O casca alba si un copil in ploaie

Stăm de câteva zile în tranşee şi-i aşteptăm pe ceilalţi; ploaia cade peste noi nemiloasă şi preface câmpia din faţa noastră într-o adevărată mlaştină. Tocmai mă hotărăsc să comand plecarea unei patrule când unul din soldaţii mei tresare şi-mi face semn: în sectorul lui de tragere a apărut o siluetă. Este abia vizibilă prin rafalele dese ale ploii. Îi fac semn să mai aştepte şi el dă din cap că a înţeles şi se sprijină mai bine de patul armei, luând în vizor conturul nesigur al celui din faţă. S-a mai apropiat între timp şi acum se vede clar: are o cască albă pe cap, deci este inamic.

      – Foc! şoptesc eu când a ajuns destul de aproape de noi şi, în aceeaşi clipă, soldatul inamic se prăbuşeşte cu faţa în noroi.

      Fac semn la doi soldaţi şi ei se reped afară din tranşee, îl apucă pe cel căzut de braţe şi îl târăsc până la picioarele mele. Da, a ochit bine soldatul meu: inamicul nu are nici o rană vizibilă. Mă aplec, îi ridic vestonul şi cu cheia de control îi deschid pieptul. Scot cartela cu programul, o rup bucăţele şi o arunc în timp ce soldaţii mei rânjesc satisfăcuţi, apoi îi pun în loc o cartelă de-a noastră. Unul din soldaţi aduce o cască neagră şi i-o pune pe cap şi tot el îi şterge noroiul de pe faţă. Apoi îl activez. Se ridică nesigur şi, când dă cu ochii de mine, mă salută. Îmi place să am mulţi soldaţi în subordine. Un specialist în psihologie robotică de la Centrul de Reparaţii mi-a spus odată, când era în toane bune şi avea chef de vorbă, că plăcerea asta este un rudiment al unei trăsături de caracter uman, cultivat cu grijă şi încurajat la şefi: orgoliul. Şi de asta ne simţim bine cu cât avem mai mulţi soldaţi în subordine. Şi tot el mi-a mai spus că asta ne face de obicei să fim buni ofiţeri şi să nu riscăm în mod inutil viaţa soldaţilor. Abia atunci am înţeles eu de ce nu îi las pe soldaţii mei să tragă decât în clipa în care soldaţii inamici au ajuns destul de aproape ca să se poată ţinti cu precizie în butonul armat din mijlocul pieptului, cel care întrerupe funcţiile vitale.

      Din nefericire, nu toţi soldaţii mei nimeresc butonul şi atunci gloanţele noastre rup bucăţi mari din soldaţii inamici pe care nu ştim cum să le mai punem la loc, iar cei astfel stricaţi rămân abandonaţi în faţa tranşeelor. Înainte, roboţii-soldaţi deterioraţi îi duceam la Centrul de Reparaţie, unde erau oameni care ştiau să-i refacă funcţionali.  După escaladarea războiului şi folosirea armelor nucleare, am găsit tot mai puţini oameni la Centru, iar cei care rămăseseră păreau a fi prea slăbiţi pentru a se mai ocupa de roboţii dezmembraţi. Specialistul de care am vorbit spunea că probabil oamenii vor pieri cu toţii pentru că nivelul de radiaţii a crescut mult peste valoare la care se aşteptaseră chiar  şi cei mai pesimişti dintre ei.

      – Dar nu fi supărat pentru asta, a încercat el să glumească. Sunt sigur că voi veţi câştiga războiul.

      – Ce te face să crezi asta? l-am întrebat nedumerit.

      S-a făcut dintr-o dată palid la faţă, a închis ochii şi nu mi-a mai răspuns. Am crezut chiar că a murit, la fel ca toţi ceilalţi, dar, într-un târziu, a deschis cu greu ochii şoptindu-mi:

      – Chestie de logică, dragul meu, chestie de logică… Într-o lume atât de întunecată, atât de plină de fum, de cenuşă şi în care plouă tot timpul, nişte soldaţi cu căşti albe nu au absolut nici o şansă…sunt prea vizibili. Atâta lucru putea să te ducă şi pe tine mintea…

      A răsuflat greu de câteva ori apoi a adăugat:

      – Când veţi învinge, grăbiţi-vă să vă bucuraţi de victorie pentru că soarele nu o să vă lase prea mult răgaz…iar de staţiile de încărcare nu prea mai are cine să se ocupe…

      – Chiar, ce se întâmplă cu soarele? De ce nu se mai vede? l-am întrebat eu atunci, dar nu a mai putut să-mi răspundă pentru că a început să vomite şi apoi şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a mai revenit niciodată.

      A fost ultimul om cu care am vorbit, sunt îngrijorat pentru soldaţii mei şi nu ştiu ce să le răspund când mă întreabă de ce nu se mai vede soarele. Din ziua atacului nuclear, nu l-am mai văzut şi un crepuscul cenuşiu a învăluit pământul. Mai avem pentru câtva timp rezerve de energie, dar, cum toate staţiile de încărcare sunt nefuncţionale în curând va trebui să ne încărcăm bateriile de la soare pentru că altfel se va termina cu noi. Chiar şi când plec în patrulare nu iau cu mine soldaţii cu cele mai bune reflexe, cum aş dori, ci pe cei care au bateriile mai încărcate.

      Aleg şi acum pe baza acestui criteriu zece soldaţi şi pornim în patrulare: în zare sunt nişte dealuri stâncoase şi aş vrea să le cercetez să nu avem vreo surpriză neplăcută din direcţia lor. Întâlnim tot mai mulţi soldaţi cu căşti negre plecaţi ca şi noi în patrulare. Ne salutam şi ne vedem fiecare de misiunile noastre de luptă. Se pare că specialistul de la Centru a avut dreptate şi că  noi vom fi până la urmă învingătorii.

      Oameni nu mai întâlnim de loc. La început, când ieşeam în patrulare  se întâmpla să mai întâlnim câte unul, doi… Erau înfometaţi, zdrenţăroşi şi treceam pe lângă ei fără să-i băgăm în seamă. Uneori, aruncau cu pietre în noi, dar erau prea slăbiţi ca să ne facă vreun rău. Ultima dată când am întâlnit oameni s-a întâmplat să fie o familie. Erau adunaţi lângă un pom, femeia şi cei doi copii stăteau pe vine şi scânceau de foame şi de frig, iar bărbatul încerca să doboare cele două mere sfrijite din vârful pomului aruncând cu pietre. Văzând că nu reuşeşte, l-a podidit un plâns uscat şi sec. Când ne-a zărit, a început să azvârle cu pietre în noi.

      – Scârbele dracului, a strigat el furios. Noi vom crăpa şi ăştia vor rămâne să cutreiere veşnic pământul.

      – Taci, taci ! s-a ridicat speriată femeia. Taci din gură să nu-i stârneşti.

      Am trecut nepăsători, ca şi altădată, mai departe. Puteau spune orice, vorbele lor nu ne atingeau. Noi eram programaţi numai să-i nimicim pe cei care purtau căşti albe.

      De câtva timp, se părea că în sfârşit asemenea probleme se terminaseră şi că nu vom mai întâlni oameni care să ne deranjeze în patrulările noastre.

      Ajungând la poalele dealurilor, am stabilit ca şi altădată semnalele de alarmare şi am dat ordin celor din patrulă sa se împrăştie. Abia m-am despărţit de ceilalţi când, dinspre o viroagă, am auzit o rafală scurtă. Am alergat spre locul de unde s-au auzit împuşcăturile şi am văzut câţiva soldaţi adunaţi lângă un trup căzut. Ajungând mai aproape, am văzut că era un  om: din rana de la piept, sângele îi curgea amestecându-se cu picăturile de apă ale ploii.

      – Idiotule! am spus către soldatul care trăsese. De ce l-ai împuşcat? Nu ai văzut că este un om?  Nu ştiu ce este „idiot”, dar aşa îmi spunea un ofiţer de la Statul Major când îi îndeplineam aiurea ordinele.

      Soldatul a arătat spre casca albă căzută lângă cel doborât.

      – O avea pe cap. Am văzut că e om, dar  avea casca pe cap.

      Din mâinile celui ucis, se rostogoliseră în noroi câţiva morcovi. I-am lovit cu piciorul şi atunci dintr-o adâncitură a peretelui stâncos am auzit un scâncet. Întorcând capul, am văzut doi ochi speriaţi: erau ai unul băieţel de numai câţiva ani. Era înfricoşat, dar era şi flămând pentru că ochii îi fugeau neliniştiţi de la noi la morcovii împrăştiaţi pe jos. Văzând că nu mişcăm, şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit cu mişcări furişe, a luat un morcov şi a început să-l ronţăie lacom, privindu-ne în acelaşi timp cu ochi bănuitori. De sus, ploaia continua să cadă cu înverşunare, lovindu-l nemilos în creştet. Poate că îl deranja pentru că a întins o mână slabă, scheletică după casca albă căzută în noroi.

      – Nu trageţi!  am strigat, văzând cum mâinile soldaţilor se încleştează pe arme. E doar un copil, nu trageţi!

      S-au oprit, pentru că au fost programaţi să asculte cu sfinţenie de ordinele ofiţerului lor, chiar dacă acestea contravin programului de bază. În aceeaşi clipă, copilul îşi pune casca albă pe cap şi rafala pornită din puşca mea automată îi zguduie trupul plăpând făcându-l să se închircească. Sunt un ofiţer robot foarte complex, ştiu că este un copil şi că nu trebuia să-l ucid,  dar  în programul meu este implantat prea adânc ordinul să trag în tot ce mişcă şi poartă cască albă.

      Rămânem nemişcaţi lângă cele două trupuri sub ploaia ce cade tot mai nepăsătoare. Bateriile ne sunt aproape descărcate şi cine ştie dacă va mai ieşi vreodată soarele. Dacă aş fi un om, acum poate că aş plânge, dar cum sunt doar un ofiţer robot foarte complex dau ordin sa plecăm mai departe să căutăm soldaţi cu căşti albe.

Anunțuri

  1. Ce poveste veche, cred au trecut 20 de ani de cand am citit-o prima oara. De curand s-a intamplat ceva care m-a facut sa imi aduc aminte de ea si sa o vad intr-o lumina noua.

  2. am zis povesti sf!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!1

  3. Pingback: Povestiri fantastice si SF de Sergiu Someşan - Funions


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s