Tramvaiul

Era o dimineata frumoasa de mai, asa ca era explicabil de ce eram asa de distrat si mai ales de ce ma simteam atat de bine. Am cumparat ziarele ca de obicei, le-am frunzarit cateva clipe cu un ochi distrat – gest devenit de multa vreme automatism – apoi, tot ca de obicei, am asteptat ca semaforul, aflat undeva, la cateva strazi departare, sa intrerupa fluxul aproape continuu de masini si sa-mi permita sa trec pana la insula de beton din mijlocul pietei. Pe vremuri, cand toate mergeau mai bine si fabricile orasului duduiau din plin, municipalitatea hotarase sa faca o linie de tramvai intre cele doua mari cartiere muncitoresti. Insula mea de beton urma sa devina una dintre principalele statii. Cum intre timp fabricile dadusera faliment una dupa alta, tramvaiul, (ca si multe alte proiecte) a fost abandonat. A ramas ca amintire mica insula de beton, loc de popas pentru cei care, ca si mine, erau prea comozi ca sa mai faca un kilometru pana la prima trecere de pietoni. Normal ca nu este indicat sa citesti ziarul pe strada, cel putin nu pe o strada atat de aglomerata. Dar de-a lungul anilor se formeaza mici obisnuinte, automatisme pe care apoi cu greu le poti controla. De pilda, eram obisnuit ca, dupa ce cumparam ziarele, sa il frunzaresc pe primul, sa arunc apoi o privire spre strada, sa apreciez subconstient cat mai este pana ce semaforul va jugula fluxul de masini si sa incep sa citesc. Aproape instinctiv, dupa ce zgomotul masinilor se diminua suficient, aruncam o privire fugara peste ochelari, ma convingeam ca miracolul rosu al semaforului se produsese din nou, intorceam pagina ziarului la rubrica faptului divers si ma angajam in traversare. Nu era un act nesabuit de curaj – ci doar obisnuinta si eficientizarea timpului petrecut pe strada.

La fel am procedat si acum: m-am oprit ca in fiecare zi pe refugiu, am mai terminat un articol (tot despre teroristi, cred) – apoi am inceput, in timp ce treceam la urmatorul, sa imi ascut simturile pentru a percepe acel ceva care imi indica faptul ca si celalalt semafor isi facuse datoria. Fosnetul masinilor devenise aproape matasos, am ridicat ochii, am vazut ca circulatia se oprise (din principiu nu ma interesau masinile oprite) – si am dat sa trec. Ceva – un simt al primejdiei de mult atrofiat – m-a facut sa ma opresc. Am ridicat mai atent ochii de pe ziar: nu trecea nici o masina. Si totusi semnalul de alarma din mine insista sa-si faca simtita prezenta. Am baleiat iar strada – ceva mai atent, de data asta – si abia atunci am descoperit motivul: dintr-o masina parcata la cativa metri de mine, doua perechi de ochi ma priveau cu lacomie. Cand am vazut scris pe ea cu litere albastre „POLICE” mi-am dat seama de pricina curiozitatii ocupantilor.
Ei da, bine ca i-am vazut la timp, mi-am spus si am pregatit ziarul pentru o lectura temeinica. Ba mai mult, pentru a nu parea cu nici un chip un pieton dornic de traversare, am mai facut doi pasi si m-am rezemat temeinic de un stalp. Se vede treaba ca intre timp in masina politistilor au avut loc ceva tratative, pentru ca intr-un tarziu unul din ei s-a dat jos si s-a apropiat de mine:
– Buna ziua, spuse el politicos. Actele la control!
– Buna ziua, am raspuns eu la fel de politicos, in timp ce imi impatuream tacticos ziarul. Pentru ce motiv, daca nu sunt indiscret? Din cate stiu eu, actele sunt cerute atunci cand este incalcata legea. Eu ce am facut?

– Ati traversat soseaua printr-un loc nepermis, spuse hotarat omul legii.
– Zau? m-am mirat eu, mai teatral decat ar fi fost necesar. M-ai vazut dumneata traversand?
Ma bazam pe faptul ca atunci cand aruncasem privirea de control de langa chioscul de ziare nu vazusem nici o masina stationata.
– E drept, admise in sila politistul, nu v-am vazut, dar atunci cum ati ajuns aici?
– Credeti-ma, am raspuns eu cat de serios am putut, asta este problema mea si atata vreme cat nu am incalcat nici o lege, nu am de gand sa raspund la nici un fel de intrebari. Buna ziua! am spus eu, taindu-i incercarea de a mai spune ceva, si m-am intors cu spatele la el, continuandu-mi lectura ziarului.
A dat sa mearga la masina, dar scarpinandu-se incurcat sub chipiu a insistat:
– Cu o singura intrebare as dori sa va mai deranjez, daca se poate…
Mi-am compus o figura ocupata, de om deranjat din cititul presei la el acasa, in fotoliul din sufragerie si l-am indemnat, cu un gest scurt:
– Spuneti…
– Totusi, ce faceti aici?
Am privit uimit la el:
– Nu se vede?
A ridicat incurcat din umeri:
– Iertati-ma… nu se vede.
I-am aratat stalpul de care ma sprijinisem ca sa-mi citesc ziarul.

O tabla veche, ruginita si mancata de timp, anunta ca in curand urma sa se inaugureze prima statie a tramvaiului 101.
– Astept tramvaiul, am spus eu cat de linistit am putut.
– Aha, a spus politistul strangand din falci si s-a indreptat teapan spre masina.
In timp ce el pasea spre masina, eu m-am intors la lectura ziarului si nu mi-am dat seama ca s-a urcat in ea decat dupa portiera trantita cu naduf. La un moment dat colegul lui a iesit, a traversat si a plecat, adunand dupa un timp sandvisuri si cola. Din cate se vedea, asteptarea avea sa fie lunga – asa ca am trecut la pagina literara a ziarului. Abia dupa ce am citit nuvela interminabila si cele cateva poezii mi-am dat seama cat de cald se facuse. Cei doi politisti din masina mancasera, bausera si cu aerul conditionat pornit, erau in stare sa astepte oricat. Dupa cate se parea, imi voiau capul cu orice pret. Am dedus asta cand am vazut cum, la numai cateva zeci de metri in fata noastra, o multime de pietoni traversa nestingherita soseaua. Am inceput sa citesc rubrica de mica publicitate dar, cum nu voiam sa vand sau sa cumpar nimic, m-am plictisit imediat. Am privit iar spre cei doi politisti care ma priveau cu ochi stralucitori si mi-a venit o idee.
M-am intors cu spatele, am scos telefonul si am sunat la politie:
– Alo ! Politia? Sunt un cetatean onest, care vede cum doi politisti au parcat masina in mijlocul Pietei Revolutiei si beau vodca sub privirile pline de revolta ale opiniei publice.
Ce-i drept, adevarul fusese putin imbunatatit in relatarea mea: sticlele de cola numai cu multa ingaduinta puteau trece drept sticle de vodca, iar singurul membru al opiniei publice care ii privea cu revolta eram eu. Restul opiniei publice traversa soseaua intr-o veselie, total nepasatoare la necazul meu.

Desi puerila, stratagema mea a dat roade: in numai cateva minute o masina a politiei, ceva mai eleganta decat prima, semn ca erau ceva sefi in ea, a oprit langa cea dinainte.
Ei bine, m-am convins, politistii sunt tot politisti indiferent de gradul pe care il au: il loc sa ii trimita undeva in patrulare pe cei care ma supravegheau pe mine, l-au trimis iar pe unul dintre ei dupa sandvisuri si sucuri si s-au pus cu totii pe asteptat.
Imi venea sa ma dau batut: in fond amenda, din cate stiam eu, abia daca facea cat ziarele mele pe o saptamana. Si totusi, gustul amar al infrangerii nu imi era pe plac. Trebuia sa gasesc ceva si inca de urgenta, altfel setea si caldura ma vor face in curand sa cedez.
Un timp nu mi-a venit nimic in minte, apoi am vazut un elicopter zburand undeva sus, pe albastrul imaculat al cerului. Si mi-am adus aminte de un reportaj de la un incendiu, cand elicopterul televiziunii ajunsese acolo inaintea masinii pompierilor. Am cautat in ziare numarul postului local de televiziune. Asta era: „Daca se intampla ceva, sunati-ne intai pe noi ! Telespectatorii au dreptul sa stie”.
Am sunat si mi-am compus o voce cat mai grava:
– Alo, televiziunea? Vreau sa va aduc la cunostinta un caz grav si flagrant de incalcare a drepturilor cetatenesti. Politia a incoltit un cetatean pe refugiul de pietoni din Piata Revolutiei si acum asteapta sa treaca strada pentru a-l amenda. Inca o dovada ca politia, in loc sa previna incalcarea legii, se multumeste sa stea la panda si sa…
Am auzit clar cum telefonul s-a trantit in furca – si nu a durat mai mult de cinci minute pana cand elicopterul a inceput sa filmeze deasupra mea. O scara de franghie s-a desfasurat din aparat si un reporter cu un microfon a inceput sa coboare pe ea. De sus, din elicopter, cameramanul filma atent totul:
– Pentru ce protestati aici? a strigat reporterul, incercand sa acopere zgomotul elicelor.

Am privit spre masinile politiei: portierele se deschisesera si eram ascultati atent.
– Nu protestez pentru nimic, am strigat eu cat am putut de tare. Astept tramvaiul…
Reporterului i-a trecut o sclipire malitioasa prin ochi si a privit spre masinile politiei.
– Stimati telespectatori, dupa cum stiti, de ani buni de zile municipalitatea ne promite la fiecare alegeri o linie de tramvai care sa traverseze orasul si sa fluidizeze astfel circulatia prin centrul orasului. Ba, ca sa ne arunce praf in ochi, a construit deja statiile si a pus indicatoarele. Un cetatean, revoltat de aceasta perpetua minciuna, s-a hotarat in sfarsit sa protesteze. S-a instalat aici, in statia principala a orasului, hotarat sa astepte pana ce protestul sau va fi auzit de cine trebuie si se vor lua masurile necesare. Ca de obicei, astfel de manifestatii sunt atent supravegheate de politie. Din cate am inteles, datorita caracterului special al acestui protest, chiar comandantul politiei in persoana vegheaza ca nici o incalcare a legii sa nu aiba loc…
L-am lasat sa-si termine reportajul. Cred ca venise cu textul pregatit de la redactie, asa ca orice incercare de a-l intrerupe era sortita esecului. Cand a terminat i-am facut semn sa se apropie. A gesticulat spre pilot si acesta l-a lasat usurel chiar langa mine. Am pus mana pe microfon ca sa-l acopar si i-am spus:
– Asculta… nu ma puteti lua de aici? Platesc oricat.
A zambit usor si a fost randul lui sa acopere microfonul:
– Imi pare rau, dar chiar nu ne putem lipsi de principalul subiect al zilei. Uite, am vorbit cu directorul postului… rezista pe pozitii cat poti de mult si o sa-ti platim noi amenda, daca va mai fi vreuna, dupa atata mediatizare.

Mi-a sarit mustarul:
– Asculta, mi-e cald, mi-e sete, mi-e foame, nu stiu cat am sa rezist aici ca sa va iasa voua reportajul…
A inceput sa urce pe scara mobila:
– Nu pentru reportajul nostru va aflati dumneavoastra aici. Ci pentru principii. Asa ca rezistati, o sa va ajutam.
Si-a recuperat microfonul si in timp ce se inalta isi informa telespectatorii:
– Ca intotdeauna, postul nostru de televiziune ii ajuta pe cetatenii care, pentru un motiv sau altul, se hotarasc sa protesteze, sa iasa din anonimat pentru o cauza comuna…
Intre timp, transmisia in direct se pare ca fusese urmarita de destul de multa lume, pentru ca in jurul nostru, pe trotuare, incepuse sa se adune lume, astfel incat atunci cand elicopterul a coborat din nou ca sa-mi aduca apa minerala, sandvisuri si o umbrela, gestul a fost indelung aplaudat de cei din jur.
In sacosa cu alimente am gasit si o pancarta pliata si un biletel pe care scria: „Poate ca ar fi bine sa afisati asta. Protestul ar parea astfel mai coerent. Daca rezistati pana la ora 18, vom incerca sa trimitem o ambulanta. Simulati un lesin sau o stare de slabiciune, pentru a motiva o interventie”.
Biletul nu era semnat dar recunosteam aici mana reporterului care din lipsa de subiecte vad ca si le nascocea singur foarte bine.

Am desfacut cu grija pancarta si am prins-o in doua sarme sub tabla care anunta inaugurarea tramvaiului. Pe ea scria cu litere mari, rosii: „VREM TRAMVAI, ASA CUM ATI PROMIS !” , si nu a mirat pe nimeni faptul ca o afisam abia acum. Dimpotriva, am fost aplaudat iar indelung si ici-colo s-au auzit voci razlete scandand:
– Vrem tramvai, vrem tramvai…
Cum era abia trecut de ora pranzului si asteptarea parea sa se prelungeasca, m-am asezat mai comod in umbra iluzorie a umbrelei si am inceput sa mananc.
In huruitul tot mai insistent al elicopterului, multimea de pe margini a inceput sa devina din ce in ce mai numeroasa. Nu auzeam ce naiba transmite aiuritul de reporter, dar se pare ca gasise motive suficiente ca sa scoata din casa o multime imensa de oameni..
Eram convins de multa vreme ca multimea, mai ales daca este formata dintr-un numar suficient de mare de oameni, este ca un animal de curand imblanzit care nu stii niciodata cum reactioneaza. Din cand in cand, sub impulsul unei porniri de moment, peste zgomotul circulatiei se facea auzit ca un tumult glasul multimii care scanda:
– Vrem tramvai, vrem tramvai…
Sunetul parea ca se naste din multimea de oameni din jur, dar apoi valurea ca talazurile marii si dupa ce se izbea de cladirile din jur se intorcea spre cei care l-au produs – amplificat si amplificandu-le pofta de a zbiera. Pe deasupra, elicopterul isi purta echipa care filma intr-o veselie. Parca vedeam figura incantata a reporterului comentand talazuirea multimii de sub el.

La un moment dat, nu stiu cine a avut ideea sa aduca megafoane – si atunci zgomotul a devenit intr-adevar de nesuportat. De pe refugiul meu vedeam fete aprinse, infierbantate – fete ale unor oameni care, nepasatori la caldura toropitoare a soarelui, strigau gata sa raguseasca:
– Vrem tramvai, vrem tramvai…
Se facuse aproape trei dupa amiaza cand regretul ca intrasem intr-o asemenea incurcatura devenise atat de puternic, incat ma gandeam foarte serios sa dau dracului totul, sa ma duc la politisti, sa le platesc amenda si sa fug acasa, unde ma asteptau un fotoliu comod si o cafea de multa vreme racita. Am inchis umbrela si am asezat-o langa mine pregatit sa cedez, cand deodata tumultul multimii inceta. S-a lasat o liniste ca la inceputul lumii si nimeni nu parea sa stie de ce. Toate capetele s-au intors spre capatul strazii si abia cand elicopterul se repezi intr-un picaj periculos intr-acolo, am stiut ca ceva se intamplase sau ca urma sa se intample.
Mai intai am auzit un zgomot si am crezut ca vine in sfarsit ambulanta. Abia cand s-a apropiat mi-am dat seama ca zgomotul suna altfel. M-am ridicat in varful picioarelor privind peste masinile de politie ca sa vad mai bine, cand dintr-o data nu a mai fost nevoie. Sunand din clopot, dinspre intrarea in piata se apropia cel mai frumos tramvai pe care il vazusem in viata mea . Demarand in tromba ca sa faca loc tramvaiului, masinile de politie trecura pe langa mine. Am vrut sa strig sarcastic in urma lor: „Interzisa stationarea in statiile de tramvai, zevzecilor !” – dar nu am mai avut cand pentru ca, scartaind din toate incheieturile, tramvaiul a oprit langa mine deschizand larg usile. Am luat umbrela, ziarele si m-am urcat. Din usa, am privit inapoi. Tramvaiul a pornit si, vazand oamenii amutiti care defilau prin fata mea in timp ce tramvaiul prindea viteza, mi-am dat seama ca, pentru nimic in lume, nici unul dintre ei nu ar fi vrut sa fie in locul meu.

Anunțuri

Un comentariu


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s