Sergiu Somesan

Din Bucureşti au plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă, amestecându-se cu valul de turişti de duminică ce năzuiau să evadeze măcar pentru o zi din canicula capitalei. Aproape tot timpul drumului Tom a stat pe bancheta din spate, mare, masiv, bolovănos şi, cu o figură crispată, urmărind încruntat fiecare poliţist de ţară pe lângă care treceau. Oricât a încercat să îl convingă să pună sacoşa cu prada în portbagaj, a fost în zadar. Uneori se comporta mai rău ca un copil, aşa că în cele din urmă a trebuit să cedeze, dar l-a aşezat în spate. Ca un făcut, pe toată Valea Prahovei, până dincolo de Braşov, în fiecare comună cât de cât răsărită, poliţistul era la datorie, patrulând mândru pe mijlocul şoselei. Nu păreau să caute ceva anume, mergeau doar cu paşi ţanţoşi pe mijlocul şoselei să vadă şi, mai ales, să fie văzuţi.
— Uite şi la ăsta! izbucni el într-o comună, în apropierea Sibiului. E duminică dimineaţa, şi el, în loc să se ducă la biserică, să îi mai ierte Dumnezeu din păcate, stă şi se plimbă pe mijlocul şoselei…
— În locul tău nu aş vorbi aşa mult de iertarea păcatelor, îi răspunse Tudor, conducând degajat maşina.
Nici măcar faptul că Tom strângea cu îngrijorare sacoşa în care aveau prada, cele peste zece kilograme de aur şi câteva mii de euro, nu îl făcea să îşi piardă calmul. Ştia de la început cu cine are de-a face. Avea două posibilităţi: să scape de el înainte de a trece graniţa, sau, (more…)

Am auzit un zgomot uşor la uşă şi m-am ridicat în capul oaselor în pat. Nu prea dormisem bine, un local aflat în apropiere avusese clienţi până târziu în noapte şi se simţise obligat să-i întreţină cu melodii de petrecere cântate tare şi cu voie bună. Am privit la ceas: era numai opt şi nu prea ştiam cine ar putea să mă deranjeze atât de dimineaţă. M-am tolănit înapoi cu speranţa că fusese numai o părere, când am auzit din nou ciocănitul. Era abia perceptibil , ca o şoaptă, şi, dintr-o dată, mi-am dat seama cine ar putea fi. Îmi venea să-mi trag pătura peste cap, dar ştiu că ar fi bătut în continuare din ce în ce mai tare până aş fi deschis. Ciocănitul din uşă era efectul combinat al unei seri ploioase stropite cu multă votcă, în amestec cu foarte mult ghinion. Acum trei sau poate patru seri, după ce tipa cu care bântuisem toate plajele din jur îmi dăduse spre seară papucii, văzând că începe să plouă, m-am refugiat în barul hotelului, înecându-mi deziluzia cu câteva pahare de votcă bună. Târziu, spre sfârşitul serii, am văzut-o coborând pe (more…)

Diana conducea cu dezinvoltura ei dintotdeauna. Maşina părea o simplă prelungire a fiinţei ei şi era o adevărată încântare să o priveşti cum şofează. Tocmai lua o curbă periculoasă când, dintr-o dată, mi-a venit ideea să o sărut. Mi-a simţit parcă gândul şi a întors capul spre mine să-mi răspundă, dar chiar atunci camionul uriaş, cu claxoanele sunând asurzitor, s-a repezit pe pantă în jos, spre noi…
M-am trezit transpirat tot, cu mâinile împingând un volan inexistent şi încercând – pentru a câta oară şi în al câtelea vis? – să evit inevitabilul. M-am ridicat şi, cuprins de aceeaşi teroare ca după fiecare vis, m-am îndreptat spre baie, unde, în dulăpiorul cu medicamente, aveam să găsesc alinarea. Doctorul îmi spusese, după ce îmi recomandase somniferele, că va fi de ajuns o pastilă în fiecare seară. Că nu voi mai avea coşmaruri şi că voi cădea într-un somn adânc. Numai că, înainte de a adormi, îmi dădea târcoale un gând: dacă eu nu m-aş fi (more…)

Era una dintre dimineţile înalte şi strălucitoare ale verii, când munţii din zare păreau mai albaştri şi mai frumoşi ca niciodată. Una dintre dimineţile care păreau că nici nu au nevoie de strălucirea soarelui pentru a-şi dovedi frumuseţea. Dar soarele răsărise şi înveselea totul până departe cu lumina lui clară. M-am ridicat cât am putut de uşor de lângă Madalena, să nu o trezesc. Ea dormea somnul nepăsător al tinerilor; avea un zâmbet uşor întipărit pe faţa ca de înger. Cine ştie ce visa?! Privirea mi-a alunecat peste sânii ei, care păreau gata să iasă din bluza care de la o vreme îi era tot mai mică. „Înger cu sâni“, am bombănit eu. „Cine a mai pomenit aşa ceva?“ Am zâmbit şi eu ca răspuns la zâmbetul ei din somn şi, o clipă, am fost tentat să mă întorc lângă ea, în culcuşul cald. O clipă numai, trecătoare ca bătaia din aripi a unui fluture, apoi întinzându-mi oasele bătrâne şi înţepenite m-am îndreptat spre vârful dealului. Mi-am dat seama că gândul pe care mereu trebuia să îl alung din mine în dimineaţa asta îmi revenise iar în minte: Madalena creşte, şi în curând va trebui să (more…)

Înainte de a se lansa cu viteză în defileul ce cobora spre Fundăţica, nea Gică, şoferul ziarului, se întoarse zâmbind spre mine:
— Cine ştie ce mai găsim acum în Fundăţica?! Nu de alta, dar locul ăsta pare plin de minuni…
Am dat să-i răspund, dar hârtoapele din drum m-au făcut să-mi înghit vorbele. Şi apoi nu prea am mai avut vreme de vorbit, pentru că drumul, care mi se păruse interminabil astă-iarnă, l-am făcut acum în numai câteva minute. Totul era înverzit în jurul nostru şi, o dată ajunşi lângă bar, abia l-am recunoscut, acoperit cum era peste tot de iedera voinicului.
Solovăstru, cu aceleaşi haine ponosite pe care le ştiam de astă-iarnă, deşi acum eram în plină vară, ne aştepta pe treptele din faţa barului. Privi pe furiş în jur, apoi se apropie cu paşi repezi de maşină. Se urcă grăbit în spate, apoi îi spuse şoferului:
— Ia-o repede înainte! Nu vreau să fim văzuţi unde mergem. Îţi spun eu, pe drum, ce şi cum.
După ce îi explică pe unde să o ia, mă înghionti discret în coaste:
— Şeful ăla al vostru nu ţi-a dat nimic pentru mine?
I-am întins în silă 50 de euro, avertizându-l:
— A zis că, dacă nu mă întorc cu un reportaj pe cinste, să ţi-i iau înapoi.
A zâmbit strâmb, apoi, după ce (more…)

— Poate îmi spui şi mie ce se întâmplă, Tom. Îmi eşti dator o explicaţie.
Larren privi lung la mine, aşteptând un răspuns. Pe care, din câte îl ştiam eu, avea să îl obţină mai devreme sau mai târziu. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Că acest răspuns nu avea să îi convină absolut deloc, asta nu mă mai privea pe mine. Mă rog, nu mă privea în mod direct, sau cel puţin nu mă privea atâta vreme cât nu mă punea pe mine să repar lucrurile.
Am tuşit ca să-mi dreg vocea, am mai luat o gură de gin, apoi m-am aşezat mai confortabil în fotoliu.
Am subestimat cât de bine mă cunoştea, pentru că a îndreptat ameninţător arătătorul spre mine şi a spus categoric:
— Vreau fapte Tom, nu basme. Am să înfrumuseţez eu lucrurile dacă va fi cazul. Tu spune-mi numai ce naiba se întâmplă! Pentru că acolo jos se întâmplă ceva…
Acolo jos se întâmpla să fie Silurianul timpuriu, adică (more…)

Totul a început o dată cu un serial de la televizor în care o prinţesă destul de sexy şi de drăguţă făcea tot felul de minuni cu ajutorul unui inel magic pe care doar îl răsucea pe deget şi obţinea tot ce voia. Serialul a fost apreciat de toată familia aşa cum se cuvine; mai ales de fiul meu mai mare, după cum se va vedea. Mi-am dat seama de asta într-o seară, când soţia m-a întrebat:
— Ai căutat ceva în cutia cu bijuterii?
Cutia cu bijuterii era doar un eufemism sub care se ascundea de fapt o banală casetă de lemn plină cu cercei, mărţişoare şi inele, mai mult sau mai puţin aurite.
La răspunsul meu negativ, nevastă-mea i-a chemat pe cei doi copii, care, nevinovaţi, se pregăteau de culcare, şi i-a supus unei anchete-fulger, duble, mixte şi încrucişate, pentru a cărei reţetă CIA ar plăti bani grei.
— Auzi, îmi comunică ea după un timp rezultatele anchetei, fiul nostru mai mare a vrut să vadă dacă (more…)

Tocmai săpam la baza unui vechi zid când Virgil, secretarul meu, care se uita ca de obicei la mine fără să facă nimic, spuse pe un ton ciudat:
- Hei, Paul! Cred că ar trebui să ne reconsiderăm puţin priorităţile…

La privirea mea nedumerită s-a mulţumit numai să îmi arate tăcut ceva în spate. Obţinusem cu greu autorizaţia să săpăm printre ruine, în general amatorii nu sunt foarte bine primiţi în siturile istorice consacrate, şi din această pricină aveam zilnic parte de tot felul de vizitatori, care dacă nu ne puteau alunga, măcar ne făceau zile fripte.
De data asta se pare că întrecuseră măsura: privindu-mă crunt, un ins care părea că aterizase aici direct de la un carnaval, se înţepenise tăcut în spatele meu, la numai câţiva metri.

M-am şters pe mâni, am abandonat uneltele cu care săpam şi am ieşit din mica groapă pe care reuşisem să o fac în cele câteva ore de când săpam. Părerea mea, indiferent de ce ar fi spus Virgil, este că indivizii care umblă pe câmpii, costumaţi în diavol, la primele ore ale dimineţii, trebuie trataţi cu toată deferenţa posibilă.

Politicos ar fi fost ca el să ne salute primul, dar cum nu te poţi aştepta de la unul mascat în Mefistofel să fie prea politicos, am (more…)

Apud Fredric Brown

I tried to lie better and then, all of a sudden, I realized I was not in my bed. I held out my hand and I met some rough hair. Before opening my eyes completely I asked myself how drunk I could have been the night before to get in bed with such a woman. I stretched myself and I tried to turn over: maybe I should better pretend I am still sleeping and she will have the decency to leave unnoticed. Not a chance: women, the rougher their hair, the more churl they are, I found myself formulating one of the laws I was to forget the moment I got rid of my hangover.

A kick in my ribs made me open my eyes over an incredible scene: I was lying with half of my body over the thick mane of a lion that was snoring gently and farther on I could see a lioness too. My hand was resting on the lion’s mane and, (more…)