Editurile – un rău necesar?

 

După paisprezece cărţi publicate şi un experiment pe care tocmai l-am încheiat cred că sunt în măsură să dau un răspuns, mai ales că mereu sunt întrebat ba pe email, ba pe messenger despre relaţia mea cu editurile. Experienţa mea este oarecum parţială datorită faptului că am colaborat doar cu edituri mici şi de cele mai multe ori cunoşteam personal oamenii cu care am semnat contractele de editare. Pentru că da, au existat întotdeauna contracte de editare şi distribuţie în care se specifica destul de clar aproape orice situaţi s-ar fi putut ivi. Iar dacă apărea una neprevăzută se rezolva de obicei pe cale amiabilă.

Ei bine, după încheierea ( reuşită, nimic de zis) a experimentului prin care am scos o sută de exemplare din volumul de povestiri SF „Întâlnire cu dragonul” – toate cu precomandă – pot să spun cu mâna pe inimă că se poate elimina semnul întrebării din titlul acestui articol. Da, editurile sunt un rău necesar şi am să mă explic imediat de ce. Cu zece zile înainte de Crăciun editura mi-a trimis prin curier toate cele o sută de exemplare – aşa era prevăzut prin contract – iar de a doua zi am început să fac colete la adresele pe care le aveam încă din perioada când solicitam precomenzi. Pentru că oficiul poştal unde puneam coletele nu este unul mare – are numai două angajate – ca să nu îl blochez cu totul duceam numai 10 colete pe zi sau chiar mai puţine. Cozi imense datorate în parte şi perioadei Sărbătorilor când se părea că fiecare cetăţean voia să trimită o bucată de porc undeva.

Vreau să spun că o oră îmi lua să fac coletele, să scriu adresele şi mandatele poştale pentru ele şi încă o oră stat la coadă la poştă. Cu drumul se făceau binişor trei ore pe care altfel le-aş fi putut dedica scrisului. Şi câştigul a fost o gaură de o sută de lei în bugetul de sărbători pentru că tirajul fiind aşa de mic nu am acoperit costurile editoriale.

Dar asta a fost un caz special şi a costat aşa de mult datorită mofturilor mele ( pagini color, numerotare cărţi, etc. ) dar preţul ar fi fost ceva mai mic dacă renunţam la ele.

Să presupunem că având 14 cărţi publicate şi 5000 de prieteni pe facebook conving 20% dintre ei să îmi cumpere cărţile. Probabil că voi fi nevoit să le trimit prin colete cu plata ramburs care ajunge pe la 8 – 9 lei din nu ştiu ce motive. Deci un roman pe care îl scot la un cost tipografic de numai 15 lei dacă îl vând cu 20 de lei voi fi nevoit să îl trimit fericitului cititor cu un ramburs de 30 de lei. Nu ştiu dacă va fi aşa de încântat să primească un roman de 200 de pagini cu 30 de lei dar nu asta este adevărata problemă. Problema este că eu voi câştiga cinci lei ( în loc de doi lei cât aş câştiga de la o editură normală unde comisionul autorului este de aproximativ 10% – cu mici variaţii). Pentru cei trei lei în plus va trebui să cumpăr un plic, să scriu un autograf, să scriu o mulţime de formulare) şi să stau la cozi imense. Oare se merită? Asta ca să nu mai vorbesc de toate dialogurile pe care trebuie să le port cu fiecare din cei o mie de virtuali cititori în parte. Cu unii chiar îmi face plăcere să stau de vorbă dar unii se dovedesc interlocutori de la care trebui să extrag cu cleştele informaţiile de care am nevoie ca să le trimit cărţile. Ca să nu mai spun că cei doi lei sunt impozitaţi la sursă pe când cei cinci lei va trebui să îi declar la fisc 😦

Pare interesant şi uneori chiar ai senzaţia că trăieşti în miezul lucrurilor dar o mie astfel de întâmplări pot fi exasperante chiar şi pentru unul mai ardelean şi mai molcom ca mine.

Aşa că din experienţa proprie, ca să mai îmi rămână şi ceva timp pentru scris, editurile sunt, până una alta un rău necesar. Ca să nu mai vorbesc de faptul că la o editură care se respectă există cel puţin un corector, un editor şi un tehnoredactor care se vor ocupa de manuscris.

Asta nu însemnă că din când în când nu voi repeta experienţa cu dragonul. 🙂