Ultimul visator

Bărbatul culcat pe pat avea părul lung şi murdar şi, acolo unde atinsese perna, pânza albă şi scrobită căpătase o culoare incertă, cenuşie. Avea un somn agitat, se răsucea mereu şi îsi strângea crispat mâinile de parca ar fi încercat să prindă ceva. Uneori i se părea că a găsit ce căuta şi atunci un zâmbet fugar îi apărea pe buzele cenuşii. Era bătrân şi barba neîngrijită îl făcea să pară şi mai bătrân.

      – Ar fi trebuit să îl spălăm, spuse doctorul în chip de scuză, dar a fost adus aseară după ce personalul …

      – Nu ! ţipă cel de lângă el îmbrăcat într-un elegant costum de seară. Văzând că bătrânul din pat  se foieşte neliniştit, adăugă în şoaptă dar cu o voce încărcată de tensiune:   

      – În nici un caz nu trebuie să îl spălaţi sau să îi modificaţi în vreun fel înfăţişarea sau … felul de a fi.

      – Dar, domnule ministru, nu putem să îl lăsăm aşa. Precis are şi paraziţi… Mâine dimineaţă la prima oră vă asigur…

      Omul în costum păru cuprins de disperare şi îşi cuprinse capul în mâini într-un gest atât de sfâşietor încât doctorul se grăbi să îl asigure:

      – Am înţeles, domnule ministru. Interese superioare de stat  impun păstrarea status-quo-ului acestui om…

      Fără să vrea şi în ciuda neliniştii care îl frământa, ministrul zâmbi o clipă amuzat. Apoi dădu iar cu ochii de chipul bătrânului care se zbătea în somnul lui neliniştit.

      Oftă şi spuse:

      – Să sperăm că apucă dimineaţa! Îl apucă pe doctor de cot şi îl conduse la unul din geamuri. Afară noaptea caldă de mai îşi trimitea spre salonul mic şi cochet miresmele îmbătătoare.

         Priveşte doctore, îl îndemnă ministrul. Priveşte şi spune-mi ce vezi!

      Sub ei se întindea parcul micii clinici particulare. Cochet şi bine îngrijit, îşi întindea aleile cu o precizie de-a dreptul matematică până aproape de gard. Rondourile de flori păreau cercuri perfecte trasate de compasul unui geometru obsedat de precizie. O adiere parfumată de vânt scosese de undeva câteva ghemotoace de hârtie, purtându-le jucăuşă de-a lungul aleilor înainte de a le arunca poznaş pe peluza din faţa geamului.

      – Am înţeles, să trăiţi! Trimit acum portarul să le ridice!

       Ministrul oftă greu:

      – Nu, doctore, nu ai înţeles. Lasă hârtiile acolo şi priveşte mai departe, acolo spre capătul străzii. Ce vezi?

      – Nu se vede nimic. E prea întuneric…

      – Priveşte de-a lungul becurilor…

      Doctorul se întoarse spre ministru. Vru să spună ceva, apoi se opri şi se întoarse iar spre geam privind lung în întuneric:

      – Nu se vede, şopti el stins. Doar ştiţi şi dumneavoastră…, avea glasul pierdut şi aproape rugător.

      Ministrul era însă neîndurător:

      – De ce nu se vede, doctore? Nici acum şi nici mâine dimineaţă când va răsări soarele.

      Doctorul privi o clipă spre omul adormit din pat de parcă i-ar fi cerut ajutorul. Ca şi cum i-ar fi simţit privirea, bătrânul cerşetor se foi prin somn apoi se întoarse cu spatele la ei şi începu să sforăie uşurel, ca scăpat de o mare povoară. Simţind aţintită asupra lui privirea ministrului,doctorul ridică neputincios din umeri:

      – Nu se vede şi gata! Aşa este de când am apucat noi… Irealitatea… doar ştiţi că nu este bine să vorbim despre asta…

      Ministrul plecă de lângă geam şi se apropie iar de pat. Privi minute în şir somnul greu ca un leşin al omului, apoi se întoarse spre doctor:

      – S-au găsit documente, poate nu prea clare şi nici foarte sigure, din care rezultă că pe vremuri puteai să vezi în jurul tău cât cuprindeai cu ochii.

      Doctorul se înecă încercând să se prefacă surprins. Tuşi încurcat, apoi spuse cu o voce ce o voia nepăsătoare:

      – De fapt am auzit ceva… În general bătrânii povestesc, dar am crezut tot timpul că sunt numai legende…

      – Nu-s legende, doctore. E adevărat, cel puţin eu unul sunt convins de asta. Şi mai ales – se întrerupse şi cu paşi mari se îndreptă spre bibliotecă de unde scoase o carte – pe vremuri cărţile astea erau pline. Nu lipsea din ele nici o literă. Flutură cartea în faţa ochilor doctorului, răsfoindu-i cu înverşunare foile. Pe foile albe, ici acolo câte o literă stingheră încerca să spună ceva.

      Doctorul clătină neîncrezător din cap.

      – E adevărat, doctore! insistă ministrul. E foarte adevărat! Ce am să îţi spun acum este secret de stat, dar am să te implic ca să înţelegi câtă grijă trebuie să ai de omul asta. Trebuie să îl salvăm. Poate că este ultimul Visător…

      Doctorul făcu o încercare nereuşită să îşi ascundă dispreţul. Arătă spre pat unde sforăitul se transformase într-un horcăit întrerupt din când în când de o tuse seacă:

      – El? Epava asta umană?

      Ministrul zâmbi îngăduitor:

      – Ştim prea puţine despre vise doctore… Dar se pare ca Visătorii nu trebuiau să arate ca el, arătă spre omul solid din serviciul secret care stătea lângă uşa salonului şi ii urmărea atent din priviri , şi nici să fie îmbrăcaţi… privi în jur să  caute un termen de comparaţie, nu găsi aşa că se apucă de reverul hainei: aşa, ca un ministru. Nu ştim nimic despre cum ar trebui să arate un Visător dar eu bănuiesc că el este. Vreau să îl menţinem cât mai mult în viaţă dar fără să … ministrul se poticni o clipă căutându-şi cuvintele. Cum să îţi spun? Menţinut în viaţă dar fără să piardă această calitate, presupunând că o are. Şi cum nu ştim ce anume îl face să fie Visător, nu trebuie ca din întâmplare sau neştiinţă să anulăm acest talent. În arhive scrie că majoritatea Visătorilor aveau o condiţie fizică precară şi un mod de viaţă renegat de orice cetăţean onorabil. Vagabondau şi erau murdari şi plini de paraziţi. Mă întreb oare dacă nu ar fi posibil ca unul din aceşti paraziţi să producă un drog care, ajungând în sânge, să inducă visele…? Ministrul rămase pe gânduri examinând ipoteza care, se vede treaba că atunci îi venise în minte.  

      Doctorul dădu din mâini ca şi cum ar fi alungat de lângă el o insectă sâcâitoare:

      – Vă rog, domnule ministru, nu este nevoie să insistaţi … Îmi dau cuvântul că ne vom da toată silinţa, numai să ne spuneţi ce anume să facem ca nu cumva, din exces de zel, să ne depăşim atribuţiunile.

       – Ştim atât de puţine despre Visători… se opri o clipă şi privi spre paznic dar acesta privea cu ochi goi şi inexpresivi undeva în spaţiul dintre ei doi. Continuă coborând totuşi glasul: pe vremuri, se pare că toţi oamenii visau… Ştiu că toţi credem că sunt numai legende dar se pare că există un sâmbure de adevăr în ele. Si mai este ceva… S-au găsit fragmente disparate de informaţii care puse cap la cap ar demonstra că atunci  … în vremurile acelea, totul în jurul nostru era real.

      Doctorul îl privi cu îndoială:

      – Cu tot respectul, domnule ministru, dar parcă nu îmi vine să cred…

      Ministrul oftă greu:

      – Drept să îţi spun, parcă nici mie, dar îţi dai seama ce frumos ar fi trebuit să fie…Să vezi până departe, să poţi să calci peste tot fără să îţi fie frică să păşeşti… rămase cu ochii goi privind visător undeva în întuneric.

      Doctorul îşi opri din respect un oftat îndurerat:

      – Înţeleg, domnule ministru. Ştiu cum este… Anul trecut fiica mea se întorcea cu colegii de la şcoală… Un Vârtej Rapid de Irealitate a luat trei copii atunci… vru să mai spună ceva dar se opri cu ochii plini de lacrimi.

      Ministrul îl se apropie de el şi îl bătu pe umăr în semn de înţelegere.

      – Toţi am pierdut pe cineva, doctore, şi de asta este atât de important să studiem Visătorii… atunci când avem şansa să îi întâlnim. Se spune că realitatea, aşa cum există ea în jurul nostru, este o secreţie a visurilor sau poate numai a minţii lor şi că fragmentele astea de realitate care mai există sunt generate de câte un Visător. Mai sunt câteva sute de astfel de insule, cu cele mai multe ţinem legătura prin radio şi schimbăm informaţii. Din când în când, câte una nu mai răspunde şi atunci ştim că Visătorul lor a murit…

      Îşi făcu mâna căuş şi se apropie şi mai mult de urechea doctorului:

      – Acolo unde a fost găsit cerşetorul… era un fel de groapă de gunoi. Sub el oamenii mei au găsit o bucată veche de ziar pe care se puteau citi toate cuvintele. Toate cuvintele, doctore, îţi dai seama ce înseamnă asta?

      Doctorul clătină neîncrezător din cap:

         Poate că era ceva scris recent…

        Nu era deloc recent, avea ani de zile vechime. Se vedea data de apariţie a ziarului… Ani de zile. Vocea ministrului coborâse atât de mult încât doctorul trebui să facă un efort ca să îl poată urmări.

      Răsfoi dus pe gânduri cartea pe care o ţinea în mână. Pe copertă erau câteva litere: „Ver…i”, dar după distanţa dintre ele ministrul îşi dădu seama că fusese un cuvânt mai lung.

      „Ver…i”… ce o fi vrut să spună aici? întrebă ministrul şi privi nedumerit spre doctor care ridică neajutorat din umeri. Cu puţin noroc, dacă teoria mea se dovedeşte adevărată, în noaptea asta vom afla…

      Ţinând cartea în mâini se îndreptă spre pat.

        Trebuie să mă ajuţi doctore. Vreau să fac o experienţă…

         Sigur că da, domnule ministru! Doar să spuneţi ce trebuie să fac…

      Ministrul trase un scaun mai aproape mai aproape, scoase apoi cu veneraţie o carte groasă din servietă şi, după grija cu care o manevra, se vedea că era o carte importantă. Se aşeză apoi comod, ţinând la îndemână cărţile:

      – Priveşte la el, îi spuse doctorului şi spune-mi când începe să viseze…

      În faţa privirii nedumerite a doctorului, spuse exasperat:

         Aşează-te în aşa fel încât să-i vezi ochii. Spune-mi când încep să i se  mişte sub pleoape. 

        Am înţeles acum, spuse doctorul uşurat şi, luându-şi şi el un scaun, se aşeză de partea cealaltă a patului, în faţa bolnavului.

      Timpul începu să se scurgă monoton şi în micul salon nu se auzeau decât sforăiturile cerşetorului, întrerupte din când în când de gemete ale cerşetorului. Părea foarte bătrân şi doctorului îi trecu prin minte că, dacă ministrul avea dreptate şi el era Visătorul care le menţinea fragmentul de Realitate integru, atunci se explică de ce acesta părea că se micşorează pe zi ce trece: poate că suprafaţa fragmentului generat de fiecare Visător era proporţională cu vitalitatea lui. După cum arăta, nici nu se mira ca vârtejurile Irealităţii apăreau atât de des. Oftă şi gândi privindu-i faţa suptă şi scofâlcită: „Să sperăm că nu moare! Cel puţin nu până aflăm mai multe”.

      Geamurile începură după un timp să se lumineze puţin câte puţin şi cei doi aproape îşi pierduseră răbdarea când, dintr-o dată, bolnavul începu să se foiască, scoase câteva cuvinte mormăite apoi se linişti.

      – Acum! Acum îşi mişcă ochii! şopti doctorul surescitat.

      Ministrul începu sa răsfoiască nerăbdător tomul cel gros apropiindu-l de capul celui adormit. Sub ochii lui uimiţi literele apărau una câte una aşezându-se cuminţi în cuvinte şi apoi în propoziţii.

      Citi câteva minute lungi sub privirea tot mai nerăbdătoare a doctorului. Îl privi o clipă lung apoi spuse:

      – Ascultă aici ce scrie:

      „ În timpul ultimei conflagraţii, una din ţările mici, care nu avea nici o posibilitate să înfrunte marile puteri, s-a gândit să îşi aducă şi ea modesta contribuţie la mersul războiului. A modificat genetic virusul gripei astfel încât toţi cei care se îmbolnăveau deveneau incapabili să viseze. Logica creatorilor acestui nou virus părea perfectă: omul are nevoie nu numai de somn ci şi de vise! Lipsiţi de posibilitatea de a visa, în curând toţi soldaţii marilor puteri se vor dovedi incapabili să se ţină pe picioare iar marile puteri însăşi vor fi la cheremul micii ţări care, ea singură, urma să deţină antidotul.

      Planul se dovedi perfect cu excepţia a unui mic amendament: geneticienii micii puteri au creat un retrovirus pentru a fi cât mai greu de combătut şi au constatat cu nedisimulată surprindere că mutaţiile noului virus erau atât de rapide, încât nici un vaccin nu îi mai făceau faţă. Încetul cu încetul s-a îmbolnăvit toată lumea şi această caracteristica genetică s-a transmis şi urmaşilor de ambele sexe. Toată populaţia pământului, cu excepţia câtorva indivizi care aveau, se pare, o imunitate naturală. De murit, în schimb, nu a murit nimeni: după câteva săptămâni în care lumea a umblat mai mult sau mai puţin năucă pe străzi, toţi şi-au revenit. Fiinţa umană dovedea o putere de adaptare ieşită din comun. Şi, deşi războaiele au încetat, lumea nu avea să mai fie niciodată aceeaşi.

      Abia atunci s-a adeverit că realitatea, aşa cum o ştim noi, există numai pentru că noi o visăm. Speculaţiile filozofilor s-au dovedit cumplit de reale. Lumea a continuat să mai existe numai în preajma acestor visători, în rest existând ceva amorf, lipsit de consistenţă şi formă. Era destul ca în într-o regiune să apară un Visător pentru ca lumea, aşa cum o cunoaştem, să apară ca din ceaţă. Din nefericire, în funcţie de caracteristicele individuale, ei nu puteau crea realitatea decât pe o rază variind între 30 şi 50 de kilometri. În ciuda eforturilor geneticienilor, caracteristicile visătorilor se pare că nu pot fi transmise urmaşilor, astfel că perspectivele de viitor sunt sumbre pentru că numărul lor scade drastic în fiecare an… „

      Spre sfârşit, vocea ministrului devenise o şoaptă tot mai stinsă până când se opri cu totul.

      – Deci asta era, spuse doctorul tot în şoaptă. Asta era, spuse el şi privi afară unde se luminase cu totul şi acum zidul de Irealitate din depărtate se vedea clar.  Părea că se apropie.

      Se întoarse spre ministru care rămăsese tăcut apoi arătă spre cartea mai mică pe care o mai ţinea în mână.

        Şi acolo ce grozăvii mai scrie ?

      Ministrul întoarse cartea spre lumină şi acum titlul i se vedea clar: Versuri, de Magda Isanos. O  răsfoi la întâmplare citind câteva pagini apoi se opri şi spuse:

        Asculta aici doctore:

Şi mi se pare aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate
şi celălalt – şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim
Noi care aşa de repede murim…

      Cei doi oameni au rămas tăcuţi privind din când în când afară spre zidul înalt, ca o  ceaţă, care venea încet-încet tot mai aproape de ei.

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s