Întâlnire cu dragonul

Sergiu Someşan

ÎNTÂLNIRE CU DRAGONUL

                Cetatea nu arăta cu mult mai bine ca altele, dar avea nevoie de o Călăuză. Şi eu tocmai asta eram, aşa că m-am apropiat de porţile ferecate şi am bătut în ele tare, cu bastonul. Pesemne că eram aşteptat pentru că, după ce am fost cercetat fugar printr-o ambrazură din zid, poarta s-a întredeschis şi mi s-a făcut loc să intru.
Am fost condus la căpetenie, care m-a primit imediat într-o sală de consiliu ce cunoscuse şi vremuri mai bune.
— De trei zile te aşteptăm, îmi spuse el cu un reproş voalat în voce. Încă de ieri trebuia să trimitem ofranda şi Dragonul şi-a pierdut răbdarea pentru că iar a început să trimită nori de fum asupra noastră — şi-mi arătă spre fereastră, unde spre nord cerul era acoperit de o pâclă vineţie, care părea că se apropie.
— Am venit cât am putut de repede, am spus, dar drumurile sunt total distruse în partea asta…
— Ştim, ştim, dar e bine că aţi ajuns până la urmă. Am dori să porniţi imediat la drum, până nu se înfurie iar. Şi, adăugă el, dacă nu este cu supărare, am dori să facem plata la întoarcere.
La întrebarea mea nerostită, răspunse:
— Acum un an, Călăuza, după ce a luat banii, a fugit în lume cu tot cu fecioară şi nu au ajuns la Dragon… a fost un an groaznic. Noaptea, Dragonul ajungea până la poalele zidurilor şi distrugea totul. Nu vrem să mai riscăm să ne pierdem încă o dată toate recoltele. Rezervele noastre sunt epuizate, aşa că, dacă rămânem şi anul acesta fără recolte, nu ne rămâne decât să mergem cu toţii direct în gura Dragonului…
După ce-am stabilit condiţiile plăţii, căpetenia trimise după fecioară, iar eu am rămas în aşteptare. De câţiva ani buni, de când se observase că, uneori, pe lângă fecioara cuvenită, dragonii mai luau ca desert şi pe câţiva dintre cei care-o însoţeau, localnicii cu stare din cetăţile ce se pricopsiseră cu câte un dragon prin preajmă preferau să strângă o sumă consistentă şi să încredinţeze această sarcină unor oameni de meserie, aşa ca mine.
Căpetenia privi în jur să se convingă că nu ne aude nimeni, apoi se apropie şi-mi spuse şoptit:
— Aş vrea să spun că unele fete încearcă să convingă Călăuza să se culce cu ele în ultima noapte, crezând că astfel Dragonul le va refuza jertfa. Problema este că, în cazul acesta, Dragonul se simte trădat şi mănâncă atât fata, cât şi Călăuza, apoi se răzbună pe cetate…
Am dat aprobator din cap: în lumea noastră, poveştile astea circulau de multă vreme, dar noi, cei de meserie, nu prea le luam în seamă.
M-am apropiat iarăşi de geam şi, în timp ce priveam spre norul care căpătase acum o culoare verzuie, în cameră a fost adusă fecioara. Era plânsă şi foarte frumoasă, aşa că, dacă cea de anul trecut arăta tot ca asta, nici n-o condamnam prea tare pe Călăuza care plecase cu ea în lume.
— Până la hotarul cetăţii o să vă însoţească câţiva oameni din gardă, apoi va trebui să vă descurcaţi. Drumul până acolo este de o zi şi o noapte. Vă dăm merinde pentru trei zile, deşi… Încerca să-mi spună că, de fapt, la întoarcere voi avea numai eu nevoie de merinde, dar văzând ochii plânşi ai fetei, se poticni şi chemă gărzile.
— Ar fi bine să plecaţi imediat, poate faceţi o bucată bună de drum şi astăzi, pentru că Dragonul nu se va opri până nu… Se poticni iar şi arătă numai din ochi spre fată.
Cei din cetate ne-au condus până la poartă, pe care au trântit-o brusc în urma noastră, de parcă dragonul ar fi bântuit pe undeva prin preajmă. După numai câteva ceasuri de drum, cei doi soldaţi care ne însoţeau ne-au arătat nişte dealuri în faţa noastră şi au mormăit o scuză că până acolo ţine hotarul şi că ei nu pot merge mai departe, aşa că trebuie să se întoarcă.
Am rămas numai eu cu fata, care mergea încet de parcă ar fi vrut să amâne cât mai mult întâlnirea cu dragonul. Nu puteam s-o condamn, mai ales că, fiind atât de frumoasă, ar fi avut un viitor liniştit alături de vreun flăcău de treabă, dacă nu ar fi apărut puzderia asta de dragoni şi legendele legate de ei. În seara ce se lăsa tot mai mult, a început să-mi povestească despre viaţa ei din ultimii ani, de când a aflat că fusese sortită Dragonului. A fost păzită zi şi noapte, ca să nu se apropie vreun băiat de ea şi, chiar dacă s-ar fi putut apropia, dacă nu ar fi trecut înainte de plecare examenul în faţa bătrânelor satului, ar fi fost ucisă cu pietre în piaţa Cetăţii. De asta îmi dădea de înţeles că acum, în noaptea care se apropia repede, ar fi momentul ca ea să ajungă femeie şi să scape de soarta ce-o aştepta.
După ce-am mâncat la poalele unui copac înalt, ne-am făcut tot acolo culcuşul pentru noapte.
— Pot să vin lângă tine? m-a întrebat şi, fără să mai aştepte răspunsul, s-a strecurat lângă mine. Era caldă şi speriată, aşa că fără să vreau am luat-o în braţe ca s-o încurajez.
A rămas un timp liniştită, apoi a început să mă strângă cu frenezie în braţe. S-a urcat pe jumătate peste mine şi cu una dintre mâini a început să-mi descheie pantalonii: fecioară, nefecioară, dar ştia rostul şi locul lucrurilor, aşa că foarte repede m-am trezit cu pantalonii daţi în jos până aproape de genunchi. A căutat mai departe şi s-a oprit dintr-odată, blocată:
— Ce-i asta? a întrebat ea.
M-am ridicat în capul oaselor şi i-am răspuns:
— Tablă.
— Cum adică tablă? Ce fel de tablă? a întrebat ea, de-a dreptul perplexă.
Mi-am ridicat pantalonii şi i-am spus:
— Tablă inox. Mai precis tablă inox V2A cu formulă îmbunătăţită şi rezistenţă sporită la radiaţii.
Clătină nedumerită din cap şi mă privi lung:
— Stai aşa… Tu nu eşti un bărbat adevărat? Un bărbat în carne şi oase?
Am clătinat cu tristeţe din cap:
— Îmi pare rău, dar sunt doar un RUC. RUC Trei, mai precis.
— Ce „ruc”? întrebă fata complet năucită.
— Robot Umanoid Constatator, varianta trei. Măsor nivelul de radiaţii din locurile unde au căzut bombele. Apoi calculez şi constat câtă vreme vor mai rămâne nelocuibile aceste locuri şi le comunic la Centru. Am fost creat foarte asemănător ca formă cu un om, dar constructorii mei nu au crezut că asemănarea trebuie să meargă chiar atât de departe — şi am făcut un gest vag spre pantaloni.
— Bine, bine, şi Dragonul? întrebă fata complet năucită. Ce este cu el?
— Dragonul este altceva. O să vezi dimineaţă mai multe, când o să ne apropiem…
M-a lăsat apoi în pace toată noaptea, deşi nu cred că a dormit prea mult, pentru că s-a tot foit. Prin circuitele mele, pe care le-aş fi echivalat cu un creier dacă aş fi fost om, îmi treceau în astfel de clipe tot felul de gânduri. Sau poate erau numai diferenţe de potenţial care nu reuşeau să se echilibreze în cadrul softului pe care-l aveam implementat. Eram dotat cu circuite de autoperfecţionare, adaptare şi învăţare, dar la ce-mi foloseau atâta vreme cât aveam, în loc de carne, tablă de oţel? Cu regretul că aceia care m-au proiectat nu au mers mai departe cu asemănările, m-am aplecat peste fata care tremura de frig şi am luat-o în braţe. Am pornit radiatorul intern, l-am reglat pe optim şi am privit-o cum se ghemuieşte în braţele mele, în căutarea căldurii. Eu, oricum, nu eram programat pentru somn, aşa că am aşteptat răbdător, cu ea în braţe, să răsară soarele.
După ce s-a trezit, am mâncat — da, am mâncat şi eu, pentru că, deşi nu am nevoie de hrană propriu-zisă, am observat că cei care mâncau lângă mine se simţeau mai confortabil dacă mâncam şi eu, chiar dacă ştiau că sunt robot —, apoi am pornit la drum. Pe măsură ce ne apropiam de punctul zero, semnele radiaţiilor remanente erau tot mai evidente. La un moment dat, am întâlnit un cadavru aproape mumificat şi fata s-a oprit speriată:
— Asta-i Maria! O cunosc după haine… Este fata care-a fost trimisă acum doi ani drept jertfă Dragonului!
M-am apropiat de leş şi am pornit contorul. Nu era foarte radioactiv, dar ţinând seama că trecuseră deja doi ani, probabil că fusese până în apropierea craterului, în căutarea Dragonului, spre a-l îmbuna. Sărmana fată! Sărmanele fete!
Am pornit din nou la drum, apoi, când contorul încorporat m-a avertizat că ne apropiem de pragul critic, i-am spus fetei să se oprească şi să mă aştepte, ceea ce a acceptat foarte bucuroasă.
— Ce fac dacă ţi se întâmplă ceva? m-a întrebat ea şi părea sincer îngrijorată. Dacă mă întorc în cetate, voi fi ucisă cu pietre, ca nevrednică…
— N-o să păţesc nimic şi-o să mă-ntorc repede. Ai uitat că sunt din cel mai bun oţel inox? Într-un gest de bravadă, mi-am ridicat pulpana hainei, bătându-mă ostentativ pe tabla de sub burtă.
Abia când am văzut-o că roşeşte mi-am dat seama că gestul meu ar fi putut fi interpretat ca fiind unul obscen, aşa că n-am mai spus nimic şi am pornit-o repede la drum, spre crater.
După ce-am făcut măsurătorile şi am estimat durata de anihilare a radiaţiilor, m-am întors lângă fată.
— Am chemat două elicoptere, am spus eu — adică două aparate de zbor, am adăugat văzând că face ochii mari. Unul va genera un câmp de forţe peste care va fi aşezat un ciment cu întărire rapidă, rezistent la radiaţii. În două ore, vom putea pleca şi noi de aici…
— Şi unde-o să mă duci? întrebă ea, părând a fi preocupată de ceva.
— Mai există pe planetă câteva locuri ferite de radiaţii. Acolo îi vei întâlni pe cei care m-au construit…
Între timp, au sosit elicopterele şi, după o schemă bine pusă la punct, au început să acopere craterul şi suprafaţa din jur cu un sarcofag impenetrabil la radiaţii. În jurul sarcofagului, radiaţiile urmau să ajungă foarte repede în limite normale, aşa că atunci când totul a fost terminat, am comunicat estimările iar pe suprafaţa albă de ciment a fost înscrisă, spre cele patru puncte cardinale, data de azi şi durata estimativă de anihilare a radiaţiilor din interior: 289 de ani.
Un elicopter a aterizat să ne ia la bord şi, în drum spre el, fata m-a prins de mână şi m-a întrebat poticnit:
— Acolo unde mă duci… cei care te-au construit sunt tot roboţi ca tine sau sunt oameni în carne şi oase?
— Oameni în carne şi oase, am spus eu, afişând cel mai optimist zâmbet pe care-l aveam programat. Sunt sute de bărbaţi care de care mai frumoşi şi mai deştepţi şi numai vreo cincizeci de femei, aşa că, frumuşică cum eşti, în mod sigur o să-ţi găseşti unul care să te placă şi pe care să-l placi şi tu…
A căzut pe gânduri, în timp ce elicopterul se înălţa, apoi un zâmbet timid i-a luminat faţa. Perspectiva pe care i-o ofeream eu era oricum mai bună decât cea la care se aşteptase atunci când plecase de-acasă, însoţită de mine.
În timp ce zburam spre bază, am privit la zecile de sarcofage albe defilând pe sub noi şi am continuat în gând: te vei căsători, vei face copii care vor fi frumoşi şi vor învăţa bine şi, văzând miile de sarcofage albe din jurul lor, se vor feri să se joace iarăşi cu puterile atomului. Dar copiii copiilor lor… oare vor face la fel?
Pentru că am integrat şi un circuit de predicţie, am simţit o uşoară diferenţă de potenţial la bornele lui în clipa în care mi-am pus întrebarea asta, aşa că am hotărât să-mi schimb neapărat bateriile cu unele noi, odată ajuns la bază…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s