Povestirea „La plimbare cu Clara”

 

La plimbare cu Clara cov01

 

La plimbare cu Clara

 

de Sergiu Someşan

 

 

Dormeam de vreo trei ore când am fost trezită brutal de soldatul Timy Slade, care mă împungea cu un băţ, rânjind indecent la mine printre gratiile cuşti. Rânjetul lui – şi al altora ca el – mă făcea ca în ultimul timp să prefer să dorm în cuşcă.

Am dat la o parte capul Clarei, care se odihnea pe abdomenul meu, şi m-am ridicat în picioare:

— Ce vrei? l-am întrebat pe soldat şi trebuie să recunosc că nu aveam cea mai blândă voce din lume.

Soldatul salută reglementar şi spuse dintr-o suflare:

  • Sergent Amber Blood, căpitanul solicită urgent prezenţa dumneavoastră în biroul lui.

Mi-am luat vestonul pe mine şi am bombănit în timp ce ieşeam din cuşcă:

  • Căpitanul ăsta al tău ştie că m-am întors din misiune acum trei ore?

— Nu ştiu, sergent, răspunse soldatul şi privi precaut spre Clara, care parcă ar fi vrut să vină cu mine.

— Rămâi aici, Clara! O să îţi spun despre ce-i vorba când mă întorc.

Am pornit-o alături de soldat pe aleea care ducea spre cortul comandantului, căpitanul Tom Spruer. Ştia, bineînţeles, când mă întorsesem din misiune şi probabil că intervenise ceva foarte urgent dacă a trimis după mine. În ciuda gradului, nu era deloc un ofiţer scorţos sau cu care să nu poţi sta de vorbă.

După ce am trecut de aghiotantul lui, un locotenent cu adevărat scorţos, am intrat în despărţitura cortului care îi ţine loc de birou. Am salutat şi am privit în jur, dar nu am văzut nimic deosebit. Pe monitorul de mare rezoluţie din spatele lui era o porţiune de junglă care îmi părea cunoscută. Căpitanul văzu privirea mea şi mă întrebă:

— Recunoşti locul, sergent?

M-am apropiat mai mult şi abia atunci am recunoscut ruinele hotelului Royal, un hotel care în urmă cu numai câţiva ani era perfect funcţional şi care oferea turiştilor cam tot ce îşi puteau dori. Acum două săptămâni, când am fost ultima dată în patrulare pe acolo, am găsit doar un cârd gălăgios de maimuţe care au fugit speriate când ne-au văzut. Hotelul avusese iniţial două etaje, din care mai rămăsese acum doar unul şi acela găurit de obuze şi cu pereţii care abia se mai ţineau. Avuseseră loc, ca peste tot în regiune, o serie întreagă de lupte între cele două facţiuni rivale care îşi disputau dominaţia regiuni în care se descoperiseră rezerve importante de kimberlit. Luptele au încetat ca prin minune când s-a observat că în toate coşurile vulcanice pline de kimberlit, diamantele, pe care sperau prospectorii să le găsească, erau în cantitate mult prea neînsemnată pentru a merita o cât de mică investiţie. Luptele au mai continuat o vreme sporadic, apoi regiunea a fost în cele din urmă abandonată şi militarii au plecat spre alte zone, ceva mai bogate în resurse. Noi rămăsesem pe loc din motive umanitare pentru că, uneori, mai aveau loc adevărate măceluri atunci când războinici aparţinând triburilor hutu ajungeau într-o localitate tutsi şi invers.

Cum superiorul meu aştepta, totuşi, un răspuns de la mine, i-am zis fără chef:

— Hotel Royal, domnule căpitan. Şi, dacă îmi permiteţi să raportez, m-am întors cu plutonul din misiunea de patrulare programată acum trei ore.

— Ştiu asta, sergent. Dar, dacă ai să arunci o privire pe panoul cu distribuiri, plutonul tău este singurul disponibil.

Pe biroul lui mare fuseseră aduse două ceşti de cafea din care ieşeau aburi. În spatele biroului, chiar lângă monitorul de mare rezoluţie, era un panou pe care erau afişate de obicei plutoanele aflate la dispoziţia căpitanului. Un singur jeton era afişat: plutonul 3 TR. Şi, din nefericire, plutonul 3 TR era chiar plutonul condus de mine.

Am căscat ostentativ, chiar dacă ştiam că astfel de apropouri nu ţineau în faţa căpitanului şi am întrebat:

— Şi ce e aşa de important că nu mai putea aştepta câteva ore?

Nu mi-a răspuns, doar a schimbat imaginea de pe monitor cu una în infraroşu, obţinută prin satelit. Într-una din camerele hotelului se puteau vedea câteva umbre mici, ghemuite una în alta, iar în altă cameră trei siluete albe păreau că stau în jurul unei mese. Afară, la intrare, se mai zărea o umbră care după mişcări părea să patruleze.

— Tipul care conduce operaţiunea este Pierre Lacoste. Am impresia că l-ai mai întâlnit.

Mi-am pipăit obrazul stâng, acolo unde mai simţeam urma loviturii pe care o primisem în urmă cu câteva luni de la nemernicul ăla.

Un zâmbet crispat mi-a apărut pe buze şi căpitanul spuse grăbit:

— Fără răzbunări inutile, te rog. Doar eliberezi copii şi-i imobilizezi pe nemernici. De restul am eu grijă.

Am încuviinţat ascultătoare din cap. Acum că ştiam despre cine este vorba, nu aş fi vrut pentru nimic în lume să ratez misiunea asta. Căpitanul s-a lăsat păcălit de mutra mea spăşită, pentru că m-a întrebat grijuliu:

  • De ce ai nevoie ca să poţi pleca la drum?
  • O cană de cafea îmi ajunge, domnule căpitan.

— M-am gândit eu, spuse el şi întinse spre mine una din ceştile aburinde de pe birou. Am preparat două ca să fiu sigur. Şi fetele tale?

Am dat din umeri savurând cafeaua, apoi am răspuns:

— Fetele mele au nevoie doar de acţiune. Uneori am impresia că nu ştiu altceva decât să alerge.

Tot pe fugă am băut şi eu cafeaua, apoi am întrebat:

— De cât timp dispunem?

Căpitanul privi harta şi aprecie:

—Aproximativ două ore. Din câte ştiu, în spatele hotelului încă mai există o pistă de pământ bătătorit pe care poate ateriza un avion de mici dimensiuni. Avionul a plecat acum o jumătate de oră de pe aeroportul din Moguntu, aşa că ar trebui să ajungă la hotel în cel mult două ore.

Am sorbit ultima gură de cafea din ceaşcă, am salutat şi am plecat. Operaţiunea chiar ar fi fost una de rutină dacă nu ar fi fost implicat ticălosul de Pierre Lacoste. Şi poate motivul pentru care ticălosul ţinea copii prizonieri. După ce traficul cu diamante şi cu droguri a pierdut teren, nemernicii au observat că o inimă de negru bate la fel de bine în corpul unui alb ca şi în corpul unui negru. Iar un ficat, sau un rinichi, funcţionează perfect indiferent în ce corp se află, totul era să faci rost de ele. Aşa au apărut şi au proliferat traficanţii de organe, care adunau copii şi tineri din locurile unde tocmai se încheiaseră conflictele şi erau o mulţime de orfani de care nu se interesa nimeni dacă dispăreau. Nu era prima dată când aveam de-a face cu asemenea oameni şi ura mea faţă de ei nu a scăzut nici măcar cu o fărâmă.

Când am ajuns lângă cuşcă Clara fornăia nemulţumită şi, deşi o cunoşteam atât de bine, nu eram sigură de motivul nemulţumirii ei. Putea fi supărată şi din pricină că o lăsasem singură, dar putea fi la fel de bine nemulţumită şi de prezenţa agasantă a soldatului Timy Slade, care ştia să fie uneori mai sâcâitor ca o mâncărime în cur. Împărţiseră ei ceva în lipsa mea pentru că, din când în când, Clara îl privea scurt şi îşi accentua fornăitul.

— Am impresia că te place, i-am spus soldatului mângâind-o printre gratii pe Clara. Vrei să-ţi aranjez o partidă de sex cu ea?

Se înecă încercând să răspundă, aşa că i-am luat vorba din gură:

— Ştiu că ai prefera una cu mine dar eu aş vrea să o faci cu ea mai întâi şi, dacă mai rămâne ceva din tine, după aia mă sacrific şi eu.

Între timp îşi revenise pentru că mi-a răspuns cu un uşor tupeu:

— Vă lăudaţi degeaba cu monştrii dumneavoastră. Am citit, la căpitan în birou, setările lor. Nu pot ataca soldaţi din aceeaşi tabără, şi îşi atinse cu infatuare petliţele de pe guler unde avea un cip de recunoaştere de tip prieten-duşman. Nu poate ataca copii, nu poate ataca bărbaţi din rasa albă şi nici femei.

Am mângâiat-o iar pe Clara, care aştepta răbdătoare sfârşitul discuţiei noastre şi i-am zâmbit soldatului:

— Acum, eu ce să zic? Mutră de copilaş ai, soldat din tabăra prietenă eşti, iar când te speli eşti destul de alb, aşa că hai şi dă-mi o palmă să vedem cât o să te ajute setările Clarei.

Rânji tentat de idee, privind cu îndoială la Clara.

  • Cu Clara în cuşcă şi promit să nu te raportez.

În ochi îi apăru o strălucire stranie. Mai făcu un pas spre mine şi ridică mâna. Înainte de a-şi finaliza gestul Clara rupse barele groase de metal  ale cuştii cu aceeaşi uşurinţă cu care aş fi rupt eu o pânză de păianjen şi botul ei plin de dinţi se opri la câţiva centimetri de mâna soldatului, oprită fiind doar de palma mea.

Timy Slade se albi la faţă. Cred că s-a scăpat şi pe el pentru că aerul şi-a schimbat brusc mirosul, dar eu nu l-am mai băgat în seamă pentru că am intrat în cuşcă să îmi mobilizez „fetele”.

„Fetele” mele erau trei Tiranosaurus Rex, femele, nu doar ceva mai mari decât cele care trăiseră cu peste 65 de milioane de ani în urmă, dar în mod sigur „îmbunătăţite” faţă de originalele din ale căror rămăşiţe microscopice de ADN fuseseră clonate.

Nu ştiu precis ce le fusese implantat şi nici cum, dar ascultau în totalitate de mine. Erau câteva ordine standard cu care fuseseră înzestrate, dar erau capabile să înveţe şi, atunci când eram libere, nu exista plăcere mai mare decât să patrulăm împreună prin junglă, simţindu-mă la adăpost de orice primejdie şi încercând să învăţăm lucruri noi. Uneori mă credeam iar fetiţa de zece ani care se plimba, urmată de căţeluşa mea Husky, prin pădurea din spatele casei.

Atât doar că acum căţeluşa era înlocuită de trei femele T. Rex şi, în loc să prindem şobolani, eram nevoită să le las să-şi vâneze o parte din hrana zilnică. Dar astăzi nu era nevoie de aşa ceva: erau sătule şi dornice de acţiune, aşa că le-am fixat armele pe şei, mi-am luat motocicleta Gravi din garaj şi am plecat spre hotelul Royal.

— Hai puştoaicelor! le-am spus eu celor din plutonul meu şi cei câţiva soldaţi care m-au auzit precis au crezut că sunt într-o ureche.

Dar cum altfel ai putea considera pe cineva care alintă cu diminutivul de puştoaice trei namile de cinci metri înălţime şi aproape zece tone fiecare? Pe de altă parte, cum ai putea rămâne cu minţile întregi câtă vreme, noapte de noapte, Clara îşi culca pe mine capul ei masiv ca pentru a se asigura că nu plec de lângă ele. Probabil că ţeasta ei are peste o tonă în greutate, dar cred că îl ţine încordat pentru că abia îl simt. Şi acum încă tot e bine, dar la început au avut lupte acerbe între ele pentru această „onoare” şi am avut câteva nopţi în care n-am dormit aproape deloc din cauza dinţilor care se încleştau, uneori la numai câţiva centimetri de faţa mea. În unele nopţi am fost sigură că vor lua fiecare câte o halcă consistentă din mine pentru pentru a tranşa definitiv această dispută şi a încheia, o dată pentru totdeauna, problema. Totuşi, după vreo săptămâna, Clara şi-a impus supremaţia, deşi nu era nici pe departe cea mai mare dintre ele. Linda şi Lidia păreau resemnate, însă nu ştiam precis cât timp va dura această ierarhie şi când Linda îşi va revendica locul de lângă mine. Psihologii armatei se dădeau peste cap să afle de ce întâmplă aşa şi nu altfel şi de ce această formaţie dădea cele mai bune rezultate. Din câte ştiam, mai erau numai vreo opt plutoane TR în toată armata şi toate erau folosite în special în zonele de conflict din junglă, pentru că ăsta era mediul în care dinozaurii de tipul ăsta se adaptau cel mai bine. La început s-a încercat cu masculi dar, pe lângă faptul că erau mai instabili în comportare, dimorfismul sexual acţionase de data asta în defavoarea lor şi păreau de-a dreptul pitici pe lângă o femelă bine dezvoltată.

— Hai la drum, puştoaicelor! le-am spus încă o dată şi mi-am ridicat motocicleta Gravi de la sol, în aşa fel încât să fiu cam la înălţimea ochilor lor.

Ca de obicei, Clara şi-a luat locul în faţă iar eu am fost flancată de Linda şi de Lidia. După multele ore de patrulări prin junglă am ajuns la concluzia că asta este cea mai bună formaţie de marş. Clara nu numai că avea câteva plăci osoase mai groase decât celelalte – laboranţii scăpaseră probabil ceva mai mult ADN de Stegozaur în eprubeta în care au fabricat-o – dar avea şi simţurile mai dezvoltate decât celelalte două. Cu ea în frunte eram siguri că va depista din timp orice ambuscadă, iar pe de altă parte câteva gloanţe nu păreau să facă cine ştie ce stricăciuni platoşei ei osoase. Când am întâlnit-o prima oară pe  Clara chiar că era o puştoaică după vârsta tiranozaurilor.

— Sergent, am impresia că te place, mi-a spus laborantul care mi-a prezentat-o.

Era o glumă, bineînţeles, pentru că amândoi ştiam că, undeva în adâncurile creierului ei, Clara avea implementate datele mele şi alte câteva instrucţiuni care o făceau mai uşor de controlat. Dar laborantul ţinea să-şi facă numărul până la capăt, aşa că adăugă:

— Uite, am impresia că îţi zâmbeşte…

Când zâmbetul respectiv este produs de un bot de peste un metru lungime, dotată cu vreo 60 de dinţi, dintre care unii de 30 de centimetri lungime, fără supărare, dar zâmbetul semăna mai mult a rânjet. Şi, cu toate acestea, fără urmă de îndoială, creatura din faţa mea se bucura văzându-mă şi am avut o clipă impresia că, dacă ar fi fost după capul ei, ar fi venit pe lângă mine, să se gudure asemenea unui câine imens. Pleca mereu capul într-o parte şi făcea o mulţime de mici mişcări care îmi păreau teribil de cunoscute.

— Am impresia că se comportă ca un câine, i-am spuse eu laborantului.

— Păi, da… recunoscu acesta cu jumătate de gură. Pentru a-l aduce puţin mai aproape de modul nostru de înţelegere, i-au fost adăugate şi câteva gene de câine.

Am privit-o lung pe Clara cum scâncea de dorinţa de a veni lângă mine şi am întrebat cuprinsă de îndoială:

— Ce fel de câine?

Laborantul ezitase înainte de a răspunde, dar în cele din urmă a oftat şi a spus:

— Husky siberian.

— ADN de Husky siberian la un dinozaur care urmează să fie folosit pentru luptele din junglă?

— Nu a fost ideea mea, se apără laborantul ridicând mâniile defensiv. A fost ordin de sus. De ce ar fi asta o problemă?

— În copilărie am avut o femelă de Husky siberian şi mi-a mâncat zilele cu încăpăţânarea ei.

— Mda, este posibil, recunoscu parcă fără voia lui laborantul. Clara, ca şi celelalte două femele din pluton, uneori au tendinţa să fie cam independente. Dar dacă aţi avut un Husky, cel puţin ştiţi cum să le luaţi.

Nu am mai spus nimic. Poate genele de Husky din puştoaicele mele existau tocmai datorită faptului că cineva îmi citise foarte bine biografia, aşa că nu mai aveam ce face şi, oricum, faptul era deja consumat.

Am bătut cu palma în picior şi puţinele gene de Husky siberian din imensa femelă de Tiranosaurus Rex au pus în mişcare cele zece tone de muşchi, oase şi bunăvoinţă şi au venit să se gudure pe lângă mine. Exact aşa făcea şi Bella mea, în vremea când eu eram o adolescentă. Toată numai zâmbet şi bunăvoinţă până îţi prindea slăbiciune, apoi devenea, pe neobservate, din animal de companie, animal dominant. Cum învăţase să ceară mâncare într-un mod care îmi rupea inima, în mai puţin de un an ajunsese obeză, astfel că doctorul veterinar mi-a recomandat cu insistenţă cel puţin o oră de plimbare în parc cu ea. Stătea răbdătoare să-i prind lesa, dar apoi se trântea pe covor şi refuza să se ridice de jos. Sunt convinsă că numai pentru a mă lămuri mai bine învăţase şi un simulacru de limbaj astfel că spunea aproape inteligibil: „No Amber, nooo”, tânguindu-se astfel fără încetare, până renunţam la ideea plimbării. După ce cedam mofturile ei mă privea inocentă şi îmi rupea inima încercând să îmi spună în felul ei:”I love you, Amber”. Mama spunea că doar mi se pare, dar eu eram sigură că exact aşa spune.

Am zâmbit nostalgic, amintindu-mi de această primă întâlnire cu Clara şi m-am întors cu gândurile la misiune. Ruinele hotelului Royal erau numai la 20 de kilometri de bază. Am reglat viteza motocicletei la 40 de kilometri pe oră, estimând că vom ajunge la ţintă în cel mult o jumătate de oră. Cam asta era şi viteza propice pentru fetele mele dar, la o adică, pentru timp scurt, îşi puteau dubla viteza. Acum nu era cazul şi am ajuns, aşa cum am estimat, în ceva mai puţin de o jumătate de oră în faţa hotelului.

La cursurile de pregătire tactică am învăţat o mulţime de teorie şi uneori am făcut chiar instrucţie intensivă pe teren. Am învăţat despre pregătirea şi evitarea unei ambuscade şi chiar despre ieşirea la creastă, numai că nu prea găseai creste în junglă, de după care să ieşi conform manualului, la fel cum procedam pe dealurile din Texas unde făcusem cursul de pregătire. Dar la toate lecţiile ni se preda obsesiv că niciodată, dar niciodată, să nu folosim şi să nu ne bazăm pe forţa brută, ori eu tocmai aşa procedam în ultima vreme. În loc să folosesc mintea şi tacticile învăţate, mizam întotdeauna pe forţa brută. Cea mai pură forţă brută şi nu îl văd pe cel care nu ar fi procedat ca mine, având în subordine trei namile numai muşchi şi mai ascultătoare decât nişte câini de vânătoare. La fel am procedat şi acum şi am ajuns cu cei trei dinozauri, tropăind de se scutura pământul, în faţa hotelului în ruină.

Omul de pază, care patrula pe peronul hotelului, s-a făcut nevăzut în interiorul hotelului ca dus de vânt când ne-a zărit.

Am cerut informaţii de la bază şi soldatul Stimm, care era operator la centru de comunicaţii, îmi vorbi scurt:

— Am identificat până acum şapte copii închişi în camera din spate, iar cei patru care îi păzeau se îndreaptă spre ieşire. Atenţie, chiar acum ies toţi patru!

Se pare că îi simţise şi Clara pentru că se aşeză protectivă între mine şi ieşirea din hotel. Primul a ieşit Pierre Lacoste, urmat de ceilalţi trei tovarăşi ai lui. Toţi erau înarmaţi cu arme de asalt AKM-47, faimoasele automate Kalaşnicov modernizate, cu încărcătoare de tip sector de câte 30 de cartuşe fiecare. După cum le ţineau de lejer, păreau obişnuiţi să le folosească, dar nu asta mă deranja, ci mutrele lor degajate şi zâmbitoare. Nu aşa ar fi trebuit să se comporte nişte oameni când se trezesc în faţă cu trei Tiranosaurus Rex, fie ei şi terorişti.

Cel mai zâmbitor dintre toţi părea a fi Pierre Lacoste, care se apropie de Clara fără frică, o ocoli şi se proţăpi în faţa mea.

— Ei, uite că ne întâlnim iar, păpuşică!

Am oprit motorul motocicletei şi am coborât din şa. Clara fornăia în spatele lui, dar omul dovedea o stăpânire de sine remarcabilă pentru că nu întoarse capul, chiar şi când îi simţi răsuflarea în ceafă.

— Ar trebui să fii mai atent cu dinozaurul ăla, l-am atenţionat eu. Devine cam nervoasă când stai aşa aproape de mine.

Hohoti din toată inima şi îşi atinse petliţele de pe guler, pe care numai atunci le-am observat.

— De ce să fiu atent? întrebă el şi părea sincer uimit. Am aflat tot ce se poate despre animalele tale de companie, din sursă sigură, şi începu să enumere pe degete:

— Unu, nu pot fi atacat de ele pentru că mă percep ca pe un prieten datorită cipului din petliţe, doi, sunt alb şi nu ştiu ce i-aţi făcut, dar l-aţi programat să nu atace albii şi trei… ezită o clipă apoi făcu din mână. Mai era ceva, dar zău dacă nu îmi ajung cele două motive.

Ţinea automatul neglijent şi, din câte am putut observa, avea piedica trasă. Am folosit şi eu pe vremuri un astfel de automat şi îmi aminteam că piedica era o pârghie care trecea de la blocat mai întâi în poziţia de foc cu foc şi abia apoi în poziţia de foc automat, poziţie de care îmi era mie frică.

Ca să-i distrag atenţia, l-am privit în ochi şi l-am întrebat:

— Despre comenzile directe nu ai auzit nimic?

Hohoti iarăşi, dovadă că fusese bine informat, aşa că am spus pe ton de comandă:

— Clara, ucide-l!

Clara a întors capul spre mine şi a fornăit nemulţumită, ca şi cum mi-ar fi spus: „tu nu vezi că nu se poate?”

Pentru o clipă Pierre Lacoste tresări, dar apoi, văzând că nu se întâmplă nimic, îşi înteţi hohotul care deveni de- dreptul sarcastic. Se întoarse spre tovarăşii lui:

— Să mergem, băieţi! Să ne vedem de treabă, fiindcă fioroşii dinozauri se pare că nu sunt decât nişte biete pisicuţe.

Ce nu ştia nici Pierre Lacoste şi nici superiorii mei era că, în lungile ore de patrulare prin junglă doar eu şi fetele mele, am avut o mulţime de timp la dispoziţie să tot experimentez relaţia mele cu ele. Şi să caut o mulţime de mijloace de a le depăşi limitările şi setările. Nu a fost greu să găsesc o cale, ci a fost mai greu să găsesc un cuvânt care să declanşeze ceea ce voiam eu. Un cuvânt care să nu fie prea folosit în limbajul uzual al armatei, ca să nu fiu tentată să îl folosesc din greşeală. După îndelungi căutări, gândindu-mă la viţa dură din armată, până la urmă l-am găsit, aşa că am privit spre Clara şi am spus:

— Clara, DELICAT!.

Clara m-a privit uimită, cu o uşoară ezitare pentru că era prima dată când foloseam comanda în condiţii reale, dar sunt sigur că ar fi reacţionat fulgerător dacă ar fi fost vreo primejdie.

— DELICAT Clara! DELICAT! am repetat eu şi atunci Clara a întors capul spre Pierre Lacoste şi delicat, într-adevăr foarte delicat, i-a prins capul cu gura ei înzestrată din belşug cu o mulţime de dinţi, a strâns puternic, apoi i l-a răsucit şi eu am auzit clar cum vertebrele cervicale au trosnit şi Clara a rămas cu capul în gură. Un timp mâna lui Pierre Lacoste a bâjbâit după piedica automatului, apoi a căzut moale pe lângă corp, iar după numai câteva clipe a fost urmată şi de trupul lui care zvâcnea spasmodic.

Clara a rămas cu capul banditului în gură şi mă privea întrebătoare. Mi s-a părut chiar că aud un fel de „Mâh?” pe care l-am perceput ca şi cum ar fi vrut să spună: ”şi acum eu ce fac cu el?„

Am bătut-o pe gât încurajatoare, încercând să nu o ating în locurile în care era pătată de sânge, şi i-am spus:

— Ce „mâh”? E trofeul tău, poţi să-l mănânci.

Nu a aşteptat un alt îndemn şi, în curând, trosnetele craniului vechiului meu duşman s-au făcut auzite până la tovarăşii lui de fărădelegi ai lui Pierre Lacoste, care priveau albi la faţă şi încremeniţi de spaimă când la trupul fostului şef, care încă se mai zbătea convulsiv, când la Clara care părea de-a dreptul încântată de festinul ei.

Am ocolit-o şi m-am îndreptat spre ceilalţi bandiţi:

— După cum aţi văzut, şeful vostru nu prea a avut dreptate cu ceea ce ştia el despre dinozauri, aşa că lăsaţi armele jos uşor, ca să nu vă arăt şi ce alte talente mai au.

Am fost cam neglijentă venind în faţa lor nepregătită, ieşind dezinvoltă de după corpul protector al Clarei dar, aşa cum am bănuit, nici unul nu se gândea la vreun gest necugetat. Pentru prima dată am văzut cu adevărat ce înseamnă să tremuri ca o frunză în bătaia vântului. Au ezitat nu pentru că ar fi vrut să mă atace, ci pur şi simplu pentru că tremurau prea tare şi nu îşi mai coordonau bine mişcările.

După ce a terminat de mestecat capul lui Pierre Lacoste, Clara a scuipat spre ei şapca  fostului lor şef, cam la fel cum scuipă un copil un sâmbure de cireaşă. Clara avea un simţ al umorului deosebit, dar ciracii lui Pierre Lacoste nu păreau în stare să-l aprecieze la adevărata lui valoare, pentru că au trântit de-a valma armele la pământ şi, la semnul meu, s-au aruncat pe jos.

Deşi nu erau prevăzute în regulament, aveam în coburii motocicletei două perechi de cătuşe şi le-am folosit pentru doi dintre ticăloşi. Pentru al treilea am folosit un cablu pentru a-l imobiliza. Nu păreau dornici să facă cine ştie acte de vitejie, dar am fost nevoită să-i avertizez:

— Acum o să staţi aici, cuminţi, până vin colegii mei să vă preia. Vă sfătuiesc prieteneşte să nu vă mişcaţi din loc şi mai ales să nu încercaţi să evadaţi. Dacă pornesc cu fetele mele în urmărirea voastră, în mod sigur nu o să le mai pot stăpâni, aşa că o să vă culeagă capetele din fugă. Aţi înţeles?

Din poziţia aceea chinuită au aprobat repede din cap şi aveam toate motivele să-i cred. Am ridicat cele patru arme de asalt de jos şi le-am pus în coburii motocicletei, apoi am privit spre cele trei femele de Tiranosaurus Rex care aşteptau răbdătoare. Le-am făcut semn să aştepte pentru că mai aveam ceva de făcut. Am scos automatul care aparţinuse lui Piere Lacoste şi m-am apropiat de Clara.

— Închide ochii, frumoaso, pentru că trebuie să-ţi pregătesc o scuză.

Ca şi cum ar fi înţeles ce-i spun, a închis răbdătoare ochii pentru că mai jucasem de câteva ori aceeaşi scenetă. Am dat piedica pe foc automat, am armat şi am tras trei gloanţe pieziş, spre platoşa frontală a dinozaurului. Clara nici măcar nu a clipit, iar gloanţele au ricoşat şi s-au pierdut undeva spre adâncurile junglei.

Cum toate trei mă priveau fix, le-am zâmbit deşi în sinea mea eram uşor îngreţoşată. În mod normal nu le lăsam să facă asta, dar din când în când era bine să le las să-şi facă de cap, pentru coeziunea plutonului. Şi mai voiam ca cei trei bandiţi întinşi pe jos să vadă ce riscă în cazul în care se vor mai ocupa vreodată cu traficul de copii.

— Bine fetelor, e al vostru! Dar să nu vă certaţi pentru el.

Nu se certau. În primul rând pentru că nu erau flămânde, dar mai ales pentru că scumpa mea Clara ştia să-şi impună cu străşnicie disciplina de conducătoare a grupului.

Am intrat în clădirea părăginită prefăcându-mă că nu aud trosnetul înfiorător al oaselor de la festinul dinozaurilor mei şi am căutat camera unde erau închişi copii. Trei fetiţe şi patru băieţei, dintre care cel mai mare nu avea mai mult de 12 ani, stăteau aruncaţi într-un pat cu baldachin, care fusese, pe vremuri, culmea luxului pe aceste meleaguri.

Au tresărit speriaţi când m-au văzut intrând, dar s-au mai liniştit puţin când au văzut că intră o femeie în uniformă.

— Salut puştime, am spus eu cât de calmă am putut, deşi puţin probabil să cunoască suficient de multă engleză cât să mă înţeleagă. Am venit să vă eliberez.

Nu ştiu dacă pricepeau ceva din ce am spus sau a fost doar tonul blând, dar pe feţele lor au apărut mici zâmbete timide.

Le-am făcut semn cu mâna:

— Hai, să mergem!

Gestul universal a fost înţeles de toţi, pentru că s-au strâns în jurul meu la fel cum se strâng puii în jurul unei cloşti. Pentru o clipă m-au înduioşat, dar nu aveam deloc timp pentru aşa ceva. Am pornit spre ieşire şi le-am făcut semn să aştepte până când m-am convins că dinozauri au terminat de curăţat locul. Din omul plin de tupeu, care fusese Piere Lacoste, mai rămăseseră câtva haine pline de sânge, dar nu îmi făceam griji pentru ele. Toţi cei din unitatea militară cunoşteau obiceiurile fetelor mele.

La început copii au fost puţin speriaţi de dinozauri, dar între copii şi animale se creează un fel de legătură care ne este inaccesibilă nouă adulţilor, mai ales când animalele sunt dinozauri programaţi genetic să iubească copii. După ce s-au obişnuit cu ei, am pus câte doi copii pe fiecare dinozaur, în câte o şa improvizată, le-am arătat de ce curele să se ţină, iar pe cel mai mare dintre copii l-am luat cu mine, pe motocicletă.

Am pornit înapoi spre tabără cu numai 20 de kilometri pe oră, iar pe la jumătatea distanţei ne-am întâlnit cu cei trimişi ca forţă de întărire. Am oprit, le-am dat cheile de la cătuşe, le-am explicat unde îi pot găsi pe bandiţi şi am ascultat spăşită dojenile locotenentului care conducea formaţia, despre Convenţiile internaţionale care interziceau încătuşarea prizonierilor de război.

Era un ofiţer tinerel, proaspăt ieşit de pe băncile Academiei Militare, şi mai avea puţin şi făcea apoplexie din cauza asta. După ce şi-a epuizat argumentele, am spus într-o parte, ca şi cum m-aş fi adresat Clarei:

— Îmi cer scuze, Clara. Ai avut dreptate. Mai bine te lăsam să-i mănânci pe toţi şi scăpam de tevatura asta.

Am salutat şi m-am îndepărtat, înainte să aud ce avea să îmi răspundă locotenentul. Aş fi dat solda pe o lună numai să-i văd reacţia când va ajunge lângă hainele însângerate ale lui Piere Lacoste.

Ajunsă la bază, am dus copii la infirmerie ca să li se facă un control amănunţit, apoi am dus dinozaurii în cuşcă. Pe urmă am început să scriu raportul, cea mai nesuferită parte a unei misiuni. Pentru că nu puteam spune adevărul, trebuia să încerc să mint de fiecare dată la fel, lucru mai greu ca misiunea însăşi, pentru că mereu eram tentată să adaug zorzoane stilistice.

În sfârşit, tocmai când i-am dat o formă cât de cât acceptabilă, am fost chemată la raport. Când am intrat soldatul Stimm, care era în anticameră, mi-a făcut semn să intru şi a adăugat cunoscutul semn că şefii vor să-mi ia gâtul.

Am luat o mutră spăşită şi am intrat. „Hopa, mi-am spus eu, parc-ar fi constituită o întreagă Curte Marţială aici”.

Căpitanul era aşezat comod pe fotoliul din spatele biroului, iar lângă el, în picioare, era tânărul locotenent cu o figură radioasă. Probabil că terminase de pârât şi acum aştepta ca eu să fiu biciuită pe catarg, sau cam aşa ceva. O să fie puţin dezamăgit.

Lângă peretele din stânga erau aliniaţi cei trei prizonieri, păziţi de doi soldaţi din Poliţia Militară care stăteau cu mâinile pe tocurile pistolului, deşi la cât de timoraţi erau cei trei, nu prea se vedea rostul poliţiştilor.

Căpitanul Stimson, un veteran al misiunilor de pace, mă privi blajin, fără să se ridice din fotoliu.

— Felicitări, sergent, pentru îndeplinirea misiunii fără pierderi.

Tuşi ca pentru a-şi drege vocea şi adăugă:

— Totuşi, există unele plângeri la modul în care ţi-ai îndeplinit misiunea.

Am luat o mutră ofensată:

— Plângeri, domnule? Nu cred c-ar fi cazul. Copii care au fost luaţi ostateci au fost eliberaţi fără nici o rană, eu sunt bine mersi, iar cei trei dinozauri, cu valoarea de inventar de 42 de milioane fiecare, au fost aduşi teferi şi nevătămaţi, chiar dacă şeful bandiţilor a tras trei focuri într-unul din ei. Norocul nostru a fost că l-a lovit razant, în platoşa frontală, şi astfel gloanţele au ricoşat.

— Minte, domnule căpitan! Minte cu neruşinare! interveni locotenentul. Din spusele prizonerilor, se pare că…

Căpitanul îl opri cu un gest:

— Ţi-a dat cineva cuvântul, domnule locotenent?

După ce locotenentul a plecat spăşit capul, căpitanul s-a întors spre mine:

— Există unele indicii că cele trei focuri au fost trase de dumneata, sergent. Cel puţin aşa spun cei trei de acolo, arătă căpitanul spre prizonieri. Ba mai mult, se pare că te-ai folosit de autoritatea pe care o ai asupra dinozaurilor pentru a-i comanda unuia dintre ei să-l ucidă pe conducătorul grupului. Ce ai de spus?

— El a tras primul, domnule căpitan, dinozaurul doar s-a apărat.

Locotenentul vru să mai spună ceva, dar sub privirea încruntată a căpitanului îşi înghiţi vorbele.

— Şi totuşi, înregistrările arată altceva. Ce putem face în acest caz?

Am privit spre cei trei prizonieri care îl urmăreau cu ochii plini de speranţă pe căpitan şi la poliţiştii militari din spatele lor care abia îşi ascundeau zâmbetul. Lângă căpitan, locotenentul jubila, aşa că am privit la el să văd cum îi cade faţa când am spus pe tonul cel mai serios:

— Ştergem înregistrările, domnule căpitan. Soldatul Stimm mi-a promis că, dacă mă culc o dată cu el, mă ajută oricând în această privinţă.

Pe cât de consternat era locotenentul, pe atât de calm primi soluţia căpitanul, dar avea totuşi o obiecţie:

— Şi cu martorii ce facem? Sper că nu ai de gând să te culci şi cu prizonierii, numai ca să le obţii tăcerea?

Am făcut o faţă dezamăgită şi i-am răspuns:

— Nu cred că e cazul să ajung târfa batalionului numai pentru atâta lucru. Se poate rezolva şi altfel.

— Cum? întrebă căpitanul făcându-se că nu vede grimasele locotenentului de lângă el.

— E simplu, am răspuns eu. După fiecare misiune, pe dinozaurii mei îi apucă o foame teribilă. Câte un prizonier la fiecare şi am scuti contribuabilul cu plata hranei pe ziua de azi.

Căpitanul medită câteva secunde, apoi aprobă uşor din capul cărunt.

— Da, mi se pare o soluţie mulţumitoare pentru toată lumea, zise el şi făcu semn spre poliţiştii militari.

Aceştia i-au scos pe prizonieri afară din cort şi când unul dintre ei încercă să spună ceva, primi un pat de armă peste spate, făcându-l să tacă şi se împiedice până la ieşire.

După ce prizonierii şi paznici lor ieşiră, locotenentul făcu câţiva paşi şi se proţăpi în faţa căpitanului:

— Domnule căpitan, vă rog să-mi permiteţi să vă spun că protestez hotărât împotriva modului în care s-a rezolvat acest caz. Reglementările Convenţiei de la Geneva ne interzic un asemenea comportament.

Căpitanul îl privi calm şi spuse:

— Păi, protestează, domnule locotenent. Sergent, vino aici, lângă mine, să ne uităm la un locotenent cum protestează.

Nu m-am dus, dar din colţul meu am privit curioasă la căpitan, să văd cum îl va pune cu botul pe labe pe acest produs pur al West Point-ului.

Cum locotenentul nu mai spunea nimic, căpitanul începu să vorbească:

— Domnule locotenent, hai să-ţi explic puţin cum stă treaba pe-aici. De când ai venit tot aştept prilejul ăsta, dar misiunile s-au succedat într-un ritm atât de rapid, încât n-am avut vremea s-o fac. Şi apoi am tot aşteptat să văd cum te adaptezi…

Se ridică din fotoliu şi se duse în faţa locotenentului, împungându-l cu degetul în piept, spunând apăsat:

— Eşti al treilea locotenent pe care îl am în doi ani. Şi ştii de ce?

La semnul negativ al locotenentului, căpitanul continuă:

— Pentru că tinerii ofiţeri dinaintea dumitale au uitat că reglementările Convenţiei de la Geneva se aplică doar pe o rază de o mie, hai cel mult două mii de kilometrii, în jurul Genevei. Aici este junglă şi se aplică legile junglei. Primul locotenent a sfârşit mâncat de un şef al unui trib local, care a crezul că puterile locotenentului vor trece astfel în oasele lui bătrâne. Iar al doilea a murit…

Se întoarse spre mine şi mă întrebă:

— Până la urmă, cum a murit locotenentul Haig?

— Împrejurările sunt neclare, domnule căpitan, dar oamenii dânsului au spus că a crezut în asigurările de încetările a focului date de un traficat de copii şi a plecat să negocieze cu ei. Avea un steag alb în mână când a fost ciuruit. Eram şi eu prin apropiere când s-a întâmplat şi i-am propus să ia măcar un dinozaur şi să se apropie de bandiţi la adăpostul acestuia. Nu a vrut.

— Ai auzit, domnule locotenent, ce te aşteaptă dacă nu te adaptezi junglei?

Deşi nu părea foarte convins, locotenentul plecă fruntea şi spuse după o vreme:

— Am să încerc, domnule căpitan, dar totuşi… cei trei prizonieri… mi de pare de o cruzime fără margini…

Hohotul de râs al căpitanului îl făcu să se oprească:

— Locotenente, spuse acesta, în junglă nu este bine să crezi tot ce auzi. Prizonierii au fost duşi în cortul-închisoare şi aşteaptă acolo să fie transferaţi la Nedine, unde vor fi judecaţi şi încarceraţi. Pentru că aici ne lipseşte teribil distracţia, uneori mai improvizăm şi noi. Liber!

Locotenentul salută regulamentar şi, aruncându-mi o privire urâtă, părăsi încăperea.

Partea de cort care era amenajată ca biroul al căpitanului avea aer condiţionat şi era o plăcere să întârzii în răcoarea lui după căldura de afară, dar mi-am dat seama că trebuie să plec şi eu.

Am privit la căpitan care se aşezase iar în fotoliu, masându-şi spatele. Dacă faţă de ceilalţi se mai ascundea, faţă de mine îşi permitea să-şi arate slăbiciunea.

Îmi prinse privirea şi zâmbi slab:

— Dacă ar fi existat dinozaurii în unitatea mea atunci când am fost împuşcat, fii sigură că m-aş fi folosit de unul dintre ei şi acum aş fi avut spatele întreg. Ce crezi de noul nostru locotenent?

Am clătinat din cap, apoi am spus:

— Staţi liniştit, domnule căpitan. Cred că tipul ăsta se va adapta.

— Sper să ai dreptate, murmură el şi îmi făcu semn că pot să plec.

În porţiunea de cort care servea drept anticameră soldatul Stimm, după ce privi să se asigure că uşa spre căpitan este bine închisă, îmi făcu semn să mă apropii de el.

— Sergent, îmi spuse el în şoaptă, poate că nu este treaba mea, dar am aflat de la unul şi de la altul că soldatului Timy Slade îi cam place să vă chinuie dinozaurii.

L-am privit curioasă şi l-am întrebat:

— Nu crezi c-ar fi cam greu să chinui un dinozaur de zece tone, chiar dacă este închis în cuşcă?

Soldatul Stimm clătină din cap:

— Nu şi dacă este vorba de un pistol cu şocuri electrice.

L-am privit fără să îmi cred urechilor, apoi am ieşit ca o furtună din cameră şi am luat-o la fugă spre ţarcul dinozaurilor. De câteva ori mi s-a părut că văd pe jos electrozi cu cârlige, folosite la pistoalele cu laser, dar nu le-am dat nici o importanţă. Am intrat fără să le bag în seamă pe cele trei fete al mele şi am început să caut pe jos. Nu a durat mai mult de câteva minute şi am găsit prima pereche de electrozi, apoi altele şi altele. Era călcate în picioare de dinozauri şi aproape făcute una cu pământul, dar se puteau recunoaşte cu uşurinţă despre ce anume este vorba.

„Ticălosul!” mi-am spus eu şi-am strâns electrozii în mână, hotărâtă să mă duc să-i arăt căpitanului, dar pe la jumătatea drumului m-am oprit. „Fată, ai trei dinozauri pe mână şi tu vrei să-l pârăşti pe ticălos căpitanului?” Am aruncat electrozii şi m-am întors în ţarc. Le-am cercetat pe cele trei fete al mele, dar ele păreau ca întotdeauna în formă.

Mi-am luat motocicleta Gravi de la garaj, apoi am deschis uşa ţarcului şi am invitat dinozaurii afară. La poartă am spus doar că plec în patrulare şi paznicul mi-a făcut semn cu mâna. În fiecare zi aveam programată o patrulare şi de obicei alegeam un traseu aleatoriu, pentru că mă feream să devin prea previzibilă şi să cad astfel în vreo capcană întinsă de mulţimea de duşmani pe care ni-i făcusem prin jur în cei doi ani de când eram alocaţi unităţii. Poate că dinozaurii mei ar fi rezistat unei grenade reactive folosită de rebeli. De obicei aveau AG-7 portabile, dar am auzit că unii şi-au făcut rost şi de AG-9, care sigur că mi-ar fi terminat fetiţele.

După ce m-am depărat cam un kilometru de unitate, am luat-o prin junglă spre Lacul Tbongo. Lacul Tbongo avea renumele de lac bântuit pentru că, în urmă cu vreo două sute de ani, peste o mie de sclavi şi-ai pierdut viaţa în apele lui şi, atât triburile hutu, cât şi cele tutsi, preferau să stea cât mai departe de el. Totuşi, soldaţilor din tabără nu le-a luat mult timp să afle că soiul ciudat de biban care trăia în el avea gustul cu mult mai bun decât oricare din felurile preparate de bucătarul batalionului. Cu o undiţă improvizată, cei care aveau un program mai lejer, îşi făceau drum până pe malurile lui, îmbunătăţindu-şi meniul cu o gustoasă saramură de biban. Nu eram amatoare de aşa ceva, dar auzisem nenumărate discuţii şi nu de puţine ori, în patrulările cu plutonul meu de dinozauri, întâlneam ba un soldat, ba altul, încercându-şi norocul. Şi, din câte mi se părea, am văzut chiar înainte de a mă prezenta la raport silueta îndepărtată a soldatului Timy Slade ieşind pe la punctul de control. Şi chiar dacă încerca să o ascundă, i-am văzut clar undiţele, aşa că mi-a fost uşor să-mi dau seama încotro se îndreaptă. Plecase pe jos pentru că lacul se afla la numai şase kilometri depărtare şi, chiar dacă i-ar fi fost mai uşor cu o motocicletă gravi, acestea se eliberau numai pe bază de semnătură, pentru misiuni importante, şi cu greu ar fi putut motiva că prepararea unei saramuri de biban era o misiune importantă.

De data asta i-am făcut semn Clarei să mă lase pe mine prima şi, cu o uşoară pufnitură de nemulţumire, în cele din urmă s-a conformat, iar eu am accelerat Gravi-motocicleta până pe la 20 de kilometri pe oră, viteză la care era suficient de silenţioasă ca să mă pot apropia în linişte de lac.

Pe Timy Slade nu-l ştiam aşa de lacom: înşirase de-a lungul lacului nu mai puţin de cinci undiţe, iar într-un vas cu apă avea deja prinşi vreo trei-patru bibani destul de mari. Auzisem ceva vorbe despre Timy Slade, dar îmi trecuseră pe lângă ureche. Profitând de serviciul lui lejer de la intendenţă, se ocupa cu pescuitul mai mult decât ar fi fost cazul şi îşi vindea surplusul de peşti soldaţilor din tabără.

Ei bine, din prada de azi nu avea să vândă nimic, deoarece Clara neprotocolară ca de obicei, răsturnă găleata şi înghiţi cei câţiva peşti cu mişcări rapide, pe nerăsuflate.

— Hei! protestă soldatul. Ţine-ţi monstrul în lesă! Mi-a halit tot ce-am pescuit azi.

Am coborât de pe motocicleta lângă el şi i-am spus:

— Poţi să raportezi căpitanului dacă nu-ţi convine.

Timy Slade zâmbi strâmb şi spuse:

— Ştii bine că nu te pot raporta. Dar am eu ac şi de cojocul monstrului.

Cu o mişcare bruscă a scos pistolul cu electroşocuri din buzunar şi apoi totul s-a desfăşurat prea repede ca să mai pot reacţiona. Clara, cu o viteză pe care nu i-o bănuiam, a mai făcut un pas spre soldat şi a pus gheara enormă pe el, imobilizându-l. În general se spune că tiranosaurii nu pot sta într-un singur picior, dar Clara se descurca binişor. Stătea într-un picior, iar cu celălalt îl imobiliza pe Timy Slade. Nu stătea prea comod şi mi se părea că este într-un echilibru precar şi, din când în când, se sprijinea şi pe piciorul al doilea pentru că soldatul se înroşise la faţă şi încerca să se elibereze.

— I-aţi monstrul de pe mine, gâfâi el. Doar ştii bine că nu poate să-mi facă nici un rău.

Clara întoarse şi ea capul spre mine şi gâlgâi ceva confuz. Dinozaurii nu aveau gâtul înzestrat cu corzi vocale, la fel ca cele mai multe dintre animale, dar uneori, exact ca acum, mi se părea că dinozaurii mei încearcă să treacă cumva peste acest impediment, modulându-şi sunetele într-un mod aproape inteligibil.

Aproape m-a făcut să uit de soldat şi am ascultat atentă:

— Gli-cat, mi s-a părut că spune şi, văzând că nu înţeleg, scoase supărată unul din răgetele care înspăimântau pe oricine le auzea, cale de kilometri întregi, numai că de data asta era modulat într-un mod înspăimântător: GLLLIIII- KAAAT!

Se apropie şi Linda şi, împingându-mă uşor cu capul ei imens, spuse ceva mai inteligibil:

— Delikat!

Apoi, aplecându-şi capul într-o parte, repetă aproape cu duioşie:

— Delikat!

Parcă învăţând de la Linda, Clara repetă şi ea, de data asta mai clar:

— Delikat!

Timy Slade se zvârcoli neputincios sub greutatea piciorului imens al Clarei. La un moment dat chiar reuşi să se elibereze pe jumătate, dar Clara îl prinse iar cu piciorul prevăzut cu gheare imense, fără să îşi dezlipească ochii de la mine.

— Delikat, spuse iar Clara şi am simţit un fel de nerăbdare în răgetul ei.

— Spune-i să-mi dea drumul, gemu Timy Slade, dar eu deja nu-l mai auzeam, cutremurată de ceea ce tocmai se întâmpla.

Dinozaurii voiau să-l ucidă pe Timy Slade, dar nu puteau s-o facă datorită condiţionării şi-mi spuneau mie să le eliberez de angajament.

Am privit spre soldat şi parcă în transă am spus:

— Delikat, Clara! Si înainte de a termina de vorbit, dinozaurul îi dădu drumul lui Timy Slade care se ridică grăbit în picioare. Mi-am întors ochii înainte de a vedea cum Clara îi retează capul soldatului, astfel că am auzit numai zgomotul înfiorător al oaselor zdrobite.

De data asta n-au mai aşteptat comanda mea şi au început toate trei să-l mănânce. Nu o făceau deloc lacom, ci încet, privindu-se una pe alta ca într-un ritual ciudat.

După ce-au terminat, am luat hainele pline de sânge, arma, găleata în care fuseseră peştii şi ce-am mai găsit pe acolo, le-am legat toate la un loc şi, urcându-mă pe motocicleta Gravi, am mers până aproape de mijlocul lacului şi am aruncat coletul în apă. În timp ce priveam cum se scufundau în apele liniştite ale lacului ce mai rămăsese din cel ce fusese un afurisit de soldat, îmi dădeam seama că trecusem un prag şi că de acum nu mai puteam da înapoi: abia acum devenisem cu adevărat complice la crima făcută de dinozaurii mei.

Am plecat mai departe în patrulare, pentru că aş fi dat de bănuit dacă m-aş fi întors prea devreme în tabără şi tot drumul am condus absentă motocicleta, obsedată de o singură întrebare: oare cum ar fi reacţionat dinozaurii mei dacă aş fi refuzat să le dau ordinul să-l ucidă pe Timy Slade?

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s