urmă:

— Uite, din ce am aflat eu despre oamenii evlavioşi, ştiu că sunt buni la suflet şi iertători cu semenii lor…

— În general aşa este, domnule, spuse robotul, dar tot nu părea foarte lămurit.

— Mă întreb dacă şi la roboţi e valabil principiul ăsta?

— Cred că da, domnule. Dar tot nu înţeleg.

Am privit iar spre casă, dar cum nu se vedea nici o mişcare am continuat:

— Păi, mă gândesc că, dacă vreodată fetiţa mea este în pericol din cauza vreunui om, nu cumva tu, împins de bunătatea ta creştină, ai ezita să sari în apărarea ei din cauza convingerilor tale religioase… ştii… din grija de a nu-i face rău acelui om…

Hohotul de râs al lui Robby mi s-a părut de-a dreptul uman. O clipă chiar am crezut că vrea să mă bată liniştitor pe umăr, dar în cele din urmă după ce s-a oprit din râs a redevenit serios:

— În nici un caz nu s-ar putea întâmpla aşa ceva, domnule. Şi ştiţi de ce?

Am clătinat din cap, iar el a continuat:

— Chiar şi cel mai zelos credincios îşi aduce aminte de vorbele Domnului nostru Iisus Hristos: „Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului” şi, de obicei, le şi respectă…

Cum relaţia mea cu Biserica era mai degrabă formală, genul ăsta de exprimare îmi era complet necunoscut şi probabil că se vedea pe faţa mea, pentru că Robby a adăugat:

— La un moment dat, pentru a-l pune în încurcătură pe Iisus, fariseii au venit şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce crezi? Se cuvine sau nu să plătim tribut Cezarului?” Iisus, care îi cunoştea bine, i-a întrebat: „Pentru ce vreţi să mă ispitiţi, făţarnicilor?”, „Arătaţi-mi banul de aur pe care îl folosiţi ca să plătiţi tributul!” Aceştia i-au adus un ban de aur care avea gravat pe o parte chipul Cezarului şi i-a întrebat: „Al cui este chipul de pe această monedă? — Al Cezarului, Învăţătorule. Şi el le-a răspuns aşa: „Daţi atunci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”

Robby a rămas tăcut aşteptând ca cele spuse de el să mă pătrundă şi, într-un fel sau altul, să mă limpezească, dar mie pilda asta, pe care mi-o aminteam vag din clasele mici, când încă mai făceam religia la şcoală, nu mă linişti absolut deloc.

Am ridicat din umeri şi i-am spus:

— Tot nu înţeleg. Din câte-mi aduc aminte din explicaţiile profesoarei mele de religie, asta însemna că oamenii trebuie să-şi plătească mai întâi impozitele şi abia pe urmă celelalte obligaţii către biserică. Cu ce ar ajuta-o asta pe fata mea dacă ar fi atacată?

— Nici vorbă, spuse Robby abrupt şi parcă puţin supărat. Este o explicaţie simplistă şi simplificatoare. De fapt înseamnă că „cele ale Cezarului” se referă la lucrurile lumeşti, care trebuie şi ele îndeplinite pentru că trăim în mijlocul lumii, dar asta fără a-l uita pe Dumnezeu. Adică, deşi porunca a şasea spune „Să nu ucizi!”, vreau să fiţi convinşi că n-aş ezita nici măcar o clipă să ucid pe cineva, dacă i-ar pune viaţa Laurei sau pe-a dumneavoastră, în primejdie. Aş lua asupra mea păcatul ăsta…

Tăcu preţ de câteva clipe lungi, apoi adăugă aproape în şoaptă:

— De fapt, cred că asta aţi vrut să mă întrebaţi de la bun început.

Am încuviinţat tăcut din cap şi ne-am întors în casă, unde Laura fredona învârtindu-se bucuroasă prin cameră, cu caietul de aritmetică în braţe.

— Să ştii, tati, că metoda lui Robby, prin care m-a pus să desenez pătrăţele şi dreptunghiuri ca să rezolv problemele, este minunată… absolut minunată.

Robby a ridicat din umeri şi-a spus:

— Pentru copiii mici se pare că este mult mai uşor să asocieze numerele formelor geometrice. O să-i prindă bine şi mai târziu, când o să treacă la geometrie.

Cum n-am spus nimic, s-a înclinat şi-a plecat spre bucătărie, pregătindu-se iar să ne regaleze cu ceva feluri de mâncare exotice. Exotice pentru felul nostru modest de-a mânca până să apară el în viaţa noastră.

 

*

Viaţa noastră a început să se organizeze încetul cu încetul, sub influenţa discretă a lui Robby. Multe lucruri am început să le facem altfel, fără îndoială mai bine şi mai organizat, astfel că am câştigat o mulţime de timp suplimentar pe care să-l petrec cu fetiţa.

Din vechea mea spaimă, că religia îi va consuma robotului prea mult din timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice nouă, n-a mai rămas nici urmă. E adevărat că l-am surprins de câteva ori noaptea, când mă duceam în bucătărie să-mi pun un suc sau un pahar cu lapte, stând pe un scaun şi citind din Biblia lui. Odată, în timp ce aşteptam să mi se încălzească laptele, l-am întrebat:

— Cum se poate ca tu, care ai în memoria ta un milion de reţete din toată lumea, nu ţi-ai putut găsi un colţişor în ea unde să memorezi Biblia, dacă tot îţi place atât de mult s-o citeşti?

A zâmbit aşa cum făcea când era nevoit să-mi explice un lucru care lui i se părea foarte evident, apoi a spus:

— Să ştiţi că am memorat zeci de traduceri din Biblie, am memorat Tora, chiar şi Coranul. Deci, practic, n-aş avea niciun motiv să-i mai recitesc versetele. Nu ştiu prea bine cum să vă explic, dar îmi dă o stare de bine şi, atâta vreme cât nu vă deranjează sau nu impietează asupra sarcinilor mele uzuale, aş prefera ca, din când în când, să mai citesc din ea.

Am dat din cap aprobator, dar eram frământat de altă problemă şi, în cele din urmă, l-am întrebat:

— De fapt, încă de la început am fost curios să aflu: cum s-a stârnit în tine această… credinţă, ca să zic aşa.

Robotul ascunse Biblia în buzunarul de la piept apoi vorbi:

— Să ştiţi că nu sunt nici eu foarte bine lămurit, dar, încă de la primele programe încărcate, mi-am dat seama că sunt un model experimental. Ce anume au dorit să experimenteze prin mine proiectanţii mei nu am aflat, dar nici nu am fost foarte curios, pentru că imediat ce mi-a fost implementată Biblia mi-am dat seama că mă recunosc în ea.

Cred că fără să vreau am ridicat întrebător din sprâncene, dar robotul nu a mai spus nimic aşa că, în cele din urmă, l-am întrebat:

— Poţi fi puţin mai explicit: din câte îmi aduc eu aminte în Biblie sunt pomenite sute dacă nu cumva mii de persoane.

Robotul plecă capul în jos şi spuse cucernic:

— Este vorba de Domnul nostru Iisus Hristos.

Mi-am făcut de lucru la cuptorul cu microunde, dar laptele meu se răcise, aşa că l-am mai pus un minut la încălzit şi abia apoi l-am întrebat:

— Ţi-ai dat seama că tu eşti Iisus Hristos?

— A nu, nici vorbă negă vehement robotul. Mi-am dat seama că eu sunt la fel ca Domnul nostru Iisus Hristos. Adică eu sunt Mesia, cel aşteptat de evrei.

Clopoţelul cuptorului cu microunde sună, dar am rămas cu mâna întinsă auzind răspunsul robotului şi mi-am adus aminte de reţinerea bunicului meu de a cumpăra lucruri ieftine. „Lucrul ieftin musai să aibă vreo hibă, nepoate, că dacă ar fi lucru de treabă vânzătorul ar ţine la preţ!” În sinea mea mă gândeam deja la o modalitate de a anula contractul de vânzare cumpărare când robotul, de parcă ar fi ghicit ce este în mintea mea, spuse:

— Ştiu că pare greu de crezut, dar sunt prea multe coincidenţe: sunt fabricat în anul şi ziua în care bătrânii rabini ai Israelului au profeţit apariţia unui nou Mesia, sunt născut, mă rog fabricat în Israel şi, în afară de asta, pot înfăptui miracole. Iar rabinii în profeţia lor nu au spus nimic despre natura acestui Mesia.

— Poţi înfăptui miracole? Ce miracole ai înfăptuit tu până acum?

— Nici unul, domnule, pentru că nu a fost nevoie. Dar simt că pot face asta.

— Simţi că poţi face asta, l-am îngânat eu zeflemitor, deşi nu aş vrut să îi vorbesc pe tonul ăsta. Tu te gândeşti că de fapt toate gândurile şi speranţele tale nu sunt altceva decât mici diferenţe de potenţial din mintea ta cuantică?

M-a privit cu înţelegere şi mi-a răspuns:

— Ca şi în cazul dumneavoastră, domnule. Sau al celorlaţi oameni sau roboţi.

Efectiv nu ştiam cum să procedez şi simţeam că problema mă depăşea.

Cred că robotul şi-a dat seama de asta pentru că a spus:

— Nu ar trebui să fiţi îngrijorat pentru că, aşa cum am mai zis, datoria mea în momentul de faţă se îndreaptă spre dumneavoastră şi spre familia dumneavoastră. Singurul lucru pe care am să vă rog să îl îngăduiţi este ca, din când în când, să citesc din Biblie.

— OK, nicio problemă, am spus eu şi mi-am luat în cele din urmă laptele din cuptor.

L-am băut sub ochii blânzi ai robotului, apoi am urcat spre dormitor, nu înainte de-a arunca o privire în dormitorul fetiţei, care dormea neîntoarsă în patul care îi rămăsese mic. Cât de curând va trebui să-i schimb patul cu unul mai mare, m-am gândit chiar înainte de-a adormi, dar a doua zi au apărut alte probleme care m-au făcut să uit cu totul de pat.

Când am venit a doua zi de la muncă, Robby mă aştepta în faţa uşii de la intrare. Intrigat, pentru că nu se mai întâmplase până atunci aşa ceva, am dat să-l întreb dacă se întâmplase ceva, dar Robby a dus discret un deget la buze şi mi-a făcut semn să mergem în grădina din spatele casei.

— Nu s-a întâmplat nimic deosebit, a spus el de îndată ce-am fost destul de departe de casă. Fetiţa îşi face lecţiile, dar eu am vrut să vă întreb ceva şi să nu audă ea. Totuşi s-a întâmplat ceva şi nu ştiu cum să reacţionez, aşa că am zis că mai bine să vă întreb pe dumneavoastră.

Ne-am depărtat ceva mai mult şi, când am ajuns lângă straturile de trandafiri, m-am oprit brusc. De unde zilele trecute un singur trandafir galben, aproape ofilit, scotea capul dintre frunze, acum părea că o întreagă explozie de trandafiri roşii şi galbeni ne întâmpină. Şi, sub frunze, alţi boboci se pregăteau să înflorească. La naiba, era deja în noiembrie şi dinspre Tâmpa, în câteva dimineţi, veniseră pale îngheţate de vânt care au adus cu ele şi primii fulgi de zăpadă.

M-am oprit şi am dat câteva tulpini de trandafiri la o parte, curios să pot privi mai bine la rădăcină, dar nu aveam ce să văd mai mult decât atâta. Toate straturile arătau de parcă am fi fost în plin iulie. Din câte îmi aminteam, nici în cei mai buni ani soţia mea nu reuşise să-i facă să arate aşa.

M-am întors spre Robby şi l-am întrebat:

— Ce îngrăşământ ai folosit? Niciodată straturile astea n-au arătat aşa de bine…

Cum robotul tăcea, părând vinovat, l-am întrebat iar şi mi-a răspuns în cele din urmă:

— Niciun îngrăşământ, domnule. Pur şi simplu m-am rugat lui Dumnezeu să-şi arate Slava lui asupra acestor trandafiri.

Cum nu-mi venea nimic în minte să spun, după o scurtă pauză robotul continuă:

— Mă plimbam zilele trecute cu fetiţa în grădină şi s-a oprit tristă în faţa straturilor de trandafir şi a spus că atunci când trăia mama ei toate florile erau înflorite şi arătau vesele.

L-am privit cercetător şi-a ridicat din umeri:

— M-a copleşit tristeţea ei şi nu m-am putut abţine. M-am rugat lui Dumnezeu…

— Da, am auzit, l-am întrerupt eu sarcastic. L-ai rugat să-şi reverse Slava Lui asupra acestor bieţi trandafiri… Acesta probabil vrea să fie unul din miracolele de care vorbeai.

M-am lăsat în genunchi în faţa unui trandafir şi-am săpat uşor la rădăcina lui. Pământul era călduţ, dar nici el şi nici ceilalţi la care am căutat nu avea nicio ţeavă prin care să vină apă caldă, care ar fi explicat într-un fel această ciudată înflorire târzie.

M-am întors spre robot:

— Cum ai făcut asta, Robby?

Uşor exasperat robotul a ridicat din umeri şi-a spus:

— V-am spus, domnule. Tristeţea fetiţei m-a impresionat aşa de tare, că m-am rugat lui Dumnezeu să-şi reverse Slava Lui…

Am ridicat mâna şi i-am făcut semn să se oprească:

— De asta m-ai chemat în grădină?

Robotul părea puţin mai rezervat când răspunse:

— Nu, domnule…

Pentru că părea să nu ştie cum să continue, i-am făcut semn să spună mai departe, pregătit în sinea mea pentru orice.

— După partida de volei de ieri, ştiţi că i-a recomandat medicul mişcare, am venit aici, în grădină, să-i arăt trandafirii. A rămas încântată de ei…

— Te cred şi eu…

— Apoi s-a dus în spatele grădinii – acolo unde este moviliţa aceea – şi-a început să plângă.

Am ridicat din umeri:

— Da, ştiu povestea… am avut până acum câteva luni un câine lup, tare vioi şi neastâmpărat, pe care l-a călcat o maşină într-o zi, pentru că mereu ieşea din curte în lipsa noastră. Într-o zi, când am venit de la muncă, l-am găsit mort în faţa porţii. A fost zdrobit aproape în întregime şi l-am îngropat acolo, în spatele grădinii. Şi ştiu că Laura, când îşi mai aduce aminte de el, merge şi mai varsă câteva lacrimi. Nu ştiu dacă a fost o ideea bună să-l îngropăm acolo… cineva mi-a spus că, dacă l-aş fi dus de la bun început la cimitirul animalelor, fetiţa ar fi uitat mai repede de el.

M-am îndreptat spre casă, dar m-am oprit brusc când mi-am dat seama că, de fapt, Robby tot nu-mi spusese despre ce anume este vorba şi din ce motiv m-a chemat în grădină, departe de urechile fetiţei, aşa că m-am întors spre el şi l-am întrebat:

— Tot nu mi-ai spus, până la urmă, despre ce anume este vorba?

Cum ezita din nou să vorbească, l-am încurajat:

— Spune.

Robby plecă capul în jos şi spuse aproape în şoaptă:

— Cred că am făcut o greşeală şi nu ştiu cum s-o repar…

L-am privit nedumerit şi l-am încurajat:

— Păi, spune despre ce anume este vorba şi hai s-o reparăm amândoi.

M-a privit plin de speranţă şi-a început să vorbească.

— Când am văzut-o pe Laura cu ochii în lacrimi, prăbuşită peste mormântul câinelui ei, mi s-a făcut milă şi…

S-a întrerupt şi pe mine m-a trecut un fior, apoi l-am întrebat mai aspru decât aş fi dorit:

— Ce-ai făcut, Robby?

Umerii i s-au prăbuşit şi el m-a privit spăşit:

— Mi s-a făcut milă de fetiţă şi i-am promis că o să-i readuc câinele la viaţă.

M-am cutremurat îngrozit:

— Cum ai putut să-i promiţi aşa ceva? Îţi dai seama ce-ai făcut?

Robby încuviinţă trist din cap, apoi spuse:

— Da, domnule, îmi dau seama de vina mea. N-ar fi trebuit să-i promit asta până nu vă întreb pe dumneavoastră mai întâi. Din cauza asta nici n-am vrut să-l readuc la viaţă până nu veniţi dumneavoastră, deşi fetiţa este foarte nerăbdătoare, dar i-am spus că trebuie să ne daţi mai întâi acordul dumneavoastră. Nu vreau, cu niciun preţ, să vă subminez autoritatea…

Despre ce naiba vorbea robotul ăsta? Eu îmi făceam griji pentru dezamăgirea bietei fete când va vedea că robotul promite prostii, iar el îşi făcea griji să nu-mi submineze autoritatea.

M-am îndreptat cu paşi hotărâţi spre casă şi i-am spus:

— Robby, nu te mai prosti. Una este să faci să înflorească un strat de trandafiri şi alta este să aduci la viaţă un câine călcat de maşină şi îngropat acum trei, ba poate chiar patru luni.

La intrarea în casă Robby s-a oprit şi mi-a spus:

— Cu credinţă şi cu ajutorul Slavei lui Dumnezeu, sunt sigur că voi putea aduce acest câine la viaţă. De dumneavoastră depinde dacă-mi veţi permite să fac asta sau nu.

Am intrat în timp ce analizam cu rapiditatea dilema: dacă nu-i dădeam voie, mă transformam automat într-un monstru de părinte care nu ţine seama de dorinţele fetiţei lui, dar dacă mă pretam la mascarada asta, cine ştie la ce dezamăgiri şi traume aveam s-o supun pe fetiţă.

Abia am intrat şi Laura mi-a sărit în braţe, bucuroasă cum n-o mai văzusem de-o grămadă de vreme:

— Tati, tati! Ai auzit că Robby poate să-l aducă pe Rex la viaţă? Te-am aşteptat pentru că a spus că trebuie să ne dai mai întâi tu voie. Tati, nu-i aşa că ne dai voie?

Am privit în ochii plini de viaţă ai fetiţei mele. Doamne, câtă dezamăgire voi fi nevoit să citesc în curând în ei. Dar, aşa cum se punea problema, nu aveam decât o opţiune, aşa că am spus:

— Sigur că da, îngeraşule…

Mi-a venit să-mi dau peste gură, convins că prea multe cuvinte cu înţeles religios, pe care aveam să le regret în curând, s-au spus în ultima vreme în casa noastră. Am privit cum fetiţa fuge şi-l ia pe robot de mână, apoi n-am avut de făcut altceva decât să merg în urma lor până la şopron, de unde Robby a luat un târnăcop şi-o lopată şi am plecat spre grădină sub cerul plumburiu al toamnei.

Locul unde fusese îngropat Rex era destul de nisipos, nu degeaba se numea strada pe care locuiam „a Nisipului”, aşa că, în numai câteva minute, Robby, folosindu-se de târnăcop şi de lopată, degajă groapa şi ajunse la prelata în care fusese îngropat câinele.

— Încet, Robby, să nu-l doară, şopti fetiţa, iar robotul se aplecă peste mica groapă şi scoase ultimele rămăşiţe de nisip de pe prelată cu mâinile făcute căuş.

— Are câteva luni de când este îngropat… ar fi trebuit să miroasă, am spus eu şi m-am aplecat peste groapă să simt mai bine, dar nu venea decât un miros de pământ reavăn.

Robby se ridică în picioare lângă groapă şi spuse:

— Aşa i-a spus şi Marta lui Iisus când acesta s-a apropiat de mormântul lui Lazăr: „Doamne, stai mai departe că de-acum miroase, este îngropat de-a patra zi. Iar Iisus i-a răspuns Martei – nu ţi-am spus că de vei crede, vei vedea Slava lui Dumnezeu?”

A scos dintr-un buzunar Biblia mică din care citea de obicei şi, ridicând ochii spre cer, a spus cu o voce solemnă:

— Doamne, eu ştiu că tu întotdeauna mă asculţi, dar, de dragul celor din jurul meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis, arată-ţi Slava Ta asupra acestui dobitoc nevinovat.

Robotul îşi plecă evlavios ochii în jos, iar eu am privit în jur. Nu se vedea nicăieri nicio lumină şi niciun fel de Slavă, deşi nu ştiam prea bine cum ar fi putut arăta ea. În schimb, din groapă se auzi un scâncet uşor şi, înainte de-a putea s-o opresc, Laura a sărit în groapă şi a desfăcut cu gesturi febrile prelata de pe câine. O clipă, amintindu-mi aminte de masa informă de carne zdrobită pe care o aşezasem eu însumi în prelată, am fost tentat să întind mâna ca s-o opresc, dar, în aceeaşi clipă, de sub pânza dată la o parte de fetiţă, apăru capul câinelui. Arăta puţin ameţit, dar apoi se desfăcu singur din pânza în care fusese înfăşurat şi-a sărit pe marginea gropii lătrând vesel.

Pentru câteva clipe în grădină nu s-a mai auzit nimic altceva decât râsul vesel al fetiţei şi lătratul sonor al câinelui.

Robotul s-a aşezat în genunchi la marginea gropii şi-a început să se roage în tăcere.

În cele din urmă fetiţa, Robby şi câinele s-au îndreptat spre casă, iar eu am rămas singur în grădină. Din norii plumburii au început să cadă primii fulgi de zăpadă. Erau mari şi alunecau alene spre pământ. I-am privit ca fascinat o vreme, iar în cele din urmă am luat lopata şi am început să arunc pământul nisipos în groapă. Ştiam că nu este aşa, dar aveam în sinea mea impresia că, dacă acopăr urmele, atunci când voi termina totul va fi la fel ca înainte. Dar privind spre vârtejurile dese de ninsoare care se grăbeau să ascundă pământul nisipos, mi-am dat seama că de acum nimic nu va mai fi ca înainte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

  1. Foarte frumos scris, îmi aduce aminte de „Robbie” şi „Reason”. Dacă povestea ar fi fost strecurată în „I, Robot” nici nu mi-aş fi dat seama ca nu e scrisă de însuşi Asimov (desigur, după ce ar fi fost adaptată să respecte prima lege a roboticii sau măcar să explice de ce robotul a ales s-o încalce).


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s