Numărul fiarei

E greu să-ţi imaginezi ce înseamnă să fii bibliotecară într-un orăşel cu zece mii de locuitori. Să ai 27 de ani, iar bărbatul cel mai tânăr să aibă 60. Până nu ajungi să trăieşti o astfel de experienţă, nu ţi-o poţi imagina. Degeaba ai citi despre aşa ceva în cărţi. Ar fi doar o informaţie livrescă, bună de adăugat altora la fel. Nimeni nu poate pătrunde cu adevărat în sufletul unei fete de 27 de ani care, în lungi după-amieze de iarnă, stă la gura sobei, bea un ceai care nu se mai termină şi priveşte pe geam, aşteptând.
Biblioteca a fost construită cu peste o sută de ani în urmă, când, se vede treaba, toată lumea spera ca aurul descoperit în munţii din jur să nu se sfârşească niciodată. S-au făcut atunci averi peste noapte, pierdute adesea în zorii zilei. Cei astfel îmbogăţiţi au simţit nevoia să îşi spele o parte din păcate construind de-a lungul anilor spitale, ridicând biserici, apoi, când fiecare confesiune din oraş a avut propriul său locaş de cult, au construit Biblioteca. Era cea mai mare pe zeci de kilometri în jur şi în scurtă vreme a fost înzestrată cu manuscrise şi cărţi pe măsura faimei. La începuturi, bibliotecarele roiau asemenea unor albine harnice prin săli şi depozite, întrecându-se în a aranja şi cataloga miile de volume care soseau din toată lumea. Cei norocoşi, care câştigau destul, plecau în lumea largă să-şi cheltuiască banii. Uneori simţeau nevoia să-şi manifeste recunoştinţa pentru locul de unde au plecat, şi astfel un nou transport de cărţi pornea spre noi.
Asta a fost mai demult. Când m-am angajat eu mai era o singură bibliotecară, care de mult ar fi trebuit să iasă la pensie, dacă s-ar fi găsit cine să-i ia locul. Cititori nu mai veneau, colete cu cărţi nici atât, din când în când mai sosea câte o sumă mică de bani care abia ajungeau pentru cheltuielile curente. Când nici asta nu a mai venit, s-a constituit un fond, destul de sărăcăcios, din care mai putea fi plătită o singură angajată. Bătrâna bibliotecară a ieşit la pensie, astfel că am rămas singură să şterg praful şi să aranjez şirurile nesfârşite de cărţi. Ce altceva era să fac? Programul era de la 10 la 18, şi erau zile întregi în care nu îi călca nimeni pragul. Îmi era frică să nu observe şi alţii, iar într-o bună zi să închidă şi Biblioteca. Rând pe rând, muzeul, teatrul şi alte instituţii deschise în vremuri de prosperitate şi-au închis una câte una porţile. Biblioteca rămăsese ultimul vestigiu care să amintească de trecut. Poate şi pentru că întreţinerea ei costa atât de puţin: un salariu, al meu, rămas acelaşi de ani de zile şi pe care inflaţia îl transforma cu fiecare an într-o sumă de-a dreptul derizorie, curentul consumat cu becurile şi puţina căldură pe care o făceam iarna în sălile reci şi mohorâte.
Într-o vreme, fondul de carte veche al bibliotecii atrăgea atenţia lumii academice, iar prin sala mare, întunecoasă şi răcoroasă, cu manuscrise rare, s-au perindat multe nume celebre. Asta a fost la început, chiar când mi-am luat postul în primire. Apoi, fie că bătrânii savanţi au murit, fie interesul pentru bibliofilie a scăzut, nimeni din afara oraşului nu îi mai călca pragul. De asta, atunci când Virgil a venit să cerceteze vechile manuscrise, toată lumea a crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.
— Nu rata ocazia, Ana! mi-a şoptit şuierat Driva, diriginta poştei, îmbătrânită înainte de vreme de doruri şi zadarnice aşteptări. Altfel, vei sfârşi ca mine…
Driva era o adevărată legendă a orăşelului. Acum se apropia de 50 de ani şi, într-o vreme când ar fi putu să aleagă, făcuse nazuri, apoi pe neaşteptate, în numai câteva luni, orăşelul se golise de toţi bărbaţii, de parcă s-ar fi vorbit între ei. În serile lungi de iarnă, prin cârciumile oraşului am auzit că se făceau pariuri dacă Driva mai este virgină sau nu. Dar, cum cei care ar fi putut să constate asta pe viu plecaseră de mult din oraş, subiectul nu era niciodată epuizat pe deplin de bătrânii oraşului.
Virgil nu părea foarte interesat de mine, deşi câteodată mă privea lung înainte de a intra în Sala Manuscriselor. Îşi muşca nehotărât buzele de parcă şi-ar fi spus în sinea lui: „Oare nu ar fi mai bine să mă ocup de fetişcana asta?”. Aveam 27 de ani şi el nu părea să aibă mai mult de 40. Cu foarte puţini ani în urmă, poate l-aş fi considerat bătrân, dar acum, când i-am văzut prima dată părul grizonat şi ochelarii cu ramă metalică strălucind discret în penumbra sălii de lectură, mi s-a părut deosebit de distins. Cum era singurul cititor, mi s-a părut firesc să îi propun o cafea şi la fel de firesc mi s-a părut să stăm apoi de vorbă. Căuta prin manuscrisele vechi ore în şir, după care făcea câte o pauză de o oră. Îşi scotea ochelarii şi îşi apăsa pleoapele încercând să alunge oboseala. Sorbea încet din cafeaua pe care i-o preparasem între timp şi se minuna:
— E uimitor cât de multe cărţi rare se pot găsi într-un orăşel atât de mic. Cred că nu mi-ar ajunge o viaţă să le cercetez pe toate… Poate că ar trebui să mă mut cu totul aici, în orăşelul vostru. Ce zici? întreba el privindu-mă zâmbind.
Înghiţeam în sec şi nu ziceam nimic. Nu ştiam dacă glumeşte sau dacă vorbeşte serios, aşa că schimbam vorba şi îi povesteam despre vremurile de altădată; cele care făcuseră ca Biblioteca să aibă un fond de carte rară atât de bogat.
Scria o lucrare despre miturile esenţiale ale omenirii, şi mai ales despre posibilitatea ca în manuscrisele vechi să se afle mari adevăruri cunoscute numai de iniţiaţi şi apoi, de-a lungul secolelor, pierdute. Au trecut zile în şir de mici întâmplări, de vorbe spuse pe jumătate şi multe cafele băute pe îndelete până când l-am făcut să se destăinuiască pe deplin.
— Întotdeauna am fost fascinat de legenda Evei, a început el să îmi vorbească într-o seară, în timp ce ne beam cafeaua în sala de lectură.
Programul bibliotecii se sfârşise de mult şi eram sigură că la geamurile caselor din jurul bibliotecii pândeau ochi curioşi, dar nu îmi păsa chiar deloc. Se înserase bine, dar nu am aprins nici o lumina, continuând discuţia în penumbra care ne învăluia pe nesimţite.
A mai luat o gură de cafea şi a continuat:
— Fascinaţia mea provine mai ales din faptul că, de foarte timpuriu, am fost convins că în spatele metaforelor biblice se ascunde mai puţin geneza propriu-zis, cât procesul de umanizare. Vârsta de aur, ca şi perioada petrecută de oameni în Eden, nu reprezenta altceva, după mine, decât perioada când prehumanoidele stăteau pe gânduri, ca să zic aşa, dacă să rămână în stadiul de animalitate, umblând mai departe goale, neştiutoare şi fericite, sau să facă un mic efort şi să devină oameni. Să se îmbrace şi să sufere de toate asteniile şi alienările omului. A fost mai uşor ca acest păcat original şi decisiv, nevoia de cunoaştere, să fie pus pe umerii unei femei: Eva. Presupunând că totul este mai mult decât o simplă legendă şi că, de fapt, Eva nu este altceva decât suma tuturor femeilor care atunci, în zorii civilizaţiei, ne-au scos din junglă şi ne-au mutat în case, mă întreb eu acum, această Evă, s-a gândit ea cu adevărat ce face? A fost o hotărâre deliberată, conştientă? Sau pur şi simplu aşa s-au întâmplat lucrurile? Vezi tu, parcă nu îmi vine să cred că ea şi-a dat seama măcar pentru o singură clipă că deschizând ochii animalului de lângă ea, pentru ca urmaşii ei să devină oameni, deschide o cutie a Pandorei pe care nimeni nu o putea apoi închide. Drumul de la animal la om a fost să fie cu sens unic, deşi unii au cochetat cu ideea că, la o adică, ar fi extrem de uşor să ajungem iar în zorii civilizaţiei. Ar ajunge un război bine gândit… Dar bineînţeles că asta nu ar şterge cu nimic meritul sau păcatul Evei…
Îmi plăcea să îl ascult şi se pare că şi lui îi plăcea să povestească. În jurul nostru, penumbrele se transformau în umbre şi apoi într-un semiîntuneric violet, întrerupt ici-colo de câteva raze de lumină venite de afară. Aş fi vrut ca momentele astea să nu se mai termine niciodată.
Îmi căuta prin întuneric ochii, apoi continua să vorbească:
— Atunci, în zorii vremurilor, se pare că ea a hotărât pentru noi că trebuie să fim oameni. Chiar dacă pentru asta va trebui să suferim, să cunoaştem binele şi răul. Femeia primordială, Eva, a hotărât să fim oameni chiar cu riscul ca bărbatul ei, zeul războaielor, să hotărască, zeci de mii de ani mai târziu, că am fost destul timp oameni şi acum putem redeveni animale. Îmi imaginez că a fost un proces îndelungat şi poate că nu atât de voluntar cât îl povesteşte Biblia. Uneori mă întrebam: dacă aş fi fost în locul Evei, oare ce aş fi făcut? Aş fi ales să trăiesc liniştit şi fericit ca un animal, sau să muşc din mărul cunoaşterii, chiar dacă aş fi putut ghici ce urma să se întâmple?
A scos o mică Biblie din buzunar şi, după ce a răsfoit-o, m-a privit serios:
— Ascultă aici: în Geneza, 16, se spune „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17. dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.
Mi se părea curios să îl ascult citind din Biblie, şi am tresărit uşor uimită. Până atunci, după cum se purtase, nu îmi păruse deloc a fi genul care umblă cu o Biblie în buzunar, aşa că am plecat ochii să nu îmi ghicească surpriza. Se pare că nu a observat nimic, pentru că a continuat:
— Aşa scrie în Biblie: în momentul în care vei cunoaşte, vei muri. Exegeţii Bibliei se întrec pentru a argumenta de ce nu s-a ţinut Dumnezeu de cuvânt şi nu i-a ucis pe cei doi vinovaţi după ce au gustat din rodul pomului cunoaşterii. Nu s-a gândit nici unul până acum că, de fapt, aşa a procedat: a ucis animalele din ei, trebuia să le ucidă pentru a scoate la iveală fiinţa umană…
A sorbit în tăcere cafeaua care mai era în cană şi a rămas apoi tăcut, privind zaţul de parcă ar fi căutat acolo răspunsuri la întrebările lui. Niciodată nu mai vorbise atât de mult şi nu fusese atât de serios. Aveam o presimţire că seara asta va fi deosebită de altele…
După un timp, s-a ridicat de la măsuţă şi s-a dus lângă geam, privind afară. M-am apropiat şi eu de el şi mi s-a părut firesc când mâna lui mi-a cuprins umerii. Mai era încă destulă lumină pentru ca siluetele noastre să se profileze clar în fereastră pentru cei care stăteau la pândă. Dar nu îmi păsa de asta şi, o clipă, mi-a trecut prin minte că oamenilor din orăşel, din câte îi ştiam eu, le ajungea o singură îmbrăţişare pentru a construi o întreagă poveste de dragoste.
— Ei bine, mi-a spus el, şi s-a întors cu faţa spre mine mângâindu-mi uşor obrazul, cred că a venit vremea ca o nouă Eva să aleagă!
— Ce vrei să spui? am întrebat eu, deşi, undeva în sufletul meu, începeam să înţeleg.
A zâmbit larg şi s-a apropiat mai mult de mine:
— Poate că noul diavol nu va mai avea înfăţişarea unui şarpe, ci a unui bibliofil obişnuit. Şi noua Eva nu va mai bântui dezbrăcată prin Eden, ci va fi bibliotecară şi se va numi Ana!
S-a apropiat şi mai mult de mine şi, fără să îi pese de cei care ne-ar fi putut vedea, m-a sărutat apăsat pe buze. M-a scuturat un fior şi aproape că nu l-am mai auzit când a spus:
— E vremea să alegi dacă vom rămâne neştiutori aici în Eden, sau vom pleca mai departe să vedem… să cunoaştem….
Nu am înţeles prea bine ce a vrut să spună, aşa că el s-a apropiat de micul meu calculator de birou şi, întorcându-se cu spatele, a scris câteva cifre pe el.
— Uite, a zis el întinzându-mi calculatorul, am scris aici mai multe cifre, fără să fac şi totalul. Dacă vei apăsa tasta de totalizare, o să vezi că rezultatul este 666, vestitul număr al Fiarei. Este vorba de câteva constante fizice ale universului în care trăim. Unii dintre colegii mei sunt de părere că, dacă cineva va efectua acest calcul, cu acest unic scop, ceva se va întâmpla cu noi, cu Universul în care trăim. Poate că Universul va reacţiona la receptarea acestei informaţii şi va trece într-un nou ciclu. Alţii spun că, dimpotrivă, nu se va întâmpla nimic, pentru că Universul nu este o pisică uriaşă care să miaune la capătul lumii dacă noi o tragem aici de coadă…
Avu un surâs uşor în faţa hazului comparaţiei, apoi continuă:
— Avertismentele celor vechi cu privire la numărul fiarei apar peste tot în textele vechi, dar sunt destul de imprecise când vine vorba de consecinţele lui: „Cine are înţelepciunea să socotească numărul fiarei, cu mare grijă să îl folosească pentru că nespus de multe primejdii ascunde”.
Pe stradă se auzi zgomotul unei maşini, şi atunci am ştiu că venise vremea să plece. Puse cu un gest oarecum cucernic mica Biblie în buzunarul de la piept şi se apropie de mine. Mă sărută de data asta cast, pe frunte, o clipă buzele lui coborâră şovăitoare pe obraz, dar se dezlipiră de acolo chiar înainte de a ajunge la buze. Am înghiţit în sec şi am încercat să îmi înăbuş oftatul.
Din stradă s-a auzit un claxon nerăbdător, şi el s-a apropiat de geam să privească afară. I-a făcut cuiva semn cu mâna să îl aştepte şi s-a întors spre mine:
— Am plecat! Dacă vrei să ne vedem, este destul să…
Am crezut o clipă că va spune, la fel ca toată lumea, ”să dai un telefon!”, dar el arătă spre micul calculator de birou şi continuă: „…să faci un mic calcul!”.
— Şi vezi că bateriile sunt cam uzate, aşa că nu aştepta prea mult, mai spuse el înainte de a închide uşa.
Am auzit peste câteva clipe o portieră trântită şi apoi numai tăcere…

*

A trecut o lună de atunci. Mă învârtesc zilnic pe lângă micul calculator de birou cu cifrele tot mai palide şi câteodată am impresia că sunt Eva, în cumpănă lângă pomul vieţii şi al cunoaşterii. Poate că pomul nu dădea roade tot anul, aşa cum se spune, şi poate în Eden toamna era pe sfârşite, ultimul măr stătea gata să cadă, iar Eva, la fel ca mine lângă calculatorul cu bateriile pe terminate, trebuia să ia repede o hotărâre. Cine ştie dacă în alt anotimp Creatorul nu avea să îşi dea seama de greşeala făcută şi să distrugă teribila tentaţie cu poame roşii din mijlocul Raiului…
Niciodată, după cum am mai spus, nu am crezut că voi fi pusă în situaţia să aleg. Şi poate că abia după ce am să aleg o să-mi dau seama cât de greu a fost pentru stră-stră-bunica mea Eva. Pentru că nimeni nu i-a spus că va urma o alegere. Ea nu a ştiut că o simplă curiozitate şi mai ales satisfacerea ei înseamnă deja o alegere. Poate că, după ce voi alege fără să ştiu ce am ales, eu şi Adamul meu vom fi alungaţi din Eden, fără ca cineva să-mi fi spus înainte: toantă mică şi curioasă, ai grijă ce faci! Lumea în care trăieşti este un adevărat paradis. Simte-te bine în el şi vezi-ţi de ale tale! Nu muşca din mărul cunoaşterii pentru că atunci vei şti, dar nu vei mai găsi cale de întoarcere!
Şi mă gândeam eu în clipele în care mi se făcea frică şi nu ştiam ce să fac, oare Creatorul, în adânca lui înţelepciune, nu s-a bazat întotdeauna pe femeie şi pe curiozitatea ei, când a hotărât să-şi împlinească ascunsele lucrări? Poate ciclurile Universului sunt posibile numai prin femeie şi prin curiozitatea ei, cel puţin întâmplările pe care le-am trăit eu aşa mă fac să cred. Femeia a fost născocită de Creator nu pentru amuzamentul bărbatului, aşa îşi imaginează acesta, ci pentru că fără ea şi fără curiozitatea ei rosturile lumii nu s-ar putea împlini…

*

Era în trei decembrie… spre seară. Programul bibliotecii se terminase fără să îi calce nimeni pragul toată ziua, ca de obicei. Am stins peste tot luminile şi, înainte de a pleca, am trecut încă o dată prin sala principală de lectură. Pe masă, acolo unde îl lăsase Virgil, în locul mărului din Pomul vieţii, străluceau stins cifrele verzi pe micul meu calculator. A fost oare o iluzie, sau mi s-a părut că luminiţa verzuie este pe cale să îşi dea duhul? Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întâmple, dar îl voiam pe Virgil înapoi, îl voiam lângă mine să mă strângă în braţe, să mă frângă şi să mă muşte, iar dacă pentru asta preţul era doar o simplă apăsare pe tastă, fie, am să apăs, şi înainte să îmi dau seama ce fac, mâna mi-a plecat singură, asemenea unui iuţi nevăstuici, şi peste o clipă pe micul display se lăfăia numărul fiarei: 666. A mai pâlpâit de câteva ori, apoi, ca şi cum efortul pentru acest calcul ar fi fost prea mare, bateria şi-a dat duhul şi în sala de lectură s-a făcut întuneric deplin. Am ieşit de acolo pe bâjbâite şi tot pe bâjbâite am închis biblioteca, îndreptându-mă spre casă. Începuse iar să fulguiască cu fulgi mici şi uscaţi, care te făceau să doreşti să ajungi la un adăpost. Am grăbit fără să vreau paşii când am ajuns la pod, încercând o senzaţie stranie, ca şi cum dintr-o dată aş fi păşit printr-un lichid dens care opunea rezistenţă la trecerea mea. A durat doar o clipă şi nu i-am dat atenţie pentru că, chiar în clipa aceea, am ajuns lângă bărbatul care stătea la jumătatea podului. Se uita încruntat în apă, aplecat cam mult peste parapetul podului, dar, cum nu părea un sinucigaş, ci mai curând un curios, am mărit paşii. Deja mă gândeam la focul din sobă, la cana de ceai pe care aveam de gând să o beau stând comod în fotoliu, cu uşa sobei pe jumătate deschisă ca luminile flăcărilor să strălucească în odaie.
Când să-l depăşesc, s-a întors pe jumătate spre mine:
— Nu vrei să priveşti la asta?
Avea vocea răguşită şi în prima clipă nu am recunoscut-o, aşa că am ezitat să-i dau ascultare. Ce ar putea să-mi arate un necunoscut în apă, atât de interesant încât să merite să-mi amân plăcerea întâlnirii cu căldura focului din sobă?
Apoi ceva în mintea mea s-a aprins, i-am recunoscut vocea gâtuită de emoţie, apoi l-am recunoscut şi pe el în întregul lui şi, înspăimântată ca niciodată, m-am apropiat şi am privit în apă: apa curgea întunecată şi murdară ca întotdeauna.
— Nu văd nimic, am şoptit cuprinsă de teamă.
— Uită-te mai bine, m-a îndemnat Virgil.
Am privit mai bine:
— Tot nu văd, am şoptit…
…şi chiar în aceeaşi clipă mi-am dat seama. Deşi era întuneric, iar apele râului erau întunecate, am văzut clar cum urcau înapoi spre munţi. L-am prins înspăimântată de braţ.
— Ce se întâmplă? De când curge aşa?
În loc să-mi răspundă, îmi arătă în jur:
— Priveşte !
Acum ştiam la ce să mă aştept, aşa că am văzut: un om a trecut pe lângă noi grăbit, mergând cu spatele, i-a urmat un autobuz, apoi am văzut cum fulgii se ridică din noroiul de jos şi cu un zbor elegant se înalţă spre cer.
M-am înfiorat şi Virgil m-a strâns în braţe. A privit şi el în jur, apoi a şoptit:
— „Şi Dumnezeu a alungat pe Virgil şi pe Ana din Eden şi i-a trimis înapoi spre Timpul din care au venit, pentru că au folosit cu nechibzuinţă Numărul Fiarei.” Cred că aşa va începe noua Geneză a lumii căreia tocmai i-ai dat naştere.
Am pornit îmbrăţişaţi spre casă, în timp ce soarele, apus cu numai o oră în urmă, se pregătea să răsară peste noua noastră lume.

Publicitate