Cel din urmă unicorn

Era una dintre dimineţile înalte şi strălucitoare ale verii, când munţii din zare păreau mai albaştri şi mai frumoşi ca niciodată. Una dintre dimineţile care păreau că nici nu au nevoie de strălucirea soarelui pentru a-şi dovedi frumuseţea. Dar soarele răsărise şi înveselea totul până departe cu lumina lui clară. M-am ridicat cât am putut de uşor de lângă Madalena, să nu o trezesc. Ea dormea somnul nepăsător al tinerilor; avea un zâmbet uşor întipărit pe faţa ca de înger. Cine ştie ce visa?! Privirea mi-a alunecat peste sânii ei, care păreau gata să iasă din bluza care de la o vreme îi era tot mai mică. „Înger cu sâni“, am bombănit eu. „Cine a mai pomenit aşa ceva?“ Am zâmbit şi eu ca răspuns la zâmbetul ei din somn şi, o clipă, am fost tentat să mă întorc lângă ea, în culcuşul cald. O clipă numai, trecătoare ca bătaia din aripi a unui fluture, apoi întinzându-mi oasele bătrâne şi înţepenite m-am îndreptat spre vârful dealului. Mi-am dat seama că gândul pe care mereu trebuia să îl alung din mine în dimineaţa asta îmi revenise iar în minte: Madalena creşte, şi în curând va trebui să limpezesc cumva asta. Viaţa pe care o duceam nu era făcută pentru o tânără fată… Poate nici pentru mine nu era făcută, dar eu nu aveam de ales.
Ducipal necheză uşor şi m-am dus la el cu bucata de zahăr pregătită. În ultimul timp aveam impresia că profita cam mult de slăbiciunea mea pentru el. M-a privit cu ochii lui umezi şi lucioşi, iar pentru o clipă am crezut că vrea iar să se joace cu mine, dar tentaţia zahărului a fost mai puternică şi mi l-a luat grăbit, fornăind încetişor. L-am mângâiat tăcut şi am pornit spre creastă: soarele abia răsărit lumina cea mai frumoasă vale pe care o văzusem în viaţa mea. Undeva în zare, munţii acoperiţi de păduri dominau valea, care, sub apăsarea lor, părea micşorată la mărimea un desen dintr-o carte de poveşti. Râul care izvora din ei se desfăcea undeva pe la mijlocul văii în două braţe care înconjurau generoase aşezarea. Orăşelul nu era mare, dar părea să aibă tot ce îşi poate dori cineva. O clipă, nomadul din mine a fost uitat şi dorinţa de a mă aşeza la o casă a mea, una dintre căsuţele viu colorate din oraşul din vale, a fost atât de puternică, încât aş fi vrut să mă duc la Madalena, să o trezesc şi să-i spun:
— Gata cu hoinăreala! Am ajuns acasă!
Am strâns tare din ochi şi am scuturat din cap, apoi i-am deschis iar, sperând ca visul să se destrame. Dar nu: cerul albastru, munţii din zare şi valea înverzită erau acolo, aşteptându-mă, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit cuprins de o nelinişte nedefinită, ca şi cum o primejdie vie, palpabilă ar fi plutit deasupra noastră în văzduhul transparent, care ne îmbăta cu mirosurile crude ale primăverii.
Poate că numai mi se părea aşa, cum mi se mai păruse de câteva ori până acum. Primejdie, îmi spuneau simţurile, şi a trebuit să treacă multă vreme până să îmi dau seama că primejdia nu venea din afară. Trupul meu, obişnuit cu nopţile dormite în aer liber, cu drumurile lungi şi zările nesfârşite, îmi trimitea semne pe care multă vreme nu le-am luat în seamă. Curând, într-una dintre zilele sau lunile ce vor urma, nu voi mai avea încotro şi va trebui să mă îngrijesc de el… Şi totuşi asta era un altfel de nelinişte: presimţirea că acolo, în oraşul de sub mine, îmi voi găsi sfârşitul. Aerul era călduţ şi înmiresmat, dar m-am înfiorat ca sub suflarea rece a unui viscol.
În spatele meu, Ducipal necheză uşor, şi până să mă întorc la el să-l liniştesc o trezise şi pe Madalena. S-a ridicat din aşternutul întins la tulpina unui brad, s-a întins mai întâi ca o pisică şi abia apoi a privit în jur: m-a văzut pe creasta dealului şi mi-a făcut cu mâna, pe urmă s-a îndreptat spre izvor să se spele. Am privit-o fermecat ca şi altădată, amestec ciudat de copil şi femeie, care mă urma de ani buni în toate peregrinările mele. M-am pomenit cu ea pe cap după ce tatăl ei, Colombini, clovnul circului Globus, a murit. Patronul ar fi vrut să o folosească drept ţintă pentru Paul, aruncătorul de cuţite, dar, cum acesta, după ce Larisa căzuse răpusă sub cuţitul lui, dăduse în patima beţiei, m-am împotrivit.
Sttolero, patronul circului, fusese neîndurător, cum era cu toţi cei care i se împotriveau:
— Să-ţi iei, atunci, mârţoaga şi să te duci! Şi să iei şi copiii cu tine…
Mârţoaga era Ducipal, armăsarul socotitor, iar copiii erau Madalena şi Robert, cei doi copii ai lui Colombini, care, după moartea lui, deveniseră o povară pentru patron. Madalena avea pe atunci 11 ani, iar Robert 9, şi tatăl lor spera să-i poată iniţia în vreo meserie care să aibă căutare în lumea circului. Nu erau făcuţi pentru circ, şi toţi şi-au dat seama repede de asta, acceptându-i un timp în amintirea lui Colombini. Apoi lumea l-a uitat şi copiii au început să fie împinşi de colo-colo. Când noul clovn al circului a spus că are nevoie de furgon ca să-şi repete numerele, nu i s-a părut nimănui ciudat că cei doi copii nu şi-au mai găsit nicăieri locul, aşa că i-am primit eu. La un moment dat a fost chiar vorba să fie trimişi să lipească afişe, timp în care circul ar fi părăsit pe furiş oraşul. S-a aflat la timp, dar nu le-a folosit prea mult, şi dacă nu mi s-ar fi făcut milă de ei să-i primesc la mine nu sunt foarte sigur ce s-ar fi întâmplat cu ei. Oricum, atunci când proprietarul circului mi-a făcut vânt să plec, eram deja hotărât de multă vreme. Aşteptam doar un prilej: în ultima vreme Ducipal şi numărul lui nu mai erau iubiţi ca pe vremuri de spectatorii circului. Lumea nu mai voia armăsari socotitori şi nici scamatorii sau clovnerii. Erau la mare căutare în schimb aruncătorii de cuţite, dresorii de fiare sălbatice şi trapeziştii, cu ale lor triple salturi mortale. Dacă se întâmpla câte un accident era cu atât mai bine pentru Sttolero. Lumea dădea năvală la spectacolele următoare să vadă arena unde o fată fusese străpunsă de cuţite sau un dresor mâncat de fiare.
Am plecat cu inima uşurată, presimţind că în curând Sttolero va începe să provoace el însuşi accidentele pentru a atrage năvala publicului. E adevărat că la spectacolele noastre cu armăsarul socotitor şi cu cele câteva numere de magie şi scamatorie pe care mi le aminteam nu prea atrăgeam lumea. Dar câştigam întotdeauna destul cât să ne ducem traiul de azi pe mâine. Să găsim o cămăruţă întru-un han şi un codru de pâine. Şi haine din când în când pentru Madalena şi pentru Robert, care creşteau repede, la fel ca toţi copiii. Din puţinii bani pe care îi câştigam întotdeauna mă îngrijeam să iau haine frumoase pentru Madalena şi o vioară bună pentru Robert. În ultimul timp vedeam din ce în ce mai clar că lumea nu venea la spectacolele noastre nici pentru Ducipal, nici pentru sărăcăcioasele mele numere de magie. Într-un colţ, cu ochii pe jumătate închişi, călătorit parcă într-o lume în care numai el putea pătrunde, Robert, aplecat peste vioară, scotea din ea sunete pe care nimeni nu le putea asculta fără să fie cuprins de fiori. Niciodată nu părea să cânte de două ori acelaşi cântec. Atunci când îi făceam semn că a venit vremea să înceapă, prindea vioara cu un gest tandru şi, cu o ştiinţă pe care nu ştiu de unde o moştenise, ne înfiora sufletele la toţi cei care eram de faţă. În răstimp Madalena se mişca graţios, aproape dansând în jurul meu, punându-mi la îndemână recuzita. Pe care o manevram din ce în ce mai convins că pentru puţinii spectatori din sală eu nu eram decât o anexă a spectacolului, aşa cum era şi bagheta sau porumbelul pe care îl scoteam din pălărie. Nu mi-am dat cu adevărat seama de asta decât atunci când, o dată, mi s-a blocat mica trapă prin care trebuia să scot un iepure din cutie. Nu mi-am pierdut cumpătul şi cu gesturi uşoare am învârtit cutia în toate părţile, încercând să o deschid. Nu mergea, şi pace. Recuzita era veche şi, oricât de bine aş fi îngrijit-o, timpul îşi spunea cuvântul. Resemnat, am aşezat-o pe masă şi m-am înclinat spre publicul pe care, prima dată după mulţi ani, am simţit că l-am trădat. Spre marea mea uimire, am fost aplaudat furtunos, şi abia atunci mi-am dat seama că nu mă urmărise nimeni. Toţi priveau spre Madalena, care, cu o graţie de prinţesă în exil, îmi luase cutia buclucaşă ca să îmi aducă alta, care se dovedi la fel de nefolositoare. Abia atunci am privit-o mai bine, alături de cei din sală. Se înălţase şi se împlinise în ultimul an. Părul bălai îi cădea în bucle strălucitoare pe umerii abia acoperiţi de catifeaua unei rochii albastre, făcând-o să semene cu o zână. Talia, cât să i-o cuprinzi într-o mână, era strânsă într-o centură pe care numai eu, care eram la câţiva paşi, o vedeam că este din poleială aurită. Privind ochii înceţoşaţi ai celor din sală nu mă îndoiam că lor li se părea că strasurile ieftine erau şiraguri strălucitoare de diamante. Până şi Ducipal, de obicei atât de neastâmpărat, părea pătruns de rolul lui, şi de multe ori în semiîntunericul scenei cornul lipit părea atât de real, încât arăta ca un adevărat unicorn.
De atunci întotdeauna m-am îngrijit ca Madalena să aibă cele mai bune rochii; albastre – să-i scoată în evidenţă părul blond – şi acoperite de multe strasuri. În astfel de momente de răgaz nu mă puteam împiedica să mă întreb când va veni vremea ca unul dintre tinerii care o priveau din sală cu ochi de lup flămând să o aştepte după spectacol şi, oferindu-i tot ce eu nu-i puteam da, să o oprească alături de el. Casă, copii şi o viaţă aşezată. Asta îi doream şi eu, dar, de câte ori aduceam vorba, alunga subiectul cu hohotul ei de râs cristalin. Apoi cu o voce devenită brusc serioasă îmi spunea: „Noi, oamenii de circ, nu murim niciodată în paturile noastre. Şi nici cu copii în braţe!“. Mă mângâia uşor pe obraz cu un gest care îmi aducea aminte de mama ei, de care erau îndrăgostiţi toţi bărbaţii circului, şi se îndepărta, nu înainte de a-mi arunca peste umăr: „De parcă nu ai şti asta atât de bine!“.

Din gânduri m-a trezit Madalena care se apropiase tăcută de mine. M-a prins în braţe cu un gest tandru şi şi-a lăsat capul pe umărul meu, privind în vale. Îi simţeam dureros de conştient greutatea sânului împlinit sprijinindu-se de braţul meu şi mă întrebam dacă şi ea îşi dă seama de asta. M-a strâns mai tare şi s-a întors spre mine:
— Ce-i, Antonio? Iar te gândeşti să mă măriţi?
Am tresărit surprins: de prea multe ori şi cu prea multă uşurinţă ghicea ce gândeam. Am dat să spun ceva, dar m-a întrerupt arătând spre vale:
— Uite, vine Robert…
Pe drumul care ieşea din oraş se vedea o mogâldeaţă măruntă care se apropia încet spre noi. Am încercat să mă desprind din îmbrăţişarea ei, dar mă ţinea strâns. M-am întors spre ea să o cert şi am văzut că avea ochii în lacrimi.
Am strâns-o la rândul meu în braţe şi am întrebat-o neliniştit:
— Ce-i cu tine, Madalena?
A rămas un timp tăcută, privindu-mă printre lacrimi. Apoi şi-a îngropat capul în umărul meu şi a spus printre hohote de plâns:
— Să nu mă părăseşti niciodată, Antonio. Te iubesc atât de mult…
Vorbele mi-au venit de la sine, deşi erau numai nişte vorbe frumoase menite să o alinte, şi nimic mai mult:
— Şi eu de iubesc, Madalena. Şi niciodată… orice s-ar întâmpla, nu te voi părăsi…
Era o minciună şi amândoi ştiam asta, dar se mulţumi cu ea şi, după o vreme, se linişti, întorcând capul şi uitându-se la Robert, care se apropia tot mai mult.
Bineînţeles că nu o voi părăsi. Sau, mai bine zis, nu eu voi fi cel care o va părăsi. O surprindeam uneori privind pe sub gene în sală, printre tinerii adunaţi în primele rânduri şi care o sorbeau din priviri. În curând va veni vremea.
„Sângele tânăr cere sânge tânăr“, spunea mama ei atunci când îl înşela pe Colombini cu Paul, aruncătorul de cuţite, sau cu vreunul dintre tinerii lucrători angajaţi cu ziua.
M-am desprins din îmbrăţişarea ei şi am făcut câţiva paşi în întâmpinarea lui Robert. Acesta se apropia de noi cu un mers hotărât. I se citea bucuria pe chip, semn că totul mersese bine.
— Ei, cum este? l-am întrebat eu nerăbdător.
— E minunat, a spus el pe nerăsuflate. Am lipit toate afişele, am închiriat o odaie la han şi ţi-am găsit o slujbă, zâmbi el larg spre mine.
— O slujbă? ne-am mirat eu şi Madalena într-un glas.
Robert ne privi cu ochi strălucitori:
— Da, o slujbă! Cei din oraş nu mai au spiţer. Ultimul pe care l-au avut a murit luna trecută. A încercat să prepare elixirul nemuririi şi se pare că a murit pe când îl încerca… – se înecă într-un râs batjocoritor care nu se potrivea deloc cu firea lui. După ce am terminat de lipit afişele, m-a chemat la el starostele breslei argintarilor şi m-a rugat să te întreb dacă nu vrei să fii spiţerul oraşului. Acum face el pe spiţerul, dar nu prea se descurcă cu reţetele, cred că îi este frică să nu moară şi el. A, mai spuse el grăbit, am uitat, vor să ni-l cumpere pe Ducipal. Au nevoie de un unicorn pentru nu ştiu ce serbare…
În spatele nostru Ducipal, ca şi cum ar fi simţit că despre el era vorba, necheză uşor.
M-am aşezat pe o buturugă din preajmă şi i-am făcut semn şi lui Robert să se aşeze lângă mine, în timp ce Madalena a rămas în picioare lângă noi.
— Hai să ne înţelegem puţin, Robert. Ai crescut băiat mare de acum şi trebuie să afli nişte lucruri: eu nu sunt magician! Şi nici spiţer! Nici una dintre scamatoriile mele nu este reală. În timp ce tu cânţi şi Madalena se fâţâie pe scenă, toţi sunt atenţi la ea, şi eu profit de nebăgarea lor de seamă. (Am scos un pachet de cărţi şi am făcut câteva pase încet, să poată vedea trucul.) Iar poţiunile de dragoste pe care le preparăm din ceai de muşeţel şi le vindem prin sate… Ştii totul despre ele, că doar tu le prepari. Nu sunt mândru de asta, dar toţi circarii fac asta… şi toţi aşteaptă de la noi aşa ceva…
A dat din umeri fără să pară impresionat. M-am ridicat greoi, sprijinindu-mă de el, şi m-am apropiat de Ducipal.
— Priveşte aici, i-am spus, şi cu un gest uşor, să nu îl rănesc, am vrut să scot falsul corn lipit cu ani în urmă de fruntea armăsarului.
Curelele subţiri care îl ţineau prins de frunte îi intraseră adânc în carne şi nu se mai vedeau decât la o examinare foarte atentă. Cornul părea mai bine prins ca oricând şi, la încercarea mea, Ducipal şi-a scuturat capul îndărătnic, îndepărtându-se. Am amânat pe mai târziu cercetarea lui Ducipal: mereu îmi era frică să nu facă iar răni în frunte, cum făcuse în primii ani. În ultima vreme părea că se obişnuise atât de mult cu el, încât mă aşteptam ca într-o zi carnea chinuită şi rănită de pe fruntea lui să se închidă peste rădăcina cornului, refuzând să-l mai elibereze.
— Ştiu asta, şopti Robert, şi le-am spus şi lor. Dar nu îi interesează… Spuneau că… – se poticni încercând să îşi amintească. Spuneau că, dacă cineva face destul de mult timp pe spiţerul, sfârşeşte prin a deveni spiţer. La fel şi cu Ducipal… Dar este mai bine să stai de vorbă cu ei…
— Fii sigur că am să stau, am spus dintr-o dată neliniştit şi am început să strâng lucrurile, pregătindu-ne de plecare.

***

Oraşul părea a nu fi foarte mare şi prin nimic deosebit de multele oraşe întâlnite în peregrinările noastre. Poate puţin mai înstărit decât altele de aceeaşi mărime, şi mi-am dat seama de asta nu numai după casele frumoase, ci şi după îmbrăcămintea bogată a oamenilor şi feţele lor lipsite de griji. Pieţele erau largi şi pietruite cu migală, iar rondurile de flori înconjurau în modele complicate fântânile arteziene, care răspândeau în aerul din jur o pulbere fină de apă.
Când am ajuns la han, am văzut pe poartă unul dintre afişele noastre, lipite de Robert cu o zi înainte. Lângă Ducipal eram înfăţişat eu, cu o tichie de magician şi făcând să apară în aer o jerbă de flori. Cine vedea doar afişul rămânea fără îndoială uimit de puterile mele, mai ales că lângă mine Madalena părea că pluteşte fără să atingă pământul. Din nefericire, în ultimul timp afişele erau cu mult mai impresionante decât spectacolele noastre.
După temenelele cu care ne-a întâmpinat hangiul, mi-am dat seama că cineva îl sfătuise să aibă mare grijă de noi. În timp ce se aduceau bucate la masă, nu ştia cum să ne mai facă pe voie, ba a mai şi alungat câţiva muşterii afară din sală, părându-i-se că se uitau cu necuviinţă la noi.
— Dacă doriţi după masă să vă odihniţi niţel, am pregătit cele mai bune odăi. Pentru tânăra domniţă am pregătit odaia regală, pe care nu o deschidem decât atunci când înalte feţe ne calcă pragul…
Tânăra domniţă chicoti încântată, deloc obişnuită să fie tratată aşa, iar înalta faţă, care eram eu, îşi pipăi îngrijorat cei trei florini pe care îi mai avea în pungă. Oare cu cine ne confunda hangiul? Eram hotărât să aflu asta cât mai repede, înainte de a mi se termina banii.
Cum eu am refuzat să mă odihnesc după ce Madalena a fost condusă în odaie, hangiul s-a apropiat privind cu grijă în jur. După ce s-a convins că nu pândea nimeni în jurul nostru, mi-a şoptit la ureche:
— Judele cetăţii vrea să vă vadă. Dar mai înainte de asta ar fi bine să staţi de vorbă cu starostele breslei argintarilor. Ar fi foarte bine… Sunt sigur că v-ar lămuri o mulţime de lucruri pe care eu nu am nici ştiinţa, şi nici căderea să o fac…
Eram hotărât să destram odată toată această atmosferă de mister din jurul meu. Tot trebuia să încep de undeva, aşa că starostele era la fel de bun ca oricare altul.
— Foarte bine, am spus eu hotărât. Am să mă duc să-l văd pe staroste dacă îmi dai un om să mă ducă până la el…
— O calfă de-a lui aşteaptă aici de câteva zile sosirea voastră…, mi-a răspuns hangiul, apoi, dându-şi seama ce spusese, şi-a acoperit repede gura cu palma.
S-a aplecat şi mai mult spre mine, dintr-o dată înspăimântat:
— Să nu îi spuneţi starostelui că v-am povestit asta, dar un om de al lui aşteaptă de peste o săptămână să veniţi. Cu poruncă să vă ducă la el cât mai repede … Nu ştiu nici o iotă mai mult, mă jur pe ce am mai sfânt…
I-am privit faţa înspăimântă şi l-am crezut. Căzuse fără să vrea în mijlocul unor întâmplări pe care nu şi le putea lămuri. Cum nu mi le putem încă nici eu lămuri, de altfel.
Numai că eu aveam de gând să aflu foarte repede despre ce anume era vorba, îmi spuneam în timp ce păşeam alături de calfa pe care mi-o trimisese starostele în întâmpinare. Am încercat să reţin drumul, dar în curând am pierdut şirul străduţelor, pasajelor şi piaţetelor care se intersectau şi dădeau una în alta, parcă fără să se mai sfârşească. Când am ajuns într-o piaţă mai mare, calfa se opri şi spuse:
— Am ajuns!
Bătu cu un ciocănel în poarta unei case care părea asemenea unui castel mai mic. După un timp, în poartă se deschise o trapă, apoi, scârţâind prelung, se deschise şi poarta, şi intrarăm.
Un bătrân ciolănos, înalt şi cu barba albă mă privi cu nişte ochi albaştri, strălucitori, care păreau că citesc în mine ca într-o carte deschisă. Îi făcu semn calfei să plece, apoi, într-un gest neaşteptat, mă cuprinse în braţe cu mâinile lui puternice:
— Bine ai venit! Dacă ai şti de când te aşteptam… Vă aşteptam pe toţi de fapt, se corectă el văzând că îl privesc nedumerit. Vino, vino, mă îndemnă, am să te lămuresc îndată.
L-am urmat de-a lungul coridorului întunecos, care, după numai câţiva paşi, se deschise într-o încăpere mare, un atelier de fapt, ce răsuna de lovituri mărunte de ciocan. Am trecut printre mese urmărit de clinchetul argintului lovit semănând cu ciripiturile unor păsări mărunte. Am intrat într-o odaie ferită şi, o dată închisă uşa, liniştea s-a înstăpânit în jurul nostru. O masă şi câteva scaune aşteptau, şi ne-am aşezat. Deşi nerăbdarea îmi dădea ghes, am aşteptat până ce fetişcana care foia în jurul nostru a terminat de pus vinul în pahare şi a ieşit, nu înainte de a privi curioasă la mine.
A ridicat spre mine paharul cu vinul rubiniu:
— Să bem pentru sosirea voastră aici. Aţi ajuns la timp…
Am lăsat paharul pe masă şi m-am ridicat în picioare, privind ţintă spre el:
— Vreau să ştiu ce se întâmplă! Drept cine suntem luaţi şi ce anume doriţi de la noi?
M-a privit dintr-o dată trist.
— Speram să înţelegi…
— Nu înţeleg nimic, dar vreau acum, în acest moment, o explicaţie – sau jur pe ce am mai sfânt că vom pleca din oraş chiar în această seară.
S-a ridicat şi el în picioare şi s-a apropiat de fereastră. A privit un timp la oamenii care treceau, apoi s-a întors spre mine:
— Mă tem că asta nu se poate…
— Zău? am întrebat eu cât de batjocoritor am putut. Şi ce anume ne va împiedica?
A zâmbit trist şi mi-a făcut semn să mă apropii de fereastră. Câţiva soldaţi se postaseră în stânga şi în dreapta porţii pe unde intraserăm cu numai câteva minute mai devreme.
— Judele cetăţii şi-a trimis soldaţii din gardă ca să fie mai sigur, a spus el încet. I-am spus că te voi convinge, dar văd că vrea să fie sigur…
— Să mă convingi ce?
— De secole întregi, aici, în oraş, se serbează „Vânătoarea unicornului“ la fiecare unsprezece ani. O tânără fecioară stă în poiană şi îl aşteaptă pe acest fabulos animal pentru a-l adormi în poala ei virginală. Apoi…
Am ridicat ochii, exasperat:
— Cunosc legenda, meştere… E veche de sute de ani… şi întâlnită cam peste tot pe unde am umblat. Numai că toţi ştiau că este o simplă legendă. Mai degrabă simboluri decât inorogi, unicorni sau cum mai sunt numiţi, şi fecioare reale…
— Ai perfectă dreptate să spui asta… Am umblat şi eu destul de mult prin lume ca să pot recunoaşte un arhetip. Din nefericire, oamenii de pe aici cred că legenda este reală, şi din când în când ea chiar se împlineşte şi vânătoarea are loc… spre bunăstarea oraşului şi spre bunul mers al lucrurilor. Prezicătorii noştri au văzut în stele că în acest an, când se împlinesc nouă cicluri de câte unsprezece ani de când fecioara a aşteptat degeaba în poiană, profeţia se va împlini. Era şi timpul! Ezită o clipă ca şi cum nu era sigur dacă ar fi vrut să îmi mai spună ceva, apoi continuă cu glas mai coborât: nimeni nu vrea să îşi mai trimită fata în poiană să aştepte unicornul care nu mai vine, pentru că – ezită iarăşi, apoi continuă – dacă unicornul nu vine, este de vină fata. Nu este destul de pură, şi atunci este omorâtă cu pietre… Din acest motiv nimic nu mai merge ca lumea şi oraşul a început să scapete…
Am privit afară spre casele înstărite care erau în faţa geamului.
— Puţine târguri am văzut atât de înfloritoare!
Starostele oftă:
— Nu l-ai văzut cum arăta acum câţiva ani. Acum totul este numai o iluzie… Încercăm să salvăm aparenţele, dar să ştii că totul este numai poleială. Mereu scoatem bani din tezaurul municipal pentru a păstra un fast de suprafaţă care să ne mai convingă că totul merge bine şi că în curând profeţia se va împlini. Crede-mă! Acum trebuie să se împlinească, altfel vom avea mari necazuri. Toţi. Au mai fost timpuri când judele oraşului şi conducătorii breslelor au fost lapidaţi spre a face vremurile să fie mai blânde cu oraşul şi cu locuitorii lui. Bate vânt de răzmeriţă şi nemulţumiri prin oraş, şi dacă nu se va împlini profeţia ne aşteptăm la mari nenorociri…
M-am apropiat de masă, am luat paharul de vin rubiniu şi l-am ridicat în soare. Am zâmbit. Era prima dată când viaţa îmi scotea în cale ocazia îndelung aşteptată.
— Să văd dacă am înţeles bine, meştere! Din cauza unei legende privind vânătoarea unicornului, capii oraşului ne propun mie şi celor care mă însoţesc să jucăm o mică farsă: Madalena să îl aştepte într-o poiană pe Ducipal, vânătorii voştri să îl pândească, să îl ucidă şi să îi ia cornul, care va fi purtat în triumf pe străzile oraşului. Şi totul se va linişti ca prin farmec şi oamenii îşi vor vedea iar liniştiţi de treburi alte câteva zeci de ani…
A oftat uşurat şi a întins paharul spre mine să ciocnim. I-am făcut semn să aştepte şi m-am aşezat pe scaun.
— Dacă eu vă ajut să se împlinească profeţia voastră, nu văd de ce nu m-aţi ajuta şi voi să se împlinească a mea!
O lumină de înţelegere păru să îi treacă prin ochi, dar aşteptă răbdător să continuu.
— Azi-noapte am avut un vis, am început eu să povestesc încercând să par cât mai liniştit. Se făcea că am ajuns la capătul unei lungi călătorii într-un oraş frumos ca un vis. Şi acolo, ajutând oamenii să treacă de un mare impas, mi-au fost dăruite o casă şi o sumă de bani să-mi ajungă toată viaţa…
Starostele se lumină de-a binelea la faţă şi îmi făcu semn să vin spre geam. Îmi arătă casa de peste drum.
— Până anul trecut acolo a locuit spiţerul oraşului. A murit fără să lase urmaşi. Judele şi consiliul municipal au hotărât să ţi-o dăruiască pentru serviciile aduse comunităţii, împreună cu propunerea de a fi pe viitor spiţerul oraşului…
Se apropie de un cufăr aşezat în colţul camerei şi, ridicându-i capacul, lăsă lumina rece a arginţilor să pătrundă în încăpere.
— Împreună cu această modestă sumă de bani…
Mi-am scufundat mâna în ei, lăsându-i să-mi cadă printre degete.
— Trag nădejde că nu sunt trezeci, am şoptit eu dintr-o dată întristat.
— Sunt o mie de florini. Ajung?
— Ajung, meştere, ajung cu prisosinţă. Nu de asta eram trist. Chiar dacă nu sunt treizeci, tot mă simt ca Iuda. Şi chiar dacă Ducipal este atât de bătrân… Să bem pentru asta, poate că am să pot uita.
Am băut în tăcere, încercând să uit că mă simţeam ca un trădător. Un pahar, apoi încă unul, până ce totul a început să se amestece în mintea mea într-o nesfârşită rotire, ca atunci când, copil fiind, m-am urcat prima dată într-un carusel. După un timp ne-am mutat peste drum, în viitoarea mea casă. Casa noastră. Unde am continuat să bem. L-am cunoscut şi pe jude, un bătrânel vioi care mă felicita mereu. Într-un târziu au adus-o pe Madalena, singură, pentru că Robert rămăsese la han, să nu ne încurce planurile, aşa mi se spusese. Ea era îmbrăcată în alb, ca o mireasă, şi privea nedumerită în jur. Se pare că îi spuseseră în mare grabă povestea, pentru că, la un moment dat, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în şoaptă:
— Eşti sigur că e bine ce facem, Antonio?
Glasul mi se împleticea, dar am încercat să fiu cât mai convingător:
— Ai încredere în mine, Madalena! Ai încredere… Ţi-am promis… ştii tu… mai demult… A venit vremea să mă ţin de cuvânt…
La privirea ei neîncrezătoare şi încărcată de reproş, am încercat să mă trezesc cât să îi pot spune ceva ca să mă creadă:
— Madalena – am început eu să spun rar –, am luat hotărârea asta înainte de a bea primul pahar. Crede-mă! Acum beau doar aşa, ca să uit… – şi am început să plâng.
— Să uiţi ce, Antonio? m-a întrebat ea, dar nu am mai apucat să îi răspund nimic, pentru că au luat-o de lângă mine pentru Plimbarea Fecioarei.
Urma să fie purtată pe străzile oraşului şi arătată mulţimii înainte de a fi dusă în pădure la întâlnirea cu unicornul… cu Ducipal…
— Să uiţi ce, Antonio? a mai strigat ea o dată din uşă, dar eu am plecat capul în jos fără să îi răspund.
Simţeam că nu mă va ierta niciodată că l-am sacrificat pe Ducipal. Am rămas singur în casa mare şi pustie şi am continuat să beau fără să reuşesc să mă îmbăt. Cu fiecare pahar băut părea că mă trezesc, aşa că, după o vreme, am renunţat. Am început să mă plimb prin odăi fără să văd nimic. Într-un târziu am ajuns în bibliotecă şi, cu ochii tulburi, am început să mă uit peste titluri. Tratate groase de astrologie, alchimie şi spiţerie îşi întorceau spre mine titlurile aurite. Pe o masă, la loc de cinste, era deschis un tom masiv: „Vânarea unicornului“. Am tras un scaun mai aproape şi am aprins o lumânare; se înserase şi soarele se ascunsese după acoperişul casei din faţă, lăsând încăperea într-o penumbră care se adâncea cu fiecare clipă care trecea.
Am deschis cartea, voind să mă lămuresc măcar despre legenda care îi făcea pe oamenii din partea locului atât de obsedaţi de ea. Literele îmi jucau în faţa ochilor, şi atunci am preferat să mă uit la miniaturi. Erau viu colorate şi păreau atât de reale, încât uneori mi se părea că se desprind din pagină şi încep să îmi danseze în faţa ochilor, dar ştiam că era numai efectul multelor pahare de vin băute. La început se vedea intrând pe poarta oraşului un grup format dintr-o fată, doi bărbaţi şi un cal. Mi-am apropiat desenul mai mult de ochi, încercând să văd mai bine: fără îndoială, calul avea un corn în frunte. Iar fata semăna leit cu Madalena. Până şi cei doi bărbaţi păreau, cu puţină bunăvoinţă, că seamănă cu mine şi cu Robert. Dar era, fără îndoială, efectul vinului băut, pentru că, după cât era de folosită, cartea părea veche de zeci de ani. Am mai dat o foaie sau două: câţiva oameni pregăteau unicornul legând-i cu curele falsul corn de frunte. În altă miniatură fata aştepta într-o poieniţă luminată blând de razele lunii. Lângă ea păştea liniştit unicornul cel fals – pentru că la o privire mai atentă i se vedeau cureluşele de pe frunte. Apoi mai apărea un unicorn, care arăta a fi adevărat; avea cornul mai lung şi un fel de lumină ceţoasă părea să îl înconjoare. Se apropia apoi de cal şi de fată, şi în alt desen se ridica în două picioare; părea furios şi îl alunga cu loviturile cornului ascuţit pe unicornul fals. Se apropia de fată şi o străpungea cu cornul ascuţit şi ucigaş. În următorul desen, când scutura capul, cornul magic îi rămânea împlântat în pântecele fetei şi, cum era înfăţişat privind acuzator direct spre cititorul cărţii, i se vedea pe frunte locul însângerat de unde i se desprinsese cornul. Din pădure se arătau vânătorii, şi ultimul unicorn, acum ciunt, era ucis. Atunci vânătorii ridicau cu grijă trupul fetei cu cornul în el şi îl purtau cu grijă spre o caleaşcă.
Am închis cartea cu un gest furios, trezit dintr-o dată. Nu Ducipal urma să fie sacrificat, ci Madalena. Ea şi Ducipal urmau să fie momeala pentru adevăratul unicorn. Am strâns din pumni încercând să mă trezesc din beţie. Trebuia să mă trezesc, şi încă repede, dacă voiam să o mai văd pe Madalena în viaţă. Am pornit înfrigurat prin casă, şi în bucătărie am găsit o găleată cu apă. Am turnat un pumn de sare, am amestecat bine şi apoi am băut cât am putut de mult din infernala băutură. În curând am dat afară un amestec greţos de apă cu vin şi în numai câteva clipe m-am simţit mai bine. Sau cel puţin cu mintea limpede. M-am spălat pe faţă cu apă rece şi am dat să ies din casă. Doi soldaţi din gardă m-au oprit:
— Trebuie să aşteptaţi aici până se vor întoarce din Plimbarea Fecioarei, îmi spuse unul dintre ei.
Clătinându-mă şi făcând pe omul ameţit de băutură, m-am retras mormăind ceva. Aflasem ceva important: înainte de a pleca în pădure aveau să mai treacă pe acasă. Am mai luat o gură de vin şi mi-am clătit gura fără să beau: era important ca toţi să mă creadă beat şi neputincios. Un plan mi se contura în minte şi eram hotărât să îl urmez. Forţa nu ne putea ajuta împotriva soldaţilor din garda judelui, deci trebuia să îmi pun mintea la treabă. Am aşteptat un timp până am auzit zgomotul alaiului care se întorcea din oraş: chiote, muzică şi cântece pline de veselie. Dacă îmi reuşea planul, în curând nu se va mai auzi nimic din toate astea. M-am aşezat la masă, încercând să privesc în jur cu ochi cât mai tulburi. S-au auzit uşi trântite şi voci care se apropiau:
— Doar ai auzit ce a spus, că poţi avea încredere în noi, spunea o voce pe care o bănuiam că ar fi a judelui.
— Nu am auzit nimic şi dacă nu stau de vorbă cu el nu plec nicăieri! Aşa să ştiţi! s-a auzit vocea plină de exasperare a Madalenei în timp ce intra în camera unde eram.
Am ridicat o mână moale să-i salut, dar mi-am lăsat-o în jos fără să mai duc gestul până la capăt.
Judele, meşterul argintar şi Madalena s-au apropiat privind lung la mine:
— După cum vezi, nu prea ai cu cine să stai de vorbă, a spus trist argintarul şi s-a îndreptat spre ieşire urmat de jude. Venim peste o oră să te luăm, a mai spus el din uşă înainte de a pleca.
Am privit cu ochi tulburi în urma lor, încercând să îi salut, apoi, cum am văzut uşa închisă, m-am repezit şi am proptit un scaun în clanţă, sub ochii uimiţi ai Madalenei, care nu se aştepta să mă mişc atât de repede.
M-am întors spre Madalena, care înţepenise cu ochii mari şi mâna la gură. I-am prins mâinile în palmele mele şi am început să vorbesc în şoaptă:
— Madalena, suntem într-o mare primejdie. Am să te rog să mă asculţi fără să mă întrebi nimic. Trebuie ca până te vor duce în pădure tu să nu mai fii virgină, altfel eşti într-o primejdie de moarte. Şi atunci când vei fi ajuns trebuie să le spui că nu poţi să aştepţi unicornul pentru că nu mai eşti fecioară, şi deci legenda nu se va împlini…
În timp ce vorbeam am văzut cum ochii i se luminează ca de o mare înţelegere. O lumină păru să se aprindă undeva în ea, înfrumuseţând-o ca niciodată, şi obrajii au prins să-i dogorească.
— O, Antonio, credeam că tu niciodată nu o să vezi…, porni ea să bâiguie şi, strângându-mă cu o putere pe care nu credeam că o poate avea, s-a pornit să mă tragă spre patul din colţ.
Ne-am prăbuşit amândoi îmbrăţişaţi, căutând, eu în amintire şi ea în sufletul ei, gesturile dragostei. O sărutam şi mâna mea pentru prima dată îi strângea fără sfială sânii, pe care de atâtea ori îi privisem ca pe o îndepărtată şi inaccesibilă poartă.
— Antonio, Antonio, dacă ai şti cât mi-am dorit asta, şoptea ea sub sărutările mele şi mă strângea cu putere, în timp ce eu îi frământam carnea tânără care se dezvelea sub mângâierile mele.
„Nu avem timp!“ mi-a trecut mie prin minte, şi, cu toată plăcerea pe care căutările începutului ţi-o pot da, am hotărât să mă grăbesc. Dacă totul se sfârşea cu bine, aveam toată viaţa înainte. Am tras uşor de rochia albă în sus, dezvelindu-i mai întâi genunchii strânşi, apoi coapsele, care încet prinseseră să se deschidă sub mângâierile mele. Puţin, atât de puţin mai era, mi-am spus eu, încurcându-mă în haine în graba de a mi le da jos mai repede, când am auzit bufnituri în uşă:
— Spargeţi uşa, am auzit de dincolo vocea furioasă a meşterului argintar, şi îndată bufniturile în uşă au reînceput mai puternice.
O clipă de ar mai fi întârziat, ar fi fost pentru ei prea târziu, dar m-am simţit ridicat de pe Madalena de braţe puternice şi azvârlit într-un colţ. Două femei bătrâne au acoperit-o cu o pătură pe Madalena, ferind-o de privirile lacome ale soldaţilor, în timp ce judele şi argintarul îi scoteau afară.
— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă când vă spun! ţipa Madalena, dar cele două bătrâne nu păreau să ţină seama de ţipetele ei şi o cercetau mai departe.
Au lăsat-o într-un târziu în pace, şi în timp ce ea s-a ghemuit plângând pe pat s-au întors spre cei doi:
— Am ajuns la timp. Nu s-a întâmplat nimic!
— Dar putea să se întâmple totul, mormăi furios judele. Nu mai aşteptăm. Să plece chiar acum cu vânătorii în poiană. Mai bine să aştepte în pădure… Acolo va fi ferită de astfel de primejdii.
Au luat-o pe Madalena, care se zbătea împotrivindu-se în mâinile lor.
— Nu uita, Madalena, ce ţi-am spus, am strigat eu în urma lor, dar nu m-a băgat nimeni în seamă, şi nici Madalena nu ştiu sigur dacă m-a auzit.
Au ieşit şi uşile grele au sunat în urma lor. Eram ostatic şi nu mai putem face nimic. Avusesem un moment şi îl ratasem încercând să mă bucur de el. Prea multe aşteptări se adunaseră în mine. În noi.
Apoi timpul începu să se târască, şi nimeni niciodată nu va putea să-şi închipuie cât de greu au trecut ceasurile până am auzit iar zgomote în faţa uşii.
Patru vânători au intrat purtând trupul uşor al Madalenei. Era acoperită cu o mantie verde de vânător, şi au aşezat-o cu grijă pe patul unde, cu numai câteva ore mai devreme, încercaserăm să ne găsim dragostea. În urma lor a intrat încet meşterul argintar şi s-a apropiat de mine. Era palid şi vorbea poticnindu-se:
— Vreau să ştii că nu aşa ar fi trebuit să se întâmple. Cineva, ceva a intervenit şi totul a luat-o razna. Acum trebuie să avem grijă ce facem, altfel până dimineaţă vom fi morţi…
Am privit chipul cenuşiu şi lipsit de culoare al Madalenei. Ca şi cum mi-ar mai fi păsat de ce avea să se întâmple cu ei! Am tras un scaun şi m-am aşezat lângă pat, luându-i mâna ca de ceară în mâna mea. Pleoapele, fluturi de noapte cu aripile grele, au fluturat uşor, dar nu s-au deschis. Argintarul a dat încet mantia la o parte, arătându-mi capătul unui corn uriaş ieşind din pântecele Madalenei. În jurul lui sângele îmbibase rochia albă, făcând să se deschidă o imensă floare roşie.
— Avem nevoie de corn, a spus meşterul şi s-a ridicat în picioare. Numai că, dacă îl scoatem, va muri în câteva clipe. Aşa ne-a spus doctorul. Ar fi fost mai bine, pentru că aşa doar îi prelungim chinurile. Dar ne-a rugat să aşteptăm până te mai vede o dată… Nu o lăsa prea mult să sufere…
A ieşit şi m-a lăsat singur cu Madalena.
— Madalena, am strigat-o uşor şi am strâns-o mai tare de mână. Madalena, spune-mi ceva…
Încet, de parcă ar fi învins o uriaşă greutate, pleoapele i s-au mişcat iar şi ochii i s-au deschis. Când m-a văzut a încercat să zâmbească.
— Nu uita de Vila Madalena, şopti ea. Mi-ai promis că o să mă duci acolo…
Uitasem, bineînţeles că uitasem. La numai câteva luni după ce plecasem cu ei de la circ am ajuns într-un orăşel, Vila Madalena, şi pentru a uita de cele lăsate în urmă i-am spus Madalenei, care părea să sufere cel mai mult:
— Vezi, Madalena, ce oraş frumos poartă numele tău? Cândva, peste câţiva ani, ne vom întoarce aici şi vom cumpăra o căsuţă. O să te măriţi cu un prinţ şi o să faci o mulţime de copii. Eu o să am grijă de ei şi îi voi plimba cu Ducipal…
Am întors capul să nu îmi vadă ochii plini de lacrimi.
— Antonio…, a şoptit ea. Antonio… dacă ai şti cât te iubesc. Dar mi-e atât de frig… Încălzeşte-mă, te rog.
Am strâns-o în braţe, cu ochii plini de lacrimi.
— Madalena, să nu mă laşi singur… să nu mori, Madalena…
Buzele cenuşii i s-au deschis într-un surâs chinuit:
— Voi fi cu tine… tot timpul… orice s-ar întâmpla… cu tine…
A tăcut o clipă lungă cât un veac, apoi o spumă sângerie i-a colorat buzele.
— Ţine-mă de mână, Antonio… strânge-mă tare de mână.
Am strâns-o până mi s-au albit degetele.
— Mai tare, Antonio… nu te simt, a şoptit ea stins, cu ochii ţintă în ochii mei.
Dintr-o dată mi-am dat seama că nu mă mai vedea. Privirea i s-a întors cumva înăuntru, de parcă în adâncul fiinţei ei ar fi descoperit ceva neaşteptat, ce nu mai întâlnise niciodată.
— Madalena, am strigat-o eu cu disperare, dar, deşi încă mai avea ochii aţintiţi asupra mea, ştiam că nu mă mai vedea.
Ochii ei se acopereau încet-încet de o pâclă alburie, de care nici eu şi nici ea nu mai puteam trece. Privirea ei cerceta de acum adâncuri, abisuri şi răceli de gheaţă în care eu nu mai avem trecere. O respiraţie uşoară ca petala unui vis mi-a spus că totul s-a terminat, şi eu am căzut, cuprins de o disperare cum nu aveam să mai simt niciodată, peste trupul fără viaţă al Madalenei.
Nu am simţit cum au venit împreună cu doctorul şi au luat-o. De fapt nu am mai simţit nici cum au trecut zilele pe lângă mine de atunci. Zilele şi anii. Din când în când eram căutat de jude şi de meşterul argintar. Nu păreau să vrea ceva anume şi nici eu nu îi întrebam nimic. Beam împreună câte un pahar din vinul rubiniu cu care începusem totul, apoi plecau. O femeie venea şi îmi făcea curat prin casă. Alta – sau aceeaşi – gătea, aştepta până mâncam, apoi strângea în tăcere după mine. O vreme, m-a căutat şi hangiul la care trăsesem prima dată. Îmi spunea cât de bine o ducea el şi că tot oraşul înflorea după vânătoarea unicornului. Aş fi vrut să mă înfurii pe el şi pe alţii, dar nici măcar de asta nu mai eram în stare. Aşteptam să rămân singur, trăgeam la uşi zăvoarele grele, aprindeam o lumânare şi mă duceam în bibliotecă să mă uit în cartea despre vânătoarea unicornilor, pe care o învăţasem pe dinafară. Mă învinovăţeam că eu, care călătorisem şi văzusem atât de multe, ar fi trebuit să prevăd ce se putea întâmpla şi să o apăr…

*

Anii au trecut pe nesimţite, şi eu sunt tot mai bătrân şi tot mai însingurat…
Uneori, când mai vine Robert pe la mine, ascultându-i una dintre vechile lui melodii, mi se pare că nu s-a întâmplat nimic şi că în curând se va deschide o uşă şi va intra în încăpere Madalena. Apoi Robert se opreşte din cântat, îşi pune vioara în cutie, pleacă la casa lui – s-a căsătorit între timp –, şi eu rămân singur cu întrebările mele. Şi bănuiala care mă frământa la început, că nu voi găsi niciodată un răspuns la ceea ce ni s-a întâmplat, se transformă încet-încet în convingere, pe măsură ce anii trec pe lângă mine fără să le mai ţin şirul. Şi o visez din ce în ce mai des pe Madalena alergând pe o câmpie plină de flori şi chemându-mă la ea. M-a lăsat aşa de singur şi atât de pustiit, încât presimt că ziua când ne vom întâlni nu mai este deloc departe.

Anunțuri

Un comentariu

  1. Foarte frumos şi captivant scrisă această povestire fantastică, este cea mai tristă din cele citite de mine, cu unicorni. Dar poate acesta îi era şi rolul, să nu uităm de legende, mitologie şi trimiterile biblice, ceea ce nu ne putem explica, nu înseamnă că nu există numai pentru că refuzăm modul tradiţional de a privi lumea. Finalul fiind tocmai ironia neluării în consideraţie a simbolului din mediul intim nouă.
    Felicitări!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s