Rafael

Sunt urât! Sunt atât de urât încât întotdeauna am iertat-o pe biata maică-mea că m-a abandonat după naştere. Putea să mă şi ucidă… Probabil că păcatul i-ar fi fost iertat, aşa cum iertate sunt toate crimele săvârşite în numele Domnului. Pentru că oricine mă priveşte odată, rămâne încredinţat că nu pot fi decât fiul Diavolului. N-o cunosc pe maică-mea. Poate că a fost o ţărancă simplă care, într-o seara înnorată, a întârziat la munca câmpului iar la întoarcere a fost prinsă în plasa destinului. De unde şi gestul ei de a mă abandona la poarta mânăstirii. Sau poate a fost o tânără orăşeancă plictisită care, în căutare de noi distracţii, a invocat un demon. Acesta, din slugă fidelă şi ascultătoare, s-a transformat peste noapte în amant damnat. Rămân numai ipoteze pe care pot să le construiesc în liniştea nopţilor şi nu pot să spun că una este mai adevărată decât alta. Ce pot să-mi amintesc este că fratele Samuel, cel care m-a ridicat de la poarta mânăstirii din roua care căzuse peste mine şi hainele mele, mi-a spus atunci când am putut să pricep cât de cât:

      – Când te-am văzut acolo, la poartă, cum mă priveai încrâncenat şi neclintit am crezut că eşti însuşi Satana, trimis asupra noastră ca pedeapsă pentru multele păcate săvârşite de unii dintre fraţi. Apoi a venit abatele şi te-a privit în ochii albaştri, dintr-o dată luminoşi, a privit în sus, a murmurat o rugăciune, apoi ne-a zis: “ Să fie botezat în numele Domnului. Şi numele lui să fie Rafael, ca al îngerului celor nevoiaşi!”.

      De obicei când îmi povestea  asta, fratele Samuel era încruntat. Împingea spre mine cu un gest brusc, un nou teanc de cărţi şi continua:

      – Oricât mi-ar povesti mie stareţul de îngeri, eu tot sămânţa diavolului te cred. Nimeni, niciodată, nu o să mă convingă că lucrurile stau altfel…

      Uneori bănuiam că are impresia asta din cauza cărţilor citite de mine. Din porunca stareţului, pe care nimeni nu o înţelegea dar nici nu o comenta, mă bucuram de un tratament preferenţial. În locul sarcinilor obişnuite din mănăstire, eu aveam de îndeplinit un alt canon care celorlalţi li se părea cu mult mai greu decât munca câmpului: trebuia să citesc! Teancuri după teancuri de cărţi îmi erau aduse de fratele Samuel dintr-o bibliotecă care părea inepuizabilă. Uneori stareţul mă căuta pe neaşteptate şi, după ce privea mulţumit la grămada de cărţi devorate de mine, mă întreba din cele citite. Prea puţine lucruri păreau să aibă de-a face cu credinţa aşa cum îşi imaginau ceilalţi fraţi. Întrebările lui erau destul de misterioase şi nu întotdeauna aştepta un răspuns de la mine. Părea că voia să se audă vorbind deşi, pe măsură ce înaintam în vârstă, dorea să-i şi răspund. Era mulţumit de cunoştinţele mele.

      La mânăstire nu aveam nici o oglindă dar m-am văzut odată când am coborât în sat împreună cu călugărul care se ocupa de aprovizionare. Aveam vreo şaisprezece ani… Intrasem în micul magazin să-l ajut să care cele trebuincioase. Într-un colţ am văzut un dreptunghi luminos şi, intrigat, m-am apropiat de el.  M-am cutremurat. Un  fel de monstru , cu o înfăţişare vag umană mă privea blând din apele limpezi ale oglinzii. Şi acum mă mir cum biata oglindă nu şi-a scuturat scârbită apele de imaginea mea pentru că, destul de repede, mi-am dat seama că oroarea de dincolo de apele pure ale cristalului eram eu. M-am prăbuşit în dreptul ei, luminat dintr-o dată de înţelegere: abia acum pricepeam privirile furişate în lături ale celor cu care stăteam de vorbă. Eram cumplit la înfăţişare. Pe lângă urâţenia chipului, cocoaşa şi membrele strâmbe, diforme, aproape că nici nu se mai băgau de seamă. Veneau ca o completare firească a urâţeniei mele şi sunt sigur că, dacă în afara capului aş fi avut corpul normal, contrastul ar fi părut tuturor mai hidos. M-am adunat de pe jos şi am ieşit afară la lumina soarelui. Măgăruşul înhămat la cotiuga cu care căram mărfurile a scos un  răget scurt când m-a văzut. M-am dus în faţa lui, l-am prins de căpăstru şi m-am uitat adânc în ochii lui. Mă privea la fel ca întotdeauna. O fiinţă căreia nu-i păsa cum arătam. Asta însemna oare că eu nu puteam găsi înţelegere şi acceptare decât între animale? Fratele Clement a ieşit într-un târziu din magazin şi m-a cuprins de după umeri :

      – Să mergem, frate Rafael…

      M-am desprins din privirea măgăruşului care, icnind, a pornit să tragă cotiuga spre dealul unde se afla mânăstirea. Înainte de a intra m-am întors spre tovarăşul meu de drum:

      – Frate Clement, de ce sunt eu aşa de urât?

      Şi-a ferit privirea.

      – Nu eşti urât… Eşti neobişnuit numai… A vrut să mai spună ceva dar s-a poticnit în cuvintele care nu voiau să-i iasă.

      L-am lăsat să descarce singur cele cumpărate din sat şi m-am repezit cu înfrigurare asupra cărţilor. Câtă alinare poţi găsi într-o carte…

*

      Când a venit circul în sat, îndată s-a simţit în aer o schimbare ca şi cum oamenii aceia nomazi ar fi adus odată cu ei şi cu aerul care îi însoţea o nelinişte a cărei vibraţie se transmitea pe nevăzute căi tuturora. Cum? Nimeni nu putea să răspundă, deşi vibraţia aceea adâncă şi profundă pătrunsese cumva până în cele mai ascunse chilii. Eu i-am văzut prima dată a doua zi după ce sosiseră. Coboram iar cu fratele Clement spre sat după obişnuitele cumpărături când am întâlnit grupul gălăgios şi vesel.

      – Lume, lume, vino să vezi cele mai uimitoare minuni la circul Globus, ţipa din toate puterile o piticanie de om agitând frenetic o portavoce. Femeia cu barbă şi femeia-sirenă… omul-lup şi omul-tigru…magie şi miracol  la circul Globus…  Deseară primul spectacol…

      În urma lui veneau câteva cuşti pe roţi în care chiar se putea zări un om cu înfăţişare de tigru, o femeie bărboasă  şi un mic acvariu în care o sirenă  înota graţioasă.

      Când cotiuga noastră s-a întâlnit cu alaiul lor ne-am oprit ca şi cum întâlnirea ar fi fost de multă vreme predestinată. Un observator atent şi imparţial nu ar fi putut spune care din cele două grupuri a fost mai impresionat. Ei au rămas ca loviţi în loc uitându-se ţintă la mine. Omul cu porta-vocea a lăsat-o brusc în jos şi a icnit:

      – Măiculiţă mamă…

      Omul-tigru a uitat să mai ragă, iar femeia sirenă a rămas cu mâinile agăţate de marginile acvariului privindu-mă ţintă. Nimeni nu mai mişca şi nici un zgomot nu se auzea. Era ca la începutul lumii. Liniştea a fost brusc sfâşiată de o voce cristalină care venea din spatele convoiului:

      – De ce v-aţi oprit?

      Un înger supărat şi blond s-a ivit de după cuşca omului-tigru scuturându-şi nedumerită cârlionţii. Era o fată tânără îmbrăcată într-o bluză şi o fustă albastră care scotea şi mai mult în evidenţă auriul părului ei. În mână avea câteva făclii acum stinse. S-a apropiat şi mai mult şi atunci a dat cu ochii de mine. Aş fi vrut să intru în pământ, să mor, să zbor, să iau foc, orice numai să nu mai rămân acolo profanându-i lumina ochilor. Cum nu mă puteam mişca, am închis numai ochii aşteptând ca Dumnezeu să facă dreptate şi să mă şteargă de pe faţa pământului.

      – Oh, am auzit vocea ei surprinsă. Din cauza ta s-au oprit!?

      Era mirare şi întrebare în vocea ei. Erau multe în vocea ei dar nu scârbă şi dezgust ca în vocea celor care mă vedeau prima data.

      – Larisa, s-a auzit o voce îngrijorată, nu te apropia…

         De ce nu? A întrebat ea alintată… E atât de drăguţ…

      Am deschis curios ochii. Fata lăsase să cadă la pământ făcliile stinse şi se apropia cu paşi mici. Se uita la mine zâmbind. Privirea ei era senină şi plină de o mirare ciudată. Când a ajuns lângă în faţa mea a ridicat amândouă mâinile şi mi-a cuprins faţa în palme.  După o clipă cât o eternitate m-a sărutat pe frunte uşor ca atingerea unui fluture şi mi-a şoptit:

        Sărăcuţul de tine, cât ai suferit!? Nu-i nimic, acum m-ai întâlnit pe mine. Deseară după spectacol să vii să mă vezi.

      M-am sprijinit de hulubele cotiugii în timp ce alaiul vesel şi gălăgios se scurgea pe lângă mine fără să-l mai văd.

*

      Priveam prin crăpătura cortului la feeria de sunete şi lumini care se revărsa afară în noapte. Când totul s-a sfârşit şi spectatorii au început să plece am pornit în căutarea ei. Lângă o uşă deschisă mi s-a părut că aud vocea ei şi m-am apropiat.

      – Nu se poate să faci aşa ceva, Larisa! spunea o voce răguşită de femeie mai în vârstă.

      – Eşti nebună, mamă! Cât crezi că ne va mai ţine aici, pentru talentele noastre… vezi că nu se mai uită nimeni al numărul nostru … pe când el… Ai mai văzut de când eşti ceva mai hidos?

      – Ce-i drept, nu… recunoscu cu jumătate de voce femeia mai în vârstă.

      – Şi pe deasupra mă place, chicoti veselă Larisa. O să facem o avere, mamă, o să vezi!

      Am plecat fără să mai văd nimic în faţă mea, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Am intrat în cortul circului, acum întunecat. Am văzut scara pe care urcase ea ca să ajungă la trapez şi am început să urc. Părea că mai păstrează mirosul trupului ei… Am ajuns sus. Lumea părea atât de mică privită de aici încât, atunci când Larisa şi un bărbat au intrat în arenă, am crezut mai întâi că sunt două păpuşi.

      – Nu se poate acum, Paul, înţelege-mă! Trebuie să aştept pocitania aia de la mănăstire, poate că o conving să vină cu noi…

      Paul, aruncătorul de cuţite, nu prea părea să aibă nici înţelegere şi nici răbdare pentru că a trântit-o pe maldărul de frânghii de la marginea arenei.

      Părea să fi uitat şi ea de mine pentru că în curând dinspre arenă nu se mai auzea decât un suspin înăbuşit întrerupt din când în când de gâfâielile bărbatului. M-am apropiat de marginea platformei. În cărţile pe care mi le dădea stareţul să le citesc scria despre cocoaşa oamenilor că nu este altceva decât locul unde îşi ţin îngerii aripile ca să poată trece neobservaţi printre omeni. Mi-am dezbrăcat încet hainele… Şi că, uneori, atunci când au nevoie, ei le pot scoate ca să zboare… Sub mine gemetele erau tot mai sacadate şi mai profunde. Acum aveam să aflu dacă în cărţile mele erau şi lucruri adevărate, nu numai „cuvinte bune să-ţi scrântească mintea” cum spunea fratele Samuel. Un suspin prelung venit din întuneric mi-a anunţat că cei doi s-au eliberat de fierbinţeala sângelui. Acum era rândul meu… M-am aruncat în gol şi am simţit pielea de pe cocoaşa mea trosnind şi desfăcându-se. Aveam să zbor şi să o răpesc pe Larisa şi să o păstrez numai pentru mine.

      – Priveşte! am auzit eu o şoaptă sau poate că era un ţipăt şi pentru mine totul s-a luminat. Din înălţimi se revărsa peste mine o muzică divină şi, uitând de Larisa, am început să zbor spre ea  desfăşurându-mi larg aripile…

Anunțuri

Un comentariu

  1. Pingback: Cel din urmă unicorn « Sergiu Somesan


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s