Ritual de trecere

Deasupra mării, cerul avea o nuanţă cenuşie şi vântul care bătea dinspre larg făcea ca plaja să aibă un aspect dezolant. Din cauza norilor, soarele căpătase o ciudată culoare galben-verzui, dându-le celor câţiva turişti răzleţiţi pe plajă un aspect fantomatic. Când am zărit-o, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Deşi era răcoare şi oamenii care treceau pe lângă mine în căutare de scoici şi cochilii erau îmbrăcaţi destul de gros, ea făcea plajă. Privind-o numai pe ea, nici n-ai fi crezut că e sfârşitul lui septembrie, ci, după dezinvoltura cu care, în costum de baie, încerca să capteze razele soarelui, te-ai fi putut imagina în plină vară. Dar, dacă ridicai ochii de pe apariţia ei solară şi priveai cum vântul spulbera hârtiile murdare de pe plajă, reveneai înfiorat la realitate: era un rece sfârşit de septembrie. Şi, cu toate că se afla destul de departe de drumul meu, m-am simţit irezistibil atras de pata deschisă de culoare care era cearşaful ei pe nisipul umed.
Staţiunea era mai mult pustie, populată de personaje fantomatice, ciudate şi în criză de bani ca şi mine, care profitau de reducerile de preţ de la sfârşitul sezonului… De trei zile bântuiam pe plajă fără să am curajul să mă dezbrac şi chiar mă bătea gândul să dau dracului biletul oferit generos de patronul meu şi să mă duc acasă, unde tot singur aş fi fost, dar măcar acolo era mai cald… Şi fără atâtea babe reumatice în jurul meu gata să-şi etaleze frumuseţile devastate de timp, la trecerea mea, de parcă aş fi fost cine ştie ce Făt-Frumos.
Era ceva într-adevăr deosebit la fata asta, şi nu merita să ratez ocazia. Avea un trup superb, şi un minuscul costum de baie portocaliu încerca în zadar să-i ascundă rotunjimile voluptoase. Ajuns lângă ea, aş fi putut să trec mai departe sau să mă opresc şi să încerc să intru în vorbă. Ca să întreb ce? „Nu ţi-e frig?“ sau „nu vrei să faci o baie?“ Cuvinte care mi s-au părut cu atât mai ridicole, cu cât am apucat să văd, în timp ce mă apropiam, cartea pe care o citea: Filozofia Alchimiei. Şi tot pe cearşaf, un alt teanc de cărţi, din care nu am putut să descifrez decât un singur titlu: Ritual de trecere.
Recunosc că nu făceam o figură foarte inteligentă stând proţăpit în faţa cearşafului şi încercând cu disperare să găsesc o frază care să demonstreze că nu sunt chiar atât de idiot precum arătam. Umbra mea se oprise palidă pe cartea pe care o citea, astfel încât, într-un târziu, m-a băgat în seamă şi a ridicat ochii spre mine.
— Mă duceam spre terasă, am arătat eu spre clădirea de la marginea plajei, şi m-am gândit că poate vrei să-ţi aduc, când mă întorc, un ceai sau o cafea să te încălzeşti.
— Nu mi-e frig, a scuturat ea din cap răvăşindu-şi buclele roşcate, dar când revii poţi să-mi aduci o bere neagră. La cutie, a mai adăugat ea şi s-a cufundat din nou în lectură.
Mi-am târât perplexitatea prin nisipul umed de pe plajă până la terasa unde speram să găsesc berea neagră pe care, vrând-nevrând, eram nevoit să o caut. O clipă, mi-a trecut prin cap ideea să intru, să beau o cafea şi apoi, profitând de faptul că nu mai eram în raza ei vizuală, să dispar. Dar fie gândul că s-ar putea s-o mai întâlnesc, fie gena corectitudinii, care de-a lungul vieţii m-a făcut să intru în multe încurcături, m-a îndemnat să mă apropii de chelneriţă şi să-i cer:
— O cafea şi-o bere neagră, vă rog!
Abia când mi-a adus cafeaua şi sticla de bere neagră mi-am adus aminte de formularea expresă: o bere neagră la cutie. Când i-am cerut asta, femeia m-a privit cu milă:
— Nu se fabrică bere neagră la cutie, domnule. Sau cel puţin eu nu am auzit de ea…
— Dar… bine…, m-am fâstâcit eu, i-am promis unui prieten că-i duc o cutie de bere neagră.
— Prietenul dumneavoastră, a zis chelneriţa uitându-se semnificativ spre plajă, trimite în fiecare zi pe cineva după bere neagră la cutie. Răspunsul meu e acelaşi: nu se fabrică bere neagră la cutie.
Prietenii care mă cunosc pot depune mărturie că nu strălucesc prin inteligenţă, şi totuşi, uneori, mai rar, mult mai rar decât mi-aş dori, am câte o tresărire, câte o scânteie care luminează cenuşiul şi monotonia unui an întreg. Cum a fost şi ideea care mi-a venit pe moment. În loc să îi lărgesc orizontul cultural povestindu-i despre minunata bere neagră la cutie, Guinness, am spus scurt:
— Păi, atunci, goliţi berea asta din sticlă într-o cutie şi am să i-o duc aşa…
Zâmbetul maliţios cu care chelneriţa mi-a ascultat sfatul m-a făcut să mă simt ca un mic Alexandru Macedon în ziua în care, în sfârşit, a găsit rezolvarea nodului gordian.
Am străbătut iar plaja spre fată, ţinând cutia de bere cu grijă, ca pe un trofeu de preţ. Când am ajuns, fata renunţase la alchimie şi la filozofia ei, frunzărind acum altă carte: Ritual de trecere.
A luat berea, mi-a mulţumit fără să pară că a observat substituirea făcută de mine şi mi-a făcut semn să iau loc alături. A băut o gură de bere, apoi mi-a spus:
— Ştii ce mă-ntreb? Uite! Cartea asta am găsit-o într-un anticariat din oraş. Are mai mult de o sută de ani vechime, şi omul care a scris-o chiar crede că tot ce a afirmat el aici este şi adevărat. De exemplu, sunt date o mulţime de metode prin care, cu ajutorul unor simple ritualuri magice, poţi obliga duhuri, monştri, djini, fantome, şi tot ce-ţi mai doreşte inima, să treacă în lumea noastră ca să-ţi îndeplinească orice dorinţă… Poate autorul nu a făcut decât să dea glas unor superstiţii specifice timpurilor lui…
Făcu o pauză, mai luă o gură de bere, mă privi cu ochii ei verzi şi imenşi şi mă întrebă:
— Dar dacă e adevărat? Ai avea curaj să încerci?
M-am uitat în jur. Turiştii singuratici se lămuriseră într-un târziu că sezonul estival s-a încheiat şi că nici nu avea să mai fie altul până la anul. Aşa că plecaseră spre hotelurile ieftine în care se cazaseră, lăsându-ne pe noi doi singuri pe toată plaja. Am privit-o drept în faţă. Bea în continuare din cutia de bere, cu înghiţituri mici, uitându-se la mine curioasă în aşteptarea răspunsului meu. Am avut o clipă impresia că o revăd pe profesoara mea de biologie privind insensibilă o insectă abia pusă în insectar. Tresăririle insectei, care pe noi, copiii, ne impresionau cel mai mult, pentru ea nu existau. Am ridicat din umeri, înfiorat de amintiri.
— Nu cred că aş avea curaj… E posibil să fie numai o superstiţie, aşa cum zici tu. Dar dacă e adevărat? Dacă există cea mai mică şansă să fie totuşi adevărat? Ai avea curaj să dai drumul la unul ca ăsta în lume? – şi i-am arătat miniatura de pe copertă, unde un monstru uriaş şi verzui îşi ridica din apa mării aripile imense, încercând parcă să cuprindă lumea cu ele.
— Ideea pare tentantă, nu-i aşa? Mai ales când ştii că îl stăpâneşti tu, a zâmbit fata, ispitită de gând.
A rămas cu ochii fixaţi spre larg de parcă ar fi văzut deja uriaşul ei sclav ieşind din apele mării.
— Am să o citesc cu atenţie la noapte şi am să-ţi spun mai multe când ne revedem…
Şi începu să-şi strângă cu gesturi grăbite lucrurile de pe cearşaf. Am condus-o până la hotel, ajutând-o să-şi care cărţile. La despărţire mi-a spus:
— Mă cheamă Lisa. Să mă cauţi mâine la zece. Aş fi curioasă să încercăm, totuşi, un ritual de trecere. Şi pentru asta este nevoie de doi…, mi-a zâmbit ea misterios, lăsându-mă nedumerit în holul hotelului.
M-am îndreptat confuz spre pensiunea unde aveam o cameră închiriată pentru încă o săptămână. În cameră: un dulap, o noptieră şchioapă şi un pat pe care m-am aşezat şi, cu ochii în tavan, am început să mă gândesc la Lisa. Oare ce a vrut să spună cu „trebuie să încercăm un ritual de trecere“? Cu gândul la ea am adormit şi am visat-o toată noaptea mergând cu mine de mână printr-un labirint. Deşi nu văzusem labirintul, aşa cum se întâmplă deseori în vis, ştiam că la capătul lui ne aştepta un pat, în care, într-un târziu, am şi ajuns. Cu privirea ţintă în ochii ei mari, verzi-aurii, am început să o dezbrac, dar, dintr-o dată, pielea ei albă şi fină a erupt în mii de locuri lăsând să se vadă sub ea solzii unui monstru care, în urâţenia lui, mai păstra încă trăsăturile Lisei.
— Vino, îmi şoptea ea, am nevoie de tine să…
A mai spus ceva, dar nu am înţeles ce, pentru că patul a luat foc şi ne-am prăbuşit amândoi într-un abis din care numai soneria telefonului m-a putut scoate.
— Nu uita să vii azi, la zece! mi-a şoptit o voce senzuală, pe care, într-un târziu, am recunoscut-o ca fiind a Lisei.
Am vrut să mai spun ceva, dar ea pusese deja receptorul în furcă.
M-am uitat buimăcit la ceas. Era nouă dimineaţa. Dormisem aproape douăsprezece ore, lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată. Drumul cu Lisa prin labirint îmi părea încă atât de real, , încât m-am ridicat din pat căutând din ochi zidurile înalte şi cenuşii ale labirintului, pe care semne şi simboluri ciudate spuneau ceva într-un limbaj pe care nu cred că voiam să-l ştiu.
Am coborât ameţit în sala de mese sărăcăcioasă a pensiunii, mi-am băut ceaiul călduţ şi am mâncat tartina cu unt şi dulceaţă gândindu-mă dacă să mă duc sau nu la întâlnirea cu Lisa. O voce interioară îmi spunea că lucrul mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să urc înapoi în cămăruţă, să-mi iau geamantanul şi să prind primul tren spre casă, uitând de Lisa şi de ritualurile ei de trecere. „Dar dacă“, îmi şoptea un drăcuşor neastâmpărat din mintea mea, „toate astea nu sunt decât un joc menit să alunge plictisul şi să ne aducă mai aproape?“
— Sper că suficient de aproape încât să merite efortul! am mormăit eu, încruntându-mă la tartina cu dulceaţă.
Cu inima cuprinsă de o presimţire sumbră, dar, în acelaşi timp, cu senzaţia că fac un lucru misterios şi interzis, m-am îndreptat spre hotelul Lisei. Mă aştepta în hol şi, când i-am văzut ochii senini şi strălucitori, mi-am spus că fără îndoială coşmarul de azi-noapte se datora poveştilor cu care mă speria bunica în copilărie.
M-a luat de mână cu o nerăbdare vizibilă:
— Mergem? m-a îndemnat ea surescitată, astfel încât, fără să vreau, m-a trecut un fior.
Avea cartea sub braţ şi o sacoşă mică, pe care mi-a dat-o mie s-o duc. În momentul în care am plecat cu ea de mână de-a lungul plajei pustii, m-am simţit pătrunzând pe un tărâm misterios şi vrăjit, în care nimic nu era imposibil. Am mers mai departe decât ajungeam eu de obicei şi ne-am oprit în mijlocul unor stânci care ne fereau de ochii indiscreţi. Valurile erau mai mari şi mai cenuşii în dimineaţa asta şi lumina părea filtrată prin apa unui acvariu imens care atârna deasupra noastră şi ţinea loc de cer. A întins cu mişcări grăbite cearşaful, dar, cum era mult mai frig ca ieri, nu s-a mai dezbrăcat în costum de baie, ci s-a întins pe el aşa, îmbrăcată.
— Vino lângă mine, m-a chemat ea cu o voce dintr-o dată răguşită.
M-am aşezat lângă ea, şi atunci, cu o mişcare felină, s-a aplecat deasupra mea:
— Ei, o facem? a întrebat cu o voce persuasivă. Aici nu ne vede nimeni…
M-a trecut un fior scurt şi am dat s-o cuprind în braţe, dar ea s-a scuturat revoltată:
— Eu mă refeream la un Ritual de Trecere. Tu ce credeai?
Am mormăit ceva despre cât era de frig şi că ar trebui să ne încălzim înainte de a începe ceva serios.
— Cunosc o metodă sigură pentru asta, a spus ea şi a scos din sacoşă un termos cu ceai cald.
— Iar ceai?! m-am revoltat eu. Am băut oceane de ceai în concediul ăsta.
— Al meu e cu rom, a zâmbit ea maliţios. Aşa că precis te va încălzi.
Am băut strâmbându-mă un pahar cu ceai, apoi am plecat bosumflat după ea spre malul mării.
— Uite, aici o să îl facem! a indicat ea un loc mai ferit pe plajă.
A deschis cartea şi mi-a arătat desenul unui altar primitiv făcut din pietre.
— Priveşte! Aşa trebuie să arate. Eu o să-i desenez conturul, iar tu o să aduci pietrele…
Până m-am întors eu cu pietrele, ea desenase deja conturul incintei sacre după modelul din carte. Ne-am apucat amândoi să clădim micul altar. Ar fi trebuit să aibă forma unui cerc cu diametrul de vreo doi metri şi cu înălţimea de 20-30 de centimetri, cât vreo trei, patru bolovani aşezaţi unul peste altul. De fapt aici era toată problema noastră. Pentru că bolovanii erau umezi şi alunecau mereu, tot chinul nostru părea un fel de muncă a lui Sisif – bineînţeles, păstrând proporţiile.
— Ar fi trebuit să aducem var să facem un pic de mortar, am venit eu cu o idee, sperând să amân pană mâine sau, oricum, pe mai târziu munca noastră.
— Nu trebuie să folosim mortar, m-a contrazis ea. În carte scrie că pietrele trebuie să stea în echilibru, fără nici un fel de liant…
— Susţinute numai de credinţă, eventual…, am mormăit eu înciudat, dar ea s-a făcut că nu mă aude.
În sfârşit, când construcţia noastră a început să semene îngrijorător de mult cu desenul din carte, Lisa a scos din sacoşă un soi de amuletă şi, folosindu-se de trei beţe, a încropit un trepied şi a atârnat-o într-un echilibru fragil deasupra altarului.
Eu tot mai credeam că totul era doar un pretext, un moft pentru a amâna folosirea cearşafului în scopul în care speram eu. Dar Lisa părea hotărâtă să ducă ceremonialul din carte până la capăt. Mă aşeză la intrarea în mica incintă sacră, în postură de mare preot, probabil, iar ea intră în interiorul cercului şi, cu faţa spre mare, începu să citească din carte incantaţia către zeul ei păgân. O citi şi o reciti iar şi iar, fără un efect vizibil, în timp ce eu, în spatele ei, plimbându-mi privirea peste corpul ei bine făcut mă întrebam când va termina odată cu jocul ăsta prostesc.
Într-un târziu, umerii i se încovoiară a neputinţă şi se întoarse spre mine învinsă.
— Nu merge! şopti ea stins. Ceva nu am făcut aşa cum scria în ritual… Şi mai este şi o pagină lipsă, în care cred că erau lucruri esenţiale…
— Cred că cei doi care efectuează vraja asta trebuie să facă sex înainte, am încercat eu să aduc discuţia spre punctul care mă interesa. Doar aşa, ca să-şi golească mintea de păcatele cărnii, am adăugat eu văzându-i sclipirea furioasă din ochi.
— Nu ai înţeles nimic, nu? Prin incantaţia mea, eu ar fi trebuit să-l chem din adâncurile mării pe Odkinn… Şi, din ce se spune în carte, lucrul ăsta, trecerea lui spre noi, se poate face numai la o dată fixă… la fiecare unsprezece ani, pe 21 septembrie… El ar fi trebuit să treacă în lumea noastră şi eu să-i devin mireasă… şi apoi zeiţă…
A aruncat cartea, furioasă, în nisip şi s-a îndreptat abătută spre cearşaf. Atât de frumoasă şi atât de nebună!
O dată excursia noastră pe tărâmul zeilor terminată, Lisa a devenit ceva mai prozaică şi a început să umble bosumflată în sacoşă, scoţând şi aşezând o masă frugală. Am mâncat în tăcere. Ea deprimată şi eu frustrat. Cum puţine speranţe pentru o partidă de sex mai rămăseseră, mi-am permis să devin mai sincer şi mai rău:
— Lasă-l naibii pe zeul tău marin şi gândeşte-te că până peste unsprezece ani o să fii măritată şi cu o droaie de copii, şi nu o să mai ai timp de el…
S-a întors cu spatele la mine, fără să mă bage în seamă. Cum vântul rece începuse să mă pătrundă prin hainele subţiri şi cum ziua mi se părea definitiv şi iremediabil compromisă, am început să devin obraznic, socotind că tot nu am ce pierde. Am luat o cutie de sardele în care mai rămăseseră câteva resturi şi i-am zis sarcastic:
— Dacă pe zeul tău marin nu l-au atras incantaţiile tale vrăjite, ia să vedem dacă mirosul de peşte nu o să-l tenteze mai mult… – şi, trăgând de capacul cutiei, am dat să răstorn în mijlocul altarului sardelele rămase.
— Nu face asta! a ţipat Lisa la mine.
Uitându-mă spre ea, am simţit cum capacul tăios al cutiei îmi pătrunde în palmă, şi câteva picături de sânge au căzut pe nisipul din altar.
Brusc am simţit că se schimbă ceva: amuleta din vârful beţelor a început dintr-o dată să pulseze de parcă ar fi fost vie, şi rubinele ei false au prins a străluci rece.
— Asta era! a sărit Lisa brusc înviorată. Sigur că da! Asta era: jertfa de sânge. Fără asta nu funcţionează nici un ritual…
A luat cartea de jos şi a pornit să recite ca în transă. La primele cuvinte, undeva în larg, deasupra norilor, fulgere îndepărtate au început să împletească o plasă deasă deasupra mării. Zgomote stranii s-au iscat din adâncuri şi nisipul plajei părea că fierbe.
— Vino lângă mine, m-a strigat Lisa excitată. Vino şi ţine de amuletă! Trebuie să o ţinem amândoi. Aşa scrie aici…
— Lisa, nu ştiu dacă este bine ce faci…, m-am codit eu.
— Vino odată! m-a apucat ea de mână şi m-a tras în interiorul fragilului cerc din bolovani. Pune mâna pe amuletă…
Am întins mâna ezitând şi ochii mi-au fugit spre largul mării, unde din ape o pereche uriaşă de aripi părea gata să se desprindă şi să cuprindă lumea.
— Lisa, priveşte! i-am arătat eu marea şi, înfricoşat dintr-o dată, am început să tremur.
A aruncat şi ea o privire, şi ochii i-au devenit strălucitori:
— Merge… Trebuie să continuăm…
Am privit-o îngrozit. Era nebună… Frumoasă, dar atât de nebună… Am prins-o de umeri şi am întors-o cu faţa spre mine:
— Lisa, revino-ţi! Nu trebuie să faci asta!
Era căzută în transă. Privirea ei era fixă şi pupilele păreau două hăuri întunecate.
— Trebuie…, murmură ea. Trebuie… E o şansă unică … o dată la unsprezece ani, nu înţelegi?…
Nu am spus nimic, dar am zgâlţâit-o cu putere de umeri, încercând să o fac să-şi revină.
Cartea i-a scăpat din mâini şi a lovit în cădere amuleta, care s-a zdrobit de bolovani…
A tresărit îndurerată, cu ochii ţintă la cioburile amuletei:
— Ticălosule!… Ai făcut-o intenţionat…
— Lisa, nu am vrut…, am dat eu să neg, şi dinspre mare s-a auzit un zgomot surd, ca şi cum un corp uriaş s-ar fi scufundat brusc în ape…
Am privit într-acolo. Aripile monstrului nu se mai zăreau şi o linişte ciudată se aşternuse peste plajă, întreruptă numai de plânsul Lisei. Plângea cu suspine lungi, ca eliberată de o vrajă.

*

În majoritatea familiilor, după o ceartă mai serioasă, soţia îşi ameninţă printre hohote de plâns perechea:
— Să ştii că mă duc la mama!
Pe mine Lisa nu mă ameninţă niciodată aşa, oricât de tare aş supăra-o. În schimb, se îndreaptă spre bibliotecă, de unde scoate o carte veche, cu copertele scorojite, pe care o priveşte gânditoare, şi îmi spune privindu-mă insistent:
— Mi-e tare dor de o excursie la mare…

Anunțuri

Un comentariu


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s